Închinarea la Creator

Este ușor să credem că anumite lucruri ni se cuvin, mai ales cele pe care le-am cunoscut sau experimentat dintotdeauna. De exemplu, cât de ușor uită copiii să își prețuiască părinții, care au fost întotdeauna lângă ei în timpul scurt al vieții lor? Cu câtă ușurință uităm și noi să prețuim soarele, cerul, aerul și pământul de sub picioarele noastre.
Totuși, te-ai oprit vreodată să te gândești cât de des credem că ni se cuvine însăși existența noastră? Cu alte cuvinte, cât de des ne oprim și ne punem faimoasa întrebare filozofică: De ce există ceva în loc de absolut nimic?
De ce există universul nostru, cu maiestatea și grandoarea lui și cu toate lucrurile uimitoare din el? Conform ultimelor teorii științifice (au tendința de a se schimba), a fost o vreme când universul nostru nu exista. În ciuda tuturor miturilor despre un univers care s-a născut din absolut nimic, sau din vreun fel de ecuație matematică, universul nostru există datorită lui Dumnezeu, Creatorul, care l-a făcut pe el și tot ce este în el.
 

Comentariu EGW

Datoria de a ne închina lui Dumnezeu se întemeiază pe faptul că El este Creatorul și că Lui Îi datorează existența toate celelalte ființe. Și, peste tot în Biblie, unde este prezentată porunca Sa cu privire la respect și închinare mai presus de zeii păgânilor, este citată și dovada puterii Sale creatoare: „Căci toți dumnezeii popoarelor sunt niște idoli, dar Domnul a făcut cerurile” (Psalmii 96:5); „«Cu cine Mă veți asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?» zice Cel Sfânt. «Ridicați-vă ochii în sus și priviți! Cine a făcut aceste lucruri?»”; „Căci așa vorbește Domnul, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul: ...«Eu sunt Domnul, și nu este altul!»” (Isaia 40:25,26; 45:18). Psalmistul zice: „Să știți că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem” (Psalmii 100:3.) „Veniți să ne închinăm și să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!” (Psalmii 95:6).– Tragedia veacurilor, p. 436 

Dumnezeu … când a venit împlinirea vremii, … L-a trimis pe Fiul Său. Cel rânduit în sfatul ceresc a venit pe pământ ca Învățător. El nu era altul decât Creatorul lumii, Fiul Dumnezeului nemărginit. Dumnezeu, în bunătatea Lui cea mare, L-a dat lumii noastre și, pentru a împlini nevoile omenirii, El a luat asupra Lui natura omenească. Spre uimirea oștilor cerești, El a umblat pe acest pământ ca fiind Cuvântul cel veșnic. Pregătit pe deplin, El a părăsit curțile cerești pentru a veni în lumea noastră stricată și întinată de păcat. În mod tainic, El S-a legat de natura umană. „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi” (Ioan 1:14). Excesul de bunătate, bunăvoința și dragostea lui Dumnezeu au constituit o surpriză pentru lume, un har ce putea fi simțit, și nu doar spus prin vorbe. – Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 399–340
Toate fiinţele create trăiesc prin voinţa și puterea lui Dumnezeu. Ele sunt beneficiare ale vieţii Fiului lui Dumnezeu. Oricât de capabili și talentaţi ar fi, oricât de mare ar fi capacitatea lor, oamenii sunt alimentaţi cu viaţă din Sursa oricărei vieţi. El este izvorul, fântâna vieţii. Viaţa pe care Şi-o dăduse în trup omenesc, a luat-o iarăși și a dat-o omenirii. „Eu am venit”, spune El, ca ei „să aibă viaţă și s-o aibă din belșug” (Ioan 10:10). Hristos S-a făcut una cu neamul omenesc, pentru ca omul să poată deveni una în Spirit și în viaţă cu El. În virtutea acestei uniri în ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu, viaţa Lui devine viaţa lor. El îi spune celui ce se pocăiește: „Eu sunt Învierea și Viaţa.” – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 237 (18 august)
 

După ce S-a ridicat la cer (Faptele 1:9), Isus l-a vizitat pe ultimul apostol în viață, Ioan, pe insula Patmos, unde Ioan fusese exilat de ne­milo­sul împărat roman Domițian.

1. Citește Apocalipsa 1:9. Vezi și Matei 13:21; Faptele 14:22 și Ioan 16:33. Ce le spune aici Isus celor care vor să Îl urmeze?

Separat de sprijinul familiei, al prietenilor și al comunității sale creș­tine, Ioan nu a fost lăsat singur în încercările și în necazurile prin care a trecut ca urmaș al lui Hristos. Lucrarea lui nu se încheiase. Mărturia lui nu era completă. Un vizitator angelic, de o strălucire orbitoare, l-a vizitat pe Ioan pe acea insulă pustie și i-a adus un mesaj direct de la tronul lui Dumnezeu. Acest mesaj de la Isus avea să răsune pe coridorul timpu­lui, de-a lungul secolelor. Era un mesaj de speranță pentru fiecare generație, dar, în mod special, un mesaj de pregătire a poporului lui Dumnezeu din zilele din urmă pentru venirea lui Isus. Este un mesaj serios de avertizare, precum și un cuvânt de încurajare pentru sfârșitul timpului, când ne pregătim pentru încercările din zilele din urmă (sau pentru orice alte încercări cu care ne-am confrunta acum).

Dacă ar fi să intri în peștera unde se presupune că Ioan a fost vizitat de îngerul ceresc care i-a adus viziunea profetică din Apocalipsa, ai observa imediat, pe o placă așezată la intrare, aceste cuvinte care rezumă întreaga carte Apocalipsa: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci ­a venit ceasul judecății Lui, și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor” (Apocalipsa 14:7).
Tema principală din cartea Apocalipsa este închinarea. Am fost creați ca ființe care să se închine. Fiecare dintre noi se închină la ceva sau la cineva. Adevărata închinare, închinarea la Creator, ne face capabili să descoperim adevăratul scop al vieții. Ne oferă un motiv pentru a trăi. Nu ne oferă doar ceva pentru care să murim, ci, mai important, ceva pentru care să trăim și, dacă este nevoie, pentru care să trecem prin suferințe. Într-adevăr, atunci când vor apărea crizele din zilele din urmă, vom înțelege mai bine cuvintele care spun: „În Împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Faptele 14:22).

Dacă slujitorii credincioși ai lui Dumnezeu trec prin suferințe și prin încercări, de ce am crede că noi nu vom avea necazuri? (Vezi 1 Petru 4:12-15.)

Comentariu EGW

Ioan a fost aruncat într-un cazan cu ulei în clocot, însă Domnul a ocrotit viața credinciosului Său slujitor, așa cum i-a ocrotit pe cei trei tineri evrei în cuptorul încins. …
Din nou mâna prigoanei s-a lăsat greu asupra apostolului. Printr-un decret al împăratului, Ioan a fost exilat pe insula Patmos, osândit „din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Isus Hristos” (Apocalipsa 1:9). De aici, gândeau vrăjmașii lui, influența lui nu avea să mai fie simțită și, în cele din urmă, el va muri de mâhnire și întristare.
Patmos, o insulă stearpă și stâncoasă în Marea Egee, fusese aleasă de cârmuirea romană ca loc pentru exilarea criminalilor, dar, pentru slujitorul lui Dumnezeu, acest loc trist a devenit poarta cerului. Aici, departe de scenele agitate ale vieții, cum și de lucrarea plină de sârguință a anilor de mai înainte, el a avut părtășie cu Dumnezeu, cu Hristos și cu îngerii cerului și de la ei a primit îndrumare pentru biserica din toate vremurile viitoare. – Faptele apostolilor, p. 570
A fost o zi de Sabat când Domnul slavei i S-a arătat apostolului exilat. … „Când L-am văzut”, scrie Ioan, „am căzut la picioarele Lui ca mort. El Și-a pus mâna dreaptă peste mine și a zis: «Nu te teme!»” (Apocalipsa 1:17).

Ioan a fost întărit ca să poată trăi în prezența Domnului său glorificat. Apoi, înaintea privirii sale uimite, s-a descoperit slava cerului. I s-a îngăduit să vadă tronul lui Dumnezeu și, privind dincolo de luptele de pe pământ, să vadă ceata celor răscumpărați, îmbrăcată în haine albe. El a auzit muzica îngerilor cerului, cum și imnurile de triumf ale celor care biruiseră prin sângele Mielului și cuvântul mărturiei lor. În descoperirea dată, i s-au înfățișat, scenă după scenă, de un interes zguduitor, momente din experiențele poporului lui Dumnezeu, iar istoria bisericii a fost profetizată până la încheierea vremii. În chipuri și simboluri, lui Ioan i-au fost prezentate subiecte de o nemărginită importanță, pe care el avea să le pună în scris, pentru ca poporul lui Dumnezeu din vremea sa, cum și din veacurile viitoare, să poată avea o inteligentă înțelegere cu privire la pericolele și luptele care îi stăteau în față. – Faptele apostolilor, p. 581–582
Timpul de necaz care stă înaintea poporului lui Dumnezeu va cere o credință neclintită. Copiii Lui trebuie să arate că ei se închină numai lui Dumnezeu și nicio recompensă, nici chiar viața, nu-i poate convinge să facă nici cea mai mică concesie închinării false. 
În vremea aceea, aurul va fi despărțit de zgură. … Multe stele pe care le-am admirat pentru strălucirea lor se vor stinge în întuneric. Cei care și-au asumat podoabele Sanctuarului, dar nu sunt îmbrăcați cu neprihănirea lui Hristos, vor apărea atunci în rușinea propriei goliciuni. – Maranatha, p. 196 (7 iulie) 
 

2. Citește Apocalipsa 14:7. Cum se încheie mesajul primului înger? Ce apel final există în vestea despre ceasul judecății? (Vezi și Isaia 40:26; Ioan 1:1-3 și Romani 1:20.)

Apocalipsa 14:7 se încheie cu o chemare de a ne închina la Creator; această chemare este în mod special importantă acum, când majoritatea lumii științifice, și chiar și a celei creștine, a acceptat evoluția, o învățătură care lovește direct în inima tuturor conceptelor biblice și creștine. Dacă evoluția ar fi adevărată, credința noastră ar trebui să fie o minciună – atât de serioasă este problema.
Astfel, ultimul apel din Apocalipsa își are rădăcinile în prima carte a Bibliei, Geneza. Nu vom înțelege niciodată pe deplin chestiunile acestei bătălii cosmice care are în centru închinarea, dacă nu înțelegem importanța Creației. „La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul” (Geneza 1:1). Acest verset este baza întregii Scripturi. „La început, Dumnezeu a făcut.” Cuvântul ebraic pentru „a făcut” în acest pasaj este bara’, un verb care este folosit numai atunci când subiectul este Dumnezeu Însuși. 

Pentru a înțelege cât de infinită este puterea lui Dumnezeu, să ne gândim numai la unul dintre obiectele creației Sale – soarele. Soarele produce mai multă energie într-o secundă decât a produs omenirea prin petrol, benzină, cărbune sau foc de la începutul timpului. Soarele are un diametru de aproximativ 1.392.000 de kilometri și ar putea încăpea în el aproximativ un milion de planete de mărimea planetei noastre. Dar soarele este doar una dintre cele peste un miliard de stele din galaxia noastră, Calea Lactee. O stea, numită Steaua Pistol, emană de zece milioane de ori puterea generată de soarele nostru. Un milion de stele de mărimea soarelui nostru pot încăpea cu ușurință în sfera Stelei Pistol.
Creația descoperă un Dumnezeu cu o putere incredibilă și infinită. Puterea Lui creatoare nu numai că a adus pământul și cerul la existență, dar a lucrat pentru poporul Lui de-a lungul secolelor. El este Dumnezeul care a început această lume, care este întotdeauna prezent în această lume și care nu Își va uita niciodată poporul în această lume.

Cum amplifică mărimea copleșitoare a creației realitatea iubirii lui Dumnezeu? Ce simți când te gândești că, în ciuda a cât de mici suntem în comparație cu creația Sa, Hristos totuși a murit pentru noi?

Comentariu EGW

Prima solie îngerească îi cheamă pe oameni să se teamă de Dum­nezeu și să-I dea slavă și să I se închine ca fiind Creatorul cerului și al pământului. Pentru a face lucrul acesta, ei trebuie să asculte de Legea Sa. Înțeleptul spune: „Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om” (Eclesiastul 12:13). Fără ascultare de poruncile Sale, nicio închinare nu poate fi plăcută lui Dumnezeu. „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui” (1 Ioan 5:3). …

În Apocalipsa 14, oamenii sunt chemați să I se închine Creatorului, iar profeția scoate în evidență o categorie de oameni care, datorită întreitei solii, păzesc poruncile lui Dumnezeu. Una dintre aceste porunci arată direct către Dumnezeu în calitate de Creator. – Tragedia veacurilor, p. 436 
Natura dă mărturie că Cineva infinit în putere, mare în bunătate, îndurare și dragoste a creat pământul și l-a umplut cu viață și bucurie. Chiar și în starea lor degenerată, toate lucrurile dezvăluie atingerea marelui Maestru. Oriîncotro ne-am întoarce, putem să auzim glasul lui Dumnezeu și să vedem dovezile bunătății Sale.
… El, care a pus perlele în ocean și ametistul și crisolitul printre stânci, este un iubitor de frumos. Soarele care se înalță pe cer este o reprezentare a Celui care este viața și lumina a tot ce a creat. Toată strălucirea și frumusețea care împodobesc pământul și luminează cerurile vorbesc despre Dumnezeu. … 

Toate lucrurile vorbesc despre grija Sa gingașă de părinte și despre dorința Sa de a-i face pe copiii Lui fericiți. – Divina vindecare, p. 411–412
Importanța Sabatului ca memorial al creațiunii păstrează mereu pre­zent adevăratul motiv pentru care Îi datorăm închinarea noastră lui Dum­nezeu – pentru că El este Creatorul, iar noi suntem ființe create de El. De aceea, Sabatul stă la temelia închinării cerute de Dumnezeu, pentru că el ne învață acest mare adevăr în modul cel mai impresionant, așa cum nu o face nicio altă instituție. Baza oricărei închinări poate fi găsită în distincția dintre Creator și ființele pe care le-a creat El. Acest fapt important nu poate deveni niciodată învechit și nu trebuie să fie uitat niciodată. – J. N. Andrews, History of the Sabbath, p. 510 
Întotdeauna trebuia păstrat acest adevăr în mintea oamenilor, că Dum­nezeu a instituit Sabatul în Eden și, câtă vreme faptul că El este Creatorul nostru continuă să fie motivul pentru care să ne închinăm Lui, atâta vreme Sabatul va continua să fie semnul și memorialul Său. Dacă Sabatul ar fi fost păstrat pretutindeni, gândurile și afecțiunile omului ar fi fost îndreptate către Creator ca obiect al adorării și al închinării și niciodată n-ar fi existat vreun închinător la idoli, vreun ateu sau vreun necredincios. Păzirea Sabatului este un semn al credincioșiei față de adevăratul Dumnezeu, „Acela care a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor”. Urmează ca solia care le poruncește oamenilor să I se închine lui Dumnezeu și să păzească poruncile Sale să le ceară în mod deosebit să păzească porunca a patra. – Tragedia veacurilor, p. 437 
 

Dumnezeul Creației, care a făcut soarele, luna și stelele, a cărui putere a creat această planetă și a umplut-o cu ființe vii, este interesat de fiecare dintre noi. Este Dumnezeul care Și-a izbăvit poporul din robia egipteană, care i-a călăuzit în rătăcirea lor prin pustie, care a făcut să cadă mană din cer, care a făcut zidurile Ierihonului să cadă și care a învins vrăjmașii israeliților. Același Dumnezeu care Și-a dezlănțuit puterea infinită pentru a crea universul, dezlănțuie aceeași putere infinită pentru a învinge forțele răului care luptă pentru sufletele noastre. 

3. Citește 2 Corinteni 5:17; Psalmii 139:15-18; Faptele 17:27 și Coloseni 1:17. Ce ne învață aceste versete despre cât de aproape de noi este Dumnezeu?

Teologii vorbesc despre transcendența lui Dumnezeu. Aceasta este ideea că Dumnezeu există deasupra și dincolo de întreaga Lui creație. Dar vorbesc și despre imanența lui Dumnezeu. Aceasta este ideea că Dumnezeu există, oarecum, și în lumea noastră și, după cum arată istoria biblică, este implicat intim și profund în aceasta. Deși Dumnezeu locuiește în „locuri înalte și în sfințenie”, El este și cu „omul zdrobit și smerit” (Isaia 57:15). După cum a spus Însuși Isus, atunci când vorbea despre urmașii Lui credincioși: „Eu în ei și Tu în Mine, pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17:23). 

Vestea bună despre Dumnezeul nostru este că măreția și puterea Lui sunt atât de vaste, încât străbat întreg universul și pătrund în viețile noastre. El promite să ne refacă, să ne modeleze, să ne transforme după chipul Său. Gândește-te la ce înseamnă lucrul acesta. Dumnezeul care a creat și care susține miliarde de galaxii este același Dumnezeu în care nu numai că „avem viața, mișcarea și ființa” (Faptele 17:28), ci care lucrează și în profunzimea ființei noastre, ca să ne dea o inimă nouă, ca să ne elibereze de păcat și să ne transforme în făpturi noi în Hristos. Ce gând mângâietor să știm că Dumnezeul nostru, un Dumnezeu atât de puternic, ne iubește și este preocupat de noi.

Cum putem învăța să găsim speranță și alinare în înțelegerea imanenței lui Dumnezeu? Sau te sperie gândul că Dumnezeu îți cunoaște cele mai ascunse secrete? Cum poate Evanghelia să îți ofere pace în acest context?
 

Comentariu EGW

Noi Îl dezonorăm pe Dumnezeu când ne gândim la El ca la un judecător aspru, dornic să ne condamne, și uităm că El este un Tată iubitor. Întreaga viață spirituală este modelată de concepțiile noastre despre Dumnezeu și, dacă hrănim vederi greșite despre caracterul Său, sufletul nostru va fi păgubit. Noi trebuie să vedem în Dumnezeu pe Cineva care tânjește de dor după copiii oamenilor, dorind să le facă bine. Peste tot în Scriptură, Dumnezeu este reprezentat ca unul care cheamă inimile copiilor Săi care greșesc și insistă prin iubirea Lui plină de gingășie. Niciun părinte pământesc nu poate fi atât de răbdător cu defectele și greșelile copiilor săi cum este Dumnezeu cu cei pe care dorește să-i salveze. Nimeni nu poate pleda cu mai multă iubire pe lângă un păcătos. De pe buzele niciunui om nu au venit niciodată rugăminți mai stăruitoare și mai duioase pentru cel rătăcitor. Oh, cum să nu-L iubim pe Dumnezeu și să nu-I arătăm iubirea noastră printr-o ascultare smerită? Să avem grijă de gândurile noastre, de experiențele noastre, de atitudinea noastră față de El, pentru că toate făgăduințele Sale nu sunt decât glasul unei iubiri de nespus. – That I May Know Him, p. 263 
Hristos a venit să înveţe fiinţele omeneşti ce doreşte Dumnezeu ca ele să ştie. În cerul de deasupra, pe pământ şi în apele întinse ale oceanului, vedem lucrarea mâinii lui Dumnezeu. Toate lucrurile create mărturisesc despre puterea Lui, despre înţelepciunea şi despre dragostea Lui. Dar, de la stele, de la ocean sau de la cascadă, nu putem cunoaşte personalitatea lui Dumnezeu, aşa cum este ea descoperită în Hristos. 

Dumnezeu a văzut că, pentru a ilustra atât personalitatea, cât şi caracterul Său, era nevoie de o revelaţie mai clară decât natura. El L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să descopere, atât cât puteau să suporte ochii omului, natura şi atributele Dumnezeului nevăzut. – Mărturii, vol. 8, p. 265 
„Căci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17). Poate că un om nu va ști să spună exact timpul, locul sau să redea întregul șir al împrejurărilor din procesul convertirii sale, dar faptul acesta nu dovedește că el este nepocăit. … Asemenea vântului care este invizibil, dar ale cărui efecte sunt văzute și simțite în mod neîndoielnic, tot așa este și cu Duhul lui Dumnezeu în lucrarea Lui asupra inimii omului. Puterea aceasta regeneratoare, pe care niciun ochi omenesc nu o poate vedea, dă naștere unei vieți noi în suflet și creează un om nou, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Deși lucrarea Duhului este tăcută și imperceptibilă, efectele ei sunt vizibile. Dacă inima a fost reînnoită prin Duhul lui Dumnezeu, viața va da mărturie despre acest fapt. În timp ce noi înșine nu putem face nimic pentru schimbarea inimilor noastre sau pentru a ne aduce în armonie cu Dumnezeu, în timp ce nu ne putem încrede deloc în noi înșine sau în faptele noastre bune, viața noastră va dovedi dacă harul lui Dumnezeu locuiește sau nu în noi. Se va observa atunci o schimbare în caracterul, obiceiurile și preocupările noastre. Contrastul va fi clar și categoric între ceea ce am fost și ceea ce suntem. Caracterul se descoperă nu prin fapte bune sau rele săvârșite în anumite ocazii, ci prin tendința continuă manifestată în cuvintele și faptele noastre zilnice. – Calea către Hristos, p. 57 
 

Să ne uităm la cuvintele primului înger. Evanghelie veșnică. Ceasul judecății. Închinare la Creator. Uită-te la cât de strâns legate sunt aceste idei. Când stăm înaintea Creatorului, la judecată, singura noastră speranță vine din Evanghelie. „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:1). Nicio condamnare acum – și, cu siguranță, nici în ziua judecății.

Ideea că Dumnezeu este Creator ocupă un loc central în adevărul prezent, mai ales acum, când evoluția, chiar și îmbrăcată în haine „creș­tine”, amenință să distrugă întreaga bază a credinței creștine. 
Cu toate acestea, în mijlocul atacului violent al gândirii evoluționis­te, Dumnezeu a ridicat o biserică, un popor al cărui nume în sine este o mărturie împotriva ideii evoluției – un popor care trebuie să proclame adevărurile fundamentale conform cărora Dumnezeu este Creatorul și Răscumpărătorul nostru.

4. Citește Efeseni 3:9; Coloseni 1:13-17; Apocalipsa 4:11 și Romani 5:17-19. Ce învățăm despre Isus ca fiind Creatorul și Răscumpărătorul nostru?

Iată cât de strânsă este legătura între rolul de Creator și rolul de Răs­cumpărător ale lui Isus. În momentul în care rolul Său de Creator este diminuat, lucru pe care evoluția îl face în mod inevitabil, și rolul Său de Răscumpărător este pus la îndoială. Isus vine să ne răscumpere din păcat, din moarte, din suferință și din violență – când păcatul, moartea, suferința și violența sunt, după cum ne învață evoluția, chiar mijloacele Creației? Dumnezeu ne răscumpără chiar din procesul pe care l-a folosit pentru a ne crea? Aceasta este o minciună periculoasă. 

Și ce este și mai rău este că evoluția batjocorește chiar ideea morții lui Isus pe cruce. De ce? Pavel (vezi Romani 5:17-19) leagă inseparabil intrarea păcatului în lume, prin Adam, de moartea lui Isus. Există atunci o legătură directă între Adam și Isus. Însă niciun model evoluționist nu ar putea explica în vreun fel cum un Adam fără păcat ar fi putut aduce moartea, având în vedere că evoluția susține exact contrariul: că tocmai moartea – milioane de ani de moarte – a fost procesul necesar pentru a-l aduce la existență pe Adam.
Prin urmare, chiar de la început, evoluția distruge fundamentul biblic al crucii. În contrast, adventiștii de ziua a șaptea, chemând lumea să I se închine Creatorului, dau o mărturie vie împotriva acestei rătăciri.
 

Comentariu EGW

Deşi vorbeşte despre natura omenească a Domnului Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte categoric şi despre preexistenţa Sa. Cuvântul a existat ca făptură divină, ca Fiul cel veşnic al lui Dumnezeu, fiind una cu Tatăl Său. El a fost Mijlocitorul legământului din veşnicie, acela în care urmau să fie binecuvântate toate popoarele lumii, atât iudei, cât şi neamuri, dacă aveau să-L primească. …
Lumea a fost făcută de El „şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3). Dacă Domnul Hristos a făcut toate lucrurile, înseamnă că El a existat înainte de toate lucrurile. Cuvintele spuse cu privire la faptul acesta sunt atât de hotărâte, încât nimeni nu trebuie să aibă îndoieli. Domnul Hristos a fost Dumnezeu ca esenţă şi în sensul cel mai înalt. El a fost cu Dumnezeu din veşnicie, Dumnezeu peste toate lucrurile, binecuvântat pentru veşnicie. 

Domnul Isus Hristos, Fiul divin al lui Dumnezeu, a existat din veşnicie ca persoană distinctă, şi totuşi una cu Tatăl. El a fost Slava neîntrecută a cerului. El a fost Comandantul făpturilor cereşti inteligente şi a avut dreptul de a primi omagiul plin de adorare al îngerilor. – Solii alese, cartea 1, p. 247 
Mântuitorul lumii a păşit pe terenul pe care a căzut Adam din cauza neascultării de Legea lui Iehova, iar singurul Fiu al lui Dumnezeu a venit în lumea noastră ca om, pentru a-i descoperi lumii că oamenii pot să respecte Legea lui Dumnezeu. …

Fiul lui Dumnezeu a trecut în locul celui păcătos şi a păşit pe terenul pe care a căzut Adam, suportând ispitirea din pustie … Domnul Isus S-a împotrivit ispitelor lui Satana aşa cum se poate împotrivi fiecare suflet ispitit, arătând spre raportul inspirat şi spunând: „Este scris”. 
Domnul Hristos a biruit ispitele lui Satana în calitate de om. Fiecare om poate să biruiască, aşa cum a biruit Hristos. El S-a umilit pentru noi. El a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi. El a răscumpărat eşecul lui Adam şi căderea lui ruşinoasă şi a fost biruitor, dovedind în felul acesta tuturor lumilor necăzute şi omenirii căzute că omul poate să respecte poruncile lui Dumnezeu prin puterea divină, care îi este dată din cer. – Solii alese, cartea 3, p. 136 

La cruce s-au întâlnit mila şi adevărul; acolo, neprihănirea şi adevărul s-au sărutat (n.tr.: preluare a ideii din Psalmul 85:10 – „Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută”. În engleză: „Mila şi adevărul s-au întâlnit, neprihănirea şi pacea s-au sărutat”). Fiecare elev şi fiecare angajat în lucrare să studieze lucrul acesta din nou şi din nou, pentru ca, prezentându-L în mijlocul nostru pe Domnul răstignit, să poată face din acesta un subiect proaspăt pentru oameni. Arătaţi că viaţa lui Hristos descoperă un caracter infinit de desăvârşit. Învăţaţi-i că „tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). Spuneţi-le acest lucru mereu şi mereu. Noi putem deveni fii ai lui Dumnezeu, membri ai familiei regale, copii ai Tatălui ceresc. Să se ştie că toţi cei care Îl primesc pe Isus Hristos şi îşi păstrează credinţa statornică de la început până la sfârşit vor fi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos. – Mărturii, vol. 6, p. 59 
 

Oricât de mult ne-am minuna (și o facem) și ne-am închina la Dumnezeu în calitatea Sa de Creator al nostru, aceasta nu este tot. Acela care este Creatorul nostru este și Răscumpărătorul nostru. Cel care ne-a creat ne-a și răscumpărat. Cel care a spus: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Geneza 1:26) este Același care, pe cruce, a strigat: „«Eli, Eli, Lama Sabactani?» Adică: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?»” (Matei 27:46). Aceasta fiindcă tot aminteam despre motivele de a ne teme de Dumnezeu sau, chiar mai mult, de a-L slăvi și a ne închina Lui.
Cum putem noi, ca ființe umane căzute, să răspundem corespunzător unui adevăr atât de incredibil ca acesta? Ce am putea face ca răspuns la aceasta? În prima solie îngerească, ni se spune: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui, și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor” (Apocalipsa 14:7).
 

5    Citește Ioan 19:16-30, relatarea lui Ioan despre crucificarea lui Isus. Gân­dește-te apoi la textele biblice amintite despre Isus – Creatorul și citește Coloseni 1:16. Cum răspundem la exprimarea uimitoare a dragostei lui Dumnezeu?

Prima solie îngerească, de a ne închina Creatorului, a venit după jertfa lui Isus, după ce a fost făcut cunoscut universului și urmașilor lui Hristos că Acela care „a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor” este același care, deși fiind Dumnezeu, „a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce” (Filipeni 2:7,8). 
Ce scenă uimitoare trebuie să fi fost pentru cei care Îl cunoscuseră pe Isus înainte să vină pe pământ ca om. Nu este de mirare că și ființele cerești I se închină. Cât despre noi, răscumpărați prin sângele Lui, ce altceva am putea face decât să ne închinăm Creatorului și Răscumpărătorului nostru?

De ce, în lumina crucii, ideea că ființele omenești căzute ar putea să adauge ceva la ceea ce a făcut deja Isus este o rătăcire atât de mare? Ce fapte personale ar putea adăuga ceva la ceea ce Creatorul a făcut deja pentru noi?
 

Comentariu EGW

Domnul Hristos mi-a încredințat următoarea solie: „Trebuie să vă nașteți din nou, altfel nu veți putea intra în Împărăția cerurilor!” Prin urmare, toți cei care au o înțelegere corectă a acestui subiect trebuie să renunțe la spiritul de controversă și să-L caute pe Domnul cu toată inima. Dacă vor face așa, Îl vor găsi pe Hristos, și experiența lor religioasă va putea să aibă un caracter distinctiv. Ei trebuie să le prezinte oamenilor în fiecare predică, neîncetat și cu claritate acest subiect – simplitatea adevăratei evlavii. El își va găsi locul în fiecare suflet flămând și însetat care dorește nespus să ajungă la siguranța speranței și a credinței și la încrederea deplină în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.

Să prezentăm în mod distinct și clar acest subiect, faptul că meritele făpturii create nu pot să schimbe cu nimic nici statutul nostru înaintea lui Dumnezeu, nici darul pe care ni-l dă Dumnezeu. Dacă faptele și credința cumpără darul mântuirii pentru cineva, atunci Creatorul are o obligație față de făptura creată. Aici există posibilitatea ca ideile false să fie acceptate ca fiind adevăr. … Dacă omul nu poate să merite mântuirea prin niciuna dintre faptele lui bune, atunci ea trebuie să fie în totalitate prin har, primită de omul păcătos pe temeiul faptului că o acceptă și crede în Isus. Ea este în totalitate un dar. – Credința și faptele, p. 19–20 
Domnul Isus, strălucirea slavei Tatălui, „măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat de Sine Însuși și a luat un chip de rob” (Filipeni 2:6,7). El a fost de acord să treacă prin cele mai umilitoare experiențe ale vieții, trăind printre copiii oamenilor nu ca un rege care pretinde omagii și respect, ci ca unul a cărui misiune era aceea de a le sluji altora. În purtarea Sa nu era nicio urmă de bigotism, nici austeritate rece. …
Domnul Isus S-a golit de Sine Însuși și nu s-a văzut nicio urmă de egoism în tot ce a făcut. El a supus totul voinței Tatălui Său. Când misiunea Lui pe pământ era pe punctul de a se încheia, Domnul a putut spune: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17:4). El ne îndeamnă: „Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11:29). – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 14 

Domnul Hristos spunea: „Și, după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii” (Ioan 12:32). Domnul Hristos trebuie să fie descoperit păcătosului ca Mântuitor care a murit pentru păcatele lumii. Privind la Mielul lui Dumnezeu înălțat pe crucea Golgotei, taina mântuirii începe să se descopere minții noastre, iar bunătatea lui Dumnezeu ne conduce la pocăință. Prin moartea Sa pentru cei păcătoși, Domnul Hristos a dat pe față o iubire mai presus de înțelegerea noastră. Pe măsură ce păcătosul o contemplă, dragostea aceasta îi în­du­ioșează inima, îi impresionează mintea și îi conduce sufletul la căință. …
Păcătosul se poate opune acestei iubiri divine, el poate refuza să se lase atras de Hristos, dar, dacă nu se va opune, va fi atras de Hristos. Înțelegerea planului de mântuire îl va conduce la piciorul crucii în adâncă pocăință pentru păcatele sale, care au pricinuit suferințele Fiului scump al lui Dumnezeu. – Calea către Hristos, p. 26–27