Legământul și planul
Text de memorat
„Moise a venit şi a spus poporului __ __Domnului şi toate __. Tot poporul a __ într-un glas: «Vom __ __ce a zis __.»” (Exodul 24:3).
Ca Dumnezeu, Creator și Răscumpărător al lor, Domnul a dorit să fie cu israeliții și să locuiască în mijlocul lor. El ne-a creat pentru a fi în strânsă părtășie cu El. Dar, dacă relațiile profunde cu alți oameni pot fi construite doar cu timp și cu efort, același lucru este valabil și în cazul relației noastre, pe verticală, cu Dumnezeu. Ea poate fi o experiență înălțătoare și aducătoare de dezvoltare, dar numai dacă petrecem timp cu El. În termeni practici, aceasta înseamnă studierea Cuvântului Său (Dumnezeu ne vorbește), rugăciune (ne deschidem inima în fața lui Dumnezeu) și mărturisirea în fața altora despre moartea, învierea și revenirea lui Hristos (ne implicăm în misiunea lui Dumnezeu). Pe măsură ce Dumnezeu ne binecuvântează, noi vom fi un canal de binecuvântare pentru alții.
Accentul trebuie să fie pus pe Dumnezeu, nu pe noi înșine (Evrei 12:1,2). Fiindcă avem o legătură strânsă cu El, Dumnezeu ne poate face în stare să urmăm învățăturile Sale, ceea ce înseamnă ascultare de Cuvântul Său. Nu este de mirare că generația de urmași ai lui Hristos din vremea sfârșitului este descrisă ca oameni „care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” (Apocalipsa 14:12).
Este chiar simplu: Îl iubim pe Dumnezeu și, din această iubire, ne supunem Lui.
6 septembrie: Ziua Educației (colectă)
Comentariu EGW
Dumnezeu ne vorbeşte prin Cuvântul Său. Aici noi avem în modul cel mai clar descoperirea caracterului Său, a modului în care El Se ocupă de oameni şi de marea lucrare de mântuire. Aici ne este înfăţişată istoria patriarhilor şi a profeţilor cum şi a altor bărbaţi sfinţi din vechime. Aceştia erau oameni „supuşi aceloraşi slăbiciuni ca şi noi” (Iacov 5:17). În Cuvântul Său vedem cum ei se luptau cu descurajările la fel ca noi, şi totuşi cum au prins iarăşi curaj şi au ajuns biruitori prin harul lui Dumnezeu. Văzând toate acestea, suntem încurajaţi în lupta noastră pentru neprihănire. Când citim despre prețioasele experienţe hărăzite lor, despre lumina, dragostea şi binecuvântarea de care s-au bucurat şi despre lucrarea pe care au făcut-o prin harul care le-a fost dat, Duhul care i-a inspirat pe ei aprinde şi în noi flacăra unei dorinţe sfinte de a fi asemenea lor în caracter, de a umbla cu Dumnezeu, asemenea lor.
Domnul Hristos spune despre Scripturile Vechiului Testament – şi cu atât mai mult este valabil lucrul acesta pentru cele ale Noului Testament – că „ele mărturisesc despre Mine”, despre Răscumpărătorul în care sunt concentrate toate speranţele noastre privind viaţa veşnică (Ioan 5:39). Da, întreaga Biblie ne vorbeşte despre Hristos. De la primul raport cu privire la creaţiune – căci „nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” – şi până la făgăduinţa cea mai de pe urmă – „Iată, Eu vin curând” –, noi citim despre lucrările Sale şi ascultăm vocea Sa (Ioan 1:3; Apocalipsa 22:12). Dacă doreşti să Îl cunoşti mai bine pe Mântuitorul, studiază Sfintele Scripturi.
Umple-ţi inima cu cuvintele lui Dumnezeu! Ele sunt apa vie care stinge setea ta arzătoare. Ele sunt pâinea vie venită din cer. Domnul Hristos declară: „Dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă.” Şi El Se explică spunând: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă” (Ioan 6: 53,63). Corpurile noastre sunt hrănite prin ceea ce mâncăm şi bem şi, aşa cum stau lucrurile în domeniul natural, tot aşa este şi în cel spiritual. Lucrurile la care medităm vor da caracterul şi puterea vieţii noastre spirituale. – Calea către Hristos, p. 87, 88
Nimic nu este mai puternic pentru întărirea intelectului decât studierea Scripturilor. Pentru dezvoltarea noastră spirituală, nicio altă carte nu este atât de puternică și potrivită să înalţe gândurile şi să dea putere facultăţilor intelectuale ca adevărurile vaste şi înnobilatoare ale Sfintelor Scripturi. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu ar fi studiat aşa cum ar trebui, oamenii ar avea vederi atât de largi, caractere atât de nobile şi statornice cum rar se văd în zilele noastre.
Dar citirea în fugă a Sfintelor Scripturi nu aduce decât foarte puţin folos. Cineva poate să citească întreaga Biblie, şi totuşi să nu vadă frumuseţea ei şi să nu înţeleagă nici profunzimea şi adânca ei însemnătate. Studierea unui pasaj, până când însemnătatea lui este pe deplin lămurită și legătura lui cu planul de mântuire devine evidentă, este de o mai mare valoare decât citirea mai multor capitole fără urmărirea unui anumit scop şi fără a învăţa din aceasta. Să ai totdeauna Biblia cu tine. Ori de câte ori ai ocazia, citeşte din ea, caută să-ţi fixezi bine textele ei în minte. Chiar şi atunci când mergi pe stradă poţi să citești un pasaj şi să meditezi asupra lui, fixându-l astfel bine în minte. – Calea către Hristos, p. 89, 90
Domnul Hristos spune despre Scripturile Vechiului Testament – şi cu atât mai mult este valabil lucrul acesta pentru cele ale Noului Testament – că „ele mărturisesc despre Mine”, despre Răscumpărătorul în care sunt concentrate toate speranţele noastre privind viaţa veşnică (Ioan 5:39). Da, întreaga Biblie ne vorbeşte despre Hristos. De la primul raport cu privire la creaţiune – căci „nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” – şi până la făgăduinţa cea mai de pe urmă – „Iată, Eu vin curând” –, noi citim despre lucrările Sale şi ascultăm vocea Sa (Ioan 1:3; Apocalipsa 22:12). Dacă doreşti să Îl cunoşti mai bine pe Mântuitorul, studiază Sfintele Scripturi.
Umple-ţi inima cu cuvintele lui Dumnezeu! Ele sunt apa vie care stinge setea ta arzătoare. Ele sunt pâinea vie venită din cer. Domnul Hristos declară: „Dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă.” Şi El Se explică spunând: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă” (Ioan 6: 53,63). Corpurile noastre sunt hrănite prin ceea ce mâncăm şi bem şi, aşa cum stau lucrurile în domeniul natural, tot aşa este şi în cel spiritual. Lucrurile la care medităm vor da caracterul şi puterea vieţii noastre spirituale. – Calea către Hristos, p. 87, 88
Nimic nu este mai puternic pentru întărirea intelectului decât studierea Scripturilor. Pentru dezvoltarea noastră spirituală, nicio altă carte nu este atât de puternică și potrivită să înalţe gândurile şi să dea putere facultăţilor intelectuale ca adevărurile vaste şi înnobilatoare ale Sfintelor Scripturi. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu ar fi studiat aşa cum ar trebui, oamenii ar avea vederi atât de largi, caractere atât de nobile şi statornice cum rar se văd în zilele noastre.
Dar citirea în fugă a Sfintelor Scripturi nu aduce decât foarte puţin folos. Cineva poate să citească întreaga Biblie, şi totuşi să nu vadă frumuseţea ei şi să nu înţeleagă nici profunzimea şi adânca ei însemnătate. Studierea unui pasaj, până când însemnătatea lui este pe deplin lămurită și legătura lui cu planul de mântuire devine evidentă, este de o mai mare valoare decât citirea mai multor capitole fără urmărirea unui anumit scop şi fără a învăţa din aceasta. Să ai totdeauna Biblia cu tine. Ori de câte ori ai ocazia, citeşte din ea, caută să-ţi fixezi bine textele ei în minte. Chiar şi atunci când mergi pe stradă poţi să citești un pasaj şi să meditezi asupra lui, fixându-l astfel bine în minte. – Calea către Hristos, p. 89, 90
1. Studiază Exodul 24:1-8. Ce rol joacă citirea Cuvântului lui Dumnezeu și stropirea cu sânge în ratificarea legământului dintre Dumnezeu și poporul Său?
Dumnezeul viu al Bibliei este Dumnezeul relațiilor. Pentru Domnul nostru, important nu este cine știe ce lucru sau plan, ci persoana. Astfel, Dumnezeu le acordă o atenție deosebită oamenilor, iar scopul principal al activităților Sale este acela de a construi o relație personală cu oamenii. Până la urmă, un Dumnezeu care „este dragoste” ar trebui să fie un Dumnezeu căruia îi pasă de relații, căci cum poate exista dragoste fără relații?
Isus Hristos a spus: „Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii” (Ioan 12:32). Dumnezeu este interesat nu doar de comportamentul nostru etic, de doctrina corectă sau de un set de acțiuni corespunzătoare, ci, mai presus de toate, de o relație personală, strânsă cu noi. Ambele instituții ale creației (Geneza 1 – Geneza 2) vizează relația: prima – relația pe verticală, cu Dumnezeu (Sabatul); a doua – relația pe orizontală, dintre oameni (căsătoria).
Ratificarea legământului de la Sinai trebuia să consolideze relația specială pe care Dumnezeu dorea să o aibă cu poporul Său. În cadrul ceremoniei, poporul a strigat de două ori că se va supune lui Dumnezeu în tot ceea ce a cerut El. „Vom face tot ce a zis Domnul”, au proclamat israeliții. Și vorbeau serios, dar nu își cunoșteau fragilitatea, slăbiciunea, lipsa de putere. Poporul a fost stropit cu sângele legământului, indicând faptul că doar prin meritele lui Hristos poporul Israel era capabil să urmeze instrucțiunile lui Dumnezeu.
Nu vrem să acceptăm că natura noastră umană este fragilă, slabă și întru totul păcătoasă. Avem o tendință inerentă spre rău. Pentru a fi capabili să facem binele, trebuie să avem ajutor din afara noastră. Acest ajutor vine doar de sus, din puterea harului lui Dumnezeu, din Cuvântul Său și din Duhul Sfânt. Și chiar și având toate acestea la dispoziție, răul tot ne ajunge ușor din urmă, nu-i așa?
De aceea, o relație personală strânsă cu Dumnezeu era esențială pentru oamenii de atunci, de la Sinai, precum și pentru noi, cei de astăzi.
„Vom face tot ce a zis Domnul” (Exodul 24:3). De câte ori nu ai spus același lucru, dar apoi nu te-ai ținut de cuvânt? Care este singura soluție?
Comentariu EGW
A cui este inima noastră? Cu cine se ocupă gândurile noastre? Despre cine ne place să vorbim? Cui închinăm cele mai calde sentimente şi cele mai bune energii ale noastre? Dacă suntem ai Domnului Hristos, atunci gândurile noastre vor fi pline de El şi cele mai plăcute sentimente se vor îndrepta spre El. Atunci tot ce avem şi tot ce suntem vor fi consacrate Lui. Atunci vom dori să purtăm chipul Lui, să respirăm spiritul Său, să facem voia Sa şi să-I fim plăcuţi în toate lucrurile.
Aceia care devin oameni noi în Isus Hristos vor da pe faţă în viaţa lor roada Duhului Sfânt, şi anume: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Galateni 5:22,23). Ei nu se vor mai potrivi pe viitor plăcerilor de mai înainte, ci, prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, vor călca pe urmele Lui, vor reflecta caracterul Lui, curăţindu-se după cum El este curat. Ei găsesc plăcere în lucrurile pe care cândva le urau şi urăsc ceea ce iubeau cândva. Cei îngâmfaţi şi încrezători în sine devin blânzi şi smeriţi cu inima, cei uşuratici şi încăpăţânaţi devin serioşi şi gata să asculte. Beţivii devin abstinenţi, iar desfrânaţii curaţi. Obiceiurile deşarte şi extravaganţa lumii păcatului sunt date la o parte. Creştinii vor căuta nu „podoaba de afară”, ci „omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit” (1 Petru 3:3,4). …
Când, ca fiinţe greşite şi păcătoase, noi venim la Hristos şi devenim părtaşi harului Său iertător, atunci iubirea inundă inimile noastre. Atunci orice povară ni se pare uşoară, căci jugul pe care Domnul Hristos îl pune asupra noastră este uşor. Împlinirea datoriei devine o desfătare şi sacrificiul, o plăcere. Calea care înainte părea învăluită în întuneric ajunge acum luminată de razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii.
Frumuseţea caracterului lui Hristos va fi văzută în urmaşii Săi. Pentru El era o plăcere să facă voia lui Dumnezeu. Iubirea faţă de Dumnezeu şi zelul pentru slava Sa erau puterea care controla viaţa Mântuitorului nostru. Iubirea înfrumuseţa şi înnobila toate acţiunile Lui. Iubirea este de la Dumnezeu. Inima neconsacrată nu poate fi izvorul ei şi deci n-o poate manifesta. O astfel de iubire nu poate fi găsită decât în inima în care este prezent Hristos, în care domneşte El. „Noi îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:19). În inima reînnoită prin harul divin, iubirea este principiul care se află la baza oricărei acţiuni. Ea transformă caracterul, stăpâneşte şi conduce impulsiunile, controlează pasiunile, supune vrăjmăşia şi înnobilează afecţiunile. Această dragoste, cultivată în suflet, face ca viaţa să fie plăcută şi răspândeşte o influenţă înnobilatoare în jur. – Calea către Hristos, p. 58, 59
Aceia care devin oameni noi în Isus Hristos vor da pe faţă în viaţa lor roada Duhului Sfânt, şi anume: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Galateni 5:22,23). Ei nu se vor mai potrivi pe viitor plăcerilor de mai înainte, ci, prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, vor călca pe urmele Lui, vor reflecta caracterul Lui, curăţindu-se după cum El este curat. Ei găsesc plăcere în lucrurile pe care cândva le urau şi urăsc ceea ce iubeau cândva. Cei îngâmfaţi şi încrezători în sine devin blânzi şi smeriţi cu inima, cei uşuratici şi încăpăţânaţi devin serioşi şi gata să asculte. Beţivii devin abstinenţi, iar desfrânaţii curaţi. Obiceiurile deşarte şi extravaganţa lumii păcatului sunt date la o parte. Creştinii vor căuta nu „podoaba de afară”, ci „omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit” (1 Petru 3:3,4). …
Când, ca fiinţe greşite şi păcătoase, noi venim la Hristos şi devenim părtaşi harului Său iertător, atunci iubirea inundă inimile noastre. Atunci orice povară ni se pare uşoară, căci jugul pe care Domnul Hristos îl pune asupra noastră este uşor. Împlinirea datoriei devine o desfătare şi sacrificiul, o plăcere. Calea care înainte părea învăluită în întuneric ajunge acum luminată de razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii.
Frumuseţea caracterului lui Hristos va fi văzută în urmaşii Săi. Pentru El era o plăcere să facă voia lui Dumnezeu. Iubirea faţă de Dumnezeu şi zelul pentru slava Sa erau puterea care controla viaţa Mântuitorului nostru. Iubirea înfrumuseţa şi înnobila toate acţiunile Lui. Iubirea este de la Dumnezeu. Inima neconsacrată nu poate fi izvorul ei şi deci n-o poate manifesta. O astfel de iubire nu poate fi găsită decât în inima în care este prezent Hristos, în care domneşte El. „Noi îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:19). În inima reînnoită prin harul divin, iubirea este principiul care se află la baza oricărei acţiuni. Ea transformă caracterul, stăpâneşte şi conduce impulsiunile, controlează pasiunile, supune vrăjmăşia şi înnobilează afecţiunile. Această dragoste, cultivată în suflet, face ca viaţa să fie plăcută şi răspândeşte o influenţă înnobilatoare în jur. – Calea către Hristos, p. 58, 59
2. Ce experiență uimitoare le-a fost dată copiilor lui Israel în Exodul 24:9-18?
După restabilirea fermă a legământului cu Dumnezeu, Moise a urcat din nou pe Sinai. La începutul acestei ascensiuni, Moise nu era singur. El a avut compania excelentă a 73 de conducători israeliți. Pentru aceștia a fost experiența culminantă: L-au văzut pe Dumnezeu (teofanie), iar textul subliniază de două ori această realitate uimitoare. A fost și un moment în care liderii, prin faptul că au mâncat împreună, au pecetluit legământul cu Dumnezeu. A fost o masă festivă, iar Dumnezeul lui Israel a fost gazda lor. Acești conducători erau profund onorați de Dumnezeu.
În Orientul Mijlociu, în perioada biblică (și într-o anumită măsură și astăzi), luarea mesei împreună era o experiență deosebită, o mare onoare și un privilegiu. Favoriza iertarea și legarea unei prietenii. Implica ideea de a fi alături unii de alții și de a rămâne împreună în momente de criză și probleme. Cei care mâncau împreună își promiteau unii altora fără cuvinte că, dacă uneia dintre părți i se întâmplă ceva, cealaltă va fi obligată să îi vină în ajutor. Invitația la masă era un gest special care nu era adresat oricui.
În același timp, refuzarea unei invitații era una dintre cele mai grave insulte. Această perspectivă ne ajută să înțelegem relatările din Noul Testament în care Isus Hristos a fost aspru criticat pentru că mânca cu păcătoșii (Luca 5:30). Atunci când serbează Cina Domnului, credincioșii creează în același timp această legătură strânsă cu alți credincioși care sunt păcătoși ca și ei. În timpul acestei mese, sărbătorim iertarea și salvarea pe care le avem prin Isus (vezi Matei 26:26-30; Marcu 14:22-25; 1 Corinteni 11:23-29).
În mod tragic, unii dintre bărbații care au urcat cu Moise au căzut mai târziu în păcat și și-au pierdut viața (vezi Leviticul 10:1,2,9). Chiar dacă au avut o experiență atât de profundă cu Dumnezeu acolo, ei nu au fost schimbați sau convertiți de acea experiență. Ce lecție puternică despre cum cunoașterea adevărului și însușirea privilegiilor sacre nu înseamnă automat că ești convertit! După ce au trăit ceea ce trăiseră, acești bărbați ar fi trebuit să fie ultimii care să facă ceea ce au făcut în mod tragic mai târziu.
Meditează mai mult la istoria acestor oameni foarte privilegiați, chiar fii ai lui Aaron. Ce avertisment ne transmite nouă, ca adventiști, care, cu lumina care ne-a fost încredințată, suntem într-adevăr privilegiați?
Comentariu EGW
Acum, trebuiau luate măsuri pentru așezarea definitivă a națiunii alese sub cârmuirea lui Dumnezeu ca Împărat al ei. Moise a primit porunca: „Suie-te la Domnul, tu și Aaron, Nadab și Abihu și șaptezeci de bătrâni ai lui Israel, și să vă închinați de departe, aruncându-vă cu fața la pământ. Numai Moise să se apropie de Domnul” (Exodul 24:1,2). În timp ce poporul se închina la poalele muntelui, acești bărbați aleși au fost chemați sus pe munte. Cei șaptezeci de bătrâni trebuiau să-l ajute pe Moise la conducerea lui Israel, iar Dumnezeu a pus asupra lor Duhul Său și i-a onorat, arătându-le puterea și măreția Lui. „Ei au văzut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir străveziu, întocmai ca cerul în curăția lui” (Exodul 24:10). Ei n-au văzut Divinitatea, dar au văzut slava prezenței Sale. Mai înainte, ei nu puteau suporta o scenă ca aceasta, dar manifestarea puterii lui Dumnezeu i-a umplut de respect și i-a îndemnat la pocăință; ei au contemplat slava Lui, curăția și îndurarea Lui, până când au putut să se apropie mai mult de Acela care era subiectul meditației lor.
Moise și „Iosua, care-i slujea”, au fost acum chemați să se întâlnească cu Dumnezeu. Și, pentru că ei aveau să lipsească un timp, conducătorul i-a numit pe Aaron și pe Hur ca, împreună cu bătrânii, să lucreze în locul lui. „Moise s-a suit pe munte, și norul a acoperit muntele. Slava Domnului s-a așezat pe muntele Sinai.” Timp de șase zile, norul a acoperit muntele ca un semn special al prezenței lui Dumnezeu, cu toate acestea, n-a fost nicio descoperire a Sa și nici vreo comunicare a voii Sale. În tot acest timp, Moise a rămas în așteptare pentru a fi chemat în sala de audiență a Celui Preaînalt. El fusese chemat, spunându-i-se: „Suie-te la Mine pe munte și rămâi acolo” și, cu toate că răbdarea și ascultarea sa au fost puse la probă, el n-a obosit așteptând și nici nu și-a părăsit postul. Acest timp de așteptare a fost pentru el un timp de pregătire, un timp de amănunțită cercetare de sine. Nici chiar acest favorizat slujitor al lui Dumnezeu nu putea să apară dintr-odată în fața Sa și să suporte manifestarea slavei Sale. Cele șase zile trebuiau să fie folosite pentru a se consacra pe sine lui Dumnezeu printr-o cercetare a inimii, meditație și rugăciune, înainte de a putea fi pregătit pentru o legătură directă cu Făcătorul Său.
În ziua a șaptea, care a fost o zi de Sabat, Moise a fost chemat să intre în nor. Norul cel des s-a deschis în fața întregului Israel și slava lui Dumnezeu a țâșnit ca un foc mistuitor. – Patriarhi și profeți, p. 312, 313
Moise și „Iosua, care-i slujea”, au fost acum chemați să se întâlnească cu Dumnezeu. Și, pentru că ei aveau să lipsească un timp, conducătorul i-a numit pe Aaron și pe Hur ca, împreună cu bătrânii, să lucreze în locul lui. „Moise s-a suit pe munte, și norul a acoperit muntele. Slava Domnului s-a așezat pe muntele Sinai.” Timp de șase zile, norul a acoperit muntele ca un semn special al prezenței lui Dumnezeu, cu toate acestea, n-a fost nicio descoperire a Sa și nici vreo comunicare a voii Sale. În tot acest timp, Moise a rămas în așteptare pentru a fi chemat în sala de audiență a Celui Preaînalt. El fusese chemat, spunându-i-se: „Suie-te la Mine pe munte și rămâi acolo” și, cu toate că răbdarea și ascultarea sa au fost puse la probă, el n-a obosit așteptând și nici nu și-a părăsit postul. Acest timp de așteptare a fost pentru el un timp de pregătire, un timp de amănunțită cercetare de sine. Nici chiar acest favorizat slujitor al lui Dumnezeu nu putea să apară dintr-odată în fața Sa și să suporte manifestarea slavei Sale. Cele șase zile trebuiau să fie folosite pentru a se consacra pe sine lui Dumnezeu printr-o cercetare a inimii, meditație și rugăciune, înainte de a putea fi pregătit pentru o legătură directă cu Făcătorul Său.
În ziua a șaptea, care a fost o zi de Sabat, Moise a fost chemat să intre în nor. Norul cel des s-a deschis în fața întregului Israel și slava lui Dumnezeu a țâșnit ca un foc mistuitor. – Patriarhi și profeți, p. 312, 313
3. Analizează Ezechiel 36:26-28. Cum ajungem să dăm dovadă de ascultare?
În trei ocazii au declarat israeliții cu fervoare că aveau să asculte de Dumnezeu (Exodul 19:8; 24:3,7). Ascultarea este importantă, chiar dacă Biblia ne învață că noi, oamenii, suntem slabi, defecți, fragili și păcătoși. Acest adevăr trist s-a văzut nu doar în istoria Israelului antic, ci și în istoria întregului popor al lui Dumnezeu. Cum ajungem atunci în stare să Îl urmăm pe Dumnezeu cu credincioșie?
Vestea bună este că Dumnezeu ne dă putere să facem ceea ce ne poruncește. Ajutorul nostru vine din afară, permițându-ne să facem ceea ce Dumnezeu cere. Aceasta este lucrarea Sa. În centrul rezumatului său teologic din Ezechiel 36:26,27, profetul Ezechiel spune foarte clar acest lucru. Numai Dumnezeu poate realiza un transplant de inimă, iar El face acest lucru prin îndepărtarea inimii noastre de piatră și înlocuirea ei cu o inimă sensibilă de carne. Ceva similar le-a reamintit Iosua ascultătorilor săi: „Voi nu veți putea să slujiți Domnului” (Iosua 24:19). Noi putem decide să-L urmăm pe Dumnezeu; acesta este rolul nostru. Trebuie să alegem, să alegem clipă de clipă să ne predăm Lui. Și aceasta pentru că nu avem puterea de a duce la îndeplinire nici măcar alegerea noastră conștientă de a-L sluji. Dar, atunci când Îi predăm lui Dumnezeu slăbiciunea noastră, El ne va face puternici. Pavel spune: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12:10).
De remarcat abundența de verbe la persoana I singular din Ezechiel 36:24-30 – Dumnezeu spune: „vă voi strânge”, „vă voi stropi”, „vă voi curăți”, „vă voi da”, „voi pune”, „vă voi face [...] să împliniți legile Mele”. Ceea ce face El, aceea vei face și tu. El Se identifică cu tine, iar dacă te apropii de El, ceea ce face El, aceea vei face și tu. Unitatea dintre Dumnezeu și tine va fi dinamică, puternică și vie. Din nou, accentul în acest pasaj este pus pe acțiunea lui Dumnezeu. „Voi pune Duhul Meu în voi și vă voi face să urmați poruncile Mele și să păziți și să împliniți legile Mele” (Ezechiel 36:27). Dumnezeu le poruncește oamenilor să se supună și apoi le dă puterea de a se supune. Dumnezeu Își ajută întotdeauna poporul să facă ceea ce îi cere. Ascultarea este darul lui Dumnezeu (nu doar ceea ce realizăm noi), la fel cum îndreptățirea și mântuirea sunt, de asemenea, darurile Lui (Filipeni 2:13).
Dacă ni s-a promis puterea de a asculta, de ce ne este atât de ușor să cădem oricum în păcat?
Comentariu EGW
Singura apărare împotriva răului este locuirea lui Hristos în inimă, prin credința în neprihănirea Sa. Ispita are putere asupra noastră, din cauză că în inimile noastre este egoism. Dar, dacă contemplăm marea iubire a lui Dumnezeu, egoismul ni se înfățișează în caracterul lui hidos și respingător și dorim să fie îndepărtat din suflet. Când Duhul Sfânt Îl proslăvește pe Hristos, inimile noastre sunt îmblânzite și supuse, ispita își pierde puterea, iar harul lui Hristos ne transformă caracterul.
Hristos nu va părăsi sufletul pentru care Și-a dat viața. Sufletul poate să-L părăsească și să fie copleșit de ispită, dar Hristos nu poate să Se întoarcă niciodată de la cineva pentru care a dat ca preț de răscumpărare propria Sa viață. Dacă vederea noastră spirituală ar fi mai clară, am vedea suflete încovoiate sub apăsare și împovărate de suferință, ca un car sub greutatea snopilor, și aproape să moară din cauza descurajării. Am vedea îngeri zburând iute ca să vină în ajutorul celor ispitiți care se află pe marginea prăpastiei. Îngerii din ceruri resping oștile celui rău care împresoară aceste suflete și tot ei călăuzesc aceste suflete ca să le întărească picioarele pe temelia cea sigură. Luptele care se dau între cele două oștiri sunt tot atât de reale ca și acelea care se dau de către armatele lumii acesteia, iar de rezultatul acestui conflict spiritual depinde soarta veșnică a tuturor.
Nouă, ca și lui Petru, ne este dat acest cuvânt: „Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta” (Luca 22:31,32). Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu că nu suntem lăsați singuri. Acela, care „atât de mult a iubit … lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16), nu ne va lăsa singuri în lupta cu vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului. „Iată”, zice El, „că v-am dat putere să călcați peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului și nimic nu vă va vătăma” (Luca 10:19).
Trăiți în legătură cu Hristos cel viu și El vă va ține tare, cu o mână care nu vă va lăsa. Să cunoaștem și să credem iubirea pe care o are Dumnezeu față de noi și atunci vom fi în siguranță. Iubirea aceasta este o fortăreață de neînvins împotriva tuturor înșelăciunilor și asalturilor lui Satana. „Numele Domnului este un turn tare, cel neprihănit fuge în El și stă la adăpost” (Proverbele 18:10). – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 118, 119
Hristos nu va părăsi sufletul pentru care Și-a dat viața. Sufletul poate să-L părăsească și să fie copleșit de ispită, dar Hristos nu poate să Se întoarcă niciodată de la cineva pentru care a dat ca preț de răscumpărare propria Sa viață. Dacă vederea noastră spirituală ar fi mai clară, am vedea suflete încovoiate sub apăsare și împovărate de suferință, ca un car sub greutatea snopilor, și aproape să moară din cauza descurajării. Am vedea îngeri zburând iute ca să vină în ajutorul celor ispitiți care se află pe marginea prăpastiei. Îngerii din ceruri resping oștile celui rău care împresoară aceste suflete și tot ei călăuzesc aceste suflete ca să le întărească picioarele pe temelia cea sigură. Luptele care se dau între cele două oștiri sunt tot atât de reale ca și acelea care se dau de către armatele lumii acesteia, iar de rezultatul acestui conflict spiritual depinde soarta veșnică a tuturor.
Nouă, ca și lui Petru, ne este dat acest cuvânt: „Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta” (Luca 22:31,32). Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu că nu suntem lăsați singuri. Acela, care „atât de mult a iubit … lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16), nu ne va lăsa singuri în lupta cu vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului. „Iată”, zice El, „că v-am dat putere să călcați peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului și nimic nu vă va vătăma” (Luca 10:19).
Trăiți în legătură cu Hristos cel viu și El vă va ține tare, cu o mână care nu vă va lăsa. Să cunoaștem și să credem iubirea pe care o are Dumnezeu față de noi și atunci vom fi în siguranță. Iubirea aceasta este o fortăreață de neînvins împotriva tuturor înșelăciunilor și asalturilor lui Satana. „Numele Domnului este un turn tare, cel neprihănit fuge în El și stă la adăpost” (Proverbele 18:10). – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 118, 119
Dumnezeu Își învăța poporul prin diferite mijloace, iar unul dintre acestea era sanctuarul. Toate slujbele din cadrul acestuia Îl indicau pe Domnul Isus; erau lecții practice despre planul de mântuire, care avea să fie realizat prin Isus multe secole mai târziu.
4. Ce adevăruri cruciale, practice și teologice găsim în Exodul 25:1-9?
Chiar dacă îi conducea pe israeliți și era deja aproape de ei, Dumnezeu l-a instruit pe Moise să construiască un sanctuar: „Să-Mi facă un locaș sfânt, și eu voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25:8). Dumnezeu voia să le arate în mod tangibil că El era într-adevăr cu ei.
Biblia ne asigură că Dumnezeu nu locuiește în temple și clădiri făcute de oameni (Faptele apostolilor 7:47-50), deoarece El este mai mare decât cerurile cerurilor, iar cerurile nu-L pot cuprinde. Pavel, la Areopagul din Atena, afirmă: „Dumnezeu care a făcut lumea şi tot ce este în ea este Domnul cerului şi al pământului şi nu locuieşte în temple făcute de mâini” (Faptele apostolilor 17:24). De asemenea, regele Solomon afirmă: „Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă, cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu” (1 Împărați 8:27). Sanctuarul urma să fie locul în care Dumnezeu avea să Își manifeste prezența în fața lor.
Israeliții trebuiau să aducă o jertfă de bunăvoie pentru construirea sanctuarului. Trebuiau să aducă daruri prețioase, inclusiv aur, argint, bronz, lemn de salcâm, diferite tipuri de țesături fine, ulei de măsline și mirodenii. În Exodul 25:10 – 27:21 ni se dau multe detalii cu privire la cort și serviciile sale. Dumnezeu i-a oferit lui Moise un plan care conținea instrucțiuni precise cu privire la modul de construire și amenajare a cortului, inclusiv cu privire la chivotul legământului, masa cu pâinile pentru punerea înainte, sfeșnic, altare, perdele, culori și dimensiuni.
Moise trebuia să ridice cortul după modelul pe care i l-a arătat Dumnezeu (Exodul 25:9,40; Exodul 26:30), care era o imagine a sanctuarului ceresc (Evrei 8:1,2; Evrei 9:11). Sanctuarul pământesc a îndeplinit o funcție capitală până la moartea Domnului Isus și până la slujirea Sa în sanctuarul ceresc, care a făcut ca sanctuarul pământesc să devină inutil – un adevăr simbolizat de ruperea perdelei din fața Locului Preasfânt la moartea lui Hristos (Matei 27:51; Marcu 15:38).
Comentariu EGW
Dumnezeu i-a poruncit lui Moise pentru Israel: „Să-Mi facă un locaș sfânt și Eu voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25:8) și El a locuit în sanctuar, în mijlocul poporului Său. În tot timpul călătoriei lor obositoare prin pustiu, simbolul prezenței Sale a fost cu ei. Tot așa, Hristos Și-a așezat sălașul în mijlocul taberei noastre omenești. El Și-a întins cortul alături de corturile oamenilor, ca să poată locui între noi și să ne familiarizeze cu caracterul și viața Sa divină. „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14).
De când Isus a venit să locuiască împreună cu noi, știm că Dumnezeu cunoaște încercările noastre și are compasiune pentru noi în suferințele noastre. Fiecare fiu și fiică a lui Adam poate înțelege că divinul nostru Creator este prietenul păcătoșilor. Deoarece, în fiecare învățătură despre har, în fiecare făgăduință a bucuriei, în fiecare acțiune a iubirii, în fiecare atracție divină prezentată în viața Mântuitorului pe pământ, noi Îl vedem pe „Dumnezeu cu noi”. – Hristos, Lumina lumii, p. 23, 24
Însă ei [israeliții] nu s-au grăbit să înveţe lecţia. Obișnuiţi, ca în Egipt, cu reprezentări fizice ale Divinităţii, și acestea degradante, le era greu să conceapă existenţa sau caracterul Celui Nevăzut. Pentru că I-a fost milă de slăbiciunea lor, Dumnezeu le-a dat un simbol al prezenţei Sale. „Să-Mi facă un locaș sfânt”, a spus Domnul, „și Eu voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25:8).
Pentru construirea sanctuarului ca locuinţă a lui Dumnezeu, lui Moise i s-au dat instrucţiuni să facă toate lucrurile după modelul celor din ceruri. Dumnezeu l-a chemat pe munte și i-a arătat lucrurile cerești, iar tabernaculul, cu tot ce ţinea de el, a fost lucrat după cele văzute acolo.
Așadar, Dumnezeu le-a dezvăluit israeliţilor, în mijlocul cărora dorea să locuiască, idealul Său glorios despre cum ar trebui să fie un caracter. Modelul le-a fost arătat pe muntele Sinai, când a fost dată legea și când Dumnezeu a trecut prin faţa lui Moise și a strigat: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie” (Exodul 34:6).
Ei însă nu aveau în ei înșiși nicio putere pentru a atinge acest ideal. Revelaţia de la Sinai nu putea decât să-i conștientizeze de nevoia și de neputinţa lor. O altă lecţie urma să-i înveţe tabernaculul, prin sistemul jertfelor – lecţia iertării păcatului și a puterii de a duce o viaţă de ascultare, cu ajutorul Mântuitorului.
Prin Hristos avea să se împlinească scopul al cărui simbol era tabernaculul – o construcţie plină de slavă, cu pereţi de aur strălucitor care reflectau toate nuanţele curcubeului pe perdelele brodate cu heruvimi, cu fumul tămâii arse neîncetat ajungând în fiecare ungher, cu preoţi înveșmântaţi într-un alb fără pată, adăpostind, în misterul încăperii interioare, deasupra tronului îndurării, între chipurile îngerilor plecaţi în închinare, slava Celui Preasfânt. În toate acestea, Dumnezeu dorea ca poporul Său să întrevadă scopul pe care El îl avea pentru sufletul omenesc. Același scop a fost enunţat după mult timp, de apostolul Pavel care declara, sub influenţa Duhului Sfânt: „Nu știţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? Dacă nimicește cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci Templul lui Dumnezeu este sfânt și așa sunteţi voi” (1 Corinteni 3:16,17). – Educație, p. 35, 36
De când Isus a venit să locuiască împreună cu noi, știm că Dumnezeu cunoaște încercările noastre și are compasiune pentru noi în suferințele noastre. Fiecare fiu și fiică a lui Adam poate înțelege că divinul nostru Creator este prietenul păcătoșilor. Deoarece, în fiecare învățătură despre har, în fiecare făgăduință a bucuriei, în fiecare acțiune a iubirii, în fiecare atracție divină prezentată în viața Mântuitorului pe pământ, noi Îl vedem pe „Dumnezeu cu noi”. – Hristos, Lumina lumii, p. 23, 24
Însă ei [israeliții] nu s-au grăbit să înveţe lecţia. Obișnuiţi, ca în Egipt, cu reprezentări fizice ale Divinităţii, și acestea degradante, le era greu să conceapă existenţa sau caracterul Celui Nevăzut. Pentru că I-a fost milă de slăbiciunea lor, Dumnezeu le-a dat un simbol al prezenţei Sale. „Să-Mi facă un locaș sfânt”, a spus Domnul, „și Eu voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25:8).
Pentru construirea sanctuarului ca locuinţă a lui Dumnezeu, lui Moise i s-au dat instrucţiuni să facă toate lucrurile după modelul celor din ceruri. Dumnezeu l-a chemat pe munte și i-a arătat lucrurile cerești, iar tabernaculul, cu tot ce ţinea de el, a fost lucrat după cele văzute acolo.
Așadar, Dumnezeu le-a dezvăluit israeliţilor, în mijlocul cărora dorea să locuiască, idealul Său glorios despre cum ar trebui să fie un caracter. Modelul le-a fost arătat pe muntele Sinai, când a fost dată legea și când Dumnezeu a trecut prin faţa lui Moise și a strigat: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie” (Exodul 34:6).
Ei însă nu aveau în ei înșiși nicio putere pentru a atinge acest ideal. Revelaţia de la Sinai nu putea decât să-i conștientizeze de nevoia și de neputinţa lor. O altă lecţie urma să-i înveţe tabernaculul, prin sistemul jertfelor – lecţia iertării păcatului și a puterii de a duce o viaţă de ascultare, cu ajutorul Mântuitorului.
Prin Hristos avea să se împlinească scopul al cărui simbol era tabernaculul – o construcţie plină de slavă, cu pereţi de aur strălucitor care reflectau toate nuanţele curcubeului pe perdelele brodate cu heruvimi, cu fumul tămâii arse neîncetat ajungând în fiecare ungher, cu preoţi înveșmântaţi într-un alb fără pată, adăpostind, în misterul încăperii interioare, deasupra tronului îndurării, între chipurile îngerilor plecaţi în închinare, slava Celui Preasfânt. În toate acestea, Dumnezeu dorea ca poporul Său să întrevadă scopul pe care El îl avea pentru sufletul omenesc. Același scop a fost enunţat după mult timp, de apostolul Pavel care declara, sub influenţa Duhului Sfânt: „Nu știţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? Dacă nimicește cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci Templul lui Dumnezeu este sfânt și așa sunteţi voi” (1 Corinteni 3:16,17). – Educație, p. 35, 36
Dumnezeu l-a instruit pe Moise cu privire la fiecare detaliu în vederea pregătirii pentru slujbele cortului. Preoții trebuiau să aibă veșminte preoțești, dar marele-preot purta un efod special, care conținea numele fiilor lui Israel. De asemenea, purta un pieptar, pe care se aflau Urim și Tumim și care trebuia să fie pus în dreptul inimii (Exodul 28). Toți preoții trebuiau să fie consacrați (Exodul 29). Alte elemente care trebuiau pregătite cu grijă erau altarul tămâierii, ligheanul pentru spălare, uleiul pentru ungere și tămâia (Exodul 30).
5. Citește Exodul 31:1-18. Ce ajutor special le-a oferit Dumnezeu pentru ca toate detaliile cortului și toate serviciile legate de acesta să fie pregătite și construite într-un mod frumos și adecvat?
Pentru prima dată în Scripturi citim că Dumnezeu va umple o persoană cu Duhul lui Dumnezeu. Ce înseamnă aceasta? Bețaleel a fost dotat să se ocupe de partea estetică a cortului. El a fost umplut, adică echipat cu noi abilități, înțelegere și cunoștințe referitoare la lucrările necesare. În plus, Dumnezeu le-a dat lui Oholiab și multor altor meșteri același Duh pentru a ajuta la această lucrare.
În mijlocul acestei creativități, Sabatul lui Dumnezeu este prezentat ca un semn între Dumnezeu și poporul Său, că Domnul îl sfințește. Aceasta înseamnă că respectarea poruncii a patra este asociată cu sfințirea. Ezechiel remarcă mai târziu: „Le-am dat și Sabatele Mele să fie ca un semn între Mine și ei, pentru ca să știe că Eu sunt Domnul, care-i sfințesc” (Ezechiel 20:12). Sabatul ne reamintește că Domnul nu este doar Creatorul (Geneza 2:2,3), Răscumpărătorul și Dumnezeul nostru (Deuteronomul 5:15; Marcu 2:27,28), ci și Sfântul nostru. El transformă oamenii prin prezența Sa; prin Duhul și Cuvântul Său, ei cresc pentru a reflecta un caracter iubitor, bun, altruist și iertător. Cel mai important cadou pe care Dumnezeu i l-a dat lui Moise a fost Decalogul (Exodul 31:18). Dumnezeu Însuși a scris și a dat cele două table de piatră cu cele zece precepte (Exodul 31:18; Deuteronomul 9:9-11). Aceste table urmau să fie așezate în Locul Preasfânt și în interiorul chivotului legământului, care era sub capacul ispășirii/tronul milei (Exodul 25:21).
Sintagma „capacul ispășirii/tronul milei” vine dintr-un cuvânt ebraic al cărui sens de bază este „a ispăși”. De ce ar fi așezat acest „tron al milei” chiar deasupra legii lui Dumnezeu? Ce speranță ar trebui să găsim în acest fapt?
Comentariu EGW
Lucrătorii serioşi nu au timp să se ocupe de defectele altora. Ei privesc la Mântuitorul şi, privind, sunt schimbaţi după asemănarea Lui. El este Acela al cărui exemplu trebuie să-l urmăm în zidirea caracterului nostru. În viaţa Lui pe pământ, El a revelat în mod clar natura divină. Noi ar trebui să ne străduim să fim desăvârşiţi în sfera noastră, după cum El era desăvârşit în sfera Lui. Membrii bisericii nu trebuie să rămână indiferenţi, lipsiţi de preocupare în ce priveşte formarea unui caracter drept. Aşezându-se sub influenţa modelatoare a Duhului Sfânt, ei trebuie să-şi formeze caractere care să fie o reflectare a caracterului divin. – Mărturii, vol. 8, p. 86
Făgăduința primirii Duhului Sfânt nu este apreciată așa cum ar trebui să fie. Împlinirea ei nu se realizează așa cum ar fi fost posibil. Ceea ce face ca lucrarea Evangheliei să fie atât de lipsită de putere este tocmai absența Duhului Sfânt. Lucrătorii pot avea cunoștințe, talente, elocvență și toate aptitudinile naturale sau dobândite, dar, fără prezența Duhului lui Dumnezeu, nicio inimă nu va fi impresionată și niciun păcătos nu va fi câștigat pentru Hristos. Pe de altă parte, dacă lucrătorii sunt în legătură cu Domnul Hristos și dacă dețin darurile Duhului Sfânt, chiar și cel mai neînzestrat și cel mai puțin cunoscător dintre ucenicii Săi va avea o putere care va impresiona inimile. Domnul îi va face să fie mijlocul de manifestare a celei mai înalte influențe din univers. – Parabolele Domnului Hristos, p. 328
În darul nemăsurat al Duhului Sfânt sunt cuprinse toate resursele cerului. Faptul că bogățiile harului lui Dumnezeu nu se revarsă asupra oamenilor de pe pământ nu se datorează vreunei restricții din partea Sa. Dacă ar dori să-L primească, toți oamenii ar fi plini de Duhul Său.
Fiecare suflet are privilegiul de a fi un canal viu, prin care Dumnezeu să-i poată transmite lumii comorile harului Său, bogățiile de nepătruns ale Domnului Hristos. Nimic nu dorește Domnul Hristos mai mult decât să aibă slujitori care să reprezinte spiritul și caracterul Său în lume. De nimic nu are nevoie lumea mai mult decât de manifestarea iubirii Mântuitorului prin oameni. Tot cerul așteaptă să existe canale prin care uleiul sfânt să poată fi revărsat spre a fi o bucurie și o binecuvântare pentru inima oamenilor.
Domnul Hristos a pus la dispoziție toate mijloacele necesare ca biserica Sa să fie un trup transformat și iluminat de Lumina lumii, plin de slava lui Emanuel. Scopul Său este ca fiecare creștin să fie înconjurat de atmosfera spirituală a luminii și a păcii. El dorește să manifestăm în viața noastră bucuria Sa.
Locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt va fi arătată prin manifestarea iubirii cerești. Plinătatea divină se va revărsa prin oameni consacrați pentru a le fi transmisă și altora.
Soarele Neprihănirii are „tămăduirea sub aripile Lui” (Maleahi 4:2). Tot astfel, fiecare adevărat ucenic trebuie să răspândească o influență spre viață, curaj, ajutorare și vindecare adevărată. – Parabolele Domnului Hristos, p. 419.
Făgăduința primirii Duhului Sfânt nu este apreciată așa cum ar trebui să fie. Împlinirea ei nu se realizează așa cum ar fi fost posibil. Ceea ce face ca lucrarea Evangheliei să fie atât de lipsită de putere este tocmai absența Duhului Sfânt. Lucrătorii pot avea cunoștințe, talente, elocvență și toate aptitudinile naturale sau dobândite, dar, fără prezența Duhului lui Dumnezeu, nicio inimă nu va fi impresionată și niciun păcătos nu va fi câștigat pentru Hristos. Pe de altă parte, dacă lucrătorii sunt în legătură cu Domnul Hristos și dacă dețin darurile Duhului Sfânt, chiar și cel mai neînzestrat și cel mai puțin cunoscător dintre ucenicii Săi va avea o putere care va impresiona inimile. Domnul îi va face să fie mijlocul de manifestare a celei mai înalte influențe din univers. – Parabolele Domnului Hristos, p. 328
În darul nemăsurat al Duhului Sfânt sunt cuprinse toate resursele cerului. Faptul că bogățiile harului lui Dumnezeu nu se revarsă asupra oamenilor de pe pământ nu se datorează vreunei restricții din partea Sa. Dacă ar dori să-L primească, toți oamenii ar fi plini de Duhul Său.
Fiecare suflet are privilegiul de a fi un canal viu, prin care Dumnezeu să-i poată transmite lumii comorile harului Său, bogățiile de nepătruns ale Domnului Hristos. Nimic nu dorește Domnul Hristos mai mult decât să aibă slujitori care să reprezinte spiritul și caracterul Său în lume. De nimic nu are nevoie lumea mai mult decât de manifestarea iubirii Mântuitorului prin oameni. Tot cerul așteaptă să existe canale prin care uleiul sfânt să poată fi revărsat spre a fi o bucurie și o binecuvântare pentru inima oamenilor.
Domnul Hristos a pus la dispoziție toate mijloacele necesare ca biserica Sa să fie un trup transformat și iluminat de Lumina lumii, plin de slava lui Emanuel. Scopul Său este ca fiecare creștin să fie înconjurat de atmosfera spirituală a luminii și a păcii. El dorește să manifestăm în viața noastră bucuria Sa.
Locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt va fi arătată prin manifestarea iubirii cerești. Plinătatea divină se va revărsa prin oameni consacrați pentru a le fi transmisă și altora.
Soarele Neprihănirii are „tămăduirea sub aripile Lui” (Maleahi 4:2). Tot astfel, fiecare adevărat ucenic trebuie să răspândească o influență spre viață, curaj, ajutorare și vindecare adevărată. – Parabolele Domnului Hristos, p. 419.
Suplimentar: Ellen G. White, Patriarhi și profeți, cap. 30
Cortul era un loc special unde se făcea ispășirea pentru păcatele mărturisite ale poporului lui Dumnezeu. Era locul în care, într-adevăr, întregul plan de mântuire fusese revelat, și încă în detaliu, copiilor lui Israel în timp ce se aflau în pustiu. Îndreptățirea, sfințirea și judecata erau toate învățate acolo. Fiecare jertfă animală arăta spre moartea Domnului Isus, spre iertarea păcatelor și, în cele din urmă, spre ștergerea acestora. Și, de asemenea, alături de jertfe era prezentă legea lui Dumnezeu, standardul de neprihănire.
„Legea lui Dumnezeu, cuprinsă în chivot, era marea regulă a neprihănirii și a judecății. Legea îl condamna la moarte pe cel ce o călca, dar deasupra legii era tronul milei, pe care se manifesta prezența lui Dumnezeu și de unde, în virtutea ispășirii, păcătosului care se pocăia îi era acordată iertarea. Astfel, în lucrarea Domnului Hristos pentru mântuirea noastră, simbolizată prin serviciul de la sanctuar, «bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută» (Psalmii 85:10)” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 349).
Zilnic:
Numeri 13
Numeri 14
Numeri 15
Numeri 16
Numeri 17
Numeri 18
Numeri 19
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 36
1. Ce fructe au adus iscoadele din țara Canaanului?
2. Cum Se arăta Domnul în chip văzut în mijlocul poporului?
3. Cine a zis: „Nu lucrez din capul meu”?
4. Cine trebuia să primească partea cea mai bună din daruri și zeciuială?
5. Cum i-a amăgit arhivrăjmașul pe iudei în vremurile apostolice și cum îi îndeamnă azi pe mulți pretinși creștini?
Privire generală
Domnul Și-a salvat poporul de sub puterea Egiptului, i-a dat libertate, l-a adus prin pustiu la Sine la Sinai și a încheiat cu el legământul Său de iubire (Exodul 19:3-6; Deuteronomul 7:9,12; Neemia 9:32). Harul și grija Lui pentru poporul Său au fost uimitoare. Într-o manifestare puternică a gloriei Sale la Sinai, El a rostit Cele Zece Promisiuni (darul Decalogului, proclamat în Exodul 20), pe care le-a explicat mai în detaliu în codul legământului (Exodul 20:22 – 23:19). Acum, Domnul ratifică acest legământ cu poporul Israel printr-o ceremonie importantă bazată pe sacrificii animale, care trimit la jertfa Domnului Hristos, pecetluită cu sânge.
Comentariu
Ratificarea legământului
Ratificarea legământului a implicat mai multe elemente importante:
•. se prezintă oral de către Moise cuvintele și legile Domnului (Exodul 24:3);
•. se scrie cartea legământului (Exodul 24:4a);
•. se construiește un altar (Exodul 24:4b);
•. se ridică 12 stâlpi de piatră, reprezentând cele 12 seminții ale lui Israel (Exodul 24:4c);
•. se aduc arderi-de-tot și jertfe de mulțumire (Exodul 24:5);
•. se stropește pe altar jumătate din sângele jertfei (Exodul 24:6);
•. se citește cartea legământului (Exodul 24:7a);
•. reacții pozitive din partea poporului (Exodul 24:3,7b);
•. cealaltă jumătate din sângele jertfei se stropește de către Moise asupra poporului (Exodul 24:8a);
•. declarația lui Moise: „Iată sângele legământului [expresie care apare doar aici în Biblia ebraică; compară cu Zaharia 9:11; Matei 26:28; Marcu 14:24] pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte” (Exodul 24:8b);
•. se organizează o masă a legământului, cu Moise și 73 de conducători, pe muntele Sinai (Exodul 24:9-11).
În contextul legământului, poporul lui Dumnezeu a răspuns de trei ori în același mod la cuvintele pline de har ale lui Dumnezeu: „Vom face tot ce a zis Domnul” (Exodul 19:8; vezi și Exodul 24:3,7). Era ceva greșit la o astfel de promisiune? Da, încrederea în sine, înțelegerea superficială a puterii păcatului și a propriei naturi păcătoase și incapacitatea de a recunoaște nevoia de ajutor din partea lui Dumnezeu. În realitate, doar câteva săptămâni mai târziu, mulți dintre ei dansau în jurul vițelului de aur. Răspunsul corect ar fi fost: „Cu ajutorul Domnului și prin puterea harului Său, vom face tot ce a zis Domnul.”
Iosua, un slujitor foarte credincios al lui Moise și mai târziu un lider excelent al poporului lui Dumnezeu, a auzit personal aceste promisiuni bine intenționate și știa cât de fragile, slabe și ușor de încălcat erau. De mai multe ori el a fost martor la apostazia israeliților. Când aceștia au repetat din nou, mai târziu: „Și noi vom sluji Domnului” (Iosua 24:18), Iosua le-a spus în mod hotărât: „Voi nu veți putea să slujiți Domnului” (Iosua 24:19), deoarece decizia lor nu era fermă, dat fiind că încă mai îndrăgeau anumiți idoli păgâni (vezi Iosua 24:14,23) și nu se bazau pe ajutorul lui Dumnezeu, ci pe propria lor tărie de caracter. Cu toate acestea, Iosua a declarat personal: „Cât despre mine, eu și casa mea vom sluji Domnului” (Iosua 24:15).
Dumnezeu i-a invitat pe Moise, pe Aaron cu doi dintre fiii săi, Nadab și Abihu, precum și pe 70 de bătrâni să se întâlnească cu El pe muntele Sinai (Exodul 24:9,10). Prin prezența Lui aproape de ei, Dumnezeu dorea să le dezvăluie mai pe deplin cine era El. Este menționat clar că aceștia mâncau și beau cu acea ocazie. Nu se explică cine a pregătit masa, deși cel mai probabil că Însuși Domnul. Mâncatul împreună era o altă formă de pecetluire a unui legământ, deci aceea era o masă de legământ. În vremurile biblice, însuși actul de a mânca împreună stabilea o prietenie profundă și o legătură de familie și frățietate. Dacă existau probleme între cei care luau masa împreună, acestea erau iertate, iar participanții la masă promiteau implicit să își fie alături unul altuia pentru totdeauna (vezi, de exemplu, masa lui Iacov și a lui Laban, în Geneza 31:54).
Ne bucurăm de o părtășie de legământ similară atunci când celebrăm viața și moartea Domnului Isus în timpul Cinei Domnului, sau Sfintei Cine. Dumnezeu îi invită pe credincioși să aibă o relație strânsă cu El și unii cu alții mâncând și bând împreună. Cei care participă la această ceremonie comemorativă alcătuiesc o singură familie cu Hristos, deoarece aceasta actualizează și concretizează ceea ce El a făcut pentru noi. Sfânta Cină este momentul în care biserica Sa este restaurată și se formează din nou o comunitate de credință, arătând că El este Domnul, Împăratul și Prietenul oamenilor. Membrii bisericii se unesc cu El și unii cu alții. Ei sunt sfințiți prin faptul că El este prezent alături de ei. Legătura este pecetluită prin prezența și Cuvântul Său.
Cortul lui Dumnezeu
Aproape o treime din cartea Exodul se ocupă de tabernacul, indicând astfel importanța acestuia. Exodul 25 – 31 prezintă schița detaliată, instrucțiuni cu privire la concept și materialele folosite, în timp ce Exodul 35 – 40 relatează cum a fost construit și consacrarea propriu-zisă a sanctuarului pentru funcțiile sale sfinte. Care este semnificația acestei relatări?
Cel mai important lucru din sanctuar nu este mobilierul, chiar dacă acesta nu poate fi trecut cu vederea, pentru că pregătea scena pentru ceea ce urma să se întâmple în cort. Elementul esențial este reprezentarea dramatică, activitatea practică ce se desfășura acolo.
Este ca și cum ai merge la teatru să vezi o piesă cu mai multe acte. Ceea ce se află pe scenă îi spune publicului dacă acțiunea se va desfășura în timpul zilei sau la miezul nopții, dacă are loc într-un oraș, într-un palat, un cimitir sau la o masă de nuntă, cine sunt actorii principali și multe alte detalii. Decorul este important pentru înțelegerea intrigii și a piesei. În același mod, când vine vorba de cort, atenția noastră trebuie să se concentreze întotdeauna asupra piesei în sine, nu doar asupra fundalului, mobilierului și tipului de jertfă, astfel încât să putem recunoaște ceea ce se prezintă. Trebuie să înțelegem semnificația tuturor acestora. Cortul este o metaforă monumentală a planului de răscumpărare întocmit de Dumnezeu.
Slujbele din sanctuar reprezintă ilustrarea dramatică oferită de Dumnezeu. Ca în cazul unei scenete sau piese de teatru, slujbele arată cine este Dumnezeu; ce reprezintă El; care sunt valorile pe care le susține; cum salvează păcătosul pocăit; cum abordează problema păcatului și a oamenilor răi și încăpățânați; cum judecă și aduce o soluție finală la problema păcatului, astfel încât într-o zi răul să fie eradicat. Această reprezentare dramatică – sau piesă de teatru – demonstrează, în cele din urmă, că pacea, reconcilierea și armonia vor fi restabilite.
Dumnezeu a dorit să locuiască împreună cu cei din poporul Său. Cortul a fost locuința Lui pământeană, dar nu pentru că El nu era deja cu ei sau pentru că tabernaculul ar fi putut să-L cuprindă, ci pentru că voia să le demonstreze prezența Sa reală și tangibilă, arătându-le că nu erau singuri, abandonați sau părăsiți, ci că El avea grijă de ei.
Apostolul Pavel afirmă clar că Domnul nu locuiește în temple făcute de mâini omenești (Faptele apostolilor 17:24,25), iar Solomon declară solemn, după ce I-a construit Domnului un superb templu în Ierusalim, că nici măcar cerurile nu L-ar putea cuprinde pe Domnul: „Dar ce, să locuiască Dumnezeu cu adevărat împreună cu omul pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu Te pot cuprinde, cu cât mai puţin această casă pe care am zidit-o eu” (2 Cronici 6:18). Apoi Solomon continuă: „Ascultă rugăciunea pe care o face robul Tău în locul acesta! [...] Ascultă din locul locuinței Tale, din ceruri, ascultă și iartă” (2 Cronici 6:20,21). Dumnezeu, în dragostea și mila Sa, Se coboară la nivelul nostru și pătrunde în timpul și spațiul nostru pentru a fi cu noi.
Prezența vizibilă a lui Dumnezeu stă la baza dorinței Sale ca poporul Israel să Îi construiască un cort în mijlocul taberei. Domnul declară: „Să-Mi facă un locaș sfânt, și Eu voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25:8; vezi și BTF). A nu se trece cu vederea conjuncția „și” din această frază (traducerile bune au „și”, nu „ca să”, care exprimă scopul, deși și aceasta este o traducere corectă), deoarece acest „și” este crucial din punct de vedere exegetic și teologic. Dumnezeu nu avea nevoie de sanctuar ca să fie sau să locuiască alături de cei din poporul Său. Prezența Lui era cu ei tot timpul, deoarece tema principală a cărții Exodul este prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. Cu toate acestea, Dumnezeu folosește mai târziu prepoziția ebraică lamed („astfel încât” sau „ca să”), în Exodul 29:46b, astfel încât tuturor să le fie clar că scopul sanctuarului este ca El să locuiască aproape de poporul Său și să-Și demonstreze prezența vizibilă (Exodul 29:42-46).
Când gloriosul templu solomonic a fost distrus de Nebucadnețar, iar poporul a fost trimis în exil din cauza lipsei sale de credincioșie (Daniel 9:4-20), Dumnezeu, prin profetul Ezechiel, i-a asigurat pe cei din poporul Său că El le-a fost „un Templu [...] în țara în care au venit” (Ezechiel 11:16).
Dumnezeu îi spune lui Moise că trebuie să construiască sanctuarul după modelul sanctuarului ceresc arătat pe muntele Sinai (Exodul 25:9,40; vezi mai multe despre acest lucru în secțiunea Comentariu, de la studiul 13). Cel mai important spațiu din sanctuar era Locul Preasfânt, piesa de mobilier centrală fiind chivotul legământului, numit și chivotul mărturiei (Exodul 25:16), deoarece cuvintele mărturiei lui Dumnezeu, sau Decalogul, urmau să fie plasate în interiorul chivotului (Exodul 40:20). Peste chivot era așezat un capac al ispășirii, făcut din aur curat, un scaun al milei (ebr. Kaporet, din rădăcina kapar, „a ispăși”; gr. hilasterion). Acesta era locul în care se realiza împăcarea finală și păcatele mărturisite ale poporului lui Dumnezeu erau șterse. Aici Dumnezeu oferea soluția finală la problema păcatului și a răului (vezi Leviticul 16:15,16,30). Isus Hristos este hilasterion-ul, capacul ispășirii/scaunul harului, jertfa de ispășire care ne expiază și ne purifică de păcatele noastre (Romani 3:25; 1 Ioan 2:2).
Aplicație
1. După ce Solomon a construit templul, Dumnezeu i-a spus: „Dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu, se va smeri, se va ruga şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara” (2 Cronici 7:14). Cum putem pune în practică, cu grijă, ca o comunitate de credință, acest sfat divin? Ce ne îngreunează rugăciunile, împiedicându-L pe Dumnezeu să audă și să răspundă strigătelor noastre de ajutor?
2. Cum ne reînnoim legământul de dragoste cu Domnul în timpul Sfintei Cine? Avem nevoie de o ceremonie specială pentru a face acest lucru? Explică.
3. Isus Hristos „S-a făcut trup și a locuit printre noi” (Ioan 1:14). În limba greacă se afirmă literal că El „a locuit cu noi”. Câtă siguranță îți oferă întruparea Domnului Isus și viața Sa pe pământ că El este cu tine și Îți înțelege toate necazurile, problemele și provocările vieții?
Studiul 10, 30 august - 5 septembrie
