Răzvrătire într-un univers perfect

Mulți gânditori încearcă să explice originea răului. Unii sugerează că răul a existat dintotdeauna, pentru că, în opinia lor, binele poate fi apreciat doar în contrast cu răul. Alții cred că lumea a fost creată perfectă, dar, într-un fel sau altul, a apărut răul. De exemplu, în mitologia greacă, răul și-a făcut apariția când curioasa Pandora a deschis o cutie sigilată, din care au ieșit toate relele lumii (acest mit nu explică totuși originea relelor ascunse în acea cutie).

În schimb, Biblia susține că Dumnezeul nostru iubitor este atotputernic (1 Cronici 29:10,11) și desăvârșit (Matei 5:48). Tot ce face El trebuie să fie, de asemenea, desăvârșit (Deuteronomul 32:4), inclusiv modul în care a creat lumea noastră. Atunci cum au putut răul și păcatul să apară într-o lume perfectă? Potrivit capitolului 3 din Geneza, căderea lui Adam și a Evei a adus aici păcatul, răul și moartea. Dar acest răspuns ridică o altă problemă: răul exista deja dinainte de cădere, manifestat prin prezența „șarpelui”, care a înșelat-o pe Eva (Geneza 3:1-5). Așadar trebuie să mergem și mai înapoi, înainte de cădere.

De înțeles:

Care este sursa răului ce ne domină într-o atât de mare măsură existența și care uneori poate face ca viața să fie de-a dreptul jalnică?

Comentariu EGW

În cunoașterea istoriei începuturilor lumii, a creării și căderii omului, noi depindem de Biblie. Înlăturați Cuvântul lui Dumnezeu și nu ne putem aștepta la nimic altceva decât să fim lăsați la discreția fabulelor, a speculațiilor și a acelei slăbiri a intelectului care este urmarea sigură a cultivării erorii.

Avem nevoie de istoria autentică a originii pământului, a căderii lui Lucifer și a pătrunderii păcatului în lume. Fără Biblie, ar trebui să rătăcim conduși de teorii false. Mintea ar ajunge să se supună tiraniei superstiției și falsității. Dar, pentru că avem o istorie autentică a începuturilor lumii, nu este nevoie să ne împotmolim în speculații și teorii lipsite de temeinicie. – Minte, caracter și personalitate, vol. 2, p. 742

Satana este un înșelător. Când a păcătuit în cer, nici chiar îngerii loiali lui Dumnezeu nu au înțeles pe deplin caracterul lui. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu nu l-a nimicit imediat. Dacă Satana ar fi fost nimicit imediat, îngerii sfinți nu ar fi înțeles dreptatea și iubirea lui Dumnezeu. Îndoiala cu privire la bunătatea lui Dumnezeu ar fi fost ca o sămânţă rea, care ar fi adus roadele amare ale păcatului și nenorocirii. Prin urmare, autorul răului a fost cruțat și lăsat să-și manifeste caracterul pe deplin. De-a lungul veacurilor, Dumnezeu a suportat durerea de a vedea lucrările răului. Decât să îngăduie ca vreuna dintre ființele create de El să fie înșelată de declarațiile mincinoase ale celui nelegiuit, mai degrabă a oferit darul nemăsurat al Jertfei de pe Golgota, deoarece neghina nu poate fi smulsă fără să existe pericolul de a smulge și grâul prețios odată cu ea. Oare nu ar trebui să fim noi la fel de răbdători cu semenii noștri cum este Domnul cerului și al pământului cu Satana? – Parabolele Domnului Hristos, p. 72

Când l-a făcut pe om să păcătuiască, Satana a sperat că dezgustul lui Dumnezeu faţă de păcat avea să-l despartă pe om pentru totdeauna de Tatăl ceresc şi să rupă definitiv legătura dintre cer şi pământ. Cerurile deschise şi glasul lui Dumnezeu care s-a făcut auzit când I S-a adresat Fiului Său au fost ca dangătul unui clopot care prevestea moartea pentru Satana. El s-a temut că, de atunci înainte, Dumnezeu avea să-l lege şi mai mult pe om de Sine şi să-i dea putere să biruiască vicleniile lui. În acest scop venise Hristos din curţile regale cereşti pe pământ. Satana cunoştea bine poziţia de înaltă onoare pe care o avusese Hristos în ceruri, ca Fiu al lui Dumnezeu, preaiubitul Tatălui. Şi faptul că Isus lăsase cerul şi venise în lumea aceasta ca om îl umplea de teamă pentru siguranţa lui. El nu putea să înţeleagă taina acestui mare sacrificiu făcut în favoarea omului căzut. … Cele mai scumpe comori ale lumii nu se puteau compara cu valoarea lui. Şi, pentru că prin răzvrătire el pierduse toate bogăţiile şi slava curată a cerului, era hotărât să se răzbune făcând în aşa fel încât oamenii, cât mai mulţi oameni, să subestimeze cerul şi să iubească din toată inima comorile pământeşti. – Confruntarea cu ispita, pp. 29–30

În starea ei actuală, natura transmite un mesaj ambiguu, care amestecă binele cu răul. Trandafirii sunt încântători și parfumați, dar au și spini, care produc durere. Tucanul ne impresionează prin frumusețea penelor lui multicolore, dar ne și tulbură când atacă alte cuiburi de păsări și le mănâncă puii. Până și oamenii, care acum sunt în stare să manifeste bunătate, în clipa următoare pot fi răi, chiar violenți. Nu este de mirare că în pilda despre grâu și neghină slujitorii îl întreabă pe stăpân: „Doamne, n-ai semănat sămânță bună în țarina ta? De unde are dar neghină?” (Matei 13:27). Iar stăpânul răspunde: „Un vrăjmaș a făcut lucrul acesta” (v. 28). În același fel, Dumnezeu a creat universul perfect, dar un inamic l-a contaminat cu misterioasele semințe ale păcatului.

1. Citește 1 Ioan 4:8,16. „Dumnezeu este dragoste” – Ce ne spune această certitudine despre natura actelor creatoare ale lui Dumnezeu?

Faptul că „Dumnezeu este dragoste” are cel puțin trei implicații majore: (1) Dragostea, prin natura ei, nu poate exista închisă în ea însăși, ci trebuie să fie exprimată. Iubirea lui Dumnezeu este împărtășită în interior între cele trei Persoane ale Dumnezeirii, iar în exterior în cadrul relației Lui cu toate ființele create. (2) Tot ce face Dumnezeu este o expresie a iubirii Sale necondiționate și neschimbătoare. Sunt incluse aici acțiunile Sale creatoare, actele Lui răscumpărătoare și chiar judecățile Lui prin care pedepsește. De fapt, „iubirea lui Dumnezeu se exprimă prin mila Sa, dar nu mai puțin prin dreptatea Sa. Dreptatea este temelia tronului Său și rodul iubirii Sale” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/ Viața lui Iisus, p. 762). (3) Deoarece este dragoste și tot ce face este o expresie a dragostei Lui, Dumnezeu nu poate fi autorul păcatului, care este diametral opus caracterului Său.

Chiar a avut Dumnezeu nevoie să creeze universul? Din perspectiva suveranității Lui, s-ar putea spune că nu, fiind o decizie izvorâtă din voința Lui liberă. Dar, din perspectiva naturii Lui iubitoare, Și-a dorit un univers ca mod de a-Și exprima dragostea. Ce minunat că a creat forme de viață, precum oamenii, capabile nu doar să răspundă la iubirea Lui, ci și să exprime la rândul lor iubire – față de Dumnezeu și față de alte ființe. (Vezi Marcu 12:30,31.)

În ce aspecte vezi reflectată în lume iubirea lui Dumnezeu, în ciuda ravagiilor păcatului? Cum putem extrage lecții de speranță din manifestarea iubirii divine în lumea creată?

Comentariu EGW

Tot ce a creat Dumnezeu dă mărturie despre iubirea și despre puterea Sa. El a chemat la existență lumea cu tot ce cuprinde ea. Dumnezeu este un iubitor al frumosului și, în lumea pe care a creat-o ca să fie potrivită pentru noi, El nu ne-a dăruit numai tot ce era necesar pentru confortul nostru, ci a umplut cerurile și pământul cu frumusețe. Vedem iubirea și purtarea Sa de grijă în bogăția câmpurilor toamna și zâmbetul Său în strălucirea voioasă a soarelui. Mâna Sa a făcut stâncile ca pe turnurile unor castele și munții ca niște cetăți. Pomii cei înalți cresc la porunca Sa, El a întins covorul catifelat de verdeață și l-a decorat cu flori și cu arbuști.

De ce a îmbrăcat El pământul și pomii cu verde viu și nu cu un maroniu posomorât? Nu pentru ca totul să fie mai plăcut ochiului? Și nu ar trebui ca inimile noastre să fie pline de recunoștință când vedem dovezile evidente ale înțelepciunii și iubirii Sale în minunățiile din natura pe care a creat-o? – Lift Him Up, p. 67

Întreaga natură este destinată să fie un interpret al lucrurilor lui Dumnezeu. Pentru Adam și Eva, în căminul lor din Eden, natura era plină de cunoașterea lui Dumnezeu și de învățăminte divine. Urechile lor atente erau familiarizate cu glasul înțelepciunii. Înțelepciunea vorbea ochiului și era primită în inimă, pentru că ei comunicau cu Dumnezeu în mijlocul creațiunii Lui. De îndată ce sfânta pereche a călcat Legea Celui Preaînalt, strălucirea de la Fața lui Dumnezeu s-a îndepărtat de pe chipul naturii. Acum, natura este degradată de păcat. Dar parabolele lui Dumnezeu încă nu s-au șters; chiar și acum, dacă este corect cercetată și interpretată, natura vorbește despre Creatorul ei. ...

Prin ea însăși, frumusețea naturii conduce sufletele departe de păcat și de atracțiile lumii, către puritate, pace și către Dumnezeu. – Sfaturi pentru părinți, educatori și elevi, p. 186

O iubire asemenea celei exemplificate de Hristos este incomparabilă; ea este mai valoroasă decât aurul, argintul și pietrele prețioase. Iubirea pe care a avut-o Isus trebuie să fie cerută în rugăciune și căutată. Creștinul care o are dezvoltă un caracter ce se ridică mai presus de toate infirmitățile omenești.

Motivul pentru care există în lumea noastră atât de mulți oameni, bărbați și femei, cu inimile împovărate este acela că adevărata afecțiune a fost considerată o slăbiciune și a fost descurajată și reprimată. Cea mai bună parte a naturii sufletești a acestor persoane a fost pervertită și deformată încă din copilărie și, dacă razele luminii divine nu vor putea risipi răceala și împietrirea egoistă a inimii lor, fericirea lor va fi pentru totdeauna pierdută. Dacă dorim să avem inimi duioase, așa cum a avut Isus când a fost pe pământ, și dacă dorim să nutrim o simpatie sfântă, asemenea simpatiei pe care o au îngerii față de muritorii păcătoși, trebuie să cultivăm acea compasiune copilărească, ce este caracterizată de simplitate. – Minte, caracter și personalitate, vol. 2, pp. 606–607

2. Citește 1 Ioan 4:7-16. Ce înțelegem de aici despre voința liberă drept condiție de cultivare a iubirii?

Florile artificiale pot fi splendide, dar ele nu cresc și nu înfloresc precum cele naturale. Roboții sunt programați să vorbească și să execute sarcini, dar nu au nici viață, nici emoții. În esență, viața și voința liberă sunt obligatorii ca iubirea să fie cultivată și împărtășită. Dumnezeul nostru iubitor a creat îngeri (inclusiv pe Lucifer) și ființe umane cu libertatea de a lua decizii, cu posibilitatea de a urma o cale greșită. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a creat întregul univers ca un mediu perfect și armonios astfel încât creaturile Sale să se dezvolte în dragoste și în înțelepciune.

În 1 Ioan 4, Ioan subliniază că Dumnezeu este dragoste, arătată față de noi prin trimiterea Fiului Său să moară pentru păcatele noastre. Drept urmare, prin iubirea noastră unii față de alții noi ar trebui să ne exprimăm recunoștința pentru iubirea Lui infinită. O asemenea dragoste, de origine divină, ar fi cea mai convingătoare dovadă că Dumnezeu locuiește în noi și noi suntem în El. Acest apel de a reflecta iubirea lui Dumnezeu are sens doar adresat unor ființe care pot alege să exprime respectiva iubire sau, dimpotrivă, să trăiască o viață egoistă. Doar că libertatea de alegere poate ușor să fie folosită greșit, un fapt trist demonstrat în tragica răzvrătire a lui Lucifer în cer.

Chiar dacă recunosc importanța liberului-arbitru, unii se întreabă: Dacă Dumnezeu știa că Lucifer avea să se revolte, de ce l-a mai creat? În definitiv, crearea lui Lucifer nu Îl face pe Dumnezeu responsabil pentru originea păcatului? Aceasta poate fi o întrebare dificilă, deoarece există mulți factori, inclusiv ce se înțelege prin cuvântul „responsabil”. Originea și natura păcatului sunt mistere, deci nu se pot explica pe deplin. În orice caz, Dumnezeu nu a hotărât mai dinainte existența păcatului; El doar i-a îngăduit existența și apoi, la cruce, a luat asupra Lui pedeapsa supremă pentru păcat, fapt care Îi permite să-l stârpească, într-un final. În dureroasele noastre cugetări asupra răului, să nu uităm niciodată că Dumnezeu Însuși a plătit cel mai mare preț pentru existența păcatului și a răului (vezi Matei 5:43-48; Romani 5:6-11) și că a suferit din cauza acestora mai mult decât oricare dintre noi va suferi vreodată.

Voința liberă este sfântă, dar vine la pachet cu serioase consecințe, nu doar pentru tine, ci și pentru alții. Folosind darul libertății, ce decizii iei și care crezi că vor fi consecințele lor?

Comentariu EGW

Fiecare om este liber să aleagă de care putere vrea să fie stăpânit. Nimeni n-a căzut atât de jos, nimeni nu este atât de ticălos, încât să nu găsească eliberarea în Hristos. În loc de rugăciune, demonizatul a putut să rostească numai cuvintele lui Satana; cu toate acestea, strigătul nerostit al inimii a fost auzit. Nu există strigăt al unei ființe în nevoie, chiar fără să fi fost rostit, care să nu fie auzit. Aceia care vor consimți să intre în legământ cu Dumnezeul cerului nu vor fi lăsați în puterea lui Satana sau în slăbiciunile firii lor. Ei sunt invitați de Mântuitorul: „Să caute ocrotirea Mea, să facă pace cu Mine, da, să facă pace cu Mine” (Isaia 27:5). Duhurile întunericului se vor lupta pentru cel care a fost cândva sub stăpânirea lor, dar îngerii lui Dumnezeu îl vor apăra cu o putere care va câștiga biruința. Domnul zice: „Se poate lua prada celui puternic? Și poate să scape cel prins din prinsoare?” „Da, zice Domnul, prada celui puternic va fi luată și cel prins de asupritor va scăpa, căci Eu voi lupta împotriva vrăjmașilor tăi și voi scăpa pe fiii tăi” (Isaia 49:24,25). —Hristos, Lumina lumii, p. 258

Tatălui nostru ceresc I-a fost milă de noi, chiar pe când caracterul nostru era nedemn și lipsit de iubire, când eram „vrednici să fim urâți și urându-ne unii pe alții”. „Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui” (Tit 3:3-5). Dacă primim dragostea Sa, ea ne va face asemenea Lui, buni, atenți și miloși, nu numai cu cei care ne sunt pe plac, ci și cu cei mai păcătoși și mai răi oameni.

Copii ai lui Dumnezeu sunt aceia care sunt părtași ai naturii Sale. Nu statutul social, originea etnică, naționalitatea sau avantajele religioase dovedesc faptul că suntem membri ai familiei lui Dumnezeu, ci iubirea, o iubire care cuprinde întreaga omenire. Chiar și cei păcătoși, a căror inimă nu este în mod categoric închisă față de Duhul lui Dumnezeu, vor fi impresionați de bunătate. Deși este posibil ca ei să reacționeze cu ură când sunt tratați cu ură, totuși, când sunt iubiți, vor răspunde cu iubire. Dar numai Duhul lui Dumnezeu este Cel care răspunde urii cu iubire. A fi bun cu un om rău și nerecunoscător, a face bine fără să aștepți nimic în schimb acesta este blazonul casei regale cerești, dovada sigură prin care copiii Celui Preaînalt își dezvăluie statutul lor nobil. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 75

Inventivitatea omului, raționamentul bun, capacitatea de a realiza ceva – toate vin de la Dumnezeu. Toți oamenii ar trebui să fie devotați slujirii lui Dumnezeu. Slujitorii Domnului ar trebui să se conducă după principiile Bibliei. Lucrătorii Săi trebuie să facă întotdeauna ce este drept și corect și să nu se abată deloc de la calea Domnului. „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui” (Matei 6:33). – The Upward Look, p. 74

3. Citește Ezechiel 28:12-19. Ce găsim aici despre misterioasa origine a păcatului?

Mare parte din cartea Ezechiel a fost scrisă în limbajul simbolic specific vremii sfârșitului. Anumite entități (persoane, animale, obiecte) și evenimente locale reprezintă realități cosmice și/sau istorice mai ample.
În Ezechiel 28:1-10, Domnul i-a vorbit împăratului Tirului (un oraș-port fenician antic și prosper) ca unui conducător bogat și mândru care era doar un „om”, dar care s-a pretins dumnezeu și ocupant al tronului dumnezeilor. Apoi, în Ezechiel 28:12-19, această realitate istorică devine o analogie cu căderea lui Lucifer. Astfel, împăratul Tirului, o ființă umană reală trăind „în mijlocul mărilor” (Ezechiel 28:2,8), îl reprezintă acum pe „heruvim[ul] ocrotitor” care locuia în „Eden, grădina lui Dumnezeu” și „pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu” (Ezechiel 28:13,14). O afirmație importantă este cea din Ezechiel 28:15. Citește-o cu atenție. Deci, foarte important, perfecțiunea lui Lucifer a inclus posibilitatea răului, posibilitatea de a face ce este greșit, întrucât, ca ființă morală, Lucifer avea voință liberă – parte din ce înseamnă a fi o ființă perfectă.

Deci Lucifer a fost creat desăvârșit – ceea ce includea capacitatea lui de a alege în mod liber. Dar, abuzând de acea perfecțiune, prin folosirea greșită a voinței sale libere, el s-a pervertit prin faptul că s-a considerat mai important decât era. Nemaifiind mulțumit de modul în care îl crease și îl onorase Dumnezeu, Lucifer și-a pierdut simțul recunoștinței față de Dumnezeu și a dorit să primească mai multă recunoaștere decât merita de fapt. Cum s-a putut întâmpla așa ceva cu această ființă angelică perfectă ce trăia într-un univers perfect este o taină.

„Păcatul este un lucru misterios, de neexplicat. Nu a existat temei pentru existenţa lui; a-l explica înseamnă a căuta un motiv pentru existenţa lui şi aceasta ar însemna a-l îndreptăţi. Păcatul a apărut într-un univers desăvârşit, un lucru care s-a dovedit fără scuză” (Ellen G. White, Adevărul despre îngeri, p. 30).

Dacă trăiești momente grele, inspiră-te din 1 Tesaloniceni 5:18 și învinge nerecunoștința sau autocompătimirea, făcându-te de folos pentru vecinii sau cunoștințele tale!

Comentariu EGW

Este cu neputinţă să explicăm originea păcatului pentru a da un motiv existenţei lui. Cu toate acestea, se pot înţelege suficient atât originea lui, cât și măsurile luate cu privire la soarta finală a păcatului, măsuri care descoperă pe deplin dreptatea și mila lui Dumnezeu în toate procedeele Sale cu păcatul. Nimic nu este mai clar explicat în Scripturi decât că Dumnezeu n-a fost în nicio privinţă răspunzător de apariţia păcatului… Păcatul este un intrus, pentru a cărui existenţă nu se poate da nicio explicaţie. El este tainic, de neexplicat; a-l scuza înseamnă a-l apăra. Dacă s-ar putea găsi o scuză pentru el sau vreo cauză a existenţei lui, ar înceta să mai fie păcat. Unica definiţie pe care o putem da păcatului este aceea pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu: el „este călcarea Legii” (1 Ioan 3:4), este acţiunea unui principiu în luptă cu Legea cea mare a dragostei, care este temelia guvernării divine. – Tragedia veacurilor, pp. 492–493

Păcatul și-a avut originea în egocentrism. Lucifer, heruvimul ocrotitor, și-a dorit să fie cel dintâi în cer. El a încercat să obțină controlul asupra ființelor cerești, să le îndepărteze de Creatorul lor și să câștige închinarea lor pentru sine. … Așa i-a înșelat pe îngeri. Așa i-a înșelat pe oameni. El i-a determinat să se îndoiască de Cuvântul lui Dumnezeu și să nu mai aibă încredere în bunătatea Lui. … Astfel i-a atras să i se alăture în răzvrătire față de Dumnezeu și, peste lume, s-a lăsat bezna nenorocirii.

Păcatul a apărut într-un univers perfect. … Motivul apariției sau al dezvoltării lui nu a fost explicat niciodată și nu poate fi explicat până la marea zi în care se va face judecata și se vor deschide cărțile. … În ziua aceea, tuturor le va fi clar că nu există și nici nu a existat niciodată o cauză pentru păcat. Atunci când se va rosti sentința finală pentru Satana, pentru îngerii lui și pentru toți oamenii care s-au dovedit a fi călcători ai Legii lui Dumnezeu, orice gură va fi închisă. Când cei răzvrătiți, de la primul mare rebel până la ultimul păcătos, vor fi întrebați de ce au călcat Legea lui Dumnezeu, toți vor rămâne muți. Nu va exista niciun răspuns de dat. – That I May Know Him, p. 15

Deschideți-vă inima înaintea iubirii Sale și lăsați apoi iubirea să se reverse și asupra altora. Amintiți-vă că toți au încercări greu de purtat și ispite greu de biruit și că puteți face ceva pentru a ușura aceste poveri. Exprimați-vă recunoștința pentru binecuvântările pe care le aveți; arătați-vă aprecierea pentru atențiile pe care le primiți. Păstrați-vă inima plină de făgăduințele prețioase ale lui Dumnezeu, pentru a putea scoate din această comoară cuvinte care vor fi mângâiere și tărie pentru alții. Aceasta vă va învălui într-o atmosferă care va fi utilă și înălțătoare. Țelul vostru să fie acela de a le aduce binecuvântare celor din jurul vostru și veți găsi căi pentru a fi de folos atât membrilor propriei familii, cât și altora. – Divina vindecare, p. 257

În Scripturi se pot observa două mari laitmotive opuse: (1) Salemul, muntele Sion, Ierusalimul și Noul Ierusalim, care reprezintă Împărăția lui Dumnezeu; (2) Babelul și Babilonul, care simbolizează domeniul contrafăcut al lui Satana. De câteva ori Dumnezeu Și-a chemat poporul afară din păgânul Babilon ca să-I slujească în Țara Promisă. De exemplu, lui Avram (mai târziu, Avraam) i-a cerut să plece din Ur, din Haldeea, în țara Canaan (Gen.11:31 – 12:9). La sfârșitul lungului lor exil, evreii au plecat din Babilon și s-au întors la Ierusalim (Ezra 2). Și în cartea Apocalipsa, poporul lui Dumnezeu este chemat să iasă din Babilonul de la sfârșitul timpului (Apoc. 14:8) pentru ca, în cele din urmă, să locuiască cu Dumnezeu pe muntele Sion și în Noul Ierusalim (Apoc. 14:1; 21:1-3,10).

4. Citește Isaia 14:12-15. Ce consecințe pe termen lung a avut mândria lui Lucifer în univers și în această lume?

În Biblie, orașul Babilon simbolizează o putere care se opune categoric lui Dumnezeu și Împărăției Sale, iar împăratul Babilonului (cu referire precisă la Nebucadnețar) devine un simbol al mândriei. Dumnezeu îi descoperise lui Nebucadnețar că Babilonul era doar capul de aur al marii statui de imperii succesive (Daniel 2:37,38). Sfidând revelația divină, împăratul a ridicat o statuie în întregime de aur – simbolizând că imperiul lui va dura veșnic – și chiar a pretins ca toți să i se închine (Daniel 3). Ca și împăratul Tirului, împăratul Babilonului a devenit un simbol al lui Lucifer.

Isaia 14:3-11 descrie căderea semețului și despoticului împărat al Babilonului. Apoi, Isaia 14:12-15 se mută de pe tărâmul istoric în cel ceresc și evidențiază că o atitudine de mândrie asemănătoare a dus la căderea
lui Lucifer. Textul lămurește că Lucifer a plănuit să-și înalțe tronul mai presus de toate ființele cerești și să devină „ca Cel Preaînalt” (Isaia 14:14). Era începutul unei noi și ostile stări de fapt, în care dragostea și cooperarea altruistă a lui Dumnezeu au fost puse sub semnul întrebării de egoismul și rivalitatea lui Lucifer. Vrăjmașului nu i-a fost teamă să-L acuze pe Dumnezeu de ceea ce el însuși era și să împrăștie minciuni printre îngeri. Iată misterioasele origini ale răului în univers!

Din cauza mândriei, putem ajunge să trăim în conflict cu persoane din jurul nostru. Concret, ce gest ai putea face astăzi pentru a reabilita relația cu o persoană care te urăște?

Comentariu EGW

Lucrarea aceasta de împotrivire faţă de Legea lui Dumnezeu şi-a avut începutul în curţile cerului, prin Lucifer, heruvimul ocrotitor. Satana a fost hotărât să ajungă cel dintâi în consiliile cerului şi egal cu Dumnezeu. El şi-a început lucrarea de răzvrătire împreună cu îngerii aflaţi sub conducerea lui, căutând să răspândească spiritul de nemulţumire în mijlocul lor. El a lucrat într-un mod atât de amăgitor, încât mulţi dintre îngeri au fost câştigaţi de partea lui, înainte ca scopurile lui să fie cunoscute pe deplin. Nici chiar îngerii credincioşi nu au înţeles pe deplin caracterul lui şi nu au văzut unde va duce lucrarea lui. Când a reuşit să câştige mulţi îngeri de partea lui, Satana şi-a prezentat situaţia înaintea lui Dumnezeu, ca şi cum îngerii erau cei care doreau ca el să ocupe poziţia pe care o deţinea Hristos.

Răul a continuat să lucreze până când spiritul de nemulţumire a crescut, izbucnind într-o revoltă deschisă. Atunci, în cer a fost război, iar Satana a fost alungat din cer împreună cu toţi simpatizanţii lui. Satana luptase pentru a prelua conducerea în cer şi pierduse bătălia. Dumnezeu nu mai putea să-i încredinţeze onoarea şi supremaţia, iar acestea i-au fost luate odată cu partea pe care o avusese în guvernarea cerului. – Solii alese, cartea 1, p. 222

Mândria, iubirea de sine, egoismul, ura, invidia și gelozia v-au întunecat puterea de înțelegere, iar adevărul, care ar fi putut să vă ofere o înțelepciune care duce la mântuire, și-a pierdut capacitatea de a vă impresiona și conduce mintea.

Nu îngăduiți ca resentimentele să vă conducă la răutate. Nu permiteți ca jignirea pe care ați suferit-o să se transforme într-o rană din ce în ce mai adâncă și să genereze cuvinte otrăvitoare, care întinează gândurile celor ce le aud. Nu îngăduiți gândurilor amare să vă umple mintea fără încetare. ... Mergeți la fratele vostru și, cu umilință și sinceritate, vorbiți cu el despre lucrurile care v-au nemulțumit. Conversația dintre cel jignit și cel care a greșit se află în atenția întregului cer. ...

Untdelemnul iubirii vindecă amărăciunea și durerile provocate de o greșeală. Spiritul lui Dumnezeu unește inimă cu inimă și, când armonia se instaurează în relațiile dintre frați, cerul cântă de bucurie. – Minte, caracter și personalitate, vol. 2, p. 529

Răul care a determinat căderea lui Petru și l-a împiedicat pe fariseul din pildă să aibă o comuniune cu Dumnezeu se dovedește a fi cauza ruinei a mii de oameni din zilele noastre. Nimic nu este atât de ofensator la adresa lui Dumnezeu sau atât de periculos pentru sufletul omenesc ca mândria și mulțumirea de sine. Acestea sunt cele mai lipsite de speranțe și mai greu de vindecat dintre toate păcatele.

Petru n-a căzut dintr-odată, ci treptat. Încrederea în sine l-a determinat să creadă că era mântuit și, ca urmare, a alunecat pas cu pas pe calea decăderii, până când a ajuns să-L renege pe Domnul său. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 154– 155

5. Citește Apocalipsa 12. Ce aflăm despre extinderea rebeliunii din cer pe pământ?

Căderea lui Lucifer nu a însemnat doar o ciocnire de idei incompatibile. Capitolul 12 din Apocalipsa ne spune că un mare război a izbucnit în cer între Lucifer și îngerii lui, pe de o parte, și Hristos și îngerii Lui, pe de altă parte. În acest pasaj, Lucifer este numit „balaurul cel mare”, „șarpele cel vechi”, „diavolul și Satana” și „pârâșul fraților noștri” (Apocalipsa 12:9,10). La Hristos se face referire prin „Mihail” (Apocalipsa 12:7), care înseamnă „Cine este ca Dumnezeu”. Pe baza versetului 9 din Iuda – „arhanghelul Mihail” –, unii exegeți cred că este vorba doar de o ființă îngerească. Dar în cartea Daniel, fiecare viziune importantă culminează cu Hristos și Împărăția Sa fără sfârșit – piatra dezlipită „fără ajutorul vreunei mâini” (Daniel 2:34,45), „Unul ca un Fiu al omului” (Daniel 7:13), „căpetenia oștirii”, „Domnul domnilor” (Daniel 8:11,25) și „marele voievod Mihail” (Daniel 12:1). Așadar, după cum „Îngerul Domnului” este Domnul Însuși (Exodul 3:1-6; Faptele apostolilor 7:30-33 etc.), Mihail trebuie să fie aceeași Persoană divină, adică Hristos Însuși.

Capitolul 12 din Apocalipsa oferă o imagine generală a acestei lupte, ce încă se desfășoară și care (1) a început în cer cu răzvrătirea lui Lucifer și a unei treimi dintre îngeri, (2) a culminat cu victoria decisivă a lui Hristos la cruce și (3) continuă încă împotriva poporului rămășiței lui Dumnezeu de la sfârșitul timpului. Referindu-se la începutul acestei lupte, Ellen G. White afirmă că „Dumnezeu, în marea Sa îndurare, a fost îngăduitor cu Lucifer. Nu a fost imediat retrogradat din poziţia lui înaltă când a început să nutrească spiritul de nemulţumire şi nici măcar când a început să-şi prezinte falsele pretenţii înaintea îngerilor loiali. I s-a permis să stea mult timp în cer. În repetate rânduri i s-a oferit iertare, cu condiţia să se pocăiască şi să se supună lui Dumnezeu” (Tragedia veacurilor, p. 495- 496). Nu știm cât a durat războiul în cer. Indiferent de intensitatea sau durata lui, aspectul cel mai important este că Satana și îngerii lui „n-au putut birui; și locul lor nu li s-a mai găsit în cer” (Apocalipsa 12:8; vezi și Luca 10:18). Desigur, acum problema este că ei au venit aici, pe pământ.

În ce anume vedem realitatea acestei bătălii care se dă pe pământ? Care este singura noastră speranță de a ieși învingători în această bătălie?

Comentariu EGW

După ce Satana și cei ce căzuseră odată cu el au fost izgoniți din cer și el și-a dat seama că pierduse pentru totdeauna toată puritatea și slava lui, s-a căit și a dorit să fie readus în cer. Era dispus să-și reia poziția sau orice altă poziție în care ar fi putut fi numit. Dar nu, cerul nu trebuia să fie pus în primejdie. Tot cerul putea fi întinat dacă ar fi fost adus înapoi, deoarece păcatul își avea originea în el și semințele răzvrătirii erau în el. Atât el, cât și cei care îl urmaseră au plâns și au implorat să fie readuși în favoarea lui Dumnezeu. Dar păcatul lor – care consta în ură, invidie și gelozie – fusese atât de mare, încât Dumnezeu nu-l putea șterge. El trebuia să rămână pentru a-și putea primi pedeapsa finală.

Când Satana a devenit pe deplin conștient că nu mai exista nicio posibilitate de a recăpăta favoarea lui Dumnezeu, ura și răutatea lui au început să se manifeste. S-a consultat cu îngerii lui și a fost făcut un plan pentru a continua lupta împotriva conducerii lui Dumnezeu. Când Adam și Eva au fost puși în frumoasa grădină, Satana făcea planuri pentru a-i distruge. … S-a hotărât ca Satana să ia o altă formă și să arate interes față de om. El trebuia să provoace neîncredere cu privire la sinceritatea lui Dumnezeu și să-i facă pe oameni să aibă îndoieli că spusele lui Dumnezeu ar fi însemnat chiar acel lucru; după aceea, trebuia să le stârnească curiozitatea și să-i determine să se amestece în planurile nepătrunse ale lui Dumnezeu – însuși păcatul de care se făcuse vinovat Satana. – Scrieri timpurii (Experiențe și viziuni), p. 146

Când omul I se predă lui Hristos, o putere nouă ia în stăpânire inima cea nouă. Se produce o schimbare pe care omul nu o poate face niciodată prin sine însuși. Este o lucrare supranaturală, care aduce un element supranatural în natura omenească. Ființa care I s-a predat lui Hristos devine fortăreața Lui, pe care El o păstrează într-o lume răzvrătită și vrea ca nicio altă autoritate să nu fie recunoscută acolo, decât a Sa. Un suflet luat astfel în stăpânire de puterile cerești nu poate fi biruit de asalturile lui Satana. Dar, dacă nu ne supunem stăpânirii lui Hristos, vom fi stăpâniți de cel rău. În mod inevitabil, noi suntem sub controlul uneia sau alteia dintre cele două puteri care se luptă pentru supremația asupra acestei lumi. Nu este necesar să alegem de bunăvoie să servim împărăției întunericului ca să ajungem sub stăpânirea ei. N-avem decât să neglijăm să ne aliem cu împărăția luminii. Dacă nu conlucrăm cu puterile cerești, Satana va lua în stăpânire inima și va face din ea locuința lui. Singura apărare împotriva răului este locuirea lui Hristos în inimă, prin credința în neprihănirea Lui. Numai când suntem legați strâns de Dumnezeu putem rezista efectelor nesfințite ale iubirii de sine, ale îngăduinței de sine și tendinței spre păcat. Noi putem părăsi multe obiceiuri rele și, pentru un timp, putem da la o parte tovărășia lui Satana; dar, fără o legătură vie cu Dumnezeu prin predarea noastră față de El în fiecare clipă, putem fi biruiți. – Hristos, Lumina lumii, p. 324

Studiu suplimentar: Ellen G. White, Patriarhi și profeți, capitolul 1; Tragedia veacurilor, capitolul 29

„Nu mai era nicio speranță de răscumpărare pentru aceia [Satana și îngerii lui] care fuseseră martori la gloria inexprimabilă a cerului, care se
bucuraseră de ea și văzuseră teribila maiestate a lui Dumnezeu și care, în prezența acestei slave, se răzvrătiseră împotriva Lui. Nu mai erau alte minunate manifestări ale marii puteri a lui Dumnezeu care să-i impresioneze la fel de profund ca cele la care deja asistaseră. Dacă au fost în stare să se revolte chiar în prezența slavei de nedescris, nu mai puteau fi puși într-o situație mai favorabilă pentru a fi testați. Nu mai era nicio putere de rezervă și nici înălțimi și adâncimi mai mari ale gloriei nesfârșite care să învingă îndoielile lor invidioase și nemulțumirile lor răzvrătite. Vina lor și pedeapsa lor trebuiau să fie direct proporționale cu înaltele lor privilegii din curțile cerești” (Ellen G. White, Confruntarea cu ispita, p. 21).

Studiu zilnic:

1 Samuel 12

1 Samuel 13

1 Samuel 14

1 Samuel 15

1 Samuel 16

1 Samuel 17

1 Samuel 18

Ellen G. White, Rugăciunea, capitolul 5

1. În mâinile cui i-a vândut Domnul pe israeliți?

2. Unde își ascuțeau israeliții uneltele agricole de fier când se toceau?

3. Când a ajuns Saul căpetenia semințiilor lui Israel și a fost uns împărat de Domnul?

4. Ce înălțime avea Goliat din Gat?

5. Ce se întâmplă cu rugăciunea sinceră și făcută din inimă, dar neexprimată corespunzător?

Comentariu EGW

Studiu suplimentar

Tragedia veacurilor, cap. „Originea răului”.

Privire generală

Dumnezeu este iubire. În virtutea acestei iubiri, El a creat universul plin de armonie, pace, bucurie și multă dragoste. A umplut spațiul universului cu ființe care au fost create să sporească în fericire, slujire și dragoste. Totuși această ordine perfectă a fost perturbată de o rebeliune ilogică în cer împotriva Creatorului, care a fost acuzat că cere o ascultare strictă. Mai mult, standardele înalte ale Creatorului au fost interpretate ca cerințe ale unui tiran. Legea iubirii a fost interpretată în mod greșit ca o îngrădire a libertății. Rezultatul a fost un război în cer (Apo­calipsa 12:7).

Ceea ce înainte părea de necrezut a devenit o realitate tragică. În­țe­leapta și frumoasa creatură, heruvimul ocrotitor (ebr., kerub mimșakh hasokek; Ezechiel 28:14), numit „Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor”/„fiu al dimineții” (BTF) – în ebraică, helel ben șakhar; Isaia 14:12 – s-a ridicat împotriva Creatorului veșnic, sfânt, bun și iubitor și I-a adus acuzații nejustificabile cu scopul de a se înălța pe sine. Ego­cen­trismul, șarmul, minciunile, amăgirea și egoismul lui Lucifer i-au divizat pe îngeri și au distrus pacea perfectă a cerului.

În infinita Lui înțelepciune, Dumnezeu a reacționat respectând alegerea lui Lucifer, dându-le astfel posibilitatea tuturor ființelor inteligente să înțeleagă natura distructivă a răului, care, la prima vedere, ar fi putut părea atrăgător. În definitiv, o ființă creată și-a atacat Creatorul și a apărut dezordinea. Cel care ar fi trebuit să apere guvernarea lui Dumnezeu și legea care stă la baza acesteia a răsturnat principiile respectului și iubirii într-un mod atât de viclean, încât și îngerii au fost derutați în ce privește loialitatea lor față de Dumnezeu. Acceptând alegerea individuală, Dumnezeu a demonstrat că respecta libertatea personală, dar că nu putea tolera distrugerea vieții, a valorilor ei și a principiilor bunătății.

Comentariu

Misterul originii răului

Originea răului este învăluită într-unul din cele mai mari mistere. Pe de o parte avem „taina fărădelegii” care lucrează (2 Tesaloniceni 2:7), iar pe de altă parte avem „taina evlaviei” (1 Timotei 3:16), care aduce o soluție la problema răului. Mândria lui Lucifer a fost înfrântă de umilința Domnului Isus Hristos, care a luat trup omenesc (Filipeni 2:6-11). Datorită puterii Sale morale și a iubirii Lui neegoiste, Isus l-a înfrânt pe Satana, deși Isus devenise mai slab din punct de vedere fizic.

Răul este irațional și caracterizat de absența ordinii, așadar este imposibil de găsit o explicație logică pentru existența lui. Nu are nicio cauză. Capitolul 14 din Isaia descrie circumstanțele căderii lui Satana (nu motivul căderii lui), și anume mândria, iar Ezechiel afirmă simplu că heruvimul ocrotitor a fost perfect/„fără prihană” de la crearea lui până „în ziua când s-a găsit nelegiuirea în [el]” (Ezechiel 28:15). Separându-se de Dumnezeu, Satana a rupt relația cu El și, în consecință, s-a decuplat de la singura Sursă a vieții, ceea ce duce la moarte. Toate ființele create, inclusiv îngerii din cer și oamenii de pe pământ, au fost create în totală dependență de Dumnezeu. Doar când se menține acea relație de dragoste și când se cultivă prezența lui Dumnezeu este eliminat riscul neascultării și răzvrătirii, iar viața este asigurată din belșug. Cunoașterea lui Dumnezeu și a caracterului Său, cultivarea aprecierii față de bunătatea Sa și a unei atitudini de recunoștință este calea care trebuie urmată.

Nu a existat niciun motiv pentru revolta apărută în universul perfect guvernat de dragoste. Nu exista nicio imperfecțiune care să fi făcut necesară vreo îmbunătățire a modului de guvernare a lui Dumnezeu. Putem descrie împrejurările, când și ce s-a întâmplat, dar niciodată nu vom fi în stare să găsim o justificare pentru rebeliune, fiindcă nu a existat niciun motiv întemeiat. Dumnezeu a permis răul pentru că a ales să creeze nu automate sau roboți, ci ființe înzestrate cu liberul-arbitru, care să poată iubi liber.

Nu există un dualism bine-rău

Noi nu credem că universul este condus de doi dumnezei rivali: pe de o parte, Viul Dumnezeu, care este Dumnezeul binelui, și pe de altă parte, Lucifer, dumnezeul răului. Acest dualism este străin de revelația biblică și nu este compatibil cu învățătura ei. Scripturile atestă că Dumnezeu a creat o ființă excepțional de slăvită și de înțeleaptă („Ajunseseși la cea mai înaltă desăvârșire, erai plin de înțelepciune și desăvârșit în frumusețe” [Ezechiel 28:12]), care mai târziu s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Astfel, Lucifer, creatura fără pată a lui Dumnezeu, a devenit Satana. Apostolul Ioan descrie adversarul în următorii termeni: „șarpele cel vechi, numit diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume” (Apocalipsa 12:9). Uluitor și șocant gând! Cel care s-a aflat chiar în prezența lui Dumnezeu, care a fost în Edenul ceresc, în sanctuarul de sus, tocmai acea ființă s-a răzvrătit împotriva Dumnezeului iubitor. Acțiunile lui șocante împotriva propriului Creator par ireale: cel care a fost creat a îndrăznit să se împotrivească Împăratului și Comandantului său suprem.

Așadar s-a petrecut un lucru tainic. Cel care a fost creat perfect, care a fost înzestrat cu multe talente, care a deținut poziția cea mai înaltă din cer după Hristos, s-a întors împotriva Creatorului său. Profetul Ezechiel afirmă: „Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine” (Ezechiel 28:15). Ce paradox! Heruvimul ocrotitor, în loc să fie ocrotitorul ordinii lui Dumnezeu, a doborât Legea Sa. Să nu uităm că în Biblie întâlnim heruvimi în capitolele 1 și 10 din Ezechiel (cele patru ființe vii sunt heruvimi, vezi Ezechiel 10:15) și ei sunt într-o strânsă legătură cu Dumnezeu, însoțindu-L în interiorul și în afara templului din Ierusalim (Ezechiel 10:4,5; 11:22,23). În cortul întâlnirii, heruvimul ocrotitor se afla în Locul Preasfânt deasupra capacului ispășirii, sub care se găsea Decalogul (Exodul 25:18-22). Heruvimii simbolizau protejarea ordinii și Legii lui Dumnezeu. Dar Lucifer s-a folosit greșit de poziția lui privilegiată pentru a lupta împotriva autorității lui Dumnezeu.

Acțiunile lui Lucifer

Versetul 15 din Ezechiel 28 afirmă că în heruvimul ocrotitor s-a găsit „nelegiuirea” sau „nedreptate” (NTR), care este traducerea termenului ebraic ′avelah („nedreptate” sau „incorectitudine”). Cel care era perfect și care trebuia să apere integritatea Legii lui Dumnezeu pentru a asigura buna conducere a cerului L-a acuzat pe Dumnezeu că nu era bun și drept, cu alte cuvinte că era nedrept. Niște acuzații cu adevărat incorecte! În ebraică, termenul „negoț” (Ezechiel 28:16) este rekulah și derivă din rădăcina rakal, care înseamnă „a umbla de colo-colo” sau „a merge de la unul la altul”, fie pentru (1) a face negoț, fie pentru (2) a bârfi, a calomnia. Contextul clarifică foarte bine că nu poate fi vorba aici de comerț sau afaceri, deoarece ar fi singurul loc din Biblia ebraică în care negoțul ar însemna ceva păcătos, și acest lucru nu are sens. Prin urmare, termenul sugerează mai degrabă că heruvimul ocrotitor umbla de colo-colo și Îl vorbea de rău pe Dumnezeu, acuzându-L de nedreptate, bârfind despre caracterul Său și răspândind minciuni. Lucifer a semănat neîncredere și necredință și i-a făcut pe ceilalți să nu-L mai creadă și să nu-L mai urmeze pe Dumnezeul iubitor. Isaia descrie motivele lui Lucifer în termenii mândriei. Trufia lui a fost atât de puternică încât a dorit să fie egal cu Dumnezeu, să stea pe tronul lui Dumnezeu, să se facă pe sine împărat și să se înalțe la rangul de divinitate (Isaia 14:13). Ce incredi­bi­lă aroganță!

Profetul Isaia descrie căderea lui Lucifer din cer la timpul trecut (Isaia 14:12). Ezechiel spune că el a fost aruncat „de pe muntele lui Dumnezeu” și este nimicit (Ezechiel 28:16). Apoi profetul ne dezvăluie ce s-a întâmplat în inima lui Lucifer, și anume cum a păcătuit în mintea lui prin cultivarea mândriei. Să observăm cu atenție natura celor cinci mari afirmații la persoana întâi: (1) „Mă voi sui în cer, (2) îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus [...]; (3) voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor [...]; (4) mă voi sui pe vârful norilor, (5) voi fi ca Cel Preaînalt” (Isaia 14:13,14; subl. ad.). Această înălțare de sine din inima lui Lucifer este confirmată în Ezechiel 28:17 – „Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta.” În final, după această autoglorificare, distrugerea lui totală este prezentată la timpul viitor: „Totuși vei fi coborât în iad, la marginile gropii” (Isaia 14:15, BTF). Profetul Ezechiel este de acord că Domnul îl va nimici pe Lucifer, care a devenit Satana, potrivnicul. Distrugerea lui este atât de sigură încât, pentru a exprima acea certitudine, Ezechiel folosește în mod profetic verbul la un timp perfect, care exprimă o acțiune încheiată (în limba română, Cornilescu folosește prezentul, iar traducerea BTF, viitorul): „Scot din mijlocul tău un foc care te mistuie și te prefac în cenușă pe pământ, înaintea tuturor celor ce te privesc. [...] Ești nimicit și nu vei mai fi niciodată!” (Ezechiel 28:18,19).

Doar dependența de Dumnezeu aduce victorie

Să nu uităm: Satana nu trebuia învins prin argumente sau prin putere, ci doar prin cineva „mai slab” decât el. Acesta este motivul întrupării. În cartea Apocalipsa, balaurul și diversele fiare au fost înfrânte de Miel, ceea ce nu s-a mai auzit în lumea naturală. Dar puterea morală a iubirii și adevărului lui Hristos a cucerit lumea și a ajuns biruitoare asupra lui Satana și a puterilor lui. Isus, care s-a născut ca un om fragil, l-a înfrânt pe Satana prin puritatea, ascultarea și totala Lui supunere față de Tatăl. Viața Lui neegoistă și lipsită de păcat, suferința Lui pentru noi și moartea Lui victorioasă pe cruce l-au condamnat și l-au distrus pe Satana. Acum este doar o chestiune de timp până când Satana va fi executat și marea luptă se va încheia.

Aplicație

1. Originea răului: De ce un Dumnezeu iubitor și grijuliu a permis existența răului? Este Dumnezeu responsabil de existența răului? Explică. De ce Domnul, în infinita Sa înțelepciune, a hotărât să nu-l distrugă pe Lucifer imediat după ce gândurile rele au luat naștere în mintea lui? Sau de ce Dumnezeu nu l-a distrus pe Lucifer imediat după ce el a început să acți­oneze în secret contra conducerii divine, împiedicând astfel revolta să se extindă?

2. Ce s-a întâmplat în cer: În ce alte moduri poți descrie mândria și acțiunile lui Lucifer? Cine a suferit cel mai mult în toată această stare de răzvrătire? Ar fi putut Dumnezeu să reacționeze altfel față de Satana pentru a asigura o soluție pe termen lung la existența răului? Argumentează. Cum a fost Satana înfrânt?

3.  Învingerea mândriei: Istoria lui Lucifer este o avertizare solemnă pentru noi să nu facem aceleași lucruri greșite și să nu avem același comportament eronat. Dacă trufia este atât de amăgitoare, cum putem fi vigilenți ca să nu cădem în capcana ei mortală și să nu fim înșelați de pretinsa ei glorie și reușită? Explică modul în care invidia, egoismul și mândria merg mână în mână și distrug relații importante.

4. Schimbarea comportamentului: Cum îi poți ajuta pe oamenii aroganți – care nu țin cont de rațiune, se lasă stăpâniți de egoism și de sentimentul înălțării de sine și se văd doar pe ei și interesele lor – să se smerească? Cum poți fi un făcător de pace sau un factor de reconciliere pentru a transforma atmosfera nocivă din jurul tău și a aduce rezolvare când se ivesc tensiuni, invidie, înțelegere greșită și acuzații?