Flăcările iadului

În faimoasa operă Divina comedie, a poetului italian Dante Alighieri (1265-1321), este vorba despre o călătorie fictivă a sufletului după moarte. Sufletul mergea fie în infern, iad, în inima pământului; fie în purgatoriu, unde duhul se putea purifica și astfel devenea demn de înălțarea la cer; fie în rai, în însăși prezența lui Dumnezeu.

Deși este doar o ficțiune, poemul lui Dante a ajuns să aibă o mare influență asupra teologiei creștine, în special a teologiei romano-catolice. Ideea de bază că sufletul nemuritor merge fie în infern, fie în purgatoriu, fie în paradis constituie piatra de temelie a acestei biserici. Multe confesiuni protestante conservatoare cred și ele în existența unui suflet nemuritor, care după moarte fie urcă spre rai, fie coboară în iad. În definitiv, dacă sufletul omului nu moare niciodată, atunci trebuie să meargă undeva după ce trupul moare. Pe scurt, o înțelegere greșită a naturii umane a dus la crunte erezii teologice.

De înțeles:

Care sunt o parte din teoriile greșite despre ce se întâmplă după moarte și care este perspectiva biblică.

2 – 10 decembrie: Săptămâna de Rugăciune

Comentariu EGW

Cum ar trebui să cercetăm Scripturile? Ar trebui mai întâi să formulăm fiecare doctrină și apoi să încercăm să facem să se potrivească cu ideile noastre deja stabilite? Sau ar trebui mai degrabă să ne aducem ideile și opiniile față în față cu Scriptura, comparându-ne amănunțit teoriile cu Scripturile adevărului? Mulți dintre aceia care citesc Scripturile și chiar îi învață pe alții, nu înțeleg adevărurile valoroase pe care le citesc sau le prezintă altora.
Chiar și acolo unde adevărul este evident, mulți oameni dau curs erorii. Dacă ar compara cu Cuvântul lui Dumnezeu doctrinele pe care le cred și nu ar mai citi Cuvântul în lumina doctrinelor lor, pentru a demonstra că sunt corecte, nu ar mai umbla ca orbii în întuneric și nici nu ar mai apăra eroarea. Mulți prezintă cuvintele Scripturii în așa fel, încât să se potrivească ideilor lor, înșelându-se astfel pe ei înșiși și pe alții prin felul greșit în care interpretează Cuvântul lui Dumnezeu. – Sfaturi pentru scriitori și editori, p. 36 
Oh, cât de înşelătoare este inima omenească! Cât de uşor este pentru ea să se armonizeze cu răul! Nimic nu este mai dăunător pentru interesele sufletului, pentru curăţia lui, pentru concepţiile lui adevărate şi sfinte despre Dumnezeu şi despre lucrurile sfinte şi veşnice, decât să acordăm atenţie fără încetare şi să înălţăm lucruri care nu vin de la Dumnezeu. Faptul acesta otrăveşte inima şi degradează înţelegerea. Adevărul curat poate fi urmărit până la Sursa lui divină, prin influenţa lui înălţătoare, înnobilatoare şi sfinţitoare asupra caracterului celui care îl primeşte. … 
„Luaţi seama dar la felul cum ascultaţi” (Luca 8:18) este avertizarea lui Hristos. Noi trebuie să ascultăm ca să învăţăm adevărul şi să putem umbla în el. Din nou: „Luaţi seama la ce auziţi” (Marcu 4:24). Examinaţi cu atenţie, „cercetaţi toate lucrurile” (1 Tesaloniceni 5:21), „să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu, căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi” (1 Ioan 4:1). Acesta este sfatul lui Dumnezeu. Oare să nu-l ascultăm noi? – Solii alese, cartea 2, pp. 78–79
Credinţa într-o minciună nu va avea o influenţă sfinţitoare asupra vieţii sau a caracterului. Nicio idee falsă nu este adevăr şi nici nu poate fi făcută să fie adevăr prin repetare sau prin faptul că este crezută. Sinceritatea nu va salva niciodată un suflet de consecinţele credinţei într-o idee falsă. Fără sinceritate nu poate exista o religie adevărată, dar sinceritatea manifestată într-o religie falsă nu-i va mântui niciodată pe oameni. Eu pot să fiu întru totul sinceră mergând pe o cale greşită, dar faptul acesta nu va face acea cale să fie bună şi nici nu mă va duce acolo unde doream să ajung. Domnul nu vrea ca noi să avem o credinţă oarbă şi să considerăm această credulitate ca fiind credinţa care sfinţeşte. Adevărul este principiul care sfinţeşte, prin urmare, se cuvine ca noi să cunoaştem adevărul. Trebuie să comparăm lucrurile spirituale între ele. Să cercetăm toate lucrurile, dar să rămânem statornici numai la ce este bine, la lucrurile care poartă acreditarea divină şi care ne arată adevăratele motive şi principii ce ne îndeamnă la acţiune. – Solii alese, cartea 2, p. 56 
 

1. Compară Marcu 9:42-48 cu Isaia 66:24. Cum înțelegi expresia „viermele lor nu moare”?

Unii interpretează substantivul la singular „vierme” (Marcu 9:48) ca o trimitere la presupusul suflet, sau duh, dezbrăcat de trup al celor răi, care după moarte ar zbura în iad, unde nu ar muri niciodată și ar îndura chinul veșnic. Dar această interpretare nu reflectă conceptul biblic de moarte ca stare în care omul nu mai știe nimic; totodată ignoră și contextul veterotestamentar al acestui pasaj. De fapt, „«viermele», la singular, este folosit la modul general pentru a indica «viermii» – nu semnifică un singur vierme. Termenul se referă la viermii care se hrănesc din corpurile în descompunere” (Robert G. Bratcher, Eugene A. Nida, A Translator’s Handbook on the Gospel of Mark, p. 304). Această figură de stil se numește „metonimie”.

În Marcu 9:48 Isus citează Isaia 66:24. Recitește Isaia 66:24. Această scenă metaforică înfiorătoare descrie un câmp de luptă în care vrăjmașii lui Dumnezeu sunt morți, decimați. Corpurile care nu au fost mistuite de foc intră în putrefacție sub acțiunea viermilor sau poate sunt consumate mai întâi de viermi și apoi de foc. Oricum ar fi, nu există nicio referire la vreun suflet care să scape de distrugerea corpului și să își ia zborul spre iad.

Dar cum rămâne cu viermele care nu moare niciodată? Limbajul metaforic din Isaia 66:24 (citat în Marcu 9:48) nu transmite că acei viermi ar fi nemuritori. Ci accentul se pune pe faptul că viermii nu își lasă treaba neterminată. Cu alte cuvinte, ei continuă să devoreze trupurile celor răi până ce sunt distruse. În schimb, copiii credincioși ai lui Dumnezeu vor locui bucuroși în ceruri noi și pe un pământ nou și I se vor închina lui Dumnezeu chiar în prezența Lui (Isaia 66:22,23). Date fiind aceste destine diferite, nu ne miră afirmația lui Isus că va fi mai bine pentru cineva să intre în Împărăția lui Dumnezeu fără o parte esențială din corp – fără o mână, un picior sau chiar fără un ochi – decât să aibă un corp întreg care va fi distrus de viermi și de foc (Marcu 9:42-48).

În final, vom fi ori în totalitate salvați, ori în totalitate pierduți. Nu există cale de mijloc. Vom avea viața veșnică sau ne vom confrunta cu nimicirea veșnică. Ce alegeri trebuie să faci azi?

Comentariu EGW

Apoi, în frunte cu Satana, mulţimea se pune în mişcare. Împăraţii şi războinicii îl urmează îndeaproape pe Satana şi mulţimea vine imediat după ei, organizată pe companii. Fiecare companie îşi are comandantul ei şi se respectă ordinea în timp ce mărşăluiesc pe suprafaţa crăpată a pământului către Cetatea Sfântă. Isus închide porţile cetăţii. Această armată uriaşă înconjoară cetatea, luptătorii ocupă poziţiile de luptă, aşteptându-se la o bătălie crâncenă. …

Satana se avântă în mijlocul urmaşilor săi şi încearcă să împingă mulţimea la acţiune. Dar un foc de la Dumnezeu din cer este aruncat ca o ploaie asupra lor şi oamenii cei mari, cei puternici, nobilii, cei săraci şi cei nenorociţi, toţi sunt mistuiţi laolaltă. Am văzut că unii erau nimiciţi cu repeziciune, în timp ce alţii sufereau mai mult timp – erau pedepsiţi după faptele făcute în trup. Unii ardeau multe zile la rând şi, atâta vreme cât exista o parte din ei nemistuită, simţământul suferinţei rămânea mai departe. Îngerul a spus: „Viermele vieţii nu va muri, focul lor nu se va stinge atâta timp cât va mai exista chiar şi o fărâmă minusculă din ei, din care să se hrănească.” – Scrieri timpurii, pp. 293–294

„În fiecare lună nouă şi în fiecare Sabat, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea, zice Domnul.” „Atunci se va descoperi slava Domnului şi, în clipa aceea, orice făptură o va vedea.” „… Aşa va face Domnul Dumnezeu să răsară mântuirea şi lauda în faţa tuturor neamurilor.” „În ziua aceea, Domnul oştirilor va fi o cunună strălucitoare şi o podoabă măreaţă pentru rămăşiţa poporului.” – Maranatha, p. 371

Dumnezeu a oferit un loc în marele Său plan fiecărei naţiuni şi fiecărei persoane. Corectitudinea oamenilor şi a naţiunilor de azi este măsurată cu firul cu plumb aflat în mâna Celui care nu greşeşte niciodată. Toţi îşi hotărăsc destinul prin propria alegere, iar Dumnezeu domneşte peste toţi, supraveghind împlinirea scopurilor Sale.

Istoria pe care a trasat-o în Cuvântul Său marele EU SUNT, legând verigă după verigă în lanţul profetic, din veşnicia trecutului către veşnicia viitorului, ne spune unde ne aflăm astăzi în scurgerea veacurilor şi la ce ne putem aştepta în viitor. Tot ce au prezis profeţiile că se va întâmpla a putut fi urmărit pe paginile istoriei şi putem fi siguri că se vor împlini şi profeţiile care se referă la lucruri care urmează să se întâmple. – Educație, p. 178

În broșura pentru copii intitulată „Priveliștea iadului” (engl., The Sight of Hell), preotul romano-catolic John Furniss (1809-1865) ilustra chinul veșnic prin intermediul unei mingi uriașe de fier masiv, mai mare decât cerul și pământul. „O pasăre vine o dată la o sută de milioane de ani și doar atinge mingea uriașă de fier cu o pană din aripile ei.” Autorul susține că arderea păcătoșilor în iad continuă chiar și după ce respectiva minge de fier este roasă de atingerile ocazionale ale penelor. Partea tristă este că mulți protestanți din ziua de azi cred în ceva similar care li se întâmplă celor pierduți.

2. Citește Maleahi 4:1 și Iuda 7. Cum ne ajută aceste texte să înțelegem noțiunea de foc veșnic sau ideea, exprimată de Isus, că cel pierdut va merge în „focul veșnic” (Matei 18:8) sau în „focul care nu se stinge” (Marcu 9:43)?

Termenul „veșnic” (ebr., ′olam; gr., aion, aionios) are diferite sensuri, în funcție de context. De exemplu, când este asociat cu Dumnezeu (Deut. 33:27, „cel veșnic”), exprimă veșnicia Sa. Când se referă la oameni (Exodul 21:6, „pentru totdeauna”), este limitat la durata de viață a oamenilor. Atunci când descrie focul (Matei 18:8; 25:41, „cel veșnic”), sugerează că acesta nu se va stinge până nu va mistui cu totul ceea ce arde. Aceasta înseamnă că focul veșnic va fi „veșnic” în sensul că îi va mistui pe cei nelegiuiți total și ireversibil, nelăsând „nici rădăcină, nici ramură” (Maleahi 4:1). Teoria unei pedepse fără sfârșit aplicate celor nelegiuiți are implicații serioase. Dacă cei răi sunt pedepsiți veșnic, atunci răul nu va fi niciodată eradicat. De asemenea, viața omului derivă din Dumnezeu (Deut. 32:39; Ps. 36:9), care nu dorește „moartea păcătosului” (Ezechiel 33:11). Atunci de ce ar continua El să susțină viața celor răi? Doar ca să sufere în chinuri nesfârșite? Nu ar fi mai logic ca El să pună capăt existenței lor și gata? Dacă cei răi vor fi pedepsiți „după faptele lor” (Apoc. 20:12), atunci de ce o viață scurtă de om să fie pedepsită la nesfârșit? Toate referirile pe care Biblia le face la „focul veșnic” ar trebui văzute ca trimiteri la „iazul de foc” de după cei o mie de ani din Apocalipsa 20 (vezi studiul 13). Deci este nebiblic să vorbim despre un iad deja prezent care arde mereu.

Oricât de groaznice ar fi văpăile iadului, cum transmite conceptul de iad adevărul despre iubirea lui Dumnezeu, mai ales în contrast cu ideea de chin veșnic?

Comentariu EGW

Lupta împotriva Legii lui Dumnezeu, care a început în ceruri, va fi continuată până la sfârşitul timpului. Fiecare om va fi încercat. Ascultarea sau neascultarea este problema asupra căreia lumea întreagă va trebui să hotărască. Va trebui ca toţi să aleagă să asculte ori de Legea lui Dumnezeu, ori de legile oamenilor. Aici se va trage linia de demarcaţie. Nu vor exista decât două clase. Fiecare fiinţă îşi va defini poziţia şi toţi vor arăta dacă au ales să fie de partea loialităţii sau de partea răzvrătirii.
Atunci va veni sfârşitul. Dumnezeu va răzbuna Legea Sa şi îl va elibera pe poporul Său. Satana şi toţi cei care i s-au alăturat în răzvrătire vor fi nimiciţi. Păcatul şi păcătoşii vor pieri cu rădăcină şi ramuri (Maleahi 4:1) – Satana fiind rădăcina, iar urmaşii săi, ramurile. …
Acesta nu este un act de manifestare a puterii arbitrare din partea lui Dumnezeu. Cei ce au respins mila Sa vor culege ce au semănat. Dumnezeu este izvorul vieţii, dar, atunci când alege să slujească păcatului, omul se desparte de Dumnezeu şi, în acest fel, nu mai are legătură cu viaţa. … Printr-o viaţă de răzvrătire, Satana şi toţi cei care se unesc cu el ajung în aşa măsură să nu mai fie în armonie cu Dumnezeu, încât chiar prezenţa Lui ajunge să fie pentru ei un foc mistuitor. Slava Lui, care este iubire, îi va nimici. – Hristos, Lumina lumii, pp. 763–764 
Dumnezeu nu dorește să distrugă pe nimeni. „Pe viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți, voi, casa lui Israel?” (Ezechiel 33:11). Pe tot parcursul timpului de probă, Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnă pe oameni să accepte darul vieții. Numai cei care resping îndemnurile Sale sunt lăsați să piară. Dumnezeu a declarat că păcatul trebuie nimicit din cauza influenței lui distrugătoare asupra universului. Cei care se atașează de păcat vor pieri odată cu nimicirea acestuia. – Parabolele Domnului Hristos, p. 123 
Dumnezeu este plin de iubire și bogat în bunătate, dar El nu îi va achita nicidecum pe aceia care desconsideră marea mântuire pe care El a pregătit-o pentru ei. Antediluvienii, care trăiau atât de mult, au fost șterși de pe fața pământului pentru că desființaseră Legea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu Se va mai folosi de apele de sus din cer și de cele din adâncuri pentru a nimici lumea, ci, când mânia Sa se va revărsa din nou asupra acelora care Îi disprețuiesc autoritatea, ei vor fi nimiciți de focul ascuns în adâncimile pământului care va fi pus în acțiune prin foc venit din cer. Apoi, de pe pământul astfel purificat se va ridica un cânt de laudă: „Ale Celui ce şade pe scaunul de domnie şi ale Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor” (Apocalipsa 5:13). „Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule atotputernic! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” Și fiecare dintre aceia care au avut ca primă preocupare comoara din cer, ... se vor uni în corul acesta triumfător și plin de bucurie. – Our High Calling, p. 252 
 

Biserica Romano-Catolică susține că morții care nu merită iadul, dar care nu sunt pregătiți încă pentru rai se pot purifica de păcate în purgatoriu, iar apoi pot urca în rai. Suferințele lor din purgatoriu pot fi reduse cu ajutorul rugăciunilor și al penitențelor din partea celor dragi. Catehismul Bisericii Catolice vorbește clar despre purgatoriu: „Toți cei care mor în harul și prietenia lui Dumnezeu, dar încă nu sunt curățiți cu desăvârșire au în adevăr asigurarea salvării veșnice; dar, după moarte, ei trec prin procesul purificării, ca să dobândească sfințenia necesară pentru a intra în bucuria cerului” (Catechism of the Catholic Church, 1995, p. 291). Apoi se mai spune și că suferințele lor pot fi ușurate de rugăciunile celor dragi, precum și de alte fapte făcute în numele morților. „Biserica mai recomandă și pomenile, indulgențele și actele de penitență înfăptuite pentru cei morți” (Ibidem).

3. Citește Eclesiastul 9:10; Ezechiel 18:20-22 și Evrei 9:26,27. Cum resping aceste pasaje teoria purgatoriului?

Doctrina despre purgatoriu combină noțiunea păgână de iad în flăcări cu practica păgână a rugăciunilor pentru morți. Această dogmă este inacceptabilă pentru cei care cred învățăturile Bibliei, conform cărora: (1) morții se odihnesc în mormântul lor fără să știe nimic (Eclesiastul 9:10), (2) neprihănirea unui om păcătos nu poate fi transferată asupra altui om păcătos (Ezechiel 18:20-22), (3) singurul nostru Mijlocitor este Isus Hristos (1 Timotei 2:5) și (4) moartea este urmată de judecata finală, fără o a doua șansă de pocăință (Evrei 9:27).

O și mai gravă implicație a teoriei nebiblice a purgatoriului este că se distorsionează caracterul lui Dumnezeu. De fapt, „lucrarea lui Satana de la căderea lui este să Îl interpreteze greșit pe Tatăl nostru ceresc. El a inspirat doctrina despre nemurirea sufletului. [...] Ideea unui iad care arde veșnic a fost opera lui Satana; purgatoriul este invenția lui. Aceste învățături denaturează caracterul lui Dumnezeu, pentru ca El să fie considerat sever, răzbunător, arbitrar și neiertător” (Ellen G. White, Manuscrisul 51, 1890). În locul ideii că morții dorm, așteptând revenirea lui Isus, a apărut ideea că ei sunt în purgatoriu, suferind până când cineva reușește să-i scoată de acolo.

Ce ne învață ereziile ca purgatoriul sau chinul veșnic despre importanța doctrinei corecte? De ce și ceea ce credem este important, nu doar în cine credem?

Comentariu EGW

Secolele care au urmat au cunoscut o sporire continuă a ideilor false din învățăturile propuse de Roma. Chiar și înainte de instituirea papalității, învățăturile filozofilor păgâni beneficiaseră de atenție și exercitaseră o influență în biserică. Mulți care pretindeau că sunt convertiți încă erau atașați de învățăturile filozofiei păgâne și nu numai că au continuat să le cerceteze ei înșiși, dar le-au impus și altora ca fiind niște mijloace de a-și extinde influența printre păgâni. În felul acesta, în credința creștină au fost introduse unele idei false grave. Printre aceste idei, un loc de seamă l-a avut credința în nemurirea naturală a omului și în starea de conștiență după moarte. Învățătura aceasta a pus temelia pe care Roma a instituit invocarea sfinților și adorarea fecioarei Maria. De asemenea, din ea a apărut și erezia chinului veșnic al celor nepocăiți, care a fost integrată de timpuriu în credința catolică. 
Apoi a fost pregătită calea pentru introducerea unei alte invenții a păgânismului, pe care Roma a numit-o purgatoriu și a folosit-o pentru a îngrozi mulțimile credule și superstițioase. Erezia aceasta susține existența unui loc de tortură, unde sufletele care nu merită condamnarea veșnică ar trebui să sufere pedeapsa pentru păcatele lor și, după ce au fost eliberate de necurăție, ar urma să fie primite în cer. – Istoria mântuirii, pp. 332–333
Ne putem apropia de Dumnezeu prin Isus Hristos, Mijlocitorul, singura cale pe care El iartă păcatele. Dumnezeu nu poate ierta păcatele în detrimentul dreptății Sale, sfințeniei Sale și adevărului Său. Dar El iartă păcatele și le iartă pe deplin. Nu există păcate pe care El nu le va ierta în și prin Domnul Isus Hristos. Aceasta este singura speranță a păcătosului și, dacă rămâne aici, în credință sinceră, este sigur de iertare, iertare deplină și fără plată. Există o singură posibilitate, și aceasta este pentru toți; prin ea este pregătită o iertare bogată și îmbelșugată pentru sufletul pocăit, care regretă cu adevărat, și cele mai întunecate păcate sunt iertate. … 
Tămâia care este oferită acum de oameni, slujbele (liturghiile) despre care se spune că sunt pentru eliberarea sufletelor din purgatoriu, nu sunt de niciun folos înaintea lui Dumnezeu. Toate altarele și sacrificiile, tradițiile și invențiile prin care oamenii speră să câștige mântuirea sunt erezii. Nu trebuie adus niciun sacrificiu aici, pentru că Marele-Preot Își face lucrarea în Locul Sfânt. Niciun prinț sau monarh să nu aibă îndrăzneala de a se aventura în acel loc sfânt. – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 7, pp.912–913
Nu există nicio scuză pentru aceia care sprijină ideea că nu ar mai fi nicio fărâmă de adevăr care trebuie să fie descoperit și că toate învățăturile noastre despre Scriptură sunt fără greșeală. Simplul fapt că poporul nostru a considerat pentru o mare perioadă de timp că anumite învățături sunt corecte nu constituie o dovadă a infailibilității concepțiilor noastre. Timpul nu va transforma eroarea în adevăr, iar adevărul își poate permite luxul de a fi corect. Doctrinele adevărate nu vor avea nimic de pierdut în urma unei cercetări amănunțite. – Sfaturi pentru scriitori și editori, p. 35
 

Deși nu acceptă învățătura despre purgatoriu, mulți protestanți cred totuși că sufletele morților drepți se bucură deja de rai în prezența lui Dumnezeu. Unii susțin că aceste „suflete” sunt doar duhuri fără trup, în timp ce alții cred că acestea sunt duhuri fără trup, dar acoperite de un corp spiritual de slavă. Oricare ar fi presupusa stare metafizică a acestor morți „vii”, aceste teorii subminează doctrina biblică a învierii și judecății finale a morților. De ce să mai existe o înviere și o judecată (Apocalipsa 20:12-14), dacă sufletele celor drepți s-ar bucura deja de rai?

4. Citește Faptele 2:29,34,35 și 1 Corinteni 15:16-18. Ce lumină aduc aceste pasaje cu privire la starea morților și a celor care așteaptă învierea?

Biblia spune că toate ființele care sunt deja în cer au fost (1) fie strămutate în cer de vii, ca în cazul lui Enoh (Geneza 5:24) și al lui Ilie (2 Împărați 2:9-11), (2) fie au fost înviate, ca Moise (Iuda 9) și ca oamenii înviați odată cu Hristos (Matei 27:51-53). După cum am văzut deja, sufletele „de sub altar” care strigă la Dumnezeu după răzbunare
(Apocalipsa 6:9-11) reprezintă doar o metaforă a dreptății, nu o dovadă a nemuririi naturale a sufletului. În caz contrar, chiar nu s-ar putea spune că acești oameni se bucură de răsplata lor veșnică.

În realitate, mormântul este un loc de odihnă pentru cei morți, care, fără să fie conștienți de nimic, așteaptă învierea, când le va fi redată existența conștientă. Morții, chiar și morții cei drepți, nu sunt suflete fără trup plutind prin cer și așteptând cu răbdare să se reunească cu trupurile lor la învierea de la sfârșitul timpului. În plus, ce ar mai însemna cuvintele lui Pavel din 1 Corinteni 15:18 (unde afirmă că, dacă nu ar fi o înviere a morților, atunci cei ce au adormit în Hristos ar fi pierduți)? Cum să fie pierduți dacă ei s-ar afla deja în starea de beatitudine din cer și ar fi acolo de mult, de când au murit? Doctrina-cheie din Noul Testament, cea a învierii la revenirea lui Isus, este anulată de falsa învățătură că morții cei drepți își iau zborul spre răsplata veșnică imediat ce mor. Totuși auzim mereu acest lucru, mai ales la înmormântări.

Cum îi ajută pe oameni vestea bună că morții dorm în pământ, în sensul că ei se odihnesc într-adevăr și nu mai știu ce este durerea?

Comentariu EGW

Pe eroarea fundamentală a nemuririi naturale a sufletului se bazează doctrina stării conştiente în moarte, doctrină care, ca şi cea a chinului veşnic, este contrară Scripturii, raţiunii şi sentimentelor noastre de omenie.
Potrivit credinţei populare, cei răscumpăraţi care se află în ceruri știu tot ce se petrece pe pământ, mai ales tot ce se întâmplă în viaţa prietenilor de care s-au despărţit. Dar cum ar putea cei morţi să fie fericiţi ştiind necazurile celor vii, fiind martori la păcatele comise de cei dragi şi văzându-i cum trec prin atâtea suferinţe, dezamăgiri şi necazuri în viaţă? De câtă fericire cerească ar avea parte cei care plutesc deasupra prietenilor lor de pe pământ? O, cât de revoltătoare este credinţa că, îndată ce suflarea părăseşte trupul, sufletul celui nepocăit este încredinţat flăcărilor iadului! Ce suferinţă cumplită trebuie să fie pentru cei care-şi văd prietenii mergând în mormânt nepregătiţi, numai pentru a începe o veşnicie de durere şi păcat! Mulţi au ajuns în pragul nebuniei din cauza acestui gând chinuitor.
Ce spune Scriptura despre aceste lucruri? David declară că omul nu este conştient după moarte: „Suflarea lor trece, se întorc în pământ şi în aceeaşi zi le pier şi planurile” (Psalmii 146:4). Solomon afirmă acelaşi lucru: „Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic. … Şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor de mult au şi pierit şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare. … Căci, în Locuinţa morţilor în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!” (Eclesiastul 9:5,6,10) – Tragedia veacurilor, p. 545
„Căci David zice despre El: «Eu aveam totdeauna pe Domnul înaintea mea, pentru că El este la dreapta mea ca să nu mă clatin. De aceea, mi se bucură inima și mi se înveselește limba; chiar și trupul mi se va odihni în nădejde, căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuința morților și nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea.»”
Aici, Petru arată că David nu ar fi putut să vorbească despre sine însuși, ci a vorbit în mod categoric despre Isus Hristos. … Ca împărat al lui Israel și, de asemenea, ca profet, David fusese onorat de Dumnezeu într-un mod deosebit. Într-o viziune profetică, i s-au arătat viața și lucrarea viitoare a Domnului Hristos. El a văzut cum Domnul urma să fie respins, precum și judecarea, răstignirea, înmormântarea, învierea și înălțarea Sa la cer. 
David a mărturisit că sufletul lui Hristos nu urma să fie lăsat în mormânt și nici trupul Său nu avea să vadă putrezirea. Petru arată că profeția aceasta s-a împlinit prin Isus din Nazaret. Dumnezeu Îl înviase cu adevărat, înainte ca trupul Său să putrezească. Acum, El era Cel înălțat în ceruri. – Istoria mântuirii, pp. 244–245
 

5. Citește 1 Ioan 5:3-12. De ce apostolul Ioan limitează viața veșnică doar la aceia care Îl au pe Fiul?
 

Doctrina biblică a nemuririi condiționate a omului – spre deosebire de teoria nebiblică a nemuririi naturale a sufletului – este prezentată clar în 1 Ioan 5:11,12. Pentru a înțelege acest pasaj important, trebuie să ne amintim că numai Dumnezeirea „are nemurirea” (1 Timotei 6:15,16) și este singura Sursă a vieții (Psalmii 36:9; Coloseni 1:15-17; Evrei 1:2). Când păcatul a intrat în lume prin căderea lui Adam și a Evei (Geneza 3), ei și toți urmașii lor (inclusiv noi) am ajuns sub blestemul morții fizice și am pierdut darul vieții veșnice. Dar Dumnezeul nostru iubitor a pus în aplicare planul de mântuire, pentru ca oamenii să își recapete viața veșnică, viața care trebuia să fie a lor de la început. Pavel afirmă: „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană înaintea Lui” (Efeseni 1:4) și explică: „După cum printr-un singur om [Adam] a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea”, la fel, printr-un „singur om, adică în Isus Hristos”, darul prețios al vieții veșnice a fost pus la dispoziția tuturor oamenilor (Romani 5:12,15; vezi 12-21). Aici, Pavel face o referire clară la omul Adam care a adus păcatul și moartea în lumea noastră. Fără acel moment al căderii în păcat, nu s-ar înțelege istoria cuprinsă mai departe în Biblie.

Apostolul Ioan adaugă: „Dumnezeu ne-a dat viața veșnică și această viață este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viața; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viața” (1 Ioan 5:11,12). Întregul tablou se clarifică în lumina afirmațiilor lui Isus: „Oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viața veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6:40) și „Eu sunt Învierea și Viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi” (Ioan 11:25). Aceasta înseamnă că viața veșnică este un dar de la Dumnezeu prin Isus, un dar care ne este garantat în prezent, dar de care ne vom bucura pe deplin doar după învierea celor neprihăniți. Concluzia este foarte simplă: dacă viața veșnică le este oferită doar celor ce sunt în Hristos, atunci cei care nu sunt în El nu au viața veșnică (1 Ioan 5:11,12). În schimb, teoria nemuririi naturale a sufletului acordă viața veșnică – fie în rai, fie în iad – tuturor oamenilor, chiar și celor care nu sunt în Hristos. Oricât de populară ar fi, această învățătură nu este biblică.

Comentariu EGW

Isus i-a iubit pe oameni şi a luat toate măsurile ca sufletul răscumpărat cu sânge să aibă o naştere din nou, o nouă viaţă care își are originea în propria Sa viaţă. ... „Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa“ (1 loan 5:12). Aceia care cred în Hristos Îl au pe El ca sursă a puterii şi a structurii caracterului lor. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 299 (19 octombrie) 
Isus a declarat: „Eu sunt Învierea și Viața.” În Hristos există viața originală, neîmprumutată, nederivată. … Divinitatea lui Hristos este asigurarea creștinului pentru viața veșnică. „Cine crede în Mine” a spus Isus, „chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată” (Ioan 11:25,26). 
Pentru credincios, moartea este o problemă minoră. Hristos vorbește despre ea ca fiind o clipă. „Dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea. … Dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea” (Ioan 8:51,52). Pentru creștin, moartea nu este decât un somn, un moment de tăcere și întuneric. Viața lui este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu și, când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă” (Coloseni 3:4). – The Faith I Live By, p. 187 
Nimeni mai puțin sfânt decât Singurul născut din Tatăl nu ar fi putut oferi o jertfă care să-i poată curăți pe toți, chiar și pe cei mai păcătoși și mai degradați, care Îl primesc pe Mântuitorul să fie ispășirea lor și devin ascultători de Legea Cerului. Nimic mai puțin nu ar fi putut face ca omul să fie din nou plăcut lui Dumnezeu. 
Domnul Hristos Și-a dat viața pentru a face posibilă refacerea chipului lui Dumnezeu în om. Puterea harului Său este aceea care îi unește pe oameni în ascultare de adevăr. … 
Pentru inima care a devenit curată, totul este schimbat. … Duhul lui Dumnezeu aduce în suflet o viață nouă și supune gândurile și dorințele omului voinței lui Hristos, iar omul dinăuntru este înnoit după chipul lui Dumnezeu. Oameni slabi și supuși greșelii, bărbați și femei, îi arată lumii că puterea răscumpărătoare a harului poate face ca un caracter plin de defecte să se transforme și să devină armonios și aducător de rod îmbelșugat. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 103 (5 aprilie)
 

Studiu suplimentar: Ellen G. White, Tragedia veacurilor, capitolele 33 și 34

„Pe eroarea fundamentală a nemuririi naturale a sufletului se bazează doctrina stării conştiente în moarte, doctrină care, ca şi cea a chinului veşnic, este contrară Scripturii, raţiunii şi simțului de omenie. Potrivit credinţei populare, cei răscumpăraţi care se află în cer sunt conştienţi de tot ce se petrece pe pământ, mai ales de tot ce se întâmplă în viaţa prietenilor de care s-au despărţit. Dar cum ar putea cei morţi să fie fericiţi ştiind necazurile celor vii, fiind martori la păcatele comise de cei dragi şi
văzându-i cum trec prin atâtea suferinţe, dezamăgiri şi necazuri în viaţă? De câtă fericire cerească ar avea parte cei care plutesc deasupra prietenilor lor de pe pământ? O, cât de revoltătoare este credinţa că, îndată ce suflarea părăseşte trupul, sufletul celui nepocăit este încredinţat flăcărilor iadului! Ce suferinţă cumplită trebuie să fie pentru cei care îşi văd prietenii mergând în mormânt nepregătiţi, numai pentru a începe o veşnicie de durere şi păcat!” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 545).

Studiu zilnic:

1 Împărați 20

1 Împărați 21

1 Împărați 22

 2 Împărați 1

2 Împărați 2

2 Împărați 3

2 Împărați 4

 Ellen G. White, Rugăciunea, capitolul 11 (până la par. „Dacă vrem ca rugăciunile noastre să fie ascultate...”)

1. Cine l-a ațâțat pe Ahab să facă mai rău decât alții înaintea Domnului?

2. Ce a exclamat Elisei când Ilie s-a înălțat la cer?

3. De ce anume avea nevoie Elisei ca mâna Domnului să fie peste el și să prorocească?

4. Ce minuni de înmulțire a făcut profetul Elisei în 2 Împărați 4?

5. Ce argument este cel mai elocvent în favoarea noastră?

Comentariu EGW

Studiu suplimentar

Astăzi cu Dumnezeu, „Asigurarea moștenirii noastre” p. 152 (23 mai); Tragedia veacurilor, capitolul 34, „Spiritismul”.

Privire generală
Destinul veșnic al celor neprihăniți și al celor nelegiuiți este descris într-un contrast izbitor. Prima categorie primește viața veșnică, iar cealaltă va suporta sentința dureroasă de condamnare și va fi anihilată în totalitate. Marea minciună despre pedeapsa veșnică și suferința perpetuă a celor răi în iad este întemeiată pe amăgirea satanică rostită în Grădina Edenului: „Hotărât că nu veți muri” (Geneza 3:4).
Acest text contrazice învățătura biblică referitoare la nemurirea sufletului. Pe baza primei minciuni, cum că neascultarea nu va aduce moarte, s-a clădit o altă amăgire: când mori, doar trupul îți este lipsit de viață, nu și duhul/spiritul. Astfel, dacă omul are un suflet nemuritor sau un duh care nu poate muri, păcătosul va fi veșnic pedepsit de Dumnezeu într-un iad de foc chinuitor. Această viziune înfiorător de negativă Îl prezintă pe Dumnezeu ca un monstru și un tiran. O altă invenție foarte populară îi induce în eroare pe oameni prin falsa speranță că, după ce vor muri, vor trece printr-un proces de purificare și de îmbunătățire, care culminează cu salvarea lor și primirea vieții veșnice în rai. Această minciună elimină responsabilitatea pentru propriile acțiuni din această viață.

Comentariu
Diverse viziuni asupra pedepsirii în iad
Aceste perspective asupra focului veșnic din iad concurează în creș­tinism: 
1. Viziunea tradițională: Focul iadului îi chinuie pe oameni veș­­nic, fără încetare. Iadul ar exista ca un loc real undeva, în lumea de dedesubt, unde un foc real ar chinui sufletele nemuritoare pe vecie. Potri­vit acestei perspective, suferința celor nelegiuiți urmează imediat după moarte și se întinde pe durata veșniciei.
2. Viziunea condiționalistă sau a anihilării: Iazul de foc îi mistuie ire­versibil și total pe cei nelegiuiți, pe îngerii răi și pe diavol la jude­cata de apoi. Prin natura lor, ființele umane nu sunt nemuritoare și nu dețin un suflet nemuritor. Ca păcătoși, oamenii sunt condam­nați la moarte veșnică dacă nu Îl acceptă pe Isus Hristos ca Mântuitor personal. Nemurirea este condiționată de acceptarea harului lui Dumnezeu și de manifestarea credinței în Isus (Ioan 3:16; 5:24; Romani 3:21-31; Efeseni 2:1-10). Iadul, infernul, nu este un loc în care sufletele sau duhurile celor răi merg imediat după moarte, ci este înțeles ca un „iaz de foc” în care cei nelegiuiți vor fi mistuiți în întregime la sfârșitul istoriei umane (Maleahi 4:1; Matei 25:41; 2 Tesaloniceni 1:6-10; Apocalipsa 20:9,10,14,15). Acest foc, pregătit pentru diavol și pentru îngerii căzuți, îi va anihila, împreună cu cei răi, la judecata finală, sau executorie. Efectele focului sunt definitive. Nimeni nu poate stinge flăcările atâta timp cât ard. Focul are consecințe veșnice și își va atinge scopul: distrugerea răului, a păcatului, a morții, a celor răi, a îngerilor răzvrătiți și a lui Satana însuși. Rezultatul este descris drept „moartea a doua”, din care nu există răscumpărare sau scăpare; moartea a doua este eradicarea răului.
3. Viziunea restauraționistă sau universalistă: Focul iadului îi va purifica și îi va salva pe toți în cele din urmă. Universaliștii cred că toți oamenii vor fi salvați în final, inclusiv cei nelegiuiți, îngerii răi și Satana, fiindcă focul iadului îi va purifica. Această înțelegere se bazează pe recunoașterea faptului că, după moarte, sufletul nemuritor al celor răi nu poate merge imediat în cer, dar va suferi în focul judecății lui Dumnezeu. Acest foc îi va curăța treptat și apoi, la un anumit moment din viitor (momentul exact va depinde de răspunsul fiecărui individ la procesul de purificare), fiecare va fi în sfârșit salvat. (Pentru o evaluare a acestor trei diferite perspective, vezi Jiří Moskala, „The Current Theological Debate Regarding Eternal Punishment in Hell and the Immortality of the Soul”, în Andrews University Seminary Studies vol. 53, nr. 1, 2015, p. 91-125.)

Expresii problematice
Există câteva exprimări biblice dificile legate de doctrina despre iad și ele trebuie explicate deoarece adesea sensul lor este scos din context:
(1) Viermele care nu moare (Isaia 66:24) 
Cum trebuie să interpretăm formularea biblică: „Căci viermele [ebr., tola′im] lor [al celor nelegiuiți] nu va muri și focul lor nu se va stinge”? În contextul capitolelor 65 și 66 din Isaia, nelegiuiții sunt aceia care nu Îi slujesc Domnului, care s-au răzvrătit împotriva Lui (Isaia 66:33) și care, în final, sunt „uciși de Domnul” (Isaia 66:16). În primul rând, descrierea este una fizică. Acești oameni răi pot fi văzuți, au trupuri fizice. Viermii nu consumă suflete sau duhuri imateriale ale celor decedați. În al doilea rând, nicăieri nu se subînțelege din textul biblic că acești viermi dețin nemurirea. Viermii nu primesc darul vieții veșnice. Nicio minune divină nu este înfăptuită în dreptul lor. În al treilea rând, această imagine a viermilor care devorează trupurile moarte ale celor răi este o metaforă asemănătoare cu imaginea focului care nu se va stinge.
(2) Focul care nu se va stinge (Isaia 66:24) 
„«Și, când vor ieși, vor vedea trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea, căci viermele lor nu va muri și focul lor nu se va stinge și vor fi o pricină de groază pentru orice făptură” (Isaia 66:24, subl. ad.; vezi și Isaia 66:15,17). A stinge un foc înseamnă a-l opri, a-l împiedica să mai ardă sau a-l stopa înainte să-și facă treaba. Astfel, prin extensie, un foc ce „nu se va stinge” înseamnă că nu a fost stins pentru că nu este nicio putere care să-l oprească din ceea ce aduce la îndeplinire: distrugerea totală. Focului nu i se poate opune rezistență sau nu poate fi respins. Astfel, sensul imaginii focului este clar: aceste persoane moarte nu au nicio șansă să trăiască din nou. Judecata asupra celor răi este irevocabilă și înseamnă că sentința lui Dumnezeu de nimicire nu se va opri până când nu se va realiza o mistuire totală. Nu există nicio scăpare din această moarte definitivă. Nimeni nu îi poate salva pe cei răi de la acest sfârșit teribil. Nicio răsturnare de situație nu este posibilă. Sentința este finală, definitivă, iar distrugerea, totală. Nu va fi întreruptă până când trupurile nu vor pieri; în acest fel, destinul final al celor nelegiuiți este irevocabil și definitiv. Berry Webb exprimă următoarea concluzie în legătură cu versetul 24 din Isaia 66: „Așa cum e exprimat, pare să descrie distrugerea totală în loc de chinul veșnic. Trupurile sunt moarte” (The Message of Isaia: On Eagles′ Wings, Inter-Varsity Press, 1996, p. 251).
Profetul Isaia explică distrugerea finală, și totală, a Edomului și o descrie în termenii obișnuiți ai focului care va mistui Edomul. Focul arde zi și noapte; „nu se va stinge”; „fumul lui se va înălța în veci” și astfel se va preface în „pucioasă” (Isaia 34:10,9). Ulterior, această imagine va fi preluată și aplicată clar în Apocalipsa 14:;10,11 și Apocalipsa 20:10, în pasaje încărcate de simbolism. Limbajul este metaforic și face trimitere la sentința lui Dumnezeu de distrugere ireversibilă și totală. În mod similar, Ezechiel afirmă: „Așa vorbește Domnul Dumnezeu: «Iată, voi aprinde un foc în tine care va mistui orice copac verde și orice copac uscat: nimeni nu va putea stinge flacăra aprinsă și totul va fi ars de ea, de la miazăzi până la miazănoapte. Și orice făptură va vedea că Eu, Domnul, l-am aprins, și nu se va stinge nicidecum!»” (Ezechiel 20:47,48; subl. ad.; vezi Ieremia 7:20).
Ralph Bowels își încheie interpretarea versetului 11 din Apocalipsa 14 cu următoarea concluzie: „Interpretarea tradițională a elementelor din acest verset omite structura paralelei răsturnate din Apocalipsa 14:9-11. Când se observă chiasmul, se vede că sensul textului nu confirmă ideea de «chin veșnic». În schimb, textul acesta se armonizează cu interpretarea conceptului de nemurire condiționată. Conform acestuia, Dumnezeu îi va aduce în cele din urmă și în totalitate pe dușmanii Lui la judecată, urmarea fiind distrugerea absolută, exterminarea” („Does Revelation 14:11 Teach Eternal Torment? Examining a Proof-Text on Hell”, în Evangelical Quarterly vol. 73, nr. 1, 2001, p. 36). 
Focul înțeles ca judecata lui Dumnezeu implică faptul că urmarea lui este veșnică și că pentru rău nu mai există posibilitatea de revenire. Soarta răului va fi sub controlul lui Dumnezeu pe vecie. Răul nu va mai apărea a doua oară, este eliminat cu desăvârșire și nu va mai exista. Distrugerea lui este totală. Dumnezeu nu va întreține în mod miraculos un foc nici nu îi va menține în viață în vreun fel, într-o anumită formă veșnică, pe cei nelegiuiți, pe îngerii căzuți și pe diavol ca să îi pedepsească la nesfârșit. Această amăgire abordează foarte speculativ învățătura biblică referitoare la punerea în aplicare a judecății. După cum înainte de răzvrătirea lui Lucifer împotriva lui Dumnezeu a existat o armonie perfectă în cer, la fel va fi din nou când răul și toate formele lui vor fi distruse.
(3) Veșnic, pentru totdeauna, pururea
Termenii „veșnic” și „etern” (ebr., ′olam) au un pronunțat caracter relativ în Sfintele Scripturi. Au trei sensuri posibile: (1) „veșnicie” cu un început și un sfârșit (de exemplu, sclavii din Exodul 21:6 – ′olam are în acest context sensul de „pe viață”; preoția din Exodul 40:15; Numeri 25:13); (2) „veșnicie” cu un început, dar fără un sfârșit (viața veșnică a tuturor celor răscumpărați; vezi Marcu 10:30; Ioan 3:16,36; Ioan 5:24) și, în final, (3) veșnicie fără început și fără sfârșit (care îi aparține doar lui Dumnezeu; vezi 1 Timotei 6:16; compară cu Deuteronomul 33:27). Contextul textului este cel care stabilește întotdeauna sensul precis al termenului folosit cu sensul de veșnic. Celor care cred în Dumnezeu, nemurirea le este oferită ca un dar prin Isus Hristos (Ioan 11:26; Coloseni 3:3,4). 
(4) Termenul „ocară” din Daniel 12:2
„Și mulți din cei ce dorm în țărâna pământului se vor scula: unii pentru viața veșnică și alții pentru ocară și rușine veșnică” (Daniel 12:2). Termenul „ocară” (ebr., dera′on, „repulsie, aversiune, dezgust”) este folosit în Biblia ebraică doar în Daniel 12:2 și în Isaia 66:24. Sensul acestui termen este garantat de contextul textului: este vorba despre condamnare în raport cu judecata și cu învierea. Daniel vorbește despre condamnarea veșnică și rușinea celor răi, iar Isaia explică faptul că cei nelegiuiți vor fi distruși din cauză că nimeni nu poate opri focul mistuitor din a-și atinge scopul nimicirii. Oamenii răzvrătiți, nepocăiți sunt condamnați la o inexistență eternă, dar celor neprihăniți le este oferită viața veșnică.

Aplicație
1. Care este diferența dintre viziunea populară despre iad și tabloul biblic despre iazul de foc? Este iazul de foc real? Sau este doar figură de stil? Dezbateți în cadrul grupei.
2. Cum le poți explica membrilor grupei tale într-un limbaj simplu că oamenii nu merg în rai sau în iad (ori în purgatoriu) imediat după ce mor? Cum ar putea fi aceasta o veste bună?
3. Putem scăpa de focul iadului? De ce da sau de ce nu? Dacă da, explică modul în care Dumnezeu va face ca această posibilitate să devină o realitate în viața noastră.