Mahanaim. Ceea ce înseamnă tabără îndoită, sau oştire îndoită, cu referire la două cete de îngeri, una mergând înaintea lui, iar cealaltă venind în urma lui. Apariţia lor trebuie să-i fi amintit lui Iacov vedenia cu scara de la Betel, în fuga lui din Canaan. Atunci, îngerii care urcau şi coborau reprezentaseră pentru el ocrotirea şi însoţirea divină de care avea să aibă parte în timpul călătoriei şi rămânerii lui într-o ţară străină. Acum oastea îngerească i-a adus din nou asigurarea ajutorului divin, de data aceasta ca o anticipare a înfricoşătoarei întâlniri cu Esau, precum şi ca o reînnoire a făgăduinţei de a-l readuce cu bine în ţara lui de naştere. Deoarece Iacov a văzut îngerii în timp ce călătorea, nu se poate ca ei să îi fi apărut într-un vis. Totuşi, felul în care a avut loc descoperirea nu este clarificat.

Pe locul unde au apărut îngerii, mai târziu a fost întemeiat un oraş important (Iosua 13,26.30; 21,38; 2 Samuel 2,8.12.29). Acesta este în general identificat cu actualul Machna, la vreo 12 mile nord-vest de Djerash, vechiul Gerasa.

Domnului meu Esau. De la Mahanaim, Iacov a trimis soli la fratele său, Esau. După fuga lui Iacov de la Beer-Şeba, se pare că Esau s-a mutat temporar spre sud-est, spre ţara Seir, sau Esau, pe ai cărei locuitori de baştină, horiţi, el i-a deposedat mai târziu. Solii trebuiau să facă o deosebire clară între Domnul meu Esau şi robul tău Iacov. Sarcina lor era să-l împace pe Esau mai ales scoţând în evidenţă smerenia lui Iacov – recunoaştere tacită a greşelii sale – precum şi faptul că Iacov a renunţat la orice pretenţie de moştenire. Arătând că el se întorcea cu o mare bogăţie, Iacov nu se mândrea, ci mai degrabă îi arăta lui Esau că se întoarce fără nici o dorinţă de a se împărtăşi de moştenirea părintească. Fiindcă greşise, Iacov a înţeles că primul pas spre împăcare trebuie să fie făcut tot de el. Cu această hotărâre, el a adăugat soliei o exprimare a speranţei că Esau îl va ierta şi-l va primi în condiţii prieteneşti.

El vine înaintea ta. Faptul că Esau era însoţit de 400 de însoţitori înarmaţi este o dovadă că devenise un puternic comandant de trib. Poate că începuse deja să trăiască din sabie (cap. 27,40).

Dacă duşmănia lui Esau faţă de fratele său se potolise în decursul anilor, se pare că el nu a amintit faptul acesta niciodată părinţilor lui, cu rezultatul că Rebeca nu putuse să-şi împlinească făgăduinţa de a trimite după Iacov (cap. 27,45). Nesiguranţa acestuia din urmă în ce priveşte starea de spirit a fratelui său şi neliniştea pricinuită de raportul solilor, l-a alarmat la maximum. Motivul lui Esau de a-l întâlni pe Iacov cu o astfel de ceată era, în primul rând, să-i imprime lui Iacov respectul datorat pentru superioritatea puterii lui, în al doilea rând, să-şi asigure o înţelegere satisfăcătoare, şi în al treilea rând, să folosească forţa, dacă va fi necesar, pentru protejarea propriilor interese. Cu alte cuvinte, el era pregătit pentru orice eventualitate.

El a împărţit... oamenii. Temându-se de înfrângere, Iacov şi-a împărţit marea lui familie şi numeroasele turme în două tabere. Iacov poate fi cu uşurinţă mustrat pentru lipsa de credinţă şi încredere în Dumnezeu. Totuşi, purtarea lui chibzuită în împrejurări atât de potrivnice este o dovadă de judecată sănătoasă. Lipsit complet de apărare, el nu voia nici măcar să-şi arate forţa.

Dumnezeul tatălui meu, Avraam. Remarcabilă pentru simplitatea şi puterea ei, acest model de rugăciune exprimă tot ceea ce este esenţial într-o astfel de cerere: (1) umilinţă adevărată, (2) recunoaşterea îndurării lui Dumnezeu, (3) pledoarie pentru ocrotire într-un pericol iminent, (4) repetarea făgăduinţelor din trecut, (5) apreciere pentru providenţa din trecut.

Am trecut Iordanul acesta. Se pare că Iacov se apropia de locul pe unde trecuse Iordanul în fuga lui cu 20 de ani mai înainte. Contrastul uimitor dintre sărăcia lui de mai înainte şi prosperitatea lui prezentă este acceptat de el ca un semn al binecuvântării lui Dumnezeu şi ca o împlinire a făgăduinţei de la Betel. Atunci el traversase cu mâna goală, afară de binecuvântarea tatălui său şi făgăduinţa lui Dumnezeu. Acum, după 20 de ani, se întorcea în ţara sa de naştere cu o familie mare şi cu mari averi. Oricare dintre cele două tabere (v.7) ar fi fost suficientă ca să-l facă un om prosper.

Pe mame şi pe copii. Literal, mama asupra copiilor. Tabloul este al unei mame care se aruncă asupra copiilor ei pentru a-i ocroti de ucigaş cu propriul trup. Iacov ştia că dacă ar fi provocat, fratele lui nu ar ezita să-i ucidă până la unul. El se temea de înfrângere.

Ca nisipul. Acesta era sensul, deşi nu redat cu exactitate, al făgăduinţei de la Betel (cap. 28,14), care asemănase numărul urmaşilor lui Iacov cu pulberea pământului. Înainte de aceasta, sămânţa făgăduită a lui Avraam fusese asemănată cu pulberea pământului (cap. 13,16), cu stelele cerului (cap. 15,5), şi cu nisipul de pe malul mării (cap. 22,17).

A petrecut noaptea în locul acela. Deşi se încredea în ocrotirea Domnului, Iacov nu a neglijat mijloacele de împăcare cu fratele lui. Aşezând tabăra pentru noapte în locul unde primise ştiri despre apropierea lui Esau, el a ales un dar respectabil care consta din peste 550 de capete de oi şi vite. Pe acestea le-a trimis înainte în mai multe turme, spre a-l întâlni pe Esau, ca dar de la robul său Iacov. Gruparea animalelor alese era caracteristică averilor obişnuite ale unui nomad (vezi Iov. 1,3; 42,12). Proporţia dintre masculi şi femele probabil că se întemeia pe ceea ce arătase experienţa că se cerea în scopul reproducerii.

Fiecare turmă. Împărţirea darului lui Iacov de potolire în mai multe turme separate, care urmau la intervale una după alta, avea de scop să producă un efect cumulativ şi deci să fie mai impresionant. Fiecare turmă constituia un dar de valoare.

I-a trecut pârâul. Dis de dimineaţă, Iacov trimisese înainte darul lui Esau. Când s-a lăsat noaptea, el a trimis tot ce avea, familie şi avere, peste râul Iaboc, dorind să petreacă noaptea singur în rugăciune. Iabocul, numit astăzi Wadi Zerqa, râul albastru, este un afluent de răsărit al Iordanului. Curgând printr-o vale adâncă, el se varsă în marele fluviu la vreo 25 de mile la nord de Marea Moartă.

Iacov a rămas singur. Iacov rămăsese pe malul nordic al râului, ca să poată fi singur spre a-L căuta pe Dumnezeu în rugăciune. În situaţia prezentă, iscusinţa lui nu mai folosea la nimic. Numai Dumnezeu putea să ajute la temperarea mâniei lui Esau şi la salvarea lui Iacov şi a familiei sale.

Un om s-a luptat cu el. Că adversarul lui Iacov nu era nici fiinţă omenească, nici înger obişnuit, trebuie să fie dedus din faptul că Iacov vorbeşte despre El ca Dumnezeu (v.30). Profetul Osea se referă de asemenea la El atât ca Dumnezeu, cât şi ca înger (Osea 12,3.4). Acest vizitator ceresc nu era altul decât Hristos (PP 197). Apariţia în felul acesta a lui Hristos în formă de om nu era nici ciudată, nici unică (Geneza 18,1). Despre timpul strâmtorării lui Iacov vezi Ieremia 30,7.

La încheietura coapsei. Luptătorul necunoscut a folosit numai puterea unei fiinţe omeneşti în lupta Sa cu Iacov. Crezând că atacatorul este un vrăşmaş de moarte, Iacov s-a luptat ca pentru viaţa lui. Dar când s-au apropiat zorile, o singură lovitură mai mult decât puterea omenească a fost suficientă ca să-l schilodească pe Iacov, iar el şi-a dat seama de faptul că adversarul lui era mai mult decât om.

Lasă-mă să plec. Îngerul a căutat să se retragă înainte de a se face ziuă, însă nu a motivat cu nimic dorinţa lui de a face acest lucru. Comentatorii sugerează o dorinţă din partea Lui fie pentru a-i împiedica pe alţii să fie martori la scenă, fie poate pentru a-l împiedica pe Iacov să-L vadă.

Nu te voi lăsa să pleci. Lovirea schiloditoare şi glasul divin îl convinseseră pe Iacov că Acela cu care se luptase timp de ceasuri era un sol din cer. Căutând ceasuri întregi cu disperare după ajutor divin, Iacov a crezut că nu-şi putea îngădui să-L lase să plece fără ca mai înainte să primească asigurarea iertării şi ocrotirii pe care o dorea atât de mult. El cerea aceasta ca un dar imediat, înţelegând că el nu avea să-I ofere nimic lui Dumnezeu în schimb. El nu a propus nici o negociere, singura lui pledoarie era situaţia lui disperată. Ajutorul de care avea nevoie putea veni numai de la Dumnezeu. Pentru prima dată în viaţa lui a cunoscut că propriile lui resurse sunt insuficiente. De la naşterea sa, când îl prinsese pe fratele său de călcâi, până în ultimii săi ani în Haran, când îl păcălise pe unchiul său, Laban (Osea 12,3.4), Iacov abordase soluţiile problemelor vieţii prin metodele îndoielnice ale propriei imaginaţii. Acum era un om schimbat. În timp ce în trecut el se bizuise pe propria înţelepciune şi tărie, acum învăţase să se încreadă pe deplin în Dumnezeu.

Te vei chema. Marea schimbare spirituală care a avut loc în Iacov era simbolizată acum printr-o schimbare de nume, care arată natura noii sale legături cu Dumnezeu. Numele lui Avraam şi al Sarei fuseseră schimbate la fel (vezi cap. 17,5.15), şi de atunci înainte Scriptura îi numeşte întotdeauna cu numele cele noi. Dar în istoria următoare a lui Iacov, vechiul şi noul lui nume sunt folosite mai mult sau mai puţin alternativ. Numele cel nou al lui Iacov, Israel, a devenit numele naţiunii care a ieşit din trupul său. Pentru el, schimbarea numelui, ca şi schimbarea caracterului său, a fost mult mai importantă decât aceea a bunicilor lui. El reprezintă transformarea lui din înşelător al oamenilor, într-un biruitor al lui Dumnezeu. Numele cel nou, în mod evident un semn al biruinţei fizice, trebuia să fie o veşnică aducere-aminte despre deplina reînnoire spirituală care avusese loc.

Nu va mai fi Iacov. Pentru semnificaţia numelui de Iacov ca ţinător de călcâi, sau înşelător, vezi comentariul pentru cap. 25,26.

Ci Israel. O combinaţie a lui yisra[h], se luptă sau cârmuieşte de la sarah, a (se) lupta, sau a cârmui şi ’El, Dumnezeu. Fără însoţirea interpretării dată de Dumnezeu Însuşi, numele ar putea fi tradus Dumnezeu Se luptă, sau Domnul cârmuieşte. Însă semnificaţia aşa cum a fost intenţionată şi dată de Dumnezeu este el se luptă cu Dumnezeu, sau el biruie asupra lui Dumnezeu, sau el cârmuieşte cu Dumnezeu.

Numele onorat de Israel trebuia să amintească, de aici înainte, de această noapte de luptă. Aplicat la urmaşii lui Iacov, el presupunea transformarea caracterului pe care Dumnezeu o căuta în ei şi rolul lor distinct de a cârmui cu Dumnezeu. Numele a fost transmis mai întâi descendenţilor lui literali şi mai târziu urmaşilor lui spirituali care, de asemenea, trebuiau să fie biruitori aşa cum fusese el (Ioan 1,47; Romani 9,6).

Luptat cu Dumnezeu şi cu oameni. Literal, luptat [saritha, de la sarah] cu Dumnezeu şi cu oamenii. Acest termen că se referă în mod evident la lupta nocturnă a lui Iacov cu Dumnezeu şi la îndelungatele sale lupte cu Esau şi Laban. Din toate acestea, până la urmă a ieşit biruitor. Acest lucru era în mod deosebit adevărat cu privire experienţa lui din noaptea trecută, din care a ieşit un om nou, un biruitor asupra înşelăciunii, necinstei şi încrederii în sine. El era un om schimbat (vezi 1 Samuel 10,6.9).

Numele tău. Probabil cunoaşterea faptului că L-a întâlnit pe Domnul şi a vorbit cu El faţă către faţă fie că l-a speriat pe Iacov, fie că l-a dus la o aşa exaltare personală, încât să umbrească mult mai importanta lecţie pe care trebuia să o înveţe din această experienţă. Binecuvântarea de plecare a Îngerului avea să fie suficientă.

Peniel. După cum Iacov dăduse numele Betel locului unde Îl văzuse pe Dumnezeu în vis (cap. 28,19) şi Mahanaim locului unde i-a apărut o oaste de îngeri pe drum (cap. 32,2), acum a făcut să rămână în amintirea lui locul întâlnirii lui personale cu Dumnezeu printr-un nume care înseamnă faţa lui Dumnezeu. Faptul că Îl văzuse pe Dumnezeu faţă în faţă şi cu toate acestea trăia, a fost într-adevăr o minune (vezi Exod 33,20; Judecători 6,22; 13,22; Isaia 6,5).

Am scăpat cu viaţă. Adică, am fost păstrat şi voi fi păstrat. Aceste cuvinte au răsunat din credinţa cea de curând găsită a lui Iacov. Orice ar putea să i întâmple, câtă vreme se va afla în cadrul voii lui Dumnezeu, el era încrezător că mâna divină îl va păzi de orice rău. Chiar lucrurile care păreau, la momentul întâmplării lor, că sunt împotriva lui, s-au dovedit a fi providenţiale (42,36). Peniel a fost punctul de cotitură al vieţii lui Iacov.

Penuel. Unii comentatori sugerează că Penuel fusese numele iniţial al locului şi că Iacov l-a schimbat prin înlocuirea unei vocale în Peniel. Totuşi, mult mai probabil că Penuel este o formă veche a aceluiaşi cuvânt. Numele mai apare şi în Judecători 8,8.9.17; 1 Regi 12,25 şi de asemenea şi într-o listă egipteană de nume ale cetăţilor palestiniene. Locul lui exact nu este în mod definitiv determinat. Unii cercetători îl identifică cu Tulul edh-Dhahab, pe Iaboc, la 7 mile est de Iordan. Alţii îl caută ceva mai departe spre est.

Şchiopăta. Asemenea lui Pavel, care cu veacuri mai târziu a purtat un ţepuş în carnea sa (2 Corinteni 12,7), Iacov a plecat de la locul supremei experienţe a vieţii lui purtând un semn care să-i amintească de lupta şi biruinţa lui de acolo. Deşi şchiop trupeşte, probabil că pentru tot restul vieţii sale, în sufletul lui descătuşat, Iacov se bucura de cele mai bogate binecuvântări ale lui Dumnezeu. Orice luptă lasă urmele ei. Asemenea lui Iacov, fiecare credincios fidel, trecând prin propria experienţă Peniel, se poate aştepta să poarte vreun semn care să-i amintească de puternica lui luptă împotriva eului, cu tendinţele şi înclinaţiile lui rele moştenite. Chiar şi Domnul nostru Isus Hristos poartă semnele teribilei lupte prin care a trecut în timp ce era pe pământ, iar pe acestea va continua să le poarte toată veşnicia. Ale noastre vor dispărea şi vor fi uitate (2 Corinteni 4,17; Isaia 65,17). În timp ce cicatricele noastre sunt rezultatul luptei împotriva eului, semnele cuielor din mâinile lui Hristos sunt cauzate de lupta în favoarea noastră cu puterile întunericului.

Vâna de la încheietură. Semnificaţia cuvântului ebraic tradus shrank (engleză) este necunoscut. Redarea din KJV se întemeiază pe LXX, enarkesen, slăbise, amorţise sau a se disloca. Poate că ar fi trebuit tradus şold, citindu-se în expresie vâna şoldului. Evreii moderni se abţin să mănânce tendonul lui Ahile de la animalele folosite ca hrană, dar cum s-a ajuns să se identifice această parte a anatomiei lui Iacov cu vâna care se strângea este nesigur. Deşi nu este amintit în altă parte a Vechiului Testament, Talmudul iudaic consideră în mod categoric acest obicei ca o lege a cărei încălcare trebuie să fie pedepsită cu mai multe lovituri de nuiele (Tract Cholin, Mishna, 7). Din moment ce evreii din vechime nu au deosebit în mod clar ce trebuia să se înţeleagă prin vână, astăzi se înţelege că se aplică la cordonul interior şi nervul părţii posterioare a animalelor ucise pentru hrană.

Relatarea versetelor 24-32 cuprinde trei puncte de interes special pentru orice iudeu. Ea explică de ce se numeşte el israelit şi urmăreşte acest nume până la un strămoş îndepărtat care s-a luptat cu Dumnezeu pentru a-l putea obţine. Ea arată cu interes spre un sat, de altfel neînsemnat, Peniel, unde a avut loc evenimentul. În sfârşit, ea explică originea obiceiului de a nu mânca vâna indicată, ci mai degrabă de a o privi cu teamă respectuoasă.

Comentariile lui Ellen G. White

1-32 PP 195-203; SR 92-99

2 PP 195; SR 92

4-7 PP 196

6,7 SR 92

8-12 SR 93

9-11 PP 196

10 SR 97

18,19 PP 196

23 GC 616

24 EW 284; GC 157, 616; MB 25; SR 407

24,25 PP 197; SR 94

24-28 COL 175; PP 208

25 GC 617; MB 25, 97, 206

26 CSW 116; CT 498; DA 198; FE 232; GC 157, 617, 620; GW 255; MB 25, 206; MM 203; PP 197, 202; Te 243; 1T 144, 151; 4T 444, 537

26-28 SR 95

28 FE 232; GC 617; MB 207; PP 198; 4T 528

28,29 Ed 147

29,30 SR 95

30 DA 107; GC 622; 4T 444

31 MB 97