Un început anevoios
Text de memorat
„Moise şi Aaron s-au dus apoi la Faraon şi i-au zis: «Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: ‘Lasă pe poporul Meu să __, ca să __ în pustie un praznic în cinstea Mea.’» Faraon a răspuns: «__ este Domnul, ca să __ de glasul Lui şi să __ pe Israel să plece? Eu nu __ pe Domnul şi nu voi __ pe Israel să plece.»” (Exodul 5:1,2).
Mulți credincioși cred că, atunci când cineva decide să Îl urmeze pe Dumnezeu, respectiva persoană va avea parte doar de fericire, prosperitate și succes. Dar nu este neapărat așa, după cum ne arată adesea chiar Biblia. Uneori apar multe obstacole, dar și noi dificultăți. Acest lucru poate fi foarte frustrant și generează întrebări grele, cu răspunsuri dificile sau chiar fără răspuns. Cu toate acestea, când avem răbdare, Dumnezeu aduce soluții la timpul și în termenii hotărâți de El. Căile Lui pot intra în conflict cu așteptările noastre de a găsi soluții rapide și instantanee, dar trebuie să învățăm să ne încredem în El, indiferent de situație.
Iată subiectul acestei săptămâni: Moise și porunca de a scoate poporul lui Dumnezeu din Egipt – o chemare divină cât se poate de clară, incluzând minuni și faptul că Dumnezeu Însuși i-a vorbit direct lui Moise și i-a spus exact ce dorea ca el să facă. Ar fi trebuit să-i fie ușor lui Moise, știind că a fost chemat de Dumnezeu și că i s-a dat o sarcină precisă? Ar fi trebuit să fie simplu, nu? Citește și o să vezi cum a fost!
19 iulie: Ziua Evanghelistului Laic
Comentariu EGW
Înainte de a fi eliberați de sub puterea lui Satana care lucrează în afara noastră, trebuie să fim eliberați de sub puterea lui care acționează înăuntrul nostru. Dumnezeu îngăduie încercările ca să putem fi eliberați de tot ce este firesc, de egoism și de orice trăsături de caracter aspre și necreștinești. El îngăduie ca apele adânci ale necazurilor să se reverse peste noi, ca să-L putem cunoaște pe El și pe Isus Hristos pe care L-a trimis El, așa încât să ajungem să dorim din adâncul inimii să fim curățiți de orice murdărie morală și să putem ieși din încercare mai curați, mai sfinți şi mai plini de bucurie. Adesea intrăm în cuptorul încercărilor cu sufletul întunecat de egoism. Dar, dacă rămânem răbdători în încercarea decisivă a vieții noastre, vom ieși din ea reflectând caracterul divin. Când scopul încercării va fi fost atins, „El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina și dreptul tău, ca soarele la amiază” (Psalmii 37:8).
Nu există niciun pericol ca Dumnezeu să nu ia în considerare rugăciunile copiilor Săi. Există însă primejdia ca, în ispite și încercări, ei să se descurajeze și să nu mai stăruie în rugăciune. – Parabolele Domnului Hristos, p. 174, 175
Tot așa este cu orice altă cerință a lui Dumnezeu. Toate darurile Sale sunt făgăduite cu condiția ascultării. Dumnezeu deține un cer plin de binecuvântări pentru cei care vor colabora cu El. Toți cei care Îl ascultă pot cere cu încredere împlinirea făgăduințelor Sale.
Dar noi trebuie să manifestăm o încredere fermă și neabătută în Dumnezeu. Adesea, El întârzie să ne răspundă pentru a pune la încercare încrederea noastră sau pentru a verifica sinceritatea dorinței noastre. Dacă am cerut după Cuvântul Său, trebuie să credem în făgăduința Sa și să continuăm cu insistență să-I adresăm cererile noastre, având convingerea că nu vor fi respinse. Dumnezeu nu spune: Cereți o singură dată și veți primi. El ne îndeamnă să cerem în continuare. Perseverați în rugăciune fără șovăire. Perseverența în rugăciune îi inspiră celui care se roagă o atitudine mai serioasă și îi dă o dorință tot mai mare de a primi lucrurile pe care le cere. ...
Dar mulți nu au o credință vie. Acesta este motivul pentru care nu văd o manifestare mai mare a puterii lui Dumnezeu. Slăbiciunea lor este urmarea necredinței. Ei au mai multă încredere în acțiunile lor decât în lucrarea lui Dumnezeu pentru ei. Acești oameni își asumă răspunderea de a-și purta singuri de grijă. Ei fac multe planuri și proiecte, dar se roagă puțin și au doar o mică încredere reală în Dumnezeu. Ei consideră că au credință, dar aceasta este doar un impuls de moment. Pentru că nu reușesc să-și înțeleagă propria nevoie și nici dispoziția lui Dumnezeu de a dărui, ei nu continuă să-și mențină cererile înaintea Domnului cu perseverență.
Rugăciunile noastre trebuie să fie tot atât de insistente și de perseverente ca rugăciunea acelui prieten care cerea câteva pâini în miez de noapte. Cu cât vom cere mai stăruitor și mai statornic, cu atât legătura noastră spirituală cu Domnul Hristos va fi mai strânsă. Noi vom primi tot mai multe binecuvântări, pentru că vom avea o credință tot mai mare. – Parabolele Domnului Hristos, p. 145, 146
Nu există niciun pericol ca Dumnezeu să nu ia în considerare rugăciunile copiilor Săi. Există însă primejdia ca, în ispite și încercări, ei să se descurajeze și să nu mai stăruie în rugăciune. – Parabolele Domnului Hristos, p. 174, 175
Tot așa este cu orice altă cerință a lui Dumnezeu. Toate darurile Sale sunt făgăduite cu condiția ascultării. Dumnezeu deține un cer plin de binecuvântări pentru cei care vor colabora cu El. Toți cei care Îl ascultă pot cere cu încredere împlinirea făgăduințelor Sale.
Dar noi trebuie să manifestăm o încredere fermă și neabătută în Dumnezeu. Adesea, El întârzie să ne răspundă pentru a pune la încercare încrederea noastră sau pentru a verifica sinceritatea dorinței noastre. Dacă am cerut după Cuvântul Său, trebuie să credem în făgăduința Sa și să continuăm cu insistență să-I adresăm cererile noastre, având convingerea că nu vor fi respinse. Dumnezeu nu spune: Cereți o singură dată și veți primi. El ne îndeamnă să cerem în continuare. Perseverați în rugăciune fără șovăire. Perseverența în rugăciune îi inspiră celui care se roagă o atitudine mai serioasă și îi dă o dorință tot mai mare de a primi lucrurile pe care le cere. ...
Dar mulți nu au o credință vie. Acesta este motivul pentru care nu văd o manifestare mai mare a puterii lui Dumnezeu. Slăbiciunea lor este urmarea necredinței. Ei au mai multă încredere în acțiunile lor decât în lucrarea lui Dumnezeu pentru ei. Acești oameni își asumă răspunderea de a-și purta singuri de grijă. Ei fac multe planuri și proiecte, dar se roagă puțin și au doar o mică încredere reală în Dumnezeu. Ei consideră că au credință, dar aceasta este doar un impuls de moment. Pentru că nu reușesc să-și înțeleagă propria nevoie și nici dispoziția lui Dumnezeu de a dărui, ei nu continuă să-și mențină cererile înaintea Domnului cu perseverență.
Rugăciunile noastre trebuie să fie tot atât de insistente și de perseverente ca rugăciunea acelui prieten care cerea câteva pâini în miez de noapte. Cu cât vom cere mai stăruitor și mai statornic, cu atât legătura noastră spirituală cu Domnul Hristos va fi mai strânsă. Noi vom primi tot mai multe binecuvântări, pentru că vom avea o credință tot mai mare. – Parabolele Domnului Hristos, p. 145, 146
Urmând poruncile lui Dumnezeu, Moise merge la faraon pentru a începe procesul prin care el, Moise, avea să scoată „din Egipt pe poporul [Domnului], pe copiii lui Israel” (Exodul 3:10).
1. Care a fost răspunsul faraonului la porunca lui Dumnezeu: „Lasă pe poporul Meu să plece” (Exodul 5:1,2) și ce înseamnă el?
„Cine este Domnul?” întreabă faraonul, nu din vreo dorință de a-L cunoaște, ci într-un act de sfidare sau chiar negare a acestui Dumnezeu, pe care recunoaște că nu Îl știe. „Eu nu cunosc pe Domnul”, spune el, aproape ca o laudă. Câți oameni au rostit același lucru de-a lungul istoriei? Cât de tragic, pentru că, așa cum a spus Isus Însuși, „viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3). Egiptul și faraonul erau simbolul unei puteri care neagă prezența și autoritatea lui Dumnezeu. Reprezentau o entitate care se poziționează împotriva lui Dumnezeu, a Cuvântului Său și a poporului Său.
Următoarea declarație a faraonului: „Nu voi lăsa pe Israel să plece”, evidențiază și mai mult această răzvrătire împotriva Dumnezeului celui viu, făcând din Egipt un simbol nu numai al negării lui Dumnezeu, ci și al unui sistem care luptă împotriva Lui. Nu e de mirare că mulți au văzut aceeași atitudine, milenii mai târziu, în Revoluția Franceză (vezi și Isaia 30:1-3 și Apocalipsa 11:8). Faraonul se credea zeu sau fiul unui zeu – o aluzie generală la credința în propria putere, forță și inteligență supremă.
„Dintre toate popoarele prezentate in istoria biblică, Egiptul a negat cu cea mai mare îndrăzneală existența viului Dumnezeu și s-a împotrivit poruncilor Lui. Niciun monarh nu s-a aventurat într-o revoltă mai deschisă și mai arogantă împotriva autorității Cerului decât conducătorul Egiptului. Când i-a fost adus mesajul de către Moise, în numele Domnului, faraonul a răspuns cu mândrie: «Cine este Domnul, ca să ascult glasul Lui și să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul și nu voi lăsa pe Israel să plece» (Exodul 5:2). Aceasta însemna ateism, iar poporul reprezentat prin Egipt urma să dea glas unei respingeri asemănătoare a prerogativelor viului Dumnezeu și urma să manifeste o atitudine asemănătoare de necredință și sfidare” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 269).
Dacă cineva te-ar întreba: „Îl cunoști pe Domnul?”, cum ai răspunde? Dacă răspunsul ar fi afirmativ, cum L-ai descrie și de ce?
Comentariu EGW
Când omul a călcat Legea divină, natura lui a devenit rea, în acord, nu în dezacord, cu cea a lui Satana. În mod natural, nu există nicio duşmănie între omul păcătos şi iniţiatorul păcatului. Amândoi au devenit răi prin apostazie. Cel apostat nu are niciodată odihnă până când nu câştigă simpatie şi sprijin, făcându-i şi pe alţii să-i urmeze exemplul. Din acest motiv, îngerii căzuţi şi oamenii nelegiuiţi s-au asociat într-o uniune a disperării. Dacă Dumnezeu n-ar fi intervenit în mod deosebit, Satana şi omul ar fi încheiat o alianţă împotriva Cerului şi, în loc să nutrească ură faţă de Satana, întreaga familie omenească s-ar fi unit contra lui Dumnezeu. ...
Vrăjmășia lui Satana faţă de omenire este provocată de faptul că, prin Hristos, omul este obiectul iubirii şi al îndurării lui Dumnezeu. El doreşte să împiedice planul divin pentru răscumpărarea omului şi să aducă dezonoare asupra lui Dumnezeu degradând şi stricând lucrarea mâinilor Sale. El vrea să producă întristare în ceruri, să umple pământul de nenorocire şi ruină, apoi să prezinte toate aceste rele ca rezultat al modului în care Dumnezeu a creat omul. – Tragedia veacurilor, p. 505, 506
În timpul celor patruzeci de ani, după fuga lui Moise din Egipt, idolatria părea că i-a învins. An după an, speranța israeliților devenea din ce în ce mai slabă. Atât împăratul, cât și poporul jubilau datorită puterii lor și își băteau joc de Dumnezeul poporului Israel. Această stare de lucruri a culminat cu acel faraon în fața căruia s-a prezentat Moise. Când conducătorul evreilor a venit înaintea lui cu un mesaj din partea „Domnului, Dumnezeului lui Israel”, faraon nu era un necunoscător al adevăratului Dumnezeu, dar nesocotirea puterii Sale a fost aceea care l-a făcut să răspundă: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui?… Eu nu cunosc pe Domnul.” De la început și până la sfârșit, opoziția acestui faraon față de porunca divină nu a fost urmarea ignoranței, ci a urii și a sfidării lui Dumnezeu.
Deși egiptenii respinseseră de atâta timp cunoașterea de Dumnezeu, totuși Domnul le-a mai dat încă o ocazie pentru pocăință. În zilele lui Iosif, Egiptul fusese ca un azil pentru poporul Israel; Dumnezeu fusese onorat prin bunătatea manifestată față de poporul Său. Și acum, Cel îndelung răbdător, încet la mânie și plin de bunătate a dat timp fiecăreia dintre judecățile Sale să-și săvârșească lucrarea; egiptenii, blestemați prin chiar obiectul adorării lor, au avut dovada puterii lui Dumnezeu, pentru ca toți aceia care vor dori să se poată supune lui Dumnezeu și să scape de judecățile Sale. Bigotismul și încăpățânarea împăratului au avut ca rezultat răspândirea cunoașterii lui Dumnezeu, făcând ca mulți egipteni să se consacre slujirii Lui. – Patriarhi și profeți, p. 333
Vrăjmășia lui Satana faţă de omenire este provocată de faptul că, prin Hristos, omul este obiectul iubirii şi al îndurării lui Dumnezeu. El doreşte să împiedice planul divin pentru răscumpărarea omului şi să aducă dezonoare asupra lui Dumnezeu degradând şi stricând lucrarea mâinilor Sale. El vrea să producă întristare în ceruri, să umple pământul de nenorocire şi ruină, apoi să prezinte toate aceste rele ca rezultat al modului în care Dumnezeu a creat omul. – Tragedia veacurilor, p. 505, 506
În timpul celor patruzeci de ani, după fuga lui Moise din Egipt, idolatria părea că i-a învins. An după an, speranța israeliților devenea din ce în ce mai slabă. Atât împăratul, cât și poporul jubilau datorită puterii lor și își băteau joc de Dumnezeul poporului Israel. Această stare de lucruri a culminat cu acel faraon în fața căruia s-a prezentat Moise. Când conducătorul evreilor a venit înaintea lui cu un mesaj din partea „Domnului, Dumnezeului lui Israel”, faraon nu era un necunoscător al adevăratului Dumnezeu, dar nesocotirea puterii Sale a fost aceea care l-a făcut să răspundă: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui?… Eu nu cunosc pe Domnul.” De la început și până la sfârșit, opoziția acestui faraon față de porunca divină nu a fost urmarea ignoranței, ci a urii și a sfidării lui Dumnezeu.
Deși egiptenii respinseseră de atâta timp cunoașterea de Dumnezeu, totuși Domnul le-a mai dat încă o ocazie pentru pocăință. În zilele lui Iosif, Egiptul fusese ca un azil pentru poporul Israel; Dumnezeu fusese onorat prin bunătatea manifestată față de poporul Său. Și acum, Cel îndelung răbdător, încet la mânie și plin de bunătate a dat timp fiecăreia dintre judecățile Sale să-și săvârșească lucrarea; egiptenii, blestemați prin chiar obiectul adorării lor, au avut dovada puterii lui Dumnezeu, pentru ca toți aceia care vor dori să se poată supune lui Dumnezeu și să scape de judecățile Sale. Bigotismul și încăpățânarea împăratului au avut ca rezultat răspândirea cunoașterii lui Dumnezeu, făcând ca mulți egipteni să se consacre slujirii Lui. – Patriarhi și profeți, p. 333
Deși Moise trebuie să fi știut de la început că misiunea încredințată de Domnul nu avea să fie ușoară (de aici și încercările lui de a scăpa de ea), probabil că nu avea nicio idee despre ce avea să urmeze.
2. Care au fost rezultatele imediate ale primei întâlniri a lui Moise și Aaron cu faraonul, consemnate în Exodul 5:3-23?
Chiar înainte de a merge la faraon, Moise și Aaron au adunat bătrânii și poporul lui Israel, le-au spus cuvintele din partea lui Dumnezeu și le-au arătat semnele Sale, ceea ce i-a făcut să creadă că Domnul avea să-i elibereze din sclavie. Astfel, ei s-au închinat Domnului (Exodul 4:29-31). Așteptările erau cu siguranță mari: Domnul avea să elibereze poporul evreu din robie – în sfârșit!
Moise s-a dus apoi să îi prezinte faraonului cerințele din partea lui Dumnezeu, iar lucrurile s-au înrăutățit și mai mult pentru israeliți. Suferința lor a crescut, iar munca lor zilnică a devenit mai împovărătoare și mai solicitantă. Au fost acuzați că sunt leneși, au fost tratați mai aspru, iar slujirea lor a devenit mai dificilă decât fusese deja. Conducătorii lor nu au fost mulțumiți, iar confruntarea dintre ei și Moise și Aaron a fost foarte neplăcută și (după cum vom vedea mai târziu) a prevestit genul de conflicte pe care Moise urma să le aibă cu propriul popor în anii următori.
3. Pune-te în locul oamenilor din Exodul 5:21, care i-au înfruntat pe Moise și pe Aaron. De ce ar spune cineva lucrurile pe care le-au spus ei?
Nu este greu de înțeles motivul supărării lor pe Moise („Să vă vadă Domnul și să judece!” au spus ei). Crezuseră că Moise venise să îi elibereze de egipteni, nu să le facă viața și mai grea sub stăpânirea egiptenilor. Prin urmare, pe lângă faptul că se confruntau cu egiptenii, Moise și Aaron trebuiau să țină piept și propriului popor.
Prin ce modalități mai bune tu și alții ați putea trata cu liderii bisericii locale atunci când apar neînțelegeri, așa cum inevitabil se întâmplă?
Comentariu EGW
Acești logofeți considerau că necazul lor vine de la ispravnici, și nu de la împăratul însuși; de aceea s-au dus la el cu plângerile lor. Plângerile lor au fost întâmpinate de Faraon cu batjocuri: „Sunteți niște leneși și niște trântori! De aceea ziceți: «Haidem să aducem jertfe Domnului»” (Exodul 5:17). Li s-a poruncit să se întoarcă la lucru, spunându-li-se că povara nu le va fi nicidecum ușurată. Întorcându-se, ei i-au întâlnit pe Moise și pe Aaron și le-au strigat: „Să vă vadă Domnul și să judece! Voi ne-ați făcut urâți lui Faraon și slujitorilor lui; ba încă le-ați dat sabia în mână ca să ne omoare” (Exodul 5:21).
Auzind aceste reproșuri, Moise s-a întristat foarte mult. Suferințele poporului fuseseră sporite foarte mult. În toată țara, un strigăt de disperare se înălța de la tânăr și bătrân și toți s-au unit în a-l face răspunzător de schimbarea dezastruoasă a stării lor. În amărăciunea sufletului său, el s-a înfățișat înaintea lui Dumnezeu cu strigătul: „Doamne, pentru ce ai făcut un astfel de rău poporului acestuia? Pentru ce m-ai trimis? De când m-am dus la Faraon ca să-i vorbesc în Numele Tău, el face și mai rău poporului acestuia și n-ai izbăvit pe poporul Tău” Exodul 5:22,23). Răspunsul a fost: „Vei vedea acum ce voi face lui Faraon: o mână puternică îl va sili să-i izgonească din țara lui” (Exodul 6:1). Din nou i s-a amintit de legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu părinții lor și i s-a dat asigurarea că avea să fie împlinit. – Patriarhi și profeți, p. 258, 259
Națiunea ebraică a fost adusă într-o strânsă relație cu Dumnezeu, ca un popor aparte, o națiune sfântă. Domnul le-a dat copiilor lui Israel dovezi ale prezenței Sale, ca să se teamă de Numele Său, să asculte de glasul Lui și să știe că El îi conduce în țara făgăduită. Puterea lui Dumnezeu, care a fost revelată într-un mod atât de remarcabil în eliberarea lor din Egipt, a fost văzută în repetate rânduri în toate călătoriile lor.
Și, prin aceste manifestări și revelații, Dumnezeu îl ridica pe Israel din descurajare. În acești oameni dezorganizați urmau să se producă schimbări mari, căci opresiunea, sclavia și asocierea cu acei oameni idolatri le modelaseră obiceiurile, dorințele și caracterul.
Domnul îi făgăduise lui Israel că, dacă va asculta de poruncile Sale, El îi va asigura, prin puterea Sa minunată, tot ce avea nevoie. Dar evreii nu au fost dispuși să se supună îndrumărilor și restricțiilor Domnului. Ei au vrut să meargă pe calea lor. Ei doreau să urmeze îndrumările propriilor minți și să fie controlați doar de propria judecată.
Domnul le-a auzit murmurările, iar prezența divină a fost revelată într-un mod atât de remarcabil, încât s-au înspăimântat. S-a auzit un glas din slavă, cerându-le lui Moise și Aaron să se apropie de stâlpul de nor în care era învăluit Hristos. Și Domnul a vorbit cu Moise și cu Aaron și israeliții au auzit glasul Lui spunându-le că le-a auzit murmurările. … În toate relațiile Sale cu ei, Dumnezeu căuta să-i arate poporului Său că nu împotriva lui Moise se îndreptau cârtirile lor, ci împotriva Conducătorul lor divin. – The Signs of the Times, July 19, 1899, par. 1-4
Auzind aceste reproșuri, Moise s-a întristat foarte mult. Suferințele poporului fuseseră sporite foarte mult. În toată țara, un strigăt de disperare se înălța de la tânăr și bătrân și toți s-au unit în a-l face răspunzător de schimbarea dezastruoasă a stării lor. În amărăciunea sufletului său, el s-a înfățișat înaintea lui Dumnezeu cu strigătul: „Doamne, pentru ce ai făcut un astfel de rău poporului acestuia? Pentru ce m-ai trimis? De când m-am dus la Faraon ca să-i vorbesc în Numele Tău, el face și mai rău poporului acestuia și n-ai izbăvit pe poporul Tău” Exodul 5:22,23). Răspunsul a fost: „Vei vedea acum ce voi face lui Faraon: o mână puternică îl va sili să-i izgonească din țara lui” (Exodul 6:1). Din nou i s-a amintit de legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu părinții lor și i s-a dat asigurarea că avea să fie împlinit. – Patriarhi și profeți, p. 258, 259
Națiunea ebraică a fost adusă într-o strânsă relație cu Dumnezeu, ca un popor aparte, o națiune sfântă. Domnul le-a dat copiilor lui Israel dovezi ale prezenței Sale, ca să se teamă de Numele Său, să asculte de glasul Lui și să știe că El îi conduce în țara făgăduită. Puterea lui Dumnezeu, care a fost revelată într-un mod atât de remarcabil în eliberarea lor din Egipt, a fost văzută în repetate rânduri în toate călătoriile lor.
Și, prin aceste manifestări și revelații, Dumnezeu îl ridica pe Israel din descurajare. În acești oameni dezorganizați urmau să se producă schimbări mari, căci opresiunea, sclavia și asocierea cu acei oameni idolatri le modelaseră obiceiurile, dorințele și caracterul.
Domnul îi făgăduise lui Israel că, dacă va asculta de poruncile Sale, El îi va asigura, prin puterea Sa minunată, tot ce avea nevoie. Dar evreii nu au fost dispuși să se supună îndrumărilor și restricțiilor Domnului. Ei au vrut să meargă pe calea lor. Ei doreau să urmeze îndrumările propriilor minți și să fie controlați doar de propria judecată.
Domnul le-a auzit murmurările, iar prezența divină a fost revelată într-un mod atât de remarcabil, încât s-au înspăimântat. S-a auzit un glas din slavă, cerându-le lui Moise și Aaron să se apropie de stâlpul de nor în care era învăluit Hristos. Și Domnul a vorbit cu Moise și cu Aaron și israeliții au auzit glasul Lui spunându-le că le-a auzit murmurările. … În toate relațiile Sale cu ei, Dumnezeu căuta să-i arate poporului Său că nu împotriva lui Moise se îndreptau cârtirile lor, ci împotriva Conducătorul lor divin. – The Signs of the Times, July 19, 1899, par. 1-4
Bietul Moise! Mai întâi este luat la rost de faraon, iar acum propriul popor îl blestemă. Așa că Moise I se plânge lui Dumnezeu. În amărăciunea și dezamăgirea lui față de înrăutățirea situației lui Israel, el întreabă: „Doamne, pentru ce ai făcut un astfel de rău poporului acestuia? Pentru ce m-ai trimis? De când m-am dus la Faraon ca să-i vorbesc în Numele Tău, el face și mai rău poporului acestuia, și n-ai izbăvit pe poporul Tău” (Exodul 5:22,23). Nemulțumirea lui Moise în legătură cu Domnul este evidentă și, ținând cont de situație, de înțeles. Reacția lui Dumnezeu însă este una remarcabilă. El va acționa, și încă foarte categoric. „Vei vedea acum ce voi face lui Faraon” (Exodul 6:1).
4. Care este răspunsul pe care i-l dă Dumnezeu lui Moise, în Exodul 5:22 – 6:8, și ce adevăruri teologice importante reies de aici?
Dumnezeu nu Se va mai limita doar la vorbit. Va interveni acum în forță în favoarea poporului Său. El îi reamintește lui Moise câteva adevăruri pertinente: (1) Eu sunt Domnul; (2) M-am arătat patriarhilor; (3) am făcut legământ cu ei; (4) am promis să le dau țara Canaan; (5) am auzit gemetele copiilor lui Israel; (6) Mi-am adus aminte de legământul Meu de a vă da Țara Promisă. A se observa repetarea subînțeleasă a divinului „Eu”! Eu, Domnul Dumnezeul vostru, Eu am făcut așa și așa, deci puteți avea încredere că Eu voi face pentru voi ceea ce am promis.
Domnul proclamă acum în mod solemn că va face patru lucruri mărețe pentru israeliți, pentru că El este Domnul lor viu: (1) „Eu vă voi izbăvi din muncile cu care vă apasă egiptenii”; (2) „vă voi izbăvi din robia lor”; (3) „vă voi scăpa cu braț întins și cu mari judecăți” și (4) „vă voi lua ca popor al Meu; Eu voi fi Dumnezeul vostru” (Exodul 6:6,7).
Aceste patru acțiuni divine asigură și restabilesc relația lui Dumnezeu cu poporul Său. Dumnezeu este subiectul tuturor acestor verbe de acțiune, iar israeliții sunt beneficiarii tuturor acestor binecuvântări și haruri. Dumnezeu oferă aceste daruri gratuit, din iubire. El le-a oferit atunci lor și ni le oferă din nou și nouă.
Ce alte personaje din Biblie s-au plâns lui Dumnezeu, având nemulțumiri? De ce este bine, uneori, să-ți verși sufletul în fața lui Dumnezeu? De ce trebuie totuși să dai întotdeauna dovadă și de credință și încredere?
Comentariu EGW
Dumnezeu l-a eliberat pe Israel printr-o puternică manifestare a puterii Sale și prin judecățile Sale asupra tuturor zeilor egiptenilor. „A scos pe poporul Său cu veselie, pe aleșii Săi în mijlocul strigătelor de bucurie… ca să păzească poruncile Lui și să țină legile Lui” (Psalmii 105:43-45). El i-a scos din starea lor de robie ca să-i poată duce într-o țară bună – o țară care, în providența Sa, a fost pregătită pentru ei ca un refugiu, ca un loc de scăpare de vrăjmașii lor, un loc unde să poată locui la umbra aripilor Sale. El avea să-i aducă la Sine, să-i cuprindă în brațele Sale veșnice, și în schimb, pentru toată bunătatea și mila Sa față de ei, li se cerea să nu aibă alți dumnezei în afară de El, viul Dumnezeu, să înalțe Numele Său și să-L facă slăvit pe pământ. – Patriarhi și profeți, p. 334
Când copiii lui Israel l-au acuzat pe el pentru toată suferința lor, Moise a fost foarte întristat și aproape că a avut și el de murmurat pentru că Domnul întârzia să-Și elibereze poporul. Israeliții nu erau încă pregătiți să fie eliberați. Ei nu aveau decât puțină credință și nu erau dispuși să sufere cu răbdare și să își ducă durerea până când Dumnezeu avea să îi izbăvească într-un mod glorios.
„Domnul a zis lui Moise: «Vei vedea acum ce voi face lui Faraon: o mână puternică îl va sili să-i lase să plece; da, o mână puternică îl va sili să-i izgonească din ţara lui.» Dumnezeu a mai vorbit lui Moise şi i-a zis: «Eu sunt Domnul. Eu M-am arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, ca Dumnezeul Cel Atotputernic, dar n-am fost cunoscut de el sub Numele Meu, ca ’Domnul’. De asemenea, Mi-am încheiat legământul Meu cu ei ca să le dau ţara Canaan, ţara călătoriilor lor sfinte, în care au locuit ca străini. Acum însă am auzit gemetele copiilor lui Israel, pe care-i ţin egiptenii în robie, şi Mi-am adus aminte de legământul Meu.»”
Mulți ani copiii lui Israel le slujiseră egiptenilor. Doar câteva familii au coborât în Egipt, dar deveniseră o mulțime mare. Și, fiind înconjurați de idolatrie, mulți dintre ei pierduseră cunoașterea adevăratului Dumnezeu și uitaseră legea Lui. Ei s-au unit cu egiptenii în închinarea lor la soare, la lună și la stele, de asemenea, la animale și la chipuri care erau făcute de mâinile oamenilor. Totul în jurul copiilor lui Israel a fost calculat pentru a-i face să uite de Dumnezeul cel viu. Cu toate acestea, printre evrei au fost unii care au păstrat cunoașterea adevăratului Dumnezeu, Creatorul cerurilor și al pământului. Ei erau foarte întristați să-și văd copiii asistând zilnic și chiar angajându-se cu oamenii idolatri din jurul lor în urâciunile pe care le făceau, plecându-se în fața zeităților egiptene, făcute din lemn și piatră, și oferind jertfe acestor obiecte fără sens. Credincioșii s-au întristat și, în necazul lor, au strigat către Domnul pentru izbăvirea de sub jugul egiptean, ca El să îi scoată din Egipt, ca să poată scăpa de idolatrie și de influențele corupătoare care îi înconjurau. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 200, 201
Când copiii lui Israel l-au acuzat pe el pentru toată suferința lor, Moise a fost foarte întristat și aproape că a avut și el de murmurat pentru că Domnul întârzia să-Și elibereze poporul. Israeliții nu erau încă pregătiți să fie eliberați. Ei nu aveau decât puțină credință și nu erau dispuși să sufere cu răbdare și să își ducă durerea până când Dumnezeu avea să îi izbăvească într-un mod glorios.
„Domnul a zis lui Moise: «Vei vedea acum ce voi face lui Faraon: o mână puternică îl va sili să-i lase să plece; da, o mână puternică îl va sili să-i izgonească din ţara lui.» Dumnezeu a mai vorbit lui Moise şi i-a zis: «Eu sunt Domnul. Eu M-am arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, ca Dumnezeul Cel Atotputernic, dar n-am fost cunoscut de el sub Numele Meu, ca ’Domnul’. De asemenea, Mi-am încheiat legământul Meu cu ei ca să le dau ţara Canaan, ţara călătoriilor lor sfinte, în care au locuit ca străini. Acum însă am auzit gemetele copiilor lui Israel, pe care-i ţin egiptenii în robie, şi Mi-am adus aminte de legământul Meu.»”
Mulți ani copiii lui Israel le slujiseră egiptenilor. Doar câteva familii au coborât în Egipt, dar deveniseră o mulțime mare. Și, fiind înconjurați de idolatrie, mulți dintre ei pierduseră cunoașterea adevăratului Dumnezeu și uitaseră legea Lui. Ei s-au unit cu egiptenii în închinarea lor la soare, la lună și la stele, de asemenea, la animale și la chipuri care erau făcute de mâinile oamenilor. Totul în jurul copiilor lui Israel a fost calculat pentru a-i face să uite de Dumnezeul cel viu. Cu toate acestea, printre evrei au fost unii care au păstrat cunoașterea adevăratului Dumnezeu, Creatorul cerurilor și al pământului. Ei erau foarte întristați să-și văd copiii asistând zilnic și chiar angajându-se cu oamenii idolatri din jurul lor în urâciunile pe care le făceau, plecându-se în fața zeităților egiptene, făcute din lemn și piatră, și oferind jertfe acestor obiecte fără sens. Credincioșii s-au întristat și, în necazul lor, au strigat către Domnul pentru izbăvirea de sub jugul egiptean, ca El să îi scoată din Egipt, ca să poată scăpa de idolatrie și de influențele corupătoare care îi înconjurau. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 200, 201
Într-adevăr, Domnul îi făcuse lui Moise promisiuni extraordinare cu privire la ce avea de gând să facă. Deși acea întâlnire trebuie să-l fi încurajat pe Moise, probabil că încurajarea a fost de scurtă durată, având în vedere reacția primită de la popor.
5. Ce s-a întâmplat apoi și ce lecții învățăm din Exodul 6:9-13 cu privire la momentele dificile și de dezamăgire din viața noastră?
Evreii erau atât de descurajați de durerea, chinul și munca lor grea, încât nu au auzit cuvintele lui Moise, care îi asigura că Dumnezeu va acționa pentru a împlini ce a promis. Așteptau de foarte multă vreme lucrul acesta, iar așteptările nu li se împliniseră. De ce să fie altfel acum? Își pierdeau curajul și speranța, ceea ce era cu atât mai amar cu cât, pentru prima dată în viața lor, vedeau o perspectivă reală de eliberare. Cine nu a trecut printr-o situație similară? Cine nu s-a simțit la un moment dat deprimat, dezamăgit, nemulțumit – chiar abandonat de Dumnezeu?
Îți amintești istoria lui Iov? Dar de Asaf, un psalmist care s-a chinuit cu întrebările sale privind prosperitatea celor răi și suferința celor drepți? Totuși, indiferent de luptele sale, Asaf exprimă una dintre cele mai frumoase mărturisiri de credință: „Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă. Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine. Carnea şi inima pot să mi se prăpădească, fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire” (Psalmii 73:23-26).
De-a lungul istoriei sacre, Dumnezeu Și-a asigurat poporul că este cu el (Isaia 41:13; Matei 28:20). Dumnezeu îi oferă pacea Lui, mângâierea Lui și îl întărește să facă față greutăților vieții (Ioan 14:27; Ioan 16:33; Filipeni 4:6,7). Formula de legământ: „Vă voi lua ca popor al Meu; Eu voi fi Dumnezeul vostru” (Exodul 6:7) exprimă relația strânsă pe care Dumnezeu voia să o aibă cu poporul Său.
Deși contextul era colectiv, cum se aplică Exodul 6:7 fiecăruia dintre noi și cum ar trebui să se manifeste această relație în viața noastră de zi cu zi? (Vezi și 2 Corinteni 6:16.)
Comentariu EGW
Mulți dintre evrei ar fi preferat să rămână în robie, mai degrabă decât să meargă într-o altă țară și să întâmpine dificultățile legate de o astfel de călătorie. De aceea, Domnul nu i-a izbăvit la prima arătare a semnelor și minunilor Sale înaintea lui Faraon. El a condus evenimentele pentru ca spiritul tiranic al regelui să crească și mai mult și pentru ca El să-Și manifeste marea Sa putere înaintea egiptenilor și, de asemenea, înaintea poporului Său, pentru a-i face pe israeliți nerăbdători să iasă din Egipt și să aleagă să-I slujească lui Dumnezeu. Sarcina lui Moise ar fi fost mult mai ușoară dacă nu ar fi fost atât mulți dintre evrei atât de corupți, încât să nu mai vrea să plece din Egipt. – Spiritual Gifts, vol. 3, p 201, 202
Adesea, israeliții păreau neînstare sau lipsiți de bunăvoință să înțeleagă planul lui Dumnezeu pentru păgâni. Dar tocmai acesta a fost scopul pentru care El îi făcuse un popor deosebit și îi întemeiase ca o națiune independentă printre națiunile pământului. Avraam, tatăl lor, căruia i-a fost dat pentru prima oară legământul făgăduinței, fusese chemat să iasă dintre rudeniile lui și să plece în regiuni îndepărtate, ca să fie un purtător de lumină pentru neamuri. Cu toate că făgăduința dată lui cuprindea o sămânță de urmași numeroasă ca nisipul mării, totuși nu pentru un scop egoist avea să devină el întemeietorul unei națiuni în țara Canaan. Legământul lui Dumnezeu cu el cuprindea toate popoarele pământului.
„Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12:2,3).
La înnoirea legământului, cu puțin înainte de nașterea lui Isaac, planul lui Dumnezeu pentru omenire a fost iarăși făcut clar: „În el vor fi binecuvântate toate neamurile pământului” (Geneza 18:18), a fost asigurarea din partea Domnului cu privire la copilul făgăduit. Iar mai târziu, vizitatorul ceresc încă o dată a declarat: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta” (Geneza 22:18).
Termenii atotcuprinzători ai acestui legământ erau cunoscuți atât copiilor lui Avraam, cât și copiilor copiilor lui. Israeliții fuseseră izbăviți din robia egipteană ca să fie o binecuvântare pentru popoare și ca Numele lui Dumnezeu să fie făcut cunoscut „în tot pământul” (Exodul 9:16). Dacă aveau să fie ascultători de cerințele Sale, urmau să ajungă cu mult înaintea altor popoare în înțelepciune și pricepere, dar această supremație avea să fie atinsă și păstrată numai pentru ca, prin ei, planul lui Dumnezeu pentru toate națiunile pământului să fie împlinit.
Providențele minunate, legate de eliberarea lui Israel din robia egipteană și de ocuparea țării făgăduite, i-au determinat pe mulți dintre păgâni să-L recunoască pe Dumnezeul lui Israel drept Conducătorul suprem. „Egiptenii vor cunoaște”, fusese făgăduința, „că Eu sunt Domnul când Îmi voi întinde mâna asupra Egiptului și când voi scoate din mijlocul lor pe copiii lui Israel” (Exodul 7:5). Chiar și îngâmfatul Faraon a fost constrâns să recunoască puterea lui Iehova. „Duceți-vă să slujiți Domnului”, i-a îndemnat el pe Moise și pe Aaron, „… și binecuvântați-mă” (Exodul 12:31,32). – Profeți și regi, p. 367–369
Adesea, israeliții păreau neînstare sau lipsiți de bunăvoință să înțeleagă planul lui Dumnezeu pentru păgâni. Dar tocmai acesta a fost scopul pentru care El îi făcuse un popor deosebit și îi întemeiase ca o națiune independentă printre națiunile pământului. Avraam, tatăl lor, căruia i-a fost dat pentru prima oară legământul făgăduinței, fusese chemat să iasă dintre rudeniile lui și să plece în regiuni îndepărtate, ca să fie un purtător de lumină pentru neamuri. Cu toate că făgăduința dată lui cuprindea o sămânță de urmași numeroasă ca nisipul mării, totuși nu pentru un scop egoist avea să devină el întemeietorul unei națiuni în țara Canaan. Legământul lui Dumnezeu cu el cuprindea toate popoarele pământului.
„Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12:2,3).
La înnoirea legământului, cu puțin înainte de nașterea lui Isaac, planul lui Dumnezeu pentru omenire a fost iarăși făcut clar: „În el vor fi binecuvântate toate neamurile pământului” (Geneza 18:18), a fost asigurarea din partea Domnului cu privire la copilul făgăduit. Iar mai târziu, vizitatorul ceresc încă o dată a declarat: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta” (Geneza 22:18).
Termenii atotcuprinzători ai acestui legământ erau cunoscuți atât copiilor lui Avraam, cât și copiilor copiilor lui. Israeliții fuseseră izbăviți din robia egipteană ca să fie o binecuvântare pentru popoare și ca Numele lui Dumnezeu să fie făcut cunoscut „în tot pământul” (Exodul 9:16). Dacă aveau să fie ascultători de cerințele Sale, urmau să ajungă cu mult înaintea altor popoare în înțelepciune și pricepere, dar această supremație avea să fie atinsă și păstrată numai pentru ca, prin ei, planul lui Dumnezeu pentru toate națiunile pământului să fie împlinit.
Providențele minunate, legate de eliberarea lui Israel din robia egipteană și de ocuparea țării făgăduite, i-au determinat pe mulți dintre păgâni să-L recunoască pe Dumnezeul lui Israel drept Conducătorul suprem. „Egiptenii vor cunoaște”, fusese făgăduința, „că Eu sunt Domnul când Îmi voi întinde mâna asupra Egiptului și când voi scoate din mijlocul lor pe copiii lui Israel” (Exodul 7:5). Chiar și îngâmfatul Faraon a fost constrâns să recunoască puterea lui Iehova. „Duceți-vă să slujiți Domnului”, i-a îndemnat el pe Moise și pe Aaron, „… și binecuvântați-mă” (Exodul 12:31,32). – Profeți și regi, p. 367–369
Dumnezeu Se prezintă lui Moise ca Iehova, ceea ce înseamnă că El este Dumnezeul personal și apropiat, Dumnezeul poporului Său și Dumnezeul care a intrat într-o relație de legământ cu el. Acest Dumnezeu imanent îi poruncește din nou lui Moise să meargă și să vorbească cu faraonul. Neavând încredere în sine, Moise obiectează din nou: „Cum are să m-asculte Faraon?” Aici putem vedea iarăși nu doar umilința lui Moise, ci, din nou, dorința lui de a scăpa de sarcina care până acum n-a mers prea bine.
„Când Dumnezeu i-a poruncit să se întoarcă la faraon, Moise a dat dovadă de lipsă de încredere în sine. Termenul ‘aral sepatayim – lit. «buze netăiate împrejur», care este folosit aici pentru a exprima lipsa capacității lui Moise de a se exprima (Exodul 6:12,30) – este similar cu cel găsit în Exodul 4:10, «limbă greoaie» [EDCR]” (Andrews Bible Commentary: Old Testament, „Exodus”, 2020, p. 205). Dumnezeu, în mila Lui, îl desemnează pe Aaron să-l ajute pe Moise. Moise îi va vorbi lui Aaron, care i se va adresa apoi public faraonului; astfel, Moise va juca rolul lui Dumnezeu în fața împăratului egiptean, iar Aaron va fi profetul său.
Această relatare oferă o definiție excelentă a rolului unui profet. Un profet este un purtător de cuvânt al lui Dumnezeu; el sau ea este portavocea Lui pentru a transmite și a interpreta cuvântul lui Dumnezeu pentru popor. Așa cum Moise i-a vorbit lui Aaron, iar apoi Aaron l-a anunțat pe faraon, tot așa Dumnezeu comunică cu un profet, care apoi proclamă învățătura lui Dumnezeu oamenilor. Acest lucru se poate întâmpla verbal, în persoană, sau, așa cum se făcea cel mai frecvent, profetul primea mesajul de la Dumnezeu și apoi îl scria.
De asemenea, Dumnezeu îi explică lui Moise la ce se poate aștepta de la întâlnirile cu faraonul. El îl avertizează că va urma o confruntare îndelungată și tensionată. Pentru a doua oară, Dumnezeu îi subliniază lui Moise că faraonul va fi foarte încăpățânat și că îi va împietri inima (Exodul 4:21; Exodul 7:3). Rezultatul însă va fi unul bun, pentru că „egiptenii vor cunoaște că Eu sunt Domnul” (Exodul 7:5). Adică, și în mijlocul haosului care urmează, Dumnezeu va fi glorificat.
Moise a rămas fără scuze pentru a nu face ceea ce Dumnezeu îl chemase să facă. Care sunt scuzele când încercăm să nu facem ceea Dumnezeu vrea?
Comentariu EGW
Aaron era un om amabil și binevoitor, pe care Dumnezeu l-a ales să stea alături de Moise şi să vorbească în locul lui; cu alte cuvinte, să fie gura lui Moise. Dumnezeu ar fi putut să îl aleagă pe Aaron ca lider, dar Cel care cunoaşte inima şi înţelege caracterul ştia că Aaron era lipsit de fermitate şi că nu avea curajul moral de a sta în apărarea dreptăţii în orice împrejurare, indiferent de consecinţe. Dorinţa de a se bucura de aprecierea oamenilor l-a condus uneori pe Aaron să comită mari greşeli. Prea adesea el ceda în faţa rugăminţilor, prin aceasta dezonorându-L pe Dumnezeu. – Mărturii, vol. 3, p. 293
Domnul i-a spus lui Moise: „De aceea, spune copiilor lui Israel: «Eu sunt Domnul, Eu vă voi izbăvi din muncile cu care vă apasă egiptenii, vă voi izbăvi din robia lor şi vă voi scăpa cu braţ întins şi cu mari judecăţi. Vă voi lua ca popor al Meu; Eu voi fi Dumnezeul vostru şi veţi cunoaşte că Eu, Domnul, Dumnezeul vostru, vă izbăvesc de muncile cu care vă apasă egiptenii. Eu vă voi aduce în ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov; Eu vă voi da-o în stăpânire; Eu, Domnul.» Astfel a vorbit Moise copiilor lui Israel. Dar deznădejdea şi robia aspră în care se aflau i-au împiedicat să asculte pe Moise. Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: «Du-te de vorbeşte lui Faraon, împăratul Egiptului, să lase pe copiii lui Israel să iasă afară din ţara lui.»”
Moise s-a descurajat. În deznădejdea lui, el l-a întrebat pe Domnul: „Dacă copiii lui Israel – poporul Tău care, prin legământ, este tăiat împrejur – nu vor să mă asculte, atunci cum mă va asculta Faraon, care este netăiat împrejur și idolatru?” „Domnul a zis lui Moise: «Iată că te fac ca Dumnezeu [NTR] pentru Faraon şi fratele tău, Aaron, va fi prorocul tău. Tu vei spune tot ce-ţi voi porunci Eu, iar fratele tău, Aaron, va vorbi lui Faraon ca să lase pe copiii lui Israel să plece din ţara lui. Eu voi împietri inima lui Faraon şi Îmi voi înmulţi semnele şi minunile în ţara Egiptului. Totuşi Faraon n-are să v-asculte. Apoi Îmi voi întinde mâna asupra Egiptului şi voi scoate din ţara Egiptului oştile Mele, pe poporul Meu, pe copiii lui Israel, prin mari judecăţi. Egiptenii vor cunoaşte că Eu sunt Domnul când Îmi voi întinde mâna asupra Egiptului şi când voi scoate din mijlocul lor pe copiii lui Israel.» Moise şi Aaron au făcut ce le poruncise Domnul: aşa au făcut.”
Domnul i-a spus lui Moise că semnele și minunile pe care va trebui să le facă înaintea lui Faraon îi vor împietri inima regelui, pentru că nu le va primi și Dumnezeu Își va înmulți semnele. Fiecare pedeapsă pe care Faraon o respingea avea să aducă mai aproape următoarea pedeapsă și mai severă, până când inima lui mândră va fi smerită, iar el va trebui să-L recunoască pe Creatorul cerurilor și al pământului ca Dumnezeul cel viu și atotputernic. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 203, 204
Domnul i-a spus lui Moise: „De aceea, spune copiilor lui Israel: «Eu sunt Domnul, Eu vă voi izbăvi din muncile cu care vă apasă egiptenii, vă voi izbăvi din robia lor şi vă voi scăpa cu braţ întins şi cu mari judecăţi. Vă voi lua ca popor al Meu; Eu voi fi Dumnezeul vostru şi veţi cunoaşte că Eu, Domnul, Dumnezeul vostru, vă izbăvesc de muncile cu care vă apasă egiptenii. Eu vă voi aduce în ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov; Eu vă voi da-o în stăpânire; Eu, Domnul.» Astfel a vorbit Moise copiilor lui Israel. Dar deznădejdea şi robia aspră în care se aflau i-au împiedicat să asculte pe Moise. Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: «Du-te de vorbeşte lui Faraon, împăratul Egiptului, să lase pe copiii lui Israel să iasă afară din ţara lui.»”
Moise s-a descurajat. În deznădejdea lui, el l-a întrebat pe Domnul: „Dacă copiii lui Israel – poporul Tău care, prin legământ, este tăiat împrejur – nu vor să mă asculte, atunci cum mă va asculta Faraon, care este netăiat împrejur și idolatru?” „Domnul a zis lui Moise: «Iată că te fac ca Dumnezeu [NTR] pentru Faraon şi fratele tău, Aaron, va fi prorocul tău. Tu vei spune tot ce-ţi voi porunci Eu, iar fratele tău, Aaron, va vorbi lui Faraon ca să lase pe copiii lui Israel să plece din ţara lui. Eu voi împietri inima lui Faraon şi Îmi voi înmulţi semnele şi minunile în ţara Egiptului. Totuşi Faraon n-are să v-asculte. Apoi Îmi voi întinde mâna asupra Egiptului şi voi scoate din ţara Egiptului oştile Mele, pe poporul Meu, pe copiii lui Israel, prin mari judecăţi. Egiptenii vor cunoaşte că Eu sunt Domnul când Îmi voi întinde mâna asupra Egiptului şi când voi scoate din mijlocul lor pe copiii lui Israel.» Moise şi Aaron au făcut ce le poruncise Domnul: aşa au făcut.”
Domnul i-a spus lui Moise că semnele și minunile pe care va trebui să le facă înaintea lui Faraon îi vor împietri inima regelui, pentru că nu le va primi și Dumnezeu Își va înmulți semnele. Fiecare pedeapsă pe care Faraon o respingea avea să aducă mai aproape următoarea pedeapsă și mai severă, până când inima lui mândră va fi smerită, iar el va trebui să-L recunoască pe Creatorul cerurilor și al pământului ca Dumnezeul cel viu și atotputernic. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 203, 204
Suplimentar: Ellen G. White, Patriarhi și profeți, cap. 23
„Faraonul, fiind foarte neliniștit, îi suspecta pe israeliți că plănuiseră o revoltă pentru a nu-l mai sluji. Nemulțumirea, zicea el, era rezultatul trândăviei, așa că s-a hotărât să nu le mai lase timp pentru uneltiri primejdioase. De îndată a luat măsuri pentru a le face povara și mai grea și pentru a le zdrobi spiritul independent. În aceeași zi au fost date porunci care au făcut munca lor mai crudă și mai apăsătoare. Materialul de construcție cel mai obișnuit din acea țară era cărămida uscată la soare; zidurile celor mai de seamă clădiri erau făcute din aceste cărămizi și apoi erau îmbrăcate pe dinafară cu piatră, iar fabricarea cărămizilor cerea folosirea unui mare număr de sclavi. Paiele tăiate erau amestecate cu lut, pentru a le ține laolaltă, și se cerea o mare cantitate de paie pentru această lucrare; faraonul porunci acum să nu li se mai dea paie; cei ce lucrau cărămizile trebuiau să-și găsească singuri paie, în timp ce numărul de cărămizi ce trebuiau făcute era același. Porunca aceasta le-a produs un mare necaz israeliților din întreaga țară. Supraveghetorii egipteni numiseră supraveghetori evrei, care erau răspunzători de lucrul săvârșit de cei ce erau sub mâna lor. Când ordinul faraonului s-a aplicat, poporul s-a împrăștiat prin toată țara, ca să adune miriște în loc de paie; dar israeliților le-a fost imposibil să realizeze aceeași muncă. Din cauza acestei nerealizări, supraveghetorii evrei au fost crunt bătuți” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 258).
Zilnic:
Exodul 31
Exodul 32
Exodul 33
Exodul 34
Exodul 35
Exodul 36
Exodul 37
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 29
1. Care era semnul veșnic dintre Domnul și copiii lui Israel și de ce?
2. Cine i-a spus lui Moise: „În tabără este un strigăt de război”?
3. Cine și prin ce metodă avea să-i izgonească pe canaaniți, amoriți, hetiți etc.?
4. Ce avea coarne și cunună de jur împrejur?
5. Când vom fi ispitiți să socotim că drepturile noastre au fost încălcate?
Comentariu EGW
Studiu suplimentar
Mărturii, vol. 3, din „Mărturia nr.23”, subcapitolul „Moise și Aaron”, p. 293–303; Divina vindecare, subcapitolul „O lecție din viața lui Moise”, p. 474–478.
Privire generală
Situația poporului Israel se schimba în moduri neașteptate. Dumnezeu a promis să-Și scoată poporul din Egipt, dar, în schimb, evreii au văzut cum viața li s-a înrăutățit imediat. Faraonul le cerea lucruri nerezonabile. Mai mult, a refuzat să îi lase pe israeliți să plece și să se închine Dumnezeului lor. Situația lor era atât de sumbră încât israeliții „nu l-au ascultat” pe Moise „din pricina duhului lor deznădăjduit și a robiei aspre” (Exodul 6:9, EDCR). Cu toate acestea, Dumnezeu i-a cerut lui Moise să vorbească din nou cu faraonul. Dar Moise a obiectat de două ori la porunca lui Dumnezeu: „Cum are să m-asculte Faraon pe mine” (Exodul 6:12,30), când nici măcar israeliții nu sunt atenți la ce spun eu? Și „n-am o vorbire ușoară” (Exodul 6:12).
Această secțiune a cărții Exodul conține diverse dialoguri (Exodul 5:1 – 7:7). Interacțiunile sau conversațiile dintre diferitele persoane și grupuri pregătesc scena pentru manifestarea măreață a gloriei lui Dumnezeu, după cum urmează:
1.. Moise și Aaron vorbesc cu faraonul (Exodul 5:1-5).
2.. Faraonul vorbește cu stăpânii de sclavi și cu supraveghetorii israeliți (Exodul 5:6-9).
3.. Stăpânii de sclavi și supraveghetorii israeliți vorbesc cu poporul (Exodul 5:10-14).
4.. Supraveghetorii israeliți vorbesc cu faraonul (Exodul 5:15-18).
5.. Supraveghetorii israeliți vorbesc cu Moise și cu Aaron (Exodul 5:19-21).
6.. Moise vorbește cu Domnul (Exodul 5:22 – 6:8).
7.. Moise vorbește cu poporul (Exodul 6:9).
8.. Domnul vorbește cu Moise (Exodul 6:10-12).
Aceste dialoguri sunt urmate de declarații pe care Domnul le-a făcut lui Moise și lui Aaron (Exodul 6:13,26,27). Între acestea este prezentat istoricul familiei lui Moise și a lui Aaron (Exodul 6:14-25). Apoi, din nou, dialogul dintre Moise și Domnul este consemnat ca preambul la cele zece plăgi (Exodul 6:28 – 7:5). În partea finală a acestei secțiuni, ascultarea lui Moise și a lui Aaron este evidențiată pozitiv, deoarece ei au făcut totul exact cum le poruncise Domnul să facă (Exodul 7:6). Împreună cu această aprobare li se menționează vârsta: Moise avea 80 de ani, iar Aaron, 73 (Exodul 7:7).
Putem așadar să concluzionăm că nu se poate ieși la pensie din slujirea lui Dumnezeu. El are nevoie ca toată lumea să colaboreze strâns cu El pentru înaintarea cauzei Sale: tineri și bătrâni, bărbați și femei, copii și adulți, liberi și sclavi, bogați și săraci, cu studii și fără studii, oameni aflați în poziții înalte și influente și lucrători de rând. Fiecare își poate face partea, iar împreună putem îndeplini misiunea pe care Dumnezeu o are pentru noi.
Teme
În ciuda faptului că faraonul spune un „nu” hotărât la cererea lui Dumnezeu: „Lasă pe poporul Meu să plece”, Dumnezeu pregătește o cale de ieșire pentru poporul Său. Dar poporul își pierde credința. Până și Moise se ceartă cu Dumnezeu, întrebând de ce situația s-a înrăutățit: „Pentru ce ai făcut un astfel de rău poporului acestuia? Pentru ce m-ai trimis?” (Exodul 5:22). Contextul pentru aceste întrebări dificile este faptul că, după prima întâlnire directă cu faraonul, lucrurile s-au complicat și mai mult, iar viața israeliților s-a înrăutățit. Nici Moise, nici israeliții nu se așteptaseră la o astfel de dilemă. Ei anticipaseră o eliberare rapidă din sclavie, deoarece Dumnezeul lor era Creatorul puternic care putea face lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate face. Ce dezamăgire amară! Cu toate acestea, Dumnezeu aranjează scena eliberării și îi pregătește pe Moise și pe Aaron pentru o nouă confruntare cu împăratul.
Comentariu
Textul de memorat al acestui studiu descrie scena dramei ce urmează să se desfășoare. Intră în cadru Moise, care, după 40 de ani de absență din Egipt, intră din nou în palatul faraonului (în anul 1450 î.H.). Moise și Aaron îl vizitează pe faraonul Tutmes III și îi transmit porunca lui Dumnezeu: „Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească” (Exodul 7:16). Faraonul refuză să recunoască existența Domnului sau autoritatea Lui. El se consideră un zeu, se închină la o mulțime de zei inventați de oameni și nu vrea să accepte cererea Dumnezeului viu al evreilor. Răspunsul său arogant definește puterea Egiptului ca pe o cultură păgână materialistă, care își venerează propriii dumnezei sub forma idolilor. Faraonul neagă suveranitatea lui Dumnezeu și Îi sfidează însăși existența: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui și să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul și nu voi lăsa pe Israel să plece”; „Pentru ce abateți [lit. eliberați] poporul de la lucrul lui? [...] și [...] voiți să-l faceți să-și înceteze [ebr. șabat] lucrările” (Exodul 5:2,4,5)? Cuvântul ebraic pentru „Egipt” este mițrayim, care înseamnă o țară cu „dublă strânsoare”, referindu-se la sclavia severă și la setea de autoritate pentru a comanda, a conduce și a le spune altora ce să facă.
În răspunsul său la cererea Domnului, faraonul menționează că Moise și Aaron vor să oprească activitatea israeliților și să-i facă să se odihnească de munca lor. Cuvântul ebraic șabat indică odihna de Sabat, potrivit unor interpreți evrei și creștini. Expresia „a se odihni de” o lucrare se mai găsește într-un singur loc, și anume în Geneza 2:2,3 (de două ori). Interesant este că faraonul nu este de acord nici cu cererea lui Moise și a lui Aaron de a elibera (de la para’, „a da drumul” sau „a lăsa liber”) poporul. (Curios este faptul că verbul para’ are în ebraică aceleași consoane cu cuvântul „faraon”, astfel încât în spatele răspunsului împăratului poate fi un joc de cuvinte: „Pentru ce vă purtați ca faraonul, făcând ca poporul să fie eliberat de lucrarea lui?”)
Faraonul Tutmes III avea doi ani când a fost pus de un preot pe tronul egiptean, după moartea tatălui său, Tutmes II, în 1504 î.H. Ascensiunea lui Tutmes pe tron a avut loc, cel mai probabil, pentru a-l împiedica pe Moise să urce pe tron. La acea vreme, Moise, fiul adoptiv al împărătesei Hatșepsut, avea 26 de ani. Tutmes III a fost coregent cu mama lui vitregă Hatșepsut până în 1482 î.H., când aceasta a murit. La momentul morții ei, Moise se afla în Madian. Tutmes III avea 24 de ani când și-a început domnia individuală. El a distrus aproape toate monumentele și statuile cu numele sau imaginea lui Hatșepsut și este cunoscut și pentru campaniile sale militare de succes. Este considerat cel mai mare conducător militar din Egiptul antic. A fost și un constructor excepțional. În 1450 î.H., la momentul exodului, avea 56 de ani.
Legământul lui Dumnezeu
Înainte să-i scoată pe israeliți din Egipt, Dumnezeu îi asigură că va respecta legământul pe care l-a făcut cu Avraam, Isaac și Iacov. El le promisese strămoșilor lor că o să le dea „țara Canaan” (Exodul 6:4), așa cum se menționează în Geneza 12:7 și Geneza 17:8. Dumnezeu Își amintește de acest legământ și, deoarece a venit împlinirea vremii, lucrurile vor avansa spre realizare. El va interveni în favoarea poporului Său. Domnul îl încurajează pe Moise să declare ferm în fața poporului Său că promisiunea Sa va fi cu siguranță îndeplinită. Cuvântul Său se va împlini. Această nouă asigurare este consemnată în pasajul esențial din Exodul 6:6-8.
Dumnezeu începe cu declarația solemnă prin care Se prezintă: „Eu sunt Domnul.” Prin această formulă de recunoaștere, care este repetată de 15 ori în Exodul, în special în secțiunea care prezintă plăgile (Exodul 6:2,6,7,8,29; Exodul 7:5,17; Exodul 10:2; Exodul 12:12; Exodul 14:4,18; Exodul 15:26; Exodul 16:12; Exodul 29:46; Exodul 31:13), Domnul proclamă strânsa apropiere de poporul Lui și grija Sa iubitoare pe care i-o poartă. Această apropiere și grijă vor fi observate atât de israeliți, cât și de egipteni. El Își va elibera poporul așa cum a promis și îl va scăpa de robia egipteană.
Domnul evidențiază patru acțiuni de răscumpărare a poporului Său și promite în mod oficial următoarele:
1.. „Eu vă voi izbăvi [forma de hifil a lui yața‘ înseamnă „face să iasă”] din muncile cu care vă apasă egiptenii”,
2.. „vă voi izbăvi [forma de hifil a lui națal înseamnă „salva”, „scoate”, „izbăvi”, „mântui”] din robia lor și”
3.. „vă voi scăpa [ga’al] cu braț întins și cu mari judecăți.”
4.. „Vă voi lua [laqakh] ca popor al Meu; Eu voi fi [hayah] Dumnezeul vostru.”
Aceste promisiuni culminează cu formula de legământ care evidențiază relația apropiată și unitatea plină de iubire dintre Domnul și poporul Său. Această relație este împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu lui Avraam (Geneza 17:7,8). (În liturghia Sederului pascal evreiesc, acest pasaj biblic joacă un rol-cheie, fiind simbolizat de patru pahare care sunt băute de cei care sărbătoresc acest act de răscumpărare din sclavia egipteană).
Apoi, pentru prima dată în cartea Exodul, Domnul proclamă: „Veți cunoaște că Eu sunt DOMNUL, Dumnezeul vostru” (Exodul 6:7, EDCR). Înainte, Domnul era Cel care cunoștea asuprirea, suferința și necazul poporului Său, dar acum poporul Său își va „cunoaște” Dumnezeul.
Domnul mai adaugă două promisiuni: (1) „Eu vă voi duce în țara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov” (Exodul 6:8) și (2) „Eu vă voi da-o în stăpânire” (Exodul 6:8). Repetarea pronumelui personal „Eu” – Eul divin – este garanția clară a faptului că ceea ce spune Dumnezeu se va împlini. De patru ori în Exodul 6:2-8 apare formula de recunoaștere „Eu sunt Domnul”. Această sintagmă apare chiar la începutul și la sfârșitul acestui pasaj, ca o ramă sau o structură-umbrelă (Exodul 6:2,8), precum și în alte două locuri, versetele 6 și 7 (cu oarecare variații de formă).
Reacția israeliților, conform versetului 9, este foarte tristă. Moise le vorbește israeliților, dar aceștia sunt atât de descurajați încât nu ascultă cuvintele liniștitoare ale Domnului. Cu toate acestea, acțiunile răscumpărătoare ale lui Dumnezeu sunt pe cale să se manifeste în toată realitatea lor glorioasă.
Aplicație
1. Ce lecții poți să extragi din dialogul foarte deschis, aproape conflictual, dintre Moise și Domnul? Cum influențează acest lucru umblarea ta cu Domnul? Cum Îi putem comunica gândurile, sentimentele și dorințele noastre interioare cu sinceritate? Cum putem vorbi cu El despre emoțiile noastre negative, cum ar fi dezamăgirea, amărăciunea, frustrarea, ura, invidia și mânia?
2. Noi nu credem în soartă sau determinism. De asemenea, nu credem în șansă sau noroc. Credem în faptul că putem avea încredere în conducerea lui Dumnezeu atunci când Îi cerem cu sinceritate să ne îndrume. Cum putem învăța să avem mai multă încredere în Dumnezeu și să ne bazăm pe deplin pe îndrumarea Sa?
3. Dumnezeu nu ne cheamă să avem succes; El ne cheamă să fim credincioși. Trebuie să fim credincioși chemării Sale de a face ceea ce este necesar pentru a fi martorii Săi buni în orice stadiu de creștere ne aflăm. Succesul și prosperitatea noastră depind de El. Cum poți, fără a intra în polemici, să îi ajuți și să îi conduci pe alții să vadă mâna și intervențiile lui Dumnezeu în viața lor?
4. Egiptul joacă un rol decisiv în profețiile biblice. Care sunt realitățile din epoca noastră postmodernă, megamodernă, pe care ni le arată și pe care ni le scoate în fața ochilor simbolul Egiptului?
5. De ce nu se împlinesc de obicei așteptările noastre cu privire la intervențiile și acțiunile lui Dumnezeu? De ce acționează El atât de des doar atunci când toate speranțele sunt spulberate?
Studiul 3, 12-18 iulie
