Pâinea și apa vieții
Text de memorat
:. „Atunci, Domnul a zis lui Moise: «Până când aveţi de gând să nu păziţi __şi __ Mele? Vedeţi că Domnul v-a dat __; de aceea vă dă în ziua a __ hrană pentru __ zile. Fiecare să __ la locul lui şi, în ziua a şaptea, nimeni să nu __ din locul în care se găseşte.» Şi poporul s-a __ în ziua a __” (Exodul 16:28-30).
După ce a plecat din Egipt, poporul Israel a pornit într-o călătorie necunoscută către Țara Promisă. Poporul avea în față un drum solicitant și lung și trebuia să învețe o mulțime de lecții. Domnul avea să-i conducă și să aibă grijă de israeliți și, da, El dorea să-i ajute să se dezvolte, dar ei trebuiau să învețe disciplina, autocontrolul, sacrificiul, altruismul, încrederea în Domnul și, mai ales, ascultarea.
Moise era conducătorul vizibil și, pentru a reuși, poporul trebuia să îl urmeze pe el și conducerea sa. Era esențial ca israeliții să rămână împreună, să coopereze ca o comunitate și să se ajute unii pe alții. Aveau în față multe obstacole și solicitări. Mare parte din creșterea lor spirituală avea să depindă de modul în care făceau față acestor dificultăți și de modul în care reacționau față de Moise, mai ales atunci când provocările deveneau majore. Categoric, trebuiau să se încreadă în indicațiile Domnului la fiecare pas. În mod tragic, după cum vom vedea, nu au învățat aceste lecții cu ușurință. La urma urmei, le învață cineva cu ușurință?
Comentariu EGW
Mulți privesc la israeliți și se miră de necredința și de murmurarea lor, considerând că ei n-ar fi fost atât de nerecunoscători, dar, atunci când credința le este pusă la probă, chiar și în încercări mici, ei nu dau pe față o credință sau o răbdare mai mare decât a manifestat vechiul Israel.
Dumnezeu făgăduise să fie Dumnezeul lor și ei, poporul Său și să-i conducă într-o țară mare și bună, numai că ei erau gata să renunțe în fața oricărui obstacol întâlnit în drumul lor spre acea țară. … Ei au uitat amara lor experiență din Egipt. Ei au uitat bunătatea și puterea lui Dumnezeu desfășurate în favoarea lor atunci când i-a eliberat din sclavie. Ei au uitat cum le-au fost salvați copiii atunci când îngerul nimicitor i-a lovit pe întâii născuți ai Egiptului. Ei au uitat marea manifestare a puterii divine la Marea Roșie. Ei au uitat că, în timp ce au trecut cu bine pe drumul care fusese deschis pentru ei, armatele vrăjmașilor lor, care au încercat să-i urmărească, au fost acoperite de apele mării. Au văzut însă numai prezentele lor neajunsuri și încercări și, în loc să spună: „Dumnezeu a făcut lucruri mari pentru noi; deși am fost sclavi, El face din noi o mare națiune”, ei vorbeau numai despre greutățile drumului, întrebându-se când oare se va sfârși peregrinajul lor obositor.
Istoria vieții din pustie a poporului Israel a fost consemnată pentru a fi de folos Israelului lui Dumnezeu de la sfârșitul timpului. Raportul modului în care S-a purtat Dumnezeu cu cei ce pribegeau prin pustie în toate călătoriile lor, dintr-o parte în alta, îngăduind să fie expuși foamei, setei și oboselii, dar manifestându-Și în mod clar puterea pentru a-i ajuta, este bogat în avertizări și sfaturi pentru poporul Său din toate veacurile. Experiența variată a poporului evreu a fost o școală a pregătirii pentru căminul făgăduit din Canaan. Dumnezeu dorește ca poporul Său din aceste zile să revadă, cu o inimă plină de umilință și cu un spirit dispus să învețe, încercările prin care a trecut vechiul Israel ca să poată fi educat în pregătirea sa pentru Canaanul ceresc. – Conflict and Courage, p. 94
Păcatul egiptenilor a fost că ei au refuzat lumina pe care Dumnezeu le-o trimisese cu atâta milă prin Iosif. În timp ce mulți au acceptat acea lumină, despre mult mai mulți s-ar putea spune că Dumnezeu nu era în gândurile lor. Iar solia trimisă pentru a le arăta neplăcerea lui Dumnezeu a fost: „Luați seama, dar, voi, care uitați de Dumnezeu, ca să nu cumva să vă sfâșii și să nu fie nimeni să vă scape.” Hristos a murit pentru fiecare suflet din Egipt și fiecare suflet trebuia să aibă lumină. Cei neprihăniți nu trebuiau excluși dintre cei răi, ci păziți prin puterea lui Dumnezeu să nu fie întinați de noroiul și păcatul călcătorului legii. – “God’s Representatives [Moses],” Youth’s Instructor, April 15, 1897, par. 7
Dumnezeu făgăduise să fie Dumnezeul lor și ei, poporul Său și să-i conducă într-o țară mare și bună, numai că ei erau gata să renunțe în fața oricărui obstacol întâlnit în drumul lor spre acea țară. … Ei au uitat amara lor experiență din Egipt. Ei au uitat bunătatea și puterea lui Dumnezeu desfășurate în favoarea lor atunci când i-a eliberat din sclavie. Ei au uitat cum le-au fost salvați copiii atunci când îngerul nimicitor i-a lovit pe întâii născuți ai Egiptului. Ei au uitat marea manifestare a puterii divine la Marea Roșie. Ei au uitat că, în timp ce au trecut cu bine pe drumul care fusese deschis pentru ei, armatele vrăjmașilor lor, care au încercat să-i urmărească, au fost acoperite de apele mării. Au văzut însă numai prezentele lor neajunsuri și încercări și, în loc să spună: „Dumnezeu a făcut lucruri mari pentru noi; deși am fost sclavi, El face din noi o mare națiune”, ei vorbeau numai despre greutățile drumului, întrebându-se când oare se va sfârși peregrinajul lor obositor.
Istoria vieții din pustie a poporului Israel a fost consemnată pentru a fi de folos Israelului lui Dumnezeu de la sfârșitul timpului. Raportul modului în care S-a purtat Dumnezeu cu cei ce pribegeau prin pustie în toate călătoriile lor, dintr-o parte în alta, îngăduind să fie expuși foamei, setei și oboselii, dar manifestându-Și în mod clar puterea pentru a-i ajuta, este bogat în avertizări și sfaturi pentru poporul Său din toate veacurile. Experiența variată a poporului evreu a fost o școală a pregătirii pentru căminul făgăduit din Canaan. Dumnezeu dorește ca poporul Său din aceste zile să revadă, cu o inimă plină de umilință și cu un spirit dispus să învețe, încercările prin care a trecut vechiul Israel ca să poată fi educat în pregătirea sa pentru Canaanul ceresc. – Conflict and Courage, p. 94
Păcatul egiptenilor a fost că ei au refuzat lumina pe care Dumnezeu le-o trimisese cu atâta milă prin Iosif. În timp ce mulți au acceptat acea lumină, despre mult mai mulți s-ar putea spune că Dumnezeu nu era în gândurile lor. Iar solia trimisă pentru a le arăta neplăcerea lui Dumnezeu a fost: „Luați seama, dar, voi, care uitați de Dumnezeu, ca să nu cumva să vă sfâșii și să nu fie nimeni să vă scape.” Hristos a murit pentru fiecare suflet din Egipt și fiecare suflet trebuia să aibă lumină. Cei neprihăniți nu trebuiau excluși dintre cei răi, ci păziți prin puterea lui Dumnezeu să nu fie întinați de noroiul și păcatul călcătorului legii. – “God’s Representatives [Moses],” Youth’s Instructor, April 15, 1897, par. 7
În narațiunile biblice, personajele – bune sau rele – joacă diverse roluri și trebuie să fim foarte atenți la firul epic, la locuri, la timp și la personajele negative. Cu toate acestea, cel mai important aspect al unei narațiuni îl reprezintă de obicei deznodământul și lecțiile învățate. La fel stau lucrurile și cu aceste relatări.
După cum o arată situațiile, Dumnezeu este Cel care rezolvă problemele și Cel care aduce pacea; doar că misiunea Sa este îngreunată de necredința oamenilor. Din cauza nemulțumirilor și a neascultării lor constante, evreii au trecut prin dificultăți enorme, chiar tragedii. Au atras asupra lor multe greutăți din cauza lipsei lor de credință și de pocăință.
1. Potrivit celor relatate în Exodul 15:22-27, care a fost contextul primei minuni făcute după traversarea Mării Roșii?
Primul test asupra credinței poporului Israel este asociat cu nevoia de apă, lucru deloc surprinzător, având în vedere mediul aspru, cald și uscat al deșertului. După trei zile de călătorie, poporul a găsit în sfârșit apă, dar aceasta era nepotabilă. Mara înseamnă „amar” și, pentru că apa era amară, credința poporului Israel în Domnul care îi purta de grijă a scăzut cu rapiditate. Dar Dumnezeu a reacționat cu compasiune, iar prima minune a fost realizată cu o bucată de lemn. Desigur, nu lemnul, ci Domnul a făcut apa dulce și potabilă. Poporul a trebuit să învețe lecții importante: (1) răbdare în așteptarea timpului hotărât de Domnul și (2) Dumnezeu face lucrurile în cooperare cu oamenii.
Cu toate acestea, copiii lui Israel au considerat că foarte multe lucruri li se cuvin automat, că sunt de la sine înțelese, și au uitat repede marile minuni pe care Dumnezeu le făcuse pentru ei – minuni pentru care ei tocmai Îi cântaseră laude cu atâta ardoare, declarând: „Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? / Cine este ca Tine minunat în sfințenie, / Bogat în fapte de laudă / Și făcător de minuni?” (Exodul 15:11).
Totuși, chiar și după nemulțumirile lor, Dumnezeu a promis că nu va aduce asupra israeliților „niciuna din bolile” (Exodul 15:26) cu care îi lovise pe egipteni. El avea să îi protejeze, iar ei puteau beneficia de această promisiune doar cu condiția să Îi rămână credincioși.
Ce încercări și greutăți ai adus singur asupra propriei persoane? Ce alinare poți găsi în faptul că Dumnezeu va acționa în continuare în favoarea ta, dacă vei coopera cu El?
Comentariu EGW
De la Marea Roșie, oștile lui Israel au pornit din nou în călătoria lor sub călăuzirea stâlpului de nor. Priveliștea din jurul lor era foarte dezolantă – munți pleșuvi, pustii, pământuri sterpe și marea care se întindea până departe, cu țărmurile ei presărate cu cadavrele vrăjmașilor lor – și totuși, ei erau plini de bucurie, conștienți că sunt liberi, și orice gând de nemulțumire a fost adus la tăcere.
Dar, în drumul lor, timp de trei zile n-au găsit apă. Rezerva pe care o luaseră cu ei se terminase. Nu era nimic care să le potolească setea arzătoare în timp ce se târau obosiți peste întinderile arse de soare. Moise, care cunoștea această regiune, știa ceva ce nu știau ceilalți, și anume că la Mara, cel mai apropiat loc de poposire, unde se găseau izvoare, apa nu era bună de băut. Cu mare îngrijorare el urmărea norul călăuzitor. Cu strângere de inimă el a auzit strigătul plin de bucurie: „Apă, apă!”, al cărui ecou se auzea pretutindeni. Bărbați, femei și copii, în graba lor, plini de bucurie, s-au îngrămădit la izvoare, când, deodată, un strigăt plin de durere a izbucnit din mulțime – apa era amară! – Patriarhi și profeți, p. 291
În curând, credința israeliților a fost pusă la încercare. Domnul voia să știe cât putea să se bazeze pe poporul Său că va fi sincer și Îi va fi credincios. Au mers trei zile de drum prin pustie și n-au găsit apă. „Au ajuns la Mara, dar nu au putut să bea apă din Mara, pentru că era amară” (Exodul 15:23). Și-au arătat atunci oamenii credința în Dumnezeu, datorită dovezilor pe care le primiseră că Hristos Însuși, învăluit în stâlpul de nor pentru ca gloria Lui să nu-i distrugă, îi conducea? „Poporul a cârtit împotriva lui Moise, zicând: «Ce avem să bem?»” (vers. 24). În loc să se încreadă în Domnul și să se teamă de El, crezând în El în circumstanțe aparent descurajatoare, ei îl critică pe conducătorul lor. Așa fac oamenii și în această generație. Planul de ispite al lui Satana este întotdeauna același. În timp ce totul merge bine, oamenii cred că au credință. Dar, când vine suferința, un dezastru sau dezamăgirea, ei își pierd cumpătul. O credință care depinde de situație și împrejurări, care există numai atunci când totul merge bine, nu este o credință autentică.
În durerea sa, Moise a strigat către Domnul. Asta ar fi trebuit să facă și copiii lui Israel, de curând eliberați. „Și Domnul i-a arătat un lemn, pe care l-a aruncat în apă. Și apa s-a făcut dulce.” Nu puterea acelui lemn a transformat apa amară în apă dulce; acolo era puterea Celui care era învăluit în stâlpul de nor, a Aceluia care poate să facă toate lucrurile. „Acolo a dat Domnul poporului legi şi porunci şi acolo l-a pus la încercare. El a zis: «Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu care am lovit pe egipteni, căci Eu sunt Domnul care te vindecă»” (Exodul 15:25,6). – Letters and Manuscripts, vol. 11, Letter 49a, 1896, par. 3, 4
Dar, în drumul lor, timp de trei zile n-au găsit apă. Rezerva pe care o luaseră cu ei se terminase. Nu era nimic care să le potolească setea arzătoare în timp ce se târau obosiți peste întinderile arse de soare. Moise, care cunoștea această regiune, știa ceva ce nu știau ceilalți, și anume că la Mara, cel mai apropiat loc de poposire, unde se găseau izvoare, apa nu era bună de băut. Cu mare îngrijorare el urmărea norul călăuzitor. Cu strângere de inimă el a auzit strigătul plin de bucurie: „Apă, apă!”, al cărui ecou se auzea pretutindeni. Bărbați, femei și copii, în graba lor, plini de bucurie, s-au îngrămădit la izvoare, când, deodată, un strigăt plin de durere a izbucnit din mulțime – apa era amară! – Patriarhi și profeți, p. 291
În curând, credința israeliților a fost pusă la încercare. Domnul voia să știe cât putea să se bazeze pe poporul Său că va fi sincer și Îi va fi credincios. Au mers trei zile de drum prin pustie și n-au găsit apă. „Au ajuns la Mara, dar nu au putut să bea apă din Mara, pentru că era amară” (Exodul 15:23). Și-au arătat atunci oamenii credința în Dumnezeu, datorită dovezilor pe care le primiseră că Hristos Însuși, învăluit în stâlpul de nor pentru ca gloria Lui să nu-i distrugă, îi conducea? „Poporul a cârtit împotriva lui Moise, zicând: «Ce avem să bem?»” (vers. 24). În loc să se încreadă în Domnul și să se teamă de El, crezând în El în circumstanțe aparent descurajatoare, ei îl critică pe conducătorul lor. Așa fac oamenii și în această generație. Planul de ispite al lui Satana este întotdeauna același. În timp ce totul merge bine, oamenii cred că au credință. Dar, când vine suferința, un dezastru sau dezamăgirea, ei își pierd cumpătul. O credință care depinde de situație și împrejurări, care există numai atunci când totul merge bine, nu este o credință autentică.
În durerea sa, Moise a strigat către Domnul. Asta ar fi trebuit să facă și copiii lui Israel, de curând eliberați. „Și Domnul i-a arătat un lemn, pe care l-a aruncat în apă. Și apa s-a făcut dulce.” Nu puterea acelui lemn a transformat apa amară în apă dulce; acolo era puterea Celui care era învăluit în stâlpul de nor, a Aceluia care poate să facă toate lucrurile. „Acolo a dat Domnul poporului legi şi porunci şi acolo l-a pus la încercare. El a zis: «Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu care am lovit pe egipteni, căci Eu sunt Domnul care te vindecă»” (Exodul 15:25,6). – Letters and Manuscripts, vol. 11, Letter 49a, 1896, par. 3, 4
Din păcate, există un tipar de răzvrătire în aceste relatări ale călătoriei prin deșert. Israeliții uitau în mod constant că mâna puternică a lui Dumnezeu îi ajutase în trecut și că El le oferise soluții la probleme. Lăsau ca problemele prezente să îi facă orbi față de scopul lor final și viitorul minunat promis. Este o problemă des întâlnită chiar și în rândul poporului lui Dumnezeu din zilele noastre.
2. Studiază Exodul 16:1-36 și descoperă cauza protestelor poporului Israel și ce a urmat!
Este important să observăm că ispitele din Biblie sunt adesea legate de mâncare. În Eden, căderea a fost legată de mâncatul din pomul interzis al cunoașterii binelui și răului (Geneza 2:16,17; Geneza 3:1-6). În ispitele din pustiu prin care a trecut Domnul Isus, prima tentativă a lui Satana de a-L ispiti a fost prin mâncare (Matei 4:3). Esau și-a pierdut drepturile de întâi născut din cauza apetitului său necontrolat (Geneza 25:29-34). Cât de frecvent a fost neascultarea poporului Israel legată de mâncare și băutură! Nu e de mirare că Moise le-a reamintit generațiilor ulterioare: „Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului” (Deuteronomul 8:3).
Mana, desigur, a fost o pâine cerească pe care Dumnezeu le-a furnizat-o israeliților în timpul celor 40 de ani de pustiu. Prin acest dar, El i-a învățat că El este Creatorul și Cel care le oferă totul. În același timp, prin intermediul manei oferite în mod supranatural, Dumnezeu le-a arătat cum să țină Sabatul în ziua a șaptea.
În fiecare săptămână se întâmplau patru minuni: (1) timp de cinci zile, Dumnezeu le dădea o porție zilnică de mană; (2) vinerea, le dădea o porție dublă de mană; (3) mana nu se strica de vineri până sâmbăta și (4) sâmbăta, în Sabat, nu cădea mană. Dumnezeu făcea constant aceste minuni pentru ca poporul să-și amintească de ziua de Sabat și să sărbătorească bunătatea lui Dumnezeu în acea zi. El a precizat: „Vedeți că Domnul v-a dat Sabatul” (Exodul 16:29).
Oamenilor le place să mănânce. Am fost creați să ne placă să mâncăm. Abundența de alimente care cresc din pământ (alimentația noastră inițială) arată nu numai că Dumnezeu dorește ca noi să mâncăm, ci și să ne placă ceea ce mâncăm. Totuși, cum putem face abuz de acest dar minunat, cel al mâncării (și de plăcerea noastră de a o consuma)?
Comentariu EGW
De la Mara, poporul a mers la Elim, unde a găsit „douăsprezece izvoare de apă și șaptezeci de finici”. În acest loc plăcut, israeliții au rămas mai multe zile, înainte de a intra în pustiul Sin. După o lună de la plecarea din Egipt, israeliții și-au întins – pentru prima dată – tabăra, în pustie. Proviziile lor au început acum să se termine. În pustie era puțină iarbă și turmele li se împuținaseră. Foametea părea să le stea înainte și, pe măsură ce urmau stâlpul de nor prin locurile acelea pustii, îndoiala le-a umplut inimile și au început din nou să murmure; chiar mai-marii și bătrânii s-au alăturat poporului în a se plânge împotriva conducătorilor lor numiți de Dumnezeu: „Cum de n-am murit loviți de mâna Domnului în țara Egiptului, când ședeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine de ne săturam? Căci ne-ați adus în pustiul aceasta ca să faceți să moară de foame toată mulțimea aceasta!” Se părea că israeliții aveau o inimă rea și necredincioasă. Ei nu voiau să rabde greutățile acelui drum prin pustie. Când au întâmpinat dificultăți le-au privit ca pe niște obstacole de netrecut. Credința lor părea că s-a isprăvit și nu mai vedeau înaintea lor decât moartea.
În realitate, ei nu suferiseră de foame. Avuseseră hrană pentru nevoile prezente, dar se temeau pentru viitor. Ei nu puteau să vadă cum va rezista marea mulțime a lui Israel în călătoriile sale prin pustie și, în necredința lor, și-au văzut copiii murind de foame. Dumnezeu a îngăduit ca rezervele lor de hrană să se împuțineze și ei să întâmpine greutăți pentru ca inimile lor să se poată întoarce spre Acela care până aici fusese Eliberatorul lor. El era gata să le fie un ajutor prezent. Dacă, în strâmtorarea lor, aveau să-L cheme, El avea să le ofere dovezile iubirii și ale grijii Sale continue față de ei. Dar, dacă nu aveau înaintea ochilor dovada continuă a puterii Lui, ei nu erau dispuși să se încreadă în Domnul mai departe.
Dacă ar fi avut credință cu adevărat și s-ar fi încrezut în Domnul în mod hotărât, neplăcerile și piedicile, chiar suferințele reale ar fi fost suportate cu voioșie, după ce Domnul lucrase într-un mod atât de minunat pentru eliberarea lor din robie. – “Journeyings of the Israelites,” Signs of the Times, April 8, 1880, par. 5, 6
Mana căzută din cer pentru hrănirea poporului Israel a fost un simbol al Aceluia care a venit de la Dumnezeu ca să-Și dea viața pentru lume. Isus a spus: „Eu sunt Pâinea vieții. Părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit. Pâinea care se pogoară din cer este de așa fel, ca cineva să mănânce din ea și să nu moară… Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac și pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viața lumii” (Ioan 6:48-51). Și, printre făgăduințele binecuvântării făcute poporului lui Dumnezeu în viața veșnică este și aceasta: „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă” (Apocalipsa 2:17). – Patriarhi și profeți, p. 297
În realitate, ei nu suferiseră de foame. Avuseseră hrană pentru nevoile prezente, dar se temeau pentru viitor. Ei nu puteau să vadă cum va rezista marea mulțime a lui Israel în călătoriile sale prin pustie și, în necredința lor, și-au văzut copiii murind de foame. Dumnezeu a îngăduit ca rezervele lor de hrană să se împuțineze și ei să întâmpine greutăți pentru ca inimile lor să se poată întoarce spre Acela care până aici fusese Eliberatorul lor. El era gata să le fie un ajutor prezent. Dacă, în strâmtorarea lor, aveau să-L cheme, El avea să le ofere dovezile iubirii și ale grijii Sale continue față de ei. Dar, dacă nu aveau înaintea ochilor dovada continuă a puterii Lui, ei nu erau dispuși să se încreadă în Domnul mai departe.
Dacă ar fi avut credință cu adevărat și s-ar fi încrezut în Domnul în mod hotărât, neplăcerile și piedicile, chiar suferințele reale ar fi fost suportate cu voioșie, după ce Domnul lucrase într-un mod atât de minunat pentru eliberarea lor din robie. – “Journeyings of the Israelites,” Signs of the Times, April 8, 1880, par. 5, 6
Mana căzută din cer pentru hrănirea poporului Israel a fost un simbol al Aceluia care a venit de la Dumnezeu ca să-Și dea viața pentru lume. Isus a spus: „Eu sunt Pâinea vieții. Părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit. Pâinea care se pogoară din cer este de așa fel, ca cineva să mănânce din ea și să nu moară… Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac și pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viața lumii” (Ioan 6:48-51). Și, printre făgăduințele binecuvântării făcute poporului lui Dumnezeu în viața veșnică este și aceasta: „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă” (Apocalipsa 2:17). – Patriarhi și profeți, p. 297
În pustiu ai nevoie de multă apă. Dumnezeu a rezolvat această problemă, chiar dacă poporul era cârcotaș, n-avea încredere în El și chiar Îi testa capacitatea și dorința de a-i da apă. În necredința lor, israeliții au privit înapoi spre Egipt.
3. Ce lecție ar fi trebuit să învețe poporul din incidentul relatat în Exodul 17:1-17?
Moise a numit locul acela Masa, care înseamnă „ispită”/„încercare”, și Meriba, care înseamnă „ceartă”. Domnul le-a dat apă israeliților în ciuda necredinței lor. Aceste două nume ar fi trebuit să le reamintească israeliților să nu-L pună la încercare pe Dumnezeu și să nu se certe cu El (Evrei 3:7,8,15). Ei au pus serios la îndoială prezența lui Dumnezeu printre ei, deși văzuseră deja multe dovezi tangibile nu numai ale prezenței Sale, ci și ale puterii și autorității Sale.
„Moise a lovit stânca, dar Fiul lui Dumnezeu a fost Acela care, ascuns privirii lor în stâlpul de nor, a stat alături de Moise și a făcut să curgă apa dătătoare de viață. Nu numai Moise și bătrânii, ci întreaga adunare a poporului Israel, care stătea la distanță, au văzut slava Domnului; dacă norul ar fi fost îndepărtat, ei ar fi fost nimiciți de strălucirea Sa prezentă acolo” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 298).
Apa este un simbol al vieții, deoarece, fără apă, nu există viață. Fiecare celulă din corpul nostru are nevoie de apă. Noi înșine suntem 60 la sută apă. Chiar și oasele noastre sunt compuse parțial din apă. Astfel, faptul că le-a furnizat apă în deșert a fost un semn pentru israeliți că Dumnezeu Se îngrijea de nevoile lor și că puteau avea încredere în El. Dar, din nou, ei trebuiau să fie ascultători.
Multe secole mai târziu, Pavel, în 1 Corinteni 10:4, le reamintește credincioșilor că experiența israeliților în pustiu a fost unică. Hristos Însuși nu numai că i-a călăuzit, dar le-a furnizat apă (Psalmii 78:15,16) și le-a satisfăcut alte nevoi spirituale și fizice. Pavel a proclamat: „Stânca era Hristos.” Pentru ei, Domnul Hristos era Sursa de viață și Dătătorul vieții veșnice. Așa cum o stâncă este solidă, tot așa Dumnezeu Și-a condus cu fermitate poporul. Oricine poate conta pe El, pentru că El nu dă greș în respectarea promisiunilor făcute.
Care sunt lucrurile cu privire la care, chiar acum, trebuie să ai încredere în Dumnezeu? Cum poți învăța să te supui voinței Sale și să aștepți ca El să acționeze la timpul Său?
Comentariu EGW
După ce au plecat din pustia Sin, israeliții au tăbărât la Refidim. Aici nu exista apă și din nou au dat pe față neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. În orbirea și cutezanța sa, poporul a venit la Moise cu cererea: „Dă-ne apă să bem!” Dar răbdarea lui n-a cedat. „Pentru ce căutați ceartă cu mine?” a spus el. „Pentru ce ispitiți pe Domnul?” Atunci ei au strigat plini de mânie: „Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici, cu copiii și turmele noastre?” Atunci când fuseseră aprovizionați din abundență cu hrană, și-au amintit cu rușine de necredința și murmurările lor și au făgăduit să se încreadă pe viitor în Dumnezeu, dar și-au uitat curând făgăduiala și, la prima încercare a credinței, au căzut. Stâlpul de nor care-i conducea părea că ascunde o taină teribilă. Și Moise…, se întrebau ei, cine era el oare și care putea fi planul lui, de i-a scos din Egipt? Bănuiala și neîncrederea le-au umplut inimile și l-au acuzat cu îndrăzneală de intenția de a-i omorî pe ei și pe copiii lor prin lipsuri și greutăți, pentru ca el să se îmbogățească luându-le averile. În revărsarea mâniei și a revoltei lor, erau gata să-l omoare cu pietre.
În suferința sa, Moise a strigat către Domnul: „Ce să fac cu poporul acesta?” El a fost îndrumat să-i ia pe bătrânii lui Israel și toiagul cu care săvârșise minunile în Egipt și să meargă înaintea poporului. Și Domnul i-a zis: „Iată, Eu voi sta înaintea ta, pe stânca Horebului; vei lovi stânca și va țâșni apă din ea, și poporul va bea.” El a ascultat, și apa a țâșnit într-un izvor puternic care a satisfăcut din abundență nevoile taberei. În loc să-i poruncească lui Moise să-și ridice toiagul și să aducă niște plăgi teribile, asemenea acelora din Egipt, asupra căpeteniilor acestei mulțimi rele și nemulțumite, Dumnezeu, în marea Sa milă, a făcut din toiag instrumentul Său pentru a-i izbăvi. – Patriarhi și profeți, p. 297, 298
„Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” Starea poporului a făcut ca acest apel să fie foarte puternic. Ei stăruiseră în scene de nesfârșită pompă și sărbătoare, ochii lor fuseseră orbiți de lumină și culoare, iar urechile lor, mângâiate de cea mai bogată muzică, dar în tot șirul acestor ceremonii nu fusese nimic care să împlinească lipsurile spirituale, nimic care să aline setea sufletului pentru cele nepieritoare. Isus i-a invitat să vină și să bea din izvorul vieții, din ceea ce avea să fie ca un izvor de apă, curgând în viața veșnică.
De dimineață, preotul săvârșise ceremonia care comemora lovirea stâncii în pustie. Stânca aceea era un simbol al Celui care, prin moartea Sa, avea să dea ocazie să curgă râuri de mântuire pentru toți cei însetați. Cuvintele Lui erau apa vieții. Acolo, în prezența mulțimii adunate, El S-a oferit să fie lovit, ca apa vieții să se poată revărsa în lume. Lovindu-L pe Hristos, Satana credea că Îl va distruge pe Domnul vieții, dar, din Stânca lovită, au curs râuri de apă vie. – Hristos, Lumina lumii, p. 453, 454
În suferința sa, Moise a strigat către Domnul: „Ce să fac cu poporul acesta?” El a fost îndrumat să-i ia pe bătrânii lui Israel și toiagul cu care săvârșise minunile în Egipt și să meargă înaintea poporului. Și Domnul i-a zis: „Iată, Eu voi sta înaintea ta, pe stânca Horebului; vei lovi stânca și va țâșni apă din ea, și poporul va bea.” El a ascultat, și apa a țâșnit într-un izvor puternic care a satisfăcut din abundență nevoile taberei. În loc să-i poruncească lui Moise să-și ridice toiagul și să aducă niște plăgi teribile, asemenea acelora din Egipt, asupra căpeteniilor acestei mulțimi rele și nemulțumite, Dumnezeu, în marea Sa milă, a făcut din toiag instrumentul Său pentru a-i izbăvi. – Patriarhi și profeți, p. 297, 298
„Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” Starea poporului a făcut ca acest apel să fie foarte puternic. Ei stăruiseră în scene de nesfârșită pompă și sărbătoare, ochii lor fuseseră orbiți de lumină și culoare, iar urechile lor, mângâiate de cea mai bogată muzică, dar în tot șirul acestor ceremonii nu fusese nimic care să împlinească lipsurile spirituale, nimic care să aline setea sufletului pentru cele nepieritoare. Isus i-a invitat să vină și să bea din izvorul vieții, din ceea ce avea să fie ca un izvor de apă, curgând în viața veșnică.
De dimineață, preotul săvârșise ceremonia care comemora lovirea stâncii în pustie. Stânca aceea era un simbol al Celui care, prin moartea Sa, avea să dea ocazie să curgă râuri de mântuire pentru toți cei însetați. Cuvintele Lui erau apa vieții. Acolo, în prezența mulțimii adunate, El S-a oferit să fie lovit, ca apa vieții să se poată revărsa în lume. Lovindu-L pe Hristos, Satana credea că Îl va distruge pe Domnul vieții, dar, din Stânca lovită, au curs râuri de apă vie. – Hristos, Lumina lumii, p. 453, 454
Moise a fost vizitat de Ietro, socrul lui, care mai este numit și Reuel (Exodul 2:18). Ietro a adus-o cu el pe soția lui Moise, Sefora, și pe cei doi băieți ai lor, Gherșom și Eliezer. Când a auzit că vin, Moise a ieșit să îi întâmpine.
4. Ce pași importanți în istoria națiunii au avut loc în Exodul 18:1-27?
Ietro venise pentru că auzise de eliberarea uimitoare a poporului Israel realizată de Dumnezeu. Moise i-a povestit lui Ietro în detaliu „tot ce făcuse Domnul împotriva lui Faraon și împotriva Egiptului din pricina lui Israel, toate suferințele care veniseră peste ei pe drum și cum îi izbăvise Domnul din ele” (Exodul 18:8).
Ietro a lăudat bunătatea lui Dumnezeu și intervențiile extraordinare în favoarea poporului Său, declarând: „Binecuvântat să fie Domnul, care v-a izbăvit din mâna egiptenilor şi din mâna lui Faraon, El, care a izbăvit poporul din mâna egiptenilor! Cunosc acum că Domnul este mai mare decât toţi dumnezeii, căci în lucrul în care s-au purtat cu trufie, El a fost mai presus de ei” (Exodul 18:10,11). Ceea ce vedem aici este un exemplu al modului în care acțiunile lui Dumnezeu în interesul poporului Său trebuiau să fie o mărturie pentru lume despre cine este adevăratul Dumnezeu și ce poate face El pentru poporul Său.
În timp ce afla cine este adevăratul Dumnezeu, Ietro avea el însuși ceva de oferit poporului lui Dumnezeu: un sfat înțelept și benefic. Moise avea nevoie să organizeze sistemul juridic după principii drepte, echitabile. De asemenea, avea nevoie de judecători dedicați și credincioși, oameni integri. Ietro a enumerat cu înțelepciune următoarele calificări: (1) bărbați care se tem de Dumnezeu; (2) care sunt demni de încredere și (3) care urăsc câștigul necinstit. Bărbați capabili și de caracter trebuiau să fie desemnați peste diferite unități formate din 1.000, 100, 50 și 10 oameni. În acest fel, sarcina administrativă a lui Moise avea să fie redusă, iar el se putea concentra asupra problemelor importante. Astfel, poporul avea să fie bine slujit.
Moise a acceptat sfatul înțelept al lui Ietro (Exodul 18:24) și a numit lideri cu diferite roluri administrative (vezi și Deuteronomul 1:9-18).
Moise ar fi putut pur și simplu să îl ignore pe bătrânul Ietro și să îi spună să își vadă de treaba lui. Dar n-a procedat așa. Ce lecții importante putem învăța din dorința lui de a asculta sfatul acestui om care nici măcar nu era evreu?
Comentariu EGW
Înainte de ieșirea din Egipt, Moise și-a trimis soția și copiii la socrul său. După ce a auzit despre minunata eliberare a israeliților din Egipt, Ietro a venit la Moise, în pustie, și i-a adus soția și băieții. „Moise a ieşit înaintea socrului său, s-a aruncat cu faţa la pământ şi l-a sărutat. S-au întrebat unul pe altul de sănătate şi au intrat în cortul lui Moise. Moise a istorisit socrului său tot ce făcuse Domnul împotriva lui Faraon şi împotriva Egiptului, din pricina lui Israel, toate suferinţele care veniseră peste ei pe drum şi cum îi izbăvise Domnul din ele. Ietro s-a bucurat pentru tot binele pe care-l făcuse Domnul lui Israel şi pentru că-l izbăvise din mâna egiptenilor. Şi Ietro a zis: «Binecuvântat să fie Domnul care v-a izbăvit din mâna egiptenilor şi din mâna lui Faraon, El, care a izbăvit poporul din mâna egiptenilor! Cunosc acum că Domnul este mai mare decât toţi dumnezeii, căci, în lucrul în care s-au purtat cu trufie, El a fost mai presus de ei.» Ietro, socrul lui Moise, a adus lui Dumnezeu o ardere-de-tot şi o jertfă de mâncare. Aaron şi toţi bătrânii lui Israel au venit şi au luat parte la masă cu socrul lui Moise, înaintea lui Dumnezeu.”
Ochiul ager al lui Ietro a observat curând că poverile pe care le purta Moise erau foarte mari, pentru că poporul venea la el cu orice problemă dificilă și el îi învăța pe oameni, făcându-le cunoscute poruncile și legile lui Dumnezeu. El i-a spus lui Moise: „«Acum, ascultă glasul meu; am să-ţi dau un sfat, şi Dumnezeu va fi cu tine! Fii tălmaciul poporului înaintea lui Dumnezeu şi du pricinile înaintea lui Dumnezeu. Învaţă-i poruncile şi legile şi arată-le calea pe care trebuie s-o urmeze şi ce trebuie să facă. Alege din tot poporul oameni destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere, vrăjmaşi ai lăcomiei; pune-i peste popor drept căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece. Ei să judece poporul în tot timpul; să aducă înaintea ta toate pricinile însemnate, iar pricinile cele mai mici să le judece ei înşişi. În felul acesta îţi vei uşura sarcina, căci o vor purta şi ei împreună cu tine. Dacă vei face lucrul acesta, şi dacă Dumnezeu îţi va porunci aşa, vei putea face faţă lucrurilor şi tot poporul acesta va ajunge fericit la locul lui.» Moise a ascultat sfatul socrului său şi a făcut tot ce spusese el. Moise a ales oameni destoinici din tot Israelul şi i-a pus căpetenii ale poporului, căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece. Ei judecau poporul în tot timpul; aduceau înaintea lui Moise pricinile grele, iar toate pricinile mici le judecau ei înşişi. Apoi Moise a trimis pe socrul său în ţara lui.”
Moise nu s-a simțit prea înțelept ca să mai primească învățătură și sfat de la socrul său. Dumnezeu îl onorase mult și făcuse minuni prin el. Totuși Moise nu a gândit că Dumnezeu îl alesese pe el să îi învețe pe alții și făcuse minuni prin intermediul lui și, de-acum, el nu mai avea nevoie să fie învățat de altcineva. El a ascultat cu bucurie sugestiile pe care i le-a dat socrul său și a aplicat planul propus de el ca pe un aranjament înțelept. – Spiritual Gifts, vol. 3, pp. 259–261
Ochiul ager al lui Ietro a observat curând că poverile pe care le purta Moise erau foarte mari, pentru că poporul venea la el cu orice problemă dificilă și el îi învăța pe oameni, făcându-le cunoscute poruncile și legile lui Dumnezeu. El i-a spus lui Moise: „«Acum, ascultă glasul meu; am să-ţi dau un sfat, şi Dumnezeu va fi cu tine! Fii tălmaciul poporului înaintea lui Dumnezeu şi du pricinile înaintea lui Dumnezeu. Învaţă-i poruncile şi legile şi arată-le calea pe care trebuie s-o urmeze şi ce trebuie să facă. Alege din tot poporul oameni destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere, vrăjmaşi ai lăcomiei; pune-i peste popor drept căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece. Ei să judece poporul în tot timpul; să aducă înaintea ta toate pricinile însemnate, iar pricinile cele mai mici să le judece ei înşişi. În felul acesta îţi vei uşura sarcina, căci o vor purta şi ei împreună cu tine. Dacă vei face lucrul acesta, şi dacă Dumnezeu îţi va porunci aşa, vei putea face faţă lucrurilor şi tot poporul acesta va ajunge fericit la locul lui.» Moise a ascultat sfatul socrului său şi a făcut tot ce spusese el. Moise a ales oameni destoinici din tot Israelul şi i-a pus căpetenii ale poporului, căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece. Ei judecau poporul în tot timpul; aduceau înaintea lui Moise pricinile grele, iar toate pricinile mici le judecau ei înşişi. Apoi Moise a trimis pe socrul său în ţara lui.”
Moise nu s-a simțit prea înțelept ca să mai primească învățătură și sfat de la socrul său. Dumnezeu îl onorase mult și făcuse minuni prin el. Totuși Moise nu a gândit că Dumnezeu îl alesese pe el să îi învețe pe alții și făcuse minuni prin intermediul lui și, de-acum, el nu mai avea nevoie să fie învățat de altcineva. El a ascultat cu bucurie sugestiile pe care i le-a dat socrul său și a aplicat planul propus de el ca pe un aranjament înțelept. – Spiritual Gifts, vol. 3, pp. 259–261
5. Ce motiv oferă Pavel, în 1 Corinteni 10:11, pentru consemnarea acestor evenimente?
Pavel explică faptul că toate lucrurile care li s-au întâmplat israeliților sunt exemple și avertizări pentru urmașii lui Hristos și îi vor ajuta să evite aceleași necazuri; cu alte cuvinte, vor învăța din aceste exemple. Iată o învățătură adecvată pentru noi, cei care trăim la „sfârșiturile veacurilor”! Dumnezeu le dă oamenilor Săi Duhul Sfânt pentru a-i întări pe credincioși cu „putere, [...] dragoste și [...] chibzuință” (2 Timotei 1:6,7), astfel încât să poată lua decizii corecte și să urmeze învățătura Sa. Isus Hristos este Sursa vieții noi (Ioan 14:6) și numai El ne poate transforma într-o „jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu [...]. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:1,2).
Mai târziu, Domnul Isus a preluat în lucrarea Sa lecții din aceste relatări veterotestamentare, în special din cele legate de mană și de apă, folosind aceste imagini pentru a transmite adevăruri despre El Însuși, Acela care îi condusese pe israeliți prin pustiu.
Femeia samariteană a descoperit că Hristos îi oferă ceva ce ea nu ar putea obține din altă parte. Setea interioară de pace, bucurie și fericire vine de la Dumnezeu și, prin urmare, numai Dumnezeu o poate potoli (Psalmii 42:1,2).
Mai târziu, în contextul manei, Isus a explicat că Dumnezeu, nu Moise, a fost cel care a oferit-o poporului. Apoi a declarat: „Eu sunt Pâinea vieții. Cine vine la Mine nu va flămânzi” (Ioan 6:35). Isus a repetat de două ori că El este Pâinea vieții (Ioan 6:35,48). La fel cum mana din pustiu era „pâine din cer” (Ioan 6:31,32), așa și apa din stâncă era darul lui Hristos de a le potoli setea. Pe lângă aceste aspecte fizice, pâinea și apa aveau și o semnificație spirituală, deoarece Isus Hristos este „Pâinea vieții” (Ioan 6:35,48) și „apa vie” (Ioan 4:10,11,14; Ioan 7:37,38). Numai prin El, așadar, setea și foamea noastră spirituală pot fi cu adevărat potolite.
Răscumpărătorul lumii cunoaște nevoile fiecărui suflet. Când suntem persecutați și fără putere, El știe și este pregătit să ne asigure înviorarea sufletului. Cere-I, veghează în rugăciune și ajutorul va veni. Isus este Pâinea vieții, care trebuie mâncată zilnic; El este Apa vieții pentru sufletul însetat și gata să se prăbușească și toți se pot împărtăși de harul Său.
Rezervoarele pământului vor fi adesea goale, lacurile lui seacă, dar în Hristos este un izvor viu, din care putem să luăm mereu. Oricât am lua și am da altora, va rămâne din belșug. Nu este niciun pericol să sece izvorul, pentru că Hristos este izvorul nesecat al adevărului. El a fost râul de apă vie chiar de la căderea lui Adam. El spune: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea” și „Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete, ba încă, apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va țâșni în viața veșnică.” – “Jesus at the Well of Sychar: The Water of Life,” Signs of the Times, April 22, 1897, par. 20, 21
Isus cunoștea nevoile sufletului. Fastul, bogățiile și onoarea nu pot mulțumi inima. „Dacă însetează cineva, să vină la Mine.” Bogatul, săracul, cel de sus și cel de jos sunt toți la fel de bineveniți. El făgăduiește să ușureze mintea împovărată, să mângâie pe cel întristat și să-i dea nădejde celui descurajat. Mulți dintre ascultători erau întristați din cauza nădejdilor spulberate, unii aveau dureri ascunse, mulți căutau să-și astâmpere dorul inimii prin bucuriile lumii și lauda oamenilor, dar, când totul era câștigat, vedeau că au muncit din greu numai pentru a ajunge la o fântână crăpată, din care nu puteau să-și aline setea. În mijlocul scânteierii scenei voioase, ei stăteau nemulțumiți și triști. Dar cuvintele lui Isus: „Dacă însetează cineva” i-au trezit brusc din meditația lor întristată și … mintea lor s-a luminat de o nouă nădejde. Duhul Sfânt a prezentat simbolul înaintea lor, până când au văzut în El oferta darului neprețuit al mântuirii.
Apelul lui Hristos către sufletul însetat încă mai răsună și ni se adresează cu și mai mare putere decât celor care L-au auzit în templu, în ultima zi a praznicului. Fântâna este deschisă pentru toți. Celor obosiți și zdrobiți, li se oferă băutura înviorătoare a vieții veșnice. Isus încă mai strigă: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea.” „Celui ce-i este sete să vină; cine vrea să ia apa vieții fără plată!” „Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va țâșni în viața veșnică” (Apocalipsa 22:17; Ioan 4:14). – Hristos, Lumina lumii, p. 454
Rezervoarele pământului vor fi adesea goale, lacurile lui seacă, dar în Hristos este un izvor viu, din care putem să luăm mereu. Oricât am lua și am da altora, va rămâne din belșug. Nu este niciun pericol să sece izvorul, pentru că Hristos este izvorul nesecat al adevărului. El a fost râul de apă vie chiar de la căderea lui Adam. El spune: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea” și „Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete, ba încă, apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va țâșni în viața veșnică.” – “Jesus at the Well of Sychar: The Water of Life,” Signs of the Times, April 22, 1897, par. 20, 21
Isus cunoștea nevoile sufletului. Fastul, bogățiile și onoarea nu pot mulțumi inima. „Dacă însetează cineva, să vină la Mine.” Bogatul, săracul, cel de sus și cel de jos sunt toți la fel de bineveniți. El făgăduiește să ușureze mintea împovărată, să mângâie pe cel întristat și să-i dea nădejde celui descurajat. Mulți dintre ascultători erau întristați din cauza nădejdilor spulberate, unii aveau dureri ascunse, mulți căutau să-și astâmpere dorul inimii prin bucuriile lumii și lauda oamenilor, dar, când totul era câștigat, vedeau că au muncit din greu numai pentru a ajunge la o fântână crăpată, din care nu puteau să-și aline setea. În mijlocul scânteierii scenei voioase, ei stăteau nemulțumiți și triști. Dar cuvintele lui Isus: „Dacă însetează cineva” i-au trezit brusc din meditația lor întristată și … mintea lor s-a luminat de o nouă nădejde. Duhul Sfânt a prezentat simbolul înaintea lor, până când au văzut în El oferta darului neprețuit al mântuirii.
Apelul lui Hristos către sufletul însetat încă mai răsună și ni se adresează cu și mai mare putere decât celor care L-au auzit în templu, în ultima zi a praznicului. Fântâna este deschisă pentru toți. Celor obosiți și zdrobiți, li se oferă băutura înviorătoare a vieții veșnice. Isus încă mai strigă: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea.” „Celui ce-i este sete să vină; cine vrea să ia apa vieții fără plată!” „Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va țâșni în viața veșnică” (Apocalipsa 22:17; Ioan 4:14). – Hristos, Lumina lumii, p. 454
Nu la mult timp după incidentul cu apa, națiunea s-a confruntat cu un nou pericol (vezi Exodul 17:8-16) – un trib aprig și războinic, amaleciții, o atacase. „Amaleciții nu erau neștiutori în ceea ce privește caracterul lui Dumnezeu sau suveranitatea Lui, dar, în loc să stea cu temere înaintea Sa, ei s-au apucat să-I sfideze puterea. Minunile făcute de Moise înaintea egiptenilor erau subiect de batjocură pentru poporul lui Amalec, iar teama națiunilor înconjurătoare era pricină de râs. Ei au jurat pe zeii lor că îi vor nimici pe evrei, astfel încât niciunul să nu scape, și se mândreau că Dumnezeul lui Israel este prea neputincios ca să le reziste. Ei nu fuseseră păgubiți sau amenințați în vreun fel de israeliți. Atacul lor a fost cu totul neprovocat. Faptul că încercau să anihileze poporul lui Dumnezeu demonstra atitudinea lor de ură și sfidare față de Dumnezeu. Amaleciții erau de mult niște păcătoși trufași, iar crimele lor strigau la Dumnezeu pentru răzbunare. Totuși, în mila Sa, Dumnezeu îi chema încă la pocăință; dar, când i-au atacat pe cei sleiți de puteri și fără apărare din rândurile lui Israel, oamenii lui Amalec au pecetluit soarta națiunii lor” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 300).
Zilnic:
Leviticul 19
Leviticul 20
Leviticul 21
Leviticul 22
Leviticul 23
Leviticul 24
Leviticul 25
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 33
1. Unde nu avem voie să ne ducem și pe cine să nu întrebăm?
2. Ce fel de om nu avea voie să se apropie să aducă mâncarea Dumnezeului lui?
3. Cum trebuiau să fie puse pâinile pe masa de aur curat?
4. Care erau regulile pentru fratele care se vindea pe sine din cauza sărăciei?
5. Pentru ce și-a cheltuit Pavel toate mijloacele de întreținere?
Privire generală
Intervenția miraculoasă a lui Dumnezeu pentru a-Și salva poporul din robie, un eveniment fără precedent și irepetabil, trebuia să fie amintită și comemorată în mod regulat, de Paște. Israeliții erau răscumpărați și liberi să plece, dar libertatea este un lucru scump. Dumnezeu a făcut semne și minuni pentru Israel, ceea ce a dus la căderea judecăților divine asupra Egiptului. Aceste judecăți nu erau doar o pedeapsă pentru egipteni, ci erau și lecții pentru israeliți, ajutându-i să Îl cunoască pe adevăratul Dumnezeu și să conștientizeze care sunt valorile reale și trainice în viață. Dumnezeu S-a prezentat ca un Răscumpărător iubitor și drept, un Războinic puternic care a salvat poporul Israel din sclavie. Scopul acestor evenimente dramatice era să Îi determine poporul să aibă încredere deplină în El ca Ghid și Ocrotitor înțelept și astfel să se bazeze pe conducerea Sa.
După marea eliberare din Egipt, după experiența de la Marea Roșie și celebrarea minunată a salvării înfăptuite de Dumnezeu, scăpându-i din mâna faraonului și a armatei sale, Dumnezeu a condus poporul în deșertul Șur, unde acesta a mers trei zile fără să găsească apă. Aici, israeliții au fost puși în fața unui alt test al încrederii în Domnul (Exodul 15:25). Chiar înainte de acest test, israeliții au avut încredere în Domnul după ce au traversat Marea Roșie și au văzut înfrângerea faraonului (Exodul 14:31). Aveau să continue ei pe calea încrederii totale în Dumnezeu, având o atitudine marcată de credință în Conducătorul lor? Tot ceea ce se întâmplase în ultimele zile și săptămâni ar fi trebuit să fie gravat în memoria lor. Aveau să-și amintească de conducerea lui Dumnezeu atunci când greutățile vieții aveau să lovească din nou?
Dumnezeu a avut grijă de poporul Israel ca un părinte iubitor și l-a condus cu răbdare prin deșert. A trebuit să le dea lecții dureroase israeliților atunci când au cârtit; cu toate acestea, El, cu dragoste, le-a oferit apă, prepelițe și mană și i-a învățat cum să sfințească Sabatul.
Comentariu
Exodul 15:22 – 18:27 descrie călătoria lui Israel către Sinai. Pasajul conține cinci narațiuni, dintre care două sunt legate de darul apei. Prima relatare despre apă, de la Mara, este despre îndulcirea apei amare (Exodul 15:22-27). A doua narațiune despre apă este legată de apa care izvorăște din stâncă (Exodul 17:1-7). Între acestea două se află daruri miraculoase de hrană – prepelițe și mană – și învățături despre păzirea Sabatului (Exodul 16:1-36). Aceste trei minuni – apa, prepelițele și mana – sunt urmate de alte două relatări, și anume, darul victoriei asupra amaleciților oferite de Domnul (Exodul 17:8-16) și vizita lui Ietro, în timpul căreia acesta îi dă sfaturi înțelepte lui Moise (Exodul 18:1-27).
Darul apei de la Mara
Pentru prima dată în cartea Exodul, rădăcina ebraică lun – „a cârti”, „a bombăni”, „a se plânge”, „a protesta” – apare în relatarea despre lipsa apei potabile în deșertul Șur. Israeliții s-au oprit la Mara, unde apa era amară; astfel, „poporul a cârtit împotriva lui Moise” (Exodul 15:24). Din păcate, lun a devenit o expresie-cheie care marchează istorisirile despre rătăcirea poporului Israel prin pustiu. Este un cuvânt dominant în relatările despre mană și despre prepelițe, unde acest termen negativ apare de 8 ori (ca verb în Exodul 16:2,7,8; ca substantiv în Exodul 16:7,8 și de încă două ori în versetele 9 și 12). De asemenea, este menționat în relatarea următoare privind apa, cea care izvorăște din stâncă, la Refidim (Exodul 17:3-6). Aceeași idee de nemulțumire și protest apare în cartea Numeri (Numeri 14:2,27,29,36; Numeri 16:11,41; Numeri 17:5,10). Acest termen este folosit în afara Pentateuhului doar în Iosua 9:18.
Când poporul s-a plâns, Moise a strigat la Domnul, fapt menționat acum pentru a treia oară în Exodul (Exodul 8:12; Exodul 14:15; Exodul 15:25). Domnul l-a îndrumat pe Moise să arunce în apa amară o bucată de lemn. Astfel apa s-a vindecat când Moise a urmat instrucțiunile lui Dumnezeu. În contextul vindecării apei, Domnul promite că nu va aduce asupra israeliților „niciuna din bolile [ebr. mackalah] cu care [a] lovit pe egipteni”, dacă Îl vor asculta cu atenție și se vor supune Lui. Pentru a-Și întări promisiunea, El folosește o formulă divină: „Eu sunt Domnul, care te vindecă” (Exodul 15:26). Domnul Se referă la diferitele boli legate de cele zece plăgi (vezi și promisiunea lui Dumnezeu din Exodul 23:25). Nicio astfel de plagă nu se va abate asupra celor credincioși.
În pustiu, apa este un produs dătător de viață. Fără apă, nu se poate trăi; ea este sursa vieții și cea care o întreține. Apa este viață. Fără ea putem supraviețui doar câteva zile. Nu este de mirare că avem mai multe istorisiri și minuni importante legate de apă în Exodul și în Numeri.
Într-un final, poporul Israel și-a așezat tabăra la Elim, unde era apă din belșug și umbră de la palmieri.
Prepelițele, darul manei și Sabatul
Domnul a răspuns cu îndurare la nemulțumirile poporului, care se plângea că nu are carne și alte alimente de care se bucurase în Egipt. Vorbele israeliților sunt pline de exagerări și amară ironie. Ei își aminteau de farfuriile lor pline de pe vremea când erau sclavii faraonului. Drept răspuns însă, Domnul le-a promis că le va da pâine din cer, precum și prepelițe. El a spus că seara vor avea prepelițe, iar dimineața, pâine din cer. Și exact așa s-a întâmplat (Exodul 16:13). Surpriza a fost dimineața, pentru că nu mai văzuseră niciodată mană, așa că au întrebat: „Ce este aceasta?” (Exodul 16:15). Această întrebare reprezintă sensul cuvântului „mană”.
Prin darul manei, Dumnezeu i-a învățat pe israeliți cum să respecte și să pună în practică Sabatul. Isus numește mana „pâine din cer” (Ioan 6:31), ceea ce este o referire la Exodul 16:4. Astfel, mana a fost pâinea pe care Domnul i-a dat-o poporului Său ca hrană în deșert (Exodul 16:15). Timp de 40 de ani, israeliților li s-a oferit mană (Exodul 16:35). Mana a încetat doar atunci când israeliții au sărbătorit primul lor Paște în Țara Promisă (Iosua 5:10-12).
În fiecare săptămână din timpul celor 40 de ani petrecuți de israeliți în pustiu, aveau loc patru minuni. Aceste minuni i-au învățat pe israeliți caracterul sacru al Sabatului: (1) mana cădea din cer în fiecare zi, cu excepția Sabatului; (2) dacă cineva aduna mană pentru ziua următoare în timpul săptămânii de lucru, mana se strica până a doua zi; (3) mana cădea într-o porție dublă în fiecare vineri, ziua de pregătire pentru Sabat și (4) mana adunată vinerea nu se strica, ci rămânea proaspătă pentru a fi consumată în Sabat. Astfel, Domnul Se îngrijea în fiecare zi de nevoile poporului Israel. Șase zile pe săptămână israeliții trebuiau să iasă și să adune mana, un semn de aducere-aminte a faptului că în fiecare zi erau complet dependenți de El.
O altă minune cu pâinea din cer a fost porunca dată de Domnul lui Moise de a lua un omer de mană, aproximativ 3,64 litri, și a o pune într-un vas pentru a fi pusă în fața chivotului mărturiei (Exodul 16:34). Mai târziu, omerul de mană a fost pus în chivotul legământului (Evrei 9:4), ca amintire pentru generațiile următoare. Această mană nu s-a stricat, deși până atunci mana mai rezistase doar două zile, de vineri până sâmbătă.
Substantivul „Sabat” (ebr. șabbat) este evidențiat de mai multe ori în cartea Exodul și menționat pentru prima dată în Biblie în Exodul 16:23, unde este descris ca „ziua de odihnă” (ebr. șabbaton) și „închinat Domnului”. Acest verset este prima poruncă explicită privind respectarea Sabatului și conține trei imperative: „coaceți”, „fierbeți” și „păstrați”! Sabatul trebuie să fie sărbătorit. Este interesant faptul că versetul 25 adaugă al patrulea imperativ: „Mâncați”! Mâncați mana azi! Mâncatul este strâns legat de păzirea Sabatului. În original, adverbul „azi” este folosit de trei ori în acest text în legătură cu Sabatul, subliniind astfel minunea de a mânca mană în Sabat, deoarece a oferit-o Dumnezeu. În versetul 25 se afirmă că acesta este „sabatul închinat DOMNULUI” (EDCR), iar versetul 26 explică faptul că Sabatul este a șaptea zi a săptămânii. Versetul 30 leagă Sabatul de odihnă: „Și poporul s-a odihnit [ebr. șabat] în ziua a șaptea.” Triada de cuvinte-cheie din Exodul 16:23-30 – „Sabat”, „azi” și „odihnă” – este strâns legată de Evrei 4:7-10, unde și Pavel dezvoltă ideile de „Sabat”, „astăzi” și „odihnă”. Cuvântul „Sabat” apare în cartea Exodul și în următoarele texte: Exodul 16:25,26,29; 20:8,10,11; 31:14,15 (de două ori),16 și 35:2,3.
În punctul culminant al istorisirii despre mană, când unii au ieșit în Sabat să adune mană, Dumnezeu a pus o întrebare foarte tranșantă: „Până când veți refuza să țineți poruncile mele și legile mele?” (Exodul 16:28, BTF). Domnul folosește cuvântul „refuza” pentru a descrie acțiunea lor intenționată. Ei trebuiau să învețe că Sabatul era un dar, un dar întărit de faptul că Domnul le asigura hrana. Prin urmare, nu aveau nevoie să strângă mană în Sabat.
Aplicație
1. Isus a proclamat despre Sine că este Pâinea Vieții (Ioan 6:35,48). Cum putem trăi într-o relație atât de strânsă cu Isus Hristos încât El să devină „pâinea și apa” noastră cea de toate zilele?
2. Când și cum ar trebui să îi ajutăm pe cei care se plâng de dificultățile vieții și când nu ar trebui să luăm în seamă nemulțumirile?
3. Dumnezeu a fost prezent în stâlpul de nor și în stâlpul de foc, dar israeliții au considerat prezența Sa în nor de la sine înțeleasă. Și în mijlocul nostru poate avea loc o lucrare remarcabilă a lui Dumnezeu și să nu o apreciem. Cum ne putem menține vie receptivitatea față de sacralitatea lucrurilor legate de Dumnezeu și de lucrarea Sa?
4. Vizita lui Ietro este, prin excelență, o relatare despre conducerea evlavioasă. Moise învăța și progresa în abilitățile lui de lider. Era un conducător care se concentra asupra lui Dumnezeu și care recunoștea conducerea
Lui în viața sa și a poporului Israel. Moise era și un ascultător excepțional, plin de recunoștință și de laude la adresa lui Dumnezeu. În plus, era un vizionar. Cu toate acestea, trebuia să învețe cum să delege responsabilități. Era dispus să învețe, chiar dacă era un lider puternic. Ce anume i-a permis lui Moise să fie deschis la idei noi și la domenii de îmbunătățire, fără a lua personal criticile constructive sau a se simți amenințat de sugestiile de îmbunătățire?
5. Apostolul Pavel, referindu-se la minunea cu apa care a izvorât din stâncă la Refidim, afirmă că Isus a fost Stânca (1 Corinteni 10:4). În acel episod, israeliții au avut nemulțumiri și L-au pus pe Domnul la încercare (Exodul 17:2). În Maleahi 3:10, suntem invitați să-L punem la încercare pe Dumnezeu. Care este diferența dintre a-L pune pe Dumnezeu la încercare în sens pozitiv și în sens negativ? Cum Îl putem pune la încercare pe Dumnezeu într-un mod greșit?
Studiul 7, 9-15 august
