Atmosfera harului

Text de memorat

„Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie.” Evrei 4:16

Vă amintiți când ați învățat să respirați? La naștere, cel puțin pentru o secundă sau două, nu ați știut prea bine să respirați. Probabil că ați primit o palmă ușoară în spate; deoarece mintea voastră căuta o cale să exprime disconfortul, nu ați găsit altă soluție decât să vă folosiți plămânii.

Iar de atunci ați folosit plămânii mereu. Chiar și când încercați să vă țineți respirația, celulele voastre încă respiră oxigenul rămas de la cea mai recentă inspirație. Celulele voastre vii nu încetează să respire.

Pruncii creștini au nevoie, la rândul lor, să învețe să-și umple plămânii spirituali. Există o atmosferă în jurul planetei pe care numai cei născuți din nou o pot respira.

„În darul fără egal al Fiului Său, Dumnezeu a înconjurat lumea întreagă cu o atmosferă de har, tot așa de reală ca și aerul care înconjoară globul pământesc. Toți aceia care aleg să respire această atmosferă dătătoare de viață vor trăi și vor crește până la statura de bărbați și femei în Hristos Isus.” – Calea către Hristos, p. 68

Primii apostoli au redat aceeași idee în termeni diferiți. Au spus că fiecare creștin ar trebui „să stăruie în harul lui Dumnezeu”. (Faptele apostolilor 13:43)
Când vine vorba despre atmosfera de har, cu siguranță că nu dorim să ne ținem respirația. În săptămâna aceasta vom învăța cum să respirăm aerul spiritual. Și vom revedea ce înseamnă harul.

Este drăguț din partea voastră dacă invitați un prieten să se așeze la rând în fața voastră. Dar acesta nu este har. De ce nu? Pentru că harul biblic este mult mai mult decât amabilitate; implică iertarea. Poate include iertare, ajutor, învățare sau chiar și educare. Harul este milos cu o persoană care a acționat greșit și nu merită să fie tratată bine. De exemplu, har este dacă tundeți iarba vecinului care s-a purtat urât cu voi. Harul lui Dumnezeu este mult mai profund și mai plin de semnificații decât cel omenesc. Noi suntem vinovați de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Tot ceea ce Dumnezeu ne datorează este o pedeapsă corectă: moartea eternă. În consecință, toate darurile pe care El i le oferă omului vinovat sunt date prin harul Său. Ioan 1:16 – „Și noi toți am primit din plinătatea Lui și har după har.”

Deoarece Dumnezeu ignoră vina noastră îndeajuns de mult încât să asculte rugăciunile noastre pentru iertare și pentru darul Duhului Sfânt, inclusiv ascultarea rugăciunii este un har. Faptul că Dumnezeu ne îngăduie să Îl numim Tată este un har. Faptul că Dumnezeu îl reține pe Satana să nu ne rupă în bucăți este tot un har. Dacă ne bucurăm de frumusețea unei flori și de apusurile de soare, acestea sunt har. Iar când Isus a preluat păcatele și durerile noastre și a suferit pentru noi, tot har a fost – cea mai desăvârșită revelare a harului Său. De fapt, dacă aveți nevoie de orice fel de ajutor de la Dumnezeu și cereți ajutorul Lui, cereți har.
 

Dumnezeu este atât de preocupat să acorde har, încât tronul Său este numit „tronul harului”.

Evrei 4:16 – „Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie.”

Harul este rațiunea pentru care oricine poate avea speranță în acest veac rău. Influențele răului au crescut. Capacitatea de a-i educa pe tineri a scăzut. Ispite puternice tind să ne capteze atenția, iar noi suntem mai neputincioși decât oamenii care au trăit înaintea noastră.

Punând ideile acestea laolaltă puteți concluziona că este mult mai greu să fim salvați decât a fost pentru stră-stră-străbunicii noștri. Și chiar așa ar fi, dacă n-ar exista harul.

Matei 24:12 – „Și, din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai mulți se va răci.”
Romani 5:20 – „Ba încă și Legea a venit pentru ca să se înmulțească greșeala, dar unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a înmulțit și mai mult.”


Deci harul s-a înmulțit cu siguranță în zilele noastre. Ar trebui să învățăm să-l respirăm. (Vedeți „Întrebări pentru reflecție”, Secțiunea I.)

1. Cum de planeta noastră a ajuns să fie înconjurată de o atmosferă de har?

2. Cum numește Biblia tronul lui Dumnezeu și de ce? Evrei 4:14-16

3. Este harul doar pentru persoanele neprihănite? Matei 5:44,45 Numiți câteva daruri ale harului, pe care Dumnezeu le-a dat tuturor. Cum le putem arăta noi har tuturor, incluzând persoanele cărora nu le place de noi? Matei 5:43-48

Un vechi și frumos imn american spunea: „Harul, harul, harul lui Dumnezeu,/ Harul care m-a iertat și m-a curățit;/ Harul, harul, harul lui Dumnezeu,/ Harul care este mai mare decât păcatele mele.”

Cei mai mulți creștini cred că evreii erau salvați prin fapte, în timp ce popoarele creștine sunt mântuite prin har. Dar oare chiar așa ne învață Biblia?

Faptele apostolilor 15:11 – „Ci credem că noi [evreii], ca și ei [neamurile], suntem mântuiți prin harul Domnului Isus.”

Adevărul este că nimeni nu a fost mântuit vreodată prin fapte. Dacă Dumnezeu ar fi putut să dea o lege prin care să-i mântuiască pe oameni, ar fi dat-o, iar Isus nu ar mai fi trebuit să moară. Dumnezeu ne-ar fi lăsat să ne mântuim prin ascultarea noastră.

Galateni 3:21 – „Atunci oare Legea este împotriva făgăduințelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viața, într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege.”

Biblia, atât Vechiul, cât și Noul Testament, este despre har. Când Evrei 11 vorbește despre oamenii mântuiți din Vechiul Testament, ne arată că ei au fost mântuiți prin credință, ca și noi. Iar dacă suntem salvați prin credință, cu siguranță suntem salvați prin har.

Efeseni 2:8,9 – „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”

De fapt, motivul pentru care Dumnezeu Se folosește de credință ca de o condiție de mântuire a noastră este acela că El ne poate da har.

Romani 4:16 – „De aceea, moștenitori sunt cei ce se fac prin credință, pentru ca să fie prin har.”

Mulți dintre cei care merg la biserică au idei confuze despre har din cauză că nu realizează cât de mult poate face harul. Ei se gândesc la har ca fiind limitat doar la iertare. Dar harul face mai mult decât să ierte. Harul lui Dumnezeu este capabil să ne dea putere să rezistăm ispitei și să trăim o viață evlavioasă chiar acum, în acest veac stricat. Dacă ai văzut pe cineva a cărui viață a fost schimbată de la răutate la neprihănire, ai văzut harul lui Dumnezeu în acțiune.

Tit 2:11,12 – „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii, a fost arătat și ne învață s-o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești și să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie.”

Mai avem de învățat despre atmosfera harului și despre cum să respirăm profund puterea lui dătătoare de viață. (Vedeți „Întrebări pentru reflecție”, Secțiunea II.)

4. Tit 2:11 spune că harul lui Dumnezeu le-a fost arătat tuturor oamenilor. În ce sens putem spune că s-a întâmplat lucrul acesta?

5. În afara iertării păcatelor noastre, ce altă lucrare mai face harul?

Noi respirăm de mai multe ori într-un minut, pe tot parcursul zilei, pe tot timpul nopții și o facem fără să fim conștienți măcar. Prin această dependență constantă de a inspira aer, Dumnezeu ilustrează nevoia noastră de comuniune constantă cu El.

„Rugăciunea este respirația sufletului. Ea este secretul puterii spirituale. Niciun alt mijloc al harului nu o poate înlocui și nu poate păstra sănătatea sufletului. (...) Dacă neglijați rugăciunea sau vă rugați din când în când, după cum vi se pare convenabil, vă veți pierde legătura cu Dumnezeu.” – Slujitorii Evangheliei, p. 254

Sau, după cum Pavel spune: 1 Tesaloniceni 5:17 – „Rugați-vă neîncetat.”

Când ne rugăm permanent, noi ne bucurăm de atmosfera harului. Desigur, noi nu putem să ajungem la tronul din cer cu cererea ca Dumnezeu să ne acorde atenție. Uneori nu putem ajunge nici măcar la primarul din orașul în care locuim. De ce nu? Pentru că, pentru ființele sfinte ale cerului, noi suntem murdari. Când ne rugăm, rugăciunile noastre nu ar putea merge mai departe decât ajunge sunetul vocii, dacă nu ar fi harul. Harul amestecă rugăciunile noastre cu minunata tămâie care face rugăciunile acceptabile înaintea Tatălui.

Apocalipsa 8:3 – „Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în fața altarului, cu o cădelniță de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinților, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie.”

Tămâia reprezintă meritele lui Isus. Rugăciunile noastre sunt prezentate înaintea Tatălui ca și cum am trăi viața sfântă a lui Isus. Dar noi nu am trăit o asemenea viață, nu? Deci acesta este pur și simplu har. Și de unde știm noi că tămâia reprezintă meritele lui Isus? În serviciile de la sanctuar, israeliților li s-a spus în mod repetat că sacrificiul era de un „bun miros” lui Dumnezeu. Pavel explică faptul că acest bun miros reprezintă iubirea cu care Hristos S-a jertfit pentru noi.

Efeseni 5:2 – „Trăiți în dragoste, după cum și Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi «ca un prinos și ca o jertfă de bun miros» lui Dumnezeu.”

Deci, când noi ne rugăm frecvent, alegem să respirăm atmosfera harului care înconjoară această planetă. Îngerii trebuie că se minunează mult de cât de puțin „respiră” creștinii!

„Deși în jurul nostru s-ar putea să fie o atmosferă infectată, coruptă, noi nu trebuie să respirăm miasmele ei otrăvitoare, ci putem să trăim respirând aerul curat al cerului. Putem închide orice intrare închipuirilor necurate și gândurilor nesfinte, înălțând inima, ființa noastră în prezența lui Dumnezeu prin rugăciuni sincere. Cei ale căror inimi sunt deschise ca să primească sprijinul și binecuvântarea lui Dumnezeu vor umbla într-o atmosferă mai sfântă decât aceea a pământului și vor avea o continuă comuniune cu cerul.” – Calea către Hristos, p. 99

Ați făcut vreodată un studiu biblic bazat pe un singur cuvânt? Aceasta este o metodă excelentă de studiere a Bibliei. Folosind o concordanță biblică, un program de căutare sau o pagină web, examinați toate versetele în care găsiți un anumit cuvânt. Încercați să căutați cuvântul „har”. Luați notițe cu privire la ce ați descoperit. Atunci când veți termina, s-ar putea să aveți o înțelegere superioară a adjectivului „minunat” din imnul „Atâta har”.

„Atâta har, ce minunat!
Azi pot să fiu salvat!
Am fost pierdut, nenorocit,
Dar Domnul m-a iubit!”

Minunat, într-adevăr, că Dumnezeu a găsit o cale de salvare pentru asemenea cazuri fără speranță, cum am fost noi!

6. Citiți paragrafele din Calea către Hristos de la pagina 1 la 4. În cuvintele voastre, cum am putea noi să respirăm constant atmosfera harului?

7. Ce face ca rugăciunile noastre să fie acceptabile pentru Dumnezeu?

8. Faceți un studiu biblic privind cuvântul „har”, după sugestia din Secțiunea III. Alegeți patru versete și faceți-le un rezumat în spațiul de mai jos.

Realitatea contrafăcută

Ca mulți alții, v-ați putea întreba cum de 5 milioane de americani petrec 40 de ore pe săptămână cu jocurile video. Un prim pas important pentru a înlesni eliberarea câtorva oameni dintre cei 19 milioane de dependenți de jocuri video din America ar putea fi puțină cunoaștere cu privire la natura adictivă a jocurilor.

Adevărul este că jocul îi oferă jucătorului multe lucruri pe care acesta nu le poate avea în viața reală: tovărășie și obiecte; satisfacția îndeplinirii unui obiectiv; o scăpare din lumea problemelor reale; oportunitatea de a prelua identitatea unui personaj; refularea agresivității; amplificarea impulsurilor competiționale; explorarea unei lumi noi; trăirea unui șir dramatic de evenimente și, desigur, experiențe extrem de plăcute.

Într-un fel, jocul video oferă un nou univers. Nu cel real, ci unul care pare chiar mai bun. Este o contrafacere care uzurpă realitatea pe care Dumnezeu ne-a dat-o s-o trăim. Târgul este ca jucătorul să părăsească lumea reală, sau lumea originară, pentru a experimenta o realitate alternativă, sau secundară. Viața, așa cum Dumnezeu a proiectat-o, este sacrificată, pusă de-o parte și schimbată pe o realitate ieftină, virtuală.

Proiectantul jocului este un competitor împotriva Creatorului, luând asupra lui rolul de creator, pe care l-a uzurpat – fiind efectiv artizanul unei existențe noi, creând o lume în interiorul căreia mulți consumă ore din viața lor. Pentru jucător, atracția către o lume imaginară este aproape irezistibilă. Lumea jocurilor îl încântă, pentru că, în joc, el poate fi mai mult decât om. Neils Clark, un fost dependent de jocuri video și renumit expert în domeniu, explică faptul că jocul exercită o vrajă asupra jucătorului.

„Mințile noastre sunt lăsate să exploreze liber și să‑și exercite intensificarea abilităților și a simțurilor într-un spațiu care arată și este perceput ca real. Jocurile duc simțurile noastre dincolo de hotarele realității. (...) În același timp, senzațiile acelea permit mulțumirea de sine și prelungirea conștiinței noastre.” (Game Addiction, p. 69, 71)

Poți discerne șoapta șarpelui? „Vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Geneza 3:5). Pentru jucător, această lume virtuală este foarte reală. Sistemul vizual din creier nu știe să deosebească între realitate și fantezie. Pentru creier, nu este deloc un joc. Este o experiență reală pentru ochi, inimă, creier și sistemul nervos. Cel dependent relaționează cu lumea internă a jocului video ca și când ar fi cel mai important loc unde ar putea să se afle. Iar lumea reală devine pur și simplu un rău necesar. El este deposedat de viață și absorbit în joc.

Chiar și publicitatea pentru jocuri video trădează adevăratul scop al acestei industrii. Într-o reclamă pentru Playstation, jucătorii spun: „Trăiesc o viață dublă” și „Am pus moralitatea deoparte”. Iar o altă reclamă făcută jocului invită jucătorii să „trăiască viața la care mereu au visat, fără vreun risc sau pericol”.

Conform unui studiu, industria are un succes imens. Jucătorii încep să facă anumite acțiuni în lumea reală ca și cum ar fi încă în joc. Este un gând cu adevărat înfricoșător.

Dar nu trebuie să fii jucător înrăit ca să ai motive de îngrijorare. Cercetările recente ne arată câteva date înspăimântătoare:

1) Numai zece ore de joc într-o săptămână pot slăbi funcția creierului prefrontal.

2) Jocurile violente activează centrii furiei și slăbesc conștiința.

3) Chiar și jocurile moderat agresive pot determina jucătorii să aibă gânduri violente.

Jocurile reprezintă o adicție periculoasă din cel puțin trei motive:

1) Ele sunt un lucru acceptat social. 83% dintre copii au câte o consolă în casele lor.

2) Nu există, în cazul jocurilor, mecanismul sațietății, ca în cazul hranei sau al drogurilor. Pot fi jucate toată noaptea.

3) În joc există o noutate fără sfârșit și descoperiri palpitante, precum și realizări noi. Jucătorul tipic are aptitudini deosebite. Iar Dumnezeu are o misiune de poveste pentru jucătorii de astăzi: o misiune care se află în realitatea Sa istorică.

Cu cât spunem un „Nu” mai hotărât realității contrafăcute a lui Satana și cu cât mai mult vom explora realitatea lui Dumnezeu, cu atât mai interesantă și mai captivantă va deveni viața reală. Îndrăzniți să porniți pe drumul acesta și veți descoperi că această călătorie vă va provoca și va continua fără întrerupere o veșnicie.

Comuniunea constantă

Printre pericolele acestor ultime zile, unica siguranță pentru tineri este vegherea crescândă și rugăciunea. Tânărul care-și găsește bucuria în citirea Cuvântului lui Dumnezeu și în ora de rugăciune va fi constant înviorat de stropii din fântâna vieții. El va atinge un înalt nivel al desăvârșirii morale și o dezvoltare a gândirii, pe care alții nu le pot concepe.

Comuniunea cu Dumnezeu încurajează gânduri bune, aspirații nobile, percepții clare ale adevărului și scopuri înalte conform cărora să acționezi. Cei care au o astfel de relație cu Dumnezeu sunt recunoscuți de El ca fii și fiice. Ei ajung în mod constant mai sus și mereu mai sus, obținând o viziune clară asupra lui Dumnezeu și a veșniciei, până când Domnul îi face canale ale luminii și înțelepciunii pentru lume. Rugăciunea nu este înțeleasă așa cum ar trebui. Rugăciunile noastre nu sunt făcute pentru a-L informa pe Dumnezeu cu privire la ceea ce El nu știe. Domnul este la curent cu secretele fiecărui suflet.

Rugăciunile noastre nu trebuie să fie lungi și zgomotoase. Dumnezeu citește și gândurile ascunse. Noi putem să ne rugăm în secret, iar El, care ne vede acolo, în cămăruța noastră tainică, ne va auzi și ne va răspunde deschis.

Rugăciunile care Îi sunt adresate lui Dumnezeu pentru a-I spune de toate nenorocirile noastre, când nu ne simțim deloc nenorociți, sunt rugăciuni ipocrite. Domnul privește spre rugăciunea plină de căință a unui suflet zdrobit. „Căci așa vorbește Cel Preaînalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt: «Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite.»”

Scopul rugăciunii nu este să producă vreo schimbare în Dumnezeu, ci să ne aducă în armonie cu El. Ea nu înlocuiește responsabilitatea și datoria noastră. Rugăciunea, oricât de des și de stăruitor ar fi făcută, nu va fi niciodată acceptată de Dumnezeu în locul zecimii. Rugăciunea nu ne va plăti datoriile față de Dumnezeu. Slujitorii lui Hristos trebuie să se încreadă în Dumnezeu așa cum a făcut Daniel la curțile Babilonului. Daniel cunoștea valoarea rugăciunii, ținta și obiectul ei. Rugăciunilor pe care el și cei trei tovarăși ai săi le-au făcut lui Dumnezeu, după ce au fost aleși de împărat la curțile din Babilon, li s-a răspuns...

Tinerii au un exemplu în Daniel și, dacă ei sunt credincioși principiilor și datoriei, vor fi instruiți așa cum și Daniel a fost. Din punct de vedere omenesc, Daniel și cei trei prieteni au avut avantajul de partea lor în curțile Babilonului și chiar aici urmau să fie pentru prima dată testați. Principiile lor urmau să intre în conflict cu regulile și formalitățile regelui.

„Împăratul le-a rânduit pe fiecare zi o parte din bucatele de la masa lui și din vinul de care bea el.” Trei ani trebuia să dureze această dietă, înainte ca examinarea să aibă loc, iar apoi urmau să fie aduși în fața regelui. Daniel și cei trei tovarăși ai lui nu au considerat că trebuie să se conformeze, întrucât făcea parte din obligația lor să asculte de porunca împăratului în ce privește hrana și băutura. S-au rugat cu privire la acest lucru și au studiat Scripturile. Educația lor a fost de așa manieră, că și în captivitate ei depindeau de Dumnezeu, iar după o cugetare atentă de la cauză la efect, „Daniel s-a hotărât să nu se spurce cu bucatele alese ale împăratului și cu vinul pe care-l bea împăratul și a rugat pe căpetenia famenilor dregători să nu-l silească să se spurce.”

Această cerere nu au făcut-o cu un spirit sfidător, ci ca și cum solicitau o mare favoare. Înfățișarea lui Daniel și a prietenilor săi era una pe care toți tinerii ar trebui să o aibă. Ei erau politicoși, amabili, respectuoși, având darul blândeții și al modestiei. Iar buna purtare a acestor tineri a obținut favoarea pentru ei. Despre Daniel citim: „Dumnezeu a făcut ca Daniel să capete bunăvoință și trecere înaintea căpeteniei famenilor dregători.” Și acum, când Daniel și tovarășii lui au fost testați, ei s-au așezat de partea neprihănirii și a adevărului. Ei nu se purtau capricios, ci cu inteligență. Ei au decis ca, dacă mâncarea cu carne nu a făcut parte din dieta lor anterioară, nu ar trebui să fie nici în cea viitoare și, pentru că vinul era interzis tuturor celor ce erau angajați în serviciul Domnului, s-au hotărât să nu îl consume. Soarta fiilor lui Aaron a fost prezentată înaintea lor și știau că folosirea vinului va aduce confuzie simțurilor lor, iar îngăduința în dietă le va altera puterea discernământului. Aceste detalii au fost înregistrate în istoria copiilor lui Israel ca o avertizare pentru tineret, ca să evite toate obiceiurile, practicile și îngăduințele care L-ar dezonora în vreun fel pe Dumnezeu.

Daniel și prietenii lui nu știau care va fi urmarea deciziei lor; nu știau nici că aceasta i-ar putea costa viața; dar ei erau hotărâți să păstreze cărarea dreaptă și neabătută a temperanței chiar și la curțile imoralului Babilon. Ei au pus cazul lor în mâna lui Dumnezeu, și Domnul a cooperat cu ei. El a luat asupra Sa cazul lor pentru că ei s-au rugat Lui și au căutat sfat cu privire la ce direcție să apuce.

Tăria dobândită prin rugăciune către Dumnezeu ne va pregăti pentru îndatoririle zilnice. Ispitele, cărora zilnic le suntem expuși, fac din rugăciune o necesitate. Pentru a putea fi ținuți de puterea lui Dumnezeu prin credință, gândurile ar trebui să fie permanent înălțate într-o rugăciune tăcută. Când suntem împresurați și asaltați de influențe ce intenționează să ne conducă departe de Dumnezeu, cererile noastre pentru ajutor și putere trebuie să fie neobosite. Dacă nu este așa, nu vom reuși niciodată să avem succes în a ne îngenunchea mândria și a birui puterea ispitei de a fi indulgenți cu noi, ceea ce ne va ține departe de Mântuitorul. Lumina adevărului, sfințind viața, va descoperi celui ce o primește pasiunile păcătoase ale sufletului, care năzuiesc să-l stăpânească, ceea ce face necesar pentru el să-și întindă la maximum fiecare nerv și să-și exercite toate puterile pentru a-i rezista lui Satana, această cucerire putând s-o obțină prin meritele lui Hristos. – The Youth’s Instructor, 18 august 1898

1. Care este singura siguranță a tinerilor?

2. Care vor fi acei tineri care vor fi împrospătați mereu de stropii din fântâna vieții? Ce vor atinge tinerii aceștia?

3. Ce încurajează comuniunea cu Dumnezeu?

4. Numiți câteva lucruri pe care rugăciunea le face.

5. Cum au ajuns Daniel și prietenii lui la decizia de a nu mânca din hrana împăratului și de a nu bea din vinul lui? Cum i-a ajutat istoria lui Nadab și Abihu să se decidă?

6. De ce S-a ocupat Dumnezeu de cazul acestor tineri?

7. Ce va face rugăciunea pentru noi?

Urgența – partea 1- de Sean Mays, misionar AFM în Albania

Am fost surprins să-l văd pe prietenul meu Azim mergând acasă devreme, într-o zi de lucru. Expresia de durere și de neajutorare de pe fața lui era îngrijorătoare.

— Ce s-a întâmplat, Azim? Ești bine? l-am întrebat eu. Ochii săi temători i-au întâlnit pe ai mei.
— E vorba de soția mea. I s-a întâmplat ceva rău, a bâiguit el.
— Of, Azim, îmi pare rău, am răspuns eu. Știi ce s-a întâmplat? Pot să ajut cu ceva? Azim a încercat să zâmbească.
— Nu știu, frate, a spus el cu voce slabă. Te sun eu când aflu mai mult. M-am gândit la călătoria noastră împreună în Kosovo, făcută cu numai două zile înainte. Azim dorise să-mi prezinte rudele lui mai îndepărtate, care locuiau acolo. Era neobișnuit pentru el să-și ia o zi liberă de la muncă, dar dorise de mult timp să facă acea călătorie. I-am sugerat ca soțiile noastre să se întâlnească și ele.
— Pe curând, i-am spus eu. Azim a fost de acord, din toată inima:
— Da, ar fi minunat! Soției mele chiar îi lipsește America. Are depresie de când a plecat de acolo. Cred că ar înveseli-o să stea de vorbă cu niște americani.

La câteva ore după ce l-am văzut pe Azim necăjit, m-a sunat vărul lui. Acesta a trecut direct la subiect.
— Soția lui Azim a murit. S-a sinucis. Azim dorește să treci pe la el.

Înmărmurit, am închis telefonul și m-am grăbit spre clădirea cu apartamente, dar mi-am dat seama că nu știam în ce apartament locuia. Ne întâlniserăm mereu la tradiționalul loc de adunare pentru bărbați – o cafenea oarecare. Dar nu mai conta. Știam că bocetele femeilor, rude de-ale răposatei, mă vor conduce direct la ușa lor. Și chiar așa s-a întâmplat. Casa avea deja câteva bocitoare. Aceste vaiete sunt cele mai triste sunete pe care le-am auzit vreodată. Mi-am croit drum către locul unde stătea Azim. Corpul soției lui era în camera alăturată.

L-am văzut înainte ca el să mă vadă. Ochii îi erau roșii, iar fața îi era de piatră, sumbră. Azim părea să fie în stare de șoc, aproape inconștient de ce se întâmpla în jur. Când a auzit că cineva mi-a menționat numele, s-a întors către mine cu o privire pierdută. Apoi s-a ridicat și s-a întins să mă salute după obiceiul albanez. Ne-am îmbrățișat și ne‑am alăturat obrajii pe o parte, apoi pe cealaltă.

— Sunt atât de mulțumit că ești aici, a spus Azim. Tu ești fratele meu și mă simt ușurat că ești aici. Am stat lângă Azim mult timp.
— Nu înțeleg, Sean. Ea a fost deprimată atât de mult timp, dar ieri era atât de fericită... Nu o mai văzusem de ani buni atât de fericită. Am crezut că tristețea ei s-a terminat, în sfârșit. De ce ne-a părăsit? De ce?

Azim este agnostic, după ce, în trecut, a fost musulman, dar, în ultimul timp, a devenit interesat să învețe despre Dumnezeu, așa că am ezitat înainte de a-i răspunde, ca să mă rog în taină pentru înțelepciune. L-am întrebat pe Azim dacă mă pot ruga pentru el.

— Desigur. Mulțumesc. Dar să-mi chem și fiul. El are nevoie de asta. Este un băiat care tocmai și-a pierdut mama. După ce și-a chemat fiul, l-a ținut strâns lângă el și a zis:
— Unchiul Sean va vorbi cu Dumnezeu despre noi, fiule.
— Azim, Dumnezeu știe cuvintele nerostite ale inimii noastre, am spus eu cu voce scăzută. Acum, vom vorbi împreună cu Dumnezeu, bine?
– Bine, fratele meu. (Va urma.)