Iubirea este împlinirea legii
Text de memorat
De memorat: „Să nu __ nimănui nimic, decât să vă __ unii pe alţii, căci cine iubeşte pe alţii a __ Legea” (Romani 13:8).
Într-o discuție despre situația unui membru problematic, unul dintre membrii comitetului bisericii i-a spus pastorului: „Nu putem lua decizii pe bază de compasiune.” Nu putem? Pastorul a ajuns să se întrebe ce concepție avea această persoană despre Dumnezeu și despre legea lui Dumnezeu. Categoric, compasiunea/mila/înțelegerea trebuie să joace un rol central în modul în care îi tratăm pe oameni, mai ales pe cei care greșesc. Compasiunea este o parte esențială a iubirii și, așa cum ne spune Romani 13:8, a ne iubi semenii înseamnă a împlini legea.
Dacă iubirea este într-adevăr împlinirea legii, atunci ar trebui să fim atenți să nu ne gândim la lege într-un mod care este separat de iubire sau să ne gândim la iubire într-un mod care este separat de lege. În Scriptură, iubirea și legea merg mână în mână. Dătătorul divin al legii este iubire și, în consecință, legea lui Dumnezeu este legea iubirii. Este, așa cum a spus Ellen White, transcrierea caracterului lui Dumnezeu. (Vezi Parabolele Domnului Hristos, p. 305.)
Legea lui Dumnezeu nu este un set de principii abstracte, ci porunci și îndemnuri care urmăresc bunăstarea noastră. Legea lui Dumnezeu este, în parte, o expresie a iubirii așa cum o transmite Dumnezeu Însuși.
Comentariu EGW
Oamenii nu sunt conștienți de răul pe care îl fac prin înlăturarea Legii lui Dumnezeu. Ea este transcrierea caracterului Său și întruchipează principiile Împărăției Sale. Cel care refuză să accepte aceste principii se așază singur în afara locului în care se revarsă binecuvântările lui Dumnezeu.
Realizările glorioase puse înaintea poporului Israel ar fi putut fi atinse doar prin ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Numai prin ascultare este posibilă și pentru noi aceeași înălțare a caracterului, aceeași plinătate a binecuvântării minții, sufletului și trupului, a casei și ogoarelor, binecuvântarea pentru viața aceasta și pentru cea viitoare.
În domeniul spiritual, ca și în lumea naturii, condiția aducerii de roade este ascultarea de legile lui Dumnezeu. Când îi învață pe oameni să desconsidere poruncile lui Dumnezeu, conducătorii religioși îi împiedică să aducă roade spre slava Sa. – Parabolele Domnului Hristos, p. 305
Dumnezeul cel mare are o Lege prin care Își conduce împărăția, iar cei ce o încalcă vor ajunge într-o zi să vadă că trebuie să dea socoteală în fața acestei Legi. Soluția pentru călcarea Legii nu trebuie găsit în afirmația că ea a fost desființată. A susține că Legea a fost desființată ar însemna să o dezonorăm și să aruncăm dispreț asupra Dătătorului ei. Unica scăpare pentru cel ce calcă Legea se găsește numai în Domnul Isus Hristos, căci păcătosul este mântuit și Legea este satisfăcută numai prin harul și ispășirea singurului Fiu al lui Dumnezeu. – Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 331
Aceeași voinţă divină care lucrează asupra lucrurilor din natură vorbeşte şi inimilor oamenilor, dând naştere în fiinţa lor unei dorinţe inexprimabile după ceva care le lipseşte. Lucrurile firii, ale păcatului nu-i mai satisfac. Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnă mereu să caute numai acele lucruri care le pot da pace şi linişte: harul lui Hristos, bucuria sfinţirii. Prin mijloace văzute şi nevăzute, Mântuitorul nostru lucrează continuu ca să atragă inimile oamenilor de la plăceri care nu satisfac, plăceri ale păcatului, la binecuvântările veşnice pe care le pot primi în Hristos. Tuturor acestor suflete care caută în van să bea din fântânile seci ale păcatului li se adresează chemarea divină: „Celui ce îi este sete să vină, cine vrea, să ia apa vieţii fără plată” (Apocalipsa 22:17).
Voi, care simţiţi în inimile voastre dorinţa după ceva mai bun decât poate oferi lumea păcatului, recunoaşteţi această dorinţă a sufletului vostru ca fiind vocea lui Dumnezeu! Cereţi de la El să vă dea pocăinţa, rugaţi-L să vi-L descopere pe Domnul Hristos în nemărginita Lui dragoste şi desăvârşita Sa curăţie! În viaţa Domnului Hristos principiile Legii lui Dumnezeu, iubirea faţă de Dumnezeu şi oameni, au fost exemplificate în mod desăvârşit. Bunătatea și iubirea neegoistă constituiau viaţa Sa. Numai când privim la El şi când lumina feţei Mântuitorului nostru se revarsă asupra noastră, numai atunci ajungem să vedem păcătoşenia inimilor noastre. – Calea către Hristos, p. 28
Legea lui Dumnezeu nu constă în principii abstracte, ci este o expresie a unei relații. Lucrul acesta se poate vedea în mod explicit în Cele Zece Porunci. Principiile de bază ale Celor Zece Porunci funcționau deja în grădina Eden, principiile iubirii care trebuiau să guverneze relația dintre Dumnezeu și oameni și relațiile dintre oameni. Când au fost scrise în piatră, în Exodul 20, Cele Zece Porunci au fost date poporului Israel în contextul relației de legământ. Poruncile au fost consemnate în scris după ce Dumnezeu salvase deja poporul din Egipt și se bazau pe iubirea lui Dumnezeu și pe promisiunile făcute de El poporului (vezi Exodul 6:7,8 și Leviticul 26:12). Se poate vedea în cele două împărțiri ale Celor Zece Porunci că acestea urmăresc dezvoltarea relației dintre oameni și Dumnezeu și a relațiilor interumane.
1. Recitește poruncile din Exodul 20:1-17. Cum sunt transmise în ele cele două principii: al iubirii de Dumnezeu și al iubirii de semeni?
Primele patru porunci vizează relația oamenilor cu Dumnezeu, iar ultimele șase – relațiile dintre oameni. Aceste două părți ale legii corespund direct cu ceea ce Domnul a identificat drept cele mai mari două porunci: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta” (Matei 22:37; compară cu Deuteronomul 6:5) și „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22:39; compară cu Leviticul 19:18). Primele patru porunci constituie modalitățile în care trebuie să Îl iubim pe Dumnezeu cu toată ființa noastră; ultimele șase – modalitățile în care trebuie să ne iubim unii pe alții ca pe noi înșine. Isus arată explicit că aceste două mari porunci ale iubirii sunt integral legate de lege. „În aceste două porunci se cuprind toată Legea și Prorocii” (Matei 22:40). Deci întreaga lege a lui Dumnezeu se întemeiază pe iubirea lui Dumnezeu. Iubirea și legea lui Dumnezeu sunt inseparabile. Adeseori îi auzim pe oameni spunând: „Nu trebuie să ținem legea, trebuie doar să Îl iubim pe Dumnezeu și să îi iubim pe alții.” De ce nu are sens această idee?
Am putea exprima iubirea față de Dumnezeu sau față de alții dacă încălcăm oricare dintre Cele Zece Porunci?
Comentariu EGW
Legea lui Iehova, care datează de dinainte de a fi creată lumea, era cuprinsă în cele două mari principii: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta. Aceasta este prima poruncă. Iar al doua, asemenea ei: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Nu este altă poruncă mai mare decât acestea.” Aceste două mari principii cuprind primele patru porunci, arătând datoria omului față de Dumnezeu, și ultimele șase, arătând datoria omului față de semenii săi. Principiile au fost enunțate mai explicit pentru om după căderea în păcat și formulate pentru a fi pe înțelesul lui. Acest lucru a fost necesar ca urmare a faptului că mințile oamenilor au fost orbite de păcat. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 1, p. 1104
Învățătorul legii s-a apropiat de Isus cu o întrebare directă: „Care este cea dintâi dintre toate poruncile?” Răspunsul lui Hristos a fost direct și puternic: „Cea dintâi este aceasta: «Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este un singur Domn» și «Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta.»” Aceasta este prima poruncă. A doua este asemenea cu cea dintâi, a zis Hristos, deoarece izvorăște din ea: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Nu este poruncă mai mare decât aceasta.” „În aceste două porunci se cuprind toată Legea și Prorocii.” – Hristos, Lumina lumii, p. 607
Primele patru porunci din Cele Zece sunt rezumate în această mare învățătură: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta.” Ultimele șase sunt cuprinse în cealaltă: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Aceste două porunci sunt o expresie a principiului iubirii. Cea dintâi nu poate fi ținută, iar a doua să fie călcată; nici a doua nu poate fi ținută, iar cea dintâi călcată. Dacă Dumnezeu are locul ce I se cuvine în inima noastră, atunci și semenului nostru îi vom da locul potrivit și îl vom iubi ca pe noi înșine. Numai atunci când Îl iubim pe Dumnezeu mai presus de orice vom putea să-l iubim pe semenul nostru fără părtinire.
Întrucât toate poruncile sunt cuprinse în iubirea față de Dumnezeu și om, încălcarea oricărui precept al legii înseamnă nesocotirea acestui principiu. În felul acesta, Hristos i-a învățat pe ascultătorii Săi că Legea lui Dumnezeu nu este o sumă de precepte despărțite unul de altul, dintre care unele sunt de mai mare însemnătate, pe când altele sunt de mai mică însemnătate, putând fi trecute cu vederea fără a atrage pedeapsa. Domnul nostru prezintă primele patru și ultimele șase porunci ca un tot dumnezeiesc și spune că iubirea de Dumnezeu va fi arătată prin ascultarea de toate poruncile Lui. – Hristos, Lumina lumii, p. 607
Iubirea este fundamentul legii lui Dumnezeu. Când susține legea, Dumnezeu susține iubirea. De aceea Domnul Isus a murit pentru a-i salva pe păcătoși: ca să poată susține legea și să ne ofere în același timp și nouă har. În acest fel putea fi atât drept, cât și Cel care îi îndreptățește pe cei care cred (Romani 3:25,26, EDCR). Ce expresie a iubirii! În consecință, legea nu este invalidată de procesul de răscumpărare, ci mai degrabă este și mai mult confirmată.
2. Citește Romani 6:1-3, apoi Romani 7:7-12, în mod special versetul 12. Ce îți spun aceste versete despre lege, chiar și după ce Hristos a murit?
Deși unii cred că harul și răscumpărarea anulează legea, Pavel spune clar că nu trebuie să continuăm în păcat pentru ca harul să se înmulțească. În schimb, cei care sunt în Hristos, prin credință, au fost „botezați în moartea Lui” (Romani 6:3) și trebuie așadar să se socotească morți față de păcat și vii pentru Hristos.
Legea lui Dumnezeu nu este păcat, dar (printre altele) ne arată păcatul și păcătoșenia noastră. De aceea, într-adevăr, „Legea, negreșit, este sfântă, și porunca este sfântă, dreaptă și bună” (Romani 7:12). Aceasta evidențiază, ca nimic altceva, marea noastră nevoie de salvare, de răscumpărare – mântuirea și răscumpărarea care vin numai prin Hristos. Prin urmare, „prin credință” noi nu „desființăm [...] Legea”, ci, „dimpotrivă, noi întărim Legea” (Romani 3:31). Hristos a venit nu să desființeze legea, ci să împlinească tot ce s-a făgăduit în Lege și în Profeți. Prin urmare, El accentuează: „Câtă vreme nu vor trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau frântură de slovă din Lege” (Matei 5:18).
Legea lui Dumnezeu reprezintă în sine sfințenia lui Dumnezeu – caracterul Său desăvârșit de iubire, neprihănire, bunătate și adevăr (Leviticul 19:2; Psalmii 19:7,8; Psalmii 119:142,172). Din acest punct de vedere este important că, în conformitate cu Exodul 31:18, Dumnezeu a scris El Însuși Cele Zece Porunci pe tablele din piatră. Scrise în piatră, aceste legi sunt mărturia caracterului neschimbător al lui Dumnezeu și al guvernării Sale morale, care se bazează pe iubire – o temă centrală a marii lupte.
Meditează la legătura dintre lege și iubire, formulată în porunca Domnului Isus: „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15).
Comentariu EGW
Domnul Hristos a arătat în învăţăturile Sale cât de vaste sunt principiile Legii rostite pe Sinai. El a făcut o aplicaţie practică a acelei Legi ale cărei principii rămân pentru totdeauna marele standard al neprihănirii – standardul prin care toţi vor fi judecaţi în ziua cea mare, când se va aşeza scaunul de judecată şi vor fi deschise cărţile cerului. El a venit să împlinească toate condiţiile neprihănirii şi, în calitate de Conducător al omenirii, să-i arate omului că şi el poate să facă aceasta, îndeplinind fiecare detaliu al cerinţelor lui Dumnezeu. Prin harul Său, care este pus la dispoziţia fiecărui om, nimeni nu trebuie să piardă cerul. ...
Când Duhul lui Dumnezeu îi descoperă omului semnificaţia deplină a Legii, în inima lui are loc o schimbare. Descrierea conştiincioasă pe care profetul Natan a făcut-o cu privire la starea adevărată în care se afla David, l-a făcut pe rege să îşi recunoască păcatele şi l-a ajutat să renunţe la ele. El a primit sfatul cu smerenie şi s-a umilit înaintea lui Dumnezeu. „Legea Domnului”, a spus el, „este desăvârşită, şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor. Orânduirile Domnului sunt fără prihană şi veselesc inima” (Psalmii 19:7,8). – Solii alese, cartea 1, p. 211, 212
Păcatul nu a nimicit Legea, dar Legea a nimicit gândirea firească a lui Pavel. … „Atunci, un lucru bun mi-a dat moartea? Nicidecum. Dar păcatul, tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, mi-a dat moartea printr-un lucru bun, pentru ca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeaşi poruncă” (Romani 7:13). „Aşa că Legea, negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12). …
În călcarea Legii nu se găseşte nicio siguranţă, nicio tihnă, nicio îndreptăţire. Atâta vreme cât continuă să păcătuiască, omul nu poate spera să stea ca un nevinovat înaintea lui Dumnezeu şi să fie împăcat cu El prin meritele Domnului Hristos. El trebuie să înceteze să calce Legea şi să ajungă credincios. Când priveşte în marea oglindă morală, păcătosul îşi vede defectele de caracter. El se vede exact aşa cum este, pătat, întinat şi condamnat. Totuşi el ştie că Legea nu poate să îndepărteze în niciun fel vinovăţia sau să-l ierte pe cel păcătos. El trebuie să meargă mai departe.
Legea este doar un îndrumător care îl aduce la Hristos. El trebuie să privească la Mântuitorul care poartă păcatele. Iar când Domnul Hristos îi este descoperit pe crucea de pe Golgota, murind sub povara păcatelor întregii lumi, Duhul Sfânt îi arată atitudinea lui Dumnezeu faţă de toţi cei ce se pocăiesc de nelegiuirile lor. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). – Solii alese, cartea 1, p. 213
Legea și harul nu se află în opoziție, ci îndeplinesc funcții diferite în conformitate cu dragostea și dreptatea lui Dumnezeu. Un contrast puternic între lege și har i-ar fi uimit pe israeliții din vechime, care vedeau dăruirea legii de către Dumnezeu o mare manifestare a harului Său. În timp ce dumnezeii națiunilor înconjurătoare erau capricioși și complet imprevizibili, oamenii neștiind ce doreau zeii și ce i-ar mulțumi, Dumnezeul Bibliei le spune foarte clar oamenilor ce anume Îi este plăcut. Și ceea ce Îi este plăcut este pentru binele suprem al întregului Său popor, la nivel individual și colectiv. Totuși legea nu ne poate salva din păcat și nici nu poate schimba inima cuiva. Din cauza păcătoșeniei noastre naturale, avem nevoie de un transplant spiritual de cord.
3. Citește Ieremia 31:31-34. Ce înțelegem despre promisiunea lui Dumnezeu că ne va oferi o inimă nouă? Compară cu ce îi spune Isus lui Nicodim în Ioan 3:1-21 despre nașterea din nou. Vezi și Evrei 8:10.
Cele Zece Porunci au fost gravate de Dumnezeu Însuși pe table de piatră (Exodul 31:18), dar legea trebuia să fie scrisă și în inima celor din poporul lui Dumnezeu (Psalmii 37:30,31). La modul ideal, legea iubirii divine nu s-ar găsi în afara noastră, ci ar face parte din caracterul nostru. Numai Dumnezeu ar putea grava legea Sa în inima oamenilor și a promis să facă lucrul acesta pentru poporul legământului Său (vezi Evrei 8:10).
Nu ne putem mântui singuri prin păzirea legii, ci, prin credință, suntem mântuiți prin har, dar nu prin propriile forțe, ci ca un dar din partea lui Dumnezeu (Efeseni 2:8). Noi nu păzim legea pentru a fi salvați, ci păzim legea pentru că suntem deja salvați. Nu păzim legea pentru a fi iubiți, ci pentru că suntem iubiți; prin urmare, dorim să Îl iubim pe Dumnezeu și pe alții (vezi Ioan 14:15).
În același timp, legea ne arată care este păcatul nostru (Iacov 1:22-25; Romani 3:20; Romani 7:7), ne arată nevoia noastră de un Răscumpărător (Galateni 3:22-24), ne îndrumă spre cele mai bune căi în viață și dezvăluie caracterul iubitor al lui Dumnezeu.
În ce ți-ai pus speranța cu privire la judecată? În păzirea atentă și conștiincioasă a legii sau în neprihănirea lui Hristos, care te acoperă? Ce spune răspunsul tău despre funcția legii lui Dumnezeu în privința a ceea ce poate sau nu poate ea să facă?
Comentariu EGW
Domnul a văzut starea noastră căzută, El a văzut nevoia noastră de har şi, pentru că a iubit sufletul nostru, El ne-a dat har după har. Harul înseamnă o favoare făcută cuiva care nu merită, unuia care este pierdut. Faptul că suntem păcătoşi nu ne împiedică să primim mila şi dragostea lui Dumnezeu, ci, pentru că suntem păcătoşi, avem neapărat nevoie de dragostea Sa pentru a putea fi mântuiţi. Domnul Hristos spune: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi rod, şi rodul vostru să rămână” (Ioan 15:16). – Solii alese, cartea 1, p. 347
Prin viața Sa fără pată, prin ascultarea Sa, prin moartea Sa pe crucea de la Calvar, Hristos a mijlocit pentru neamul omenesc pierdut. Și acum, Căpetenia mântuirii noastre mijlocește pentru noi, nu doar ca un simplu petiționar, ci ca un biruitor care Își revendică victoria. Jertfa Sa este completă și, ca Mijlocitor al nostru, El face lucrarea pe care singur Și-a asumat-o, prezentând înaintea lui Dumnezeu cădelnița cu parfumul meritelor Sale fără pată împletite cu rugăciunile, mărturisirile și mulțumirile poporului Său. …
Hristos poate să-i mântuiască în mod desăvârșit pe toți cei care vin la El cu credință. El îi va curăți de orice întinăciune, dacă ei Îi vor îngădui. Dar, dacă se agață de păcatele lor, nu pot fi mântuiți, căci neprihănirea lui Hristos nu acoperă niciun păcat de care nu te pocăiești. Dumnezeu a declarat că aceia care Îl primesc pe Hristos ca Răscumpărător al lor, acceptându-L ca fiind Cel care ridică păcatele tuturor, vor primi iertare pentru păcatele lor. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 7, p. 930, 931
Două sunt greşelile de care copiii lui Dumnezeu, mai cu seamă aceia care acum au ajuns să se încreadă în harul Său, trebuie să se păzească în mod deosebit. Prima, de care ne-am mai ocupat, este aceea de a se bizui pe propriile fapte, încrezându-se în tot ce vor putea face ele pentru a-i aduce în armonie cu Dumnezeu. Tot ce poate face omul fără Dumnezeu este mânjit de egoism şi păcat. Numai harul Domnului Hristos, prin credinţă, ne poate face sfinţi.
În opoziţie cu aceasta, dar nu mai puţin primejdioasă, este rătăcirea de a considera că faptul de a crede în Hristos îi scuteşte pe oameni de păzirea Legii lui Dumnezeu şi că, deoarece noi devenim părtaşi harului lui Hristos numai prin credinţă, faptele nu au nimic de-a face cu mântuirea noastră.
Dar să reţinem că ascultarea nu este numai o simplă şi formală supunere, ci o slujire din iubire. … Când principiul iubirii este sădit în inimă, când păcătosul este reînnoit după chipul Celui care l-a creat, atunci este împlinită făgăduinţa noului legământ: „Voi pune legile Mele în inimile lor şi le voi scrie în mintea lor” (Evrei 10:16). Şi, dacă legea este scrisă în inimă, atunci nu va modela ea oare viaţa? Ascultarea, slujirea şi supunerea loială din iubire, constituie adevăratul semn că suntem ucenicii Săi. … În loc de a-l scuti pe om de ascultarea de Legea lui Dumnezeu, credinţa, şi numai ea, este aceea care ne face părtaşi harului lui Hristos, care ne face în stare să ascultăm. – Calea către Hristos, p. 59, 60
Relația dintre dragoste și lege nu poate fi supraestimată. Fără îndoială, potrivit Scripturii, a iubi înseamnă a împlini legea. În Romani 13:8-10, Pavel învață că „cine iubește pe alții a împlinit Legea” (Romani 13:8). După enumerarea mai multor porunci din ultimele șase din Cele Zece Porunci, Pavel declară că acestea toate „se cuprind în porunca aceasta: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți»” (Romani 13:9). Într-adevăr, Pavel afirmă și explicit: „Dragostea deci este împlinirea Legii” (Romani 13:10). Din nou, în Galateni 5:14, Pavel explică: „Toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.»” Dar ce fel de dragoste este cea care împlinește legea? Cum arată o astfel de dragoste?
4. Citește Matei 23:23,24, Deuteronomul 5:12-15 și Isaia 58:13,14. Cum demonstrezi din aceste pasaje relația dintre lege (în mod special porunca Sabatului) și preocuparea lui Dumnezeu pentru dreptate și salvare?
Domnul Isus identifică „cele mai însemnate lucruri din Lege” cu „dreptatea, mila și credincioșia”. Și în raport cu o lege anume – cea despre Sabat – putem vedea în Scriptură că Sabatul în sine este integral legat de eliberare și dreptate.
În Deuteronomul 5, porunca despre Sabat este pusă în relație cu salvarea poporului Israel din sclavie. Adică Sabatul nu este doar un monument de aducere-aminte a creației, ci și un monument al eliberării din sclavie și oprimare. Iar în contextul renunțării la propriile plăceri pentru a numi Sabatul o desfătare, prin faptul că ne desfătăm în Domnul (Isaia 58:13,14), accentul cade pe faptele de iubire și dreptate făcute pentru alții – facerea de bine, hrănirea celor flămânzi, găzduirea celor fără adăpost (vezi Isaia 58:3-10).
Date fiind toate aceste învățături (și multe altele), cei care doresc să împlinească legea prin iubire ar trebui să fie preocupați nu numai de păcatele prin comitere, ci și de păcatele prin omitere – adică nu numai de ceea ce fac, ci și de ceea ce nu fac. Iubirea ca împlinire a legii presupune păzirea legii nu doar în sensul de a nu face păcate, ci și în sensul de a face binele în mod activ – a face fapte de iubire care urmăresc cu devotament dreptatea și mila. A-I fi credincios lui Dumnezeu înseamnă mai mult decât a nu încălca litera legii.
Comentariu EGW
Când Legea lui Dumnezeu este scrisă în inimă, aceasta se va dovedi printr-o viață curată și sfântă. Poruncile lui Dumnezeu nu sunt literă moartă. Ele sunt duh și viață, aduc imaginația și chiar gândurile în supunere față de voința lui Hristos. Inima în care sunt scrise va fi păzită cu toată grija, căci din ea ies izvoarele vieţii. Toți cei care Îl iubesc pe Isus și păzesc poruncile vor căuta să evite orice ar putea să pară rău, nu pentru că sunt constrânși să facă astfel, ci pentru că ei imită un model curat și simt aversiune față de tot ce este contrar legii scrise în inimile lor. Ei nu se vor bizui pe ei înșiși, ci își vor pune încrederea în Dumnezeu, singurul care poate să-i ferească de păcat și necurăție. Atmosfera din jurul lor este curată, ei nu-și vor corupe sufletele lor, nici pe ale altora. Este plăcerea lor să se comporte așa cum este drept, să iubească mila și să umble cu smerenie înaintea lui Dumnezeu. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 146 (17 mai)
Sabatul arată spre El [Hristos], dovedindu-L că este Creator și Acela care sfințește. El declară că Acela care a creat toate lucrurile în cer și pe pământ și prin care sunt ținute toate lucrurile este Conducătorul bisericii și că, prin puterea Lui, noi suntem împăcați cu Dumnezeu. Căci, vorbind către Israel, El a zis: „Le-am dat și Sabatele Mele, să fie un semn între Mine și ei, pentru ca să știe că Eu sunt Domnul care-i sfințesc” – îi fac sfinți (Ezechiel 20:12). Prin urmare, Sabatul este un semn al puterii lui Hristos de a ne sfinți. El le este dat tuturor acelora pe care îi sfințește Hristos. ...
Pentru toți cei ce primesc Sabatul ca semn al puterii creatoare și răscumpărătoare a lui Hristos, el va fi o desfătare. Văzându-L pe Hristos în Sabat, ei se desfată în El. Sabatul îi îndrumă către lucrările creațiunii ca o dovadă a marii Lui puteri de a mântui. În timp ce ne atrage atenția către pacea Edenului care a fost pierdută, el ne vorbește despre pacea restabilită prin Mântuitorul. Fiecare lucru din natură repetă chemarea Lui: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). – Hristos, Lumina lumii, p. 288, 289
Păcatul care este tolerat în cel mai înalt grad, care ne desparte de Dumnezeu şi dă naştere la atât de multe tulburări spirituale contagioase este egoismul. Nu poate exista întoarcere la Domnul fără tăgăduire de sine. Prin noi înşine nu putem face nimic, dar prin puterea lui Dumnezeu, care ne întăreşte, putem trăi să facem bine altora şi, în felul acesta, să evităm răul egoismului. Nu este nevoie să mergem în ţările păgâne pentru a ne manifesta dorinţa de a-I consacra lui Dumnezeu totul, printr-o viaţă folositoare şi neegoistă. Trebuie să facem lucrul acesta în cercul familiei, în biserică, printre cei cu care ne asociem şi cu care încheiem afaceri. Pe căile obişnuite ale vieţii este locul unde eul trebuie să fie tăgăduit şi supus. … În dorinţa de a le face bine altora, trebuie să uităm de noi înşine. – Mărturii, vol. 2, p. 132
Dacă iubirea este împlinirea legii, atunci nu vom păzi legea divină cu adevărat doar nefăcând lucruri rele. Legea iubirii în sine (exprimată în întreaga Scriptură) nu doar că ne poruncește să ne ferim de comiterea răului, ci și ne îndeamnă să facem și fapte care transmit iubirea lui Dumnezeu față de alții – nu doar față de alți membri ai bisericii, ci și față de lume în general, care are o nevoie disperată de o adevărată mărturie creștină.
5. Ce mesaj crucial găsești în Iacov 2:1-9?
Aici Iacov denunță ferm nedreptatea din societate, identificând în mod special dezonorarea celor săraci și asuprirea acestora de către unii bogați. Apoi ne îndreaptă atenția asupra legii iubirii de aproapele, spunând că, dacă împlinim această lege, „bine fac[em]” (Iacov 2:8). „Iubirea pentru om este manifestarea pe pământ a iubirii lui Dumnezeu. Tocmai pentru a sădi această iubire în noi, pentru a ne face copii ai unei singure familii, Împăratul slavei S-a făcut una cu noi. Şi când vor fi împlinite cuvintele Lui de despărţire: «Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu» (Ioan 15:12), când noi vom iubi lumea aşa cum a iubit-o El, atunci, în ceea ce ne priveşte, misiunea Lui este îndeplinită. Suntem pregătiţi pentru cer, deoarece avem cerul în inimă” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 641).
Când iubim lumea așa cum a iubit-o Hristos, suntem pregătiţi pentru cer. Ce exprimare elocventă a ceea ce înseamnă să fii un urmaș al lui Isus! El le poruncește urmașilor Săi: „Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții” (Ioan 13:34,35). Dragostea este miezul credinței creștine în așa mare măsură deoarece Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:8,16). Iar cei care pretind că Îl iubesc pe Dumnezeu trebuie să se iubească unii pe alții (compară cu 1 Ioan 3:11; 4:20,21). În consecință, 1 Petru 4:8 îi îndeamnă pe creștini: „Mai presus de toate, să aveţi o dragoste fierbinte unii pentru alţii, căci dragostea acoperă o sumedenie de păcate” (subl. ad.; vezi și Evrei 10:24 și 1 Tesaloniceni 3:12).
Să iubim lumea așa cum a iubit-o Hristos! Cum să înțelegem mai bine conceptul de desăvârșire creștină și modul în care suntem pregătiți pentru viața veșnică? Fii gata să răspunzi în cadrul grupei în Sabat!
Comentariu EGW
Misiunea noastră este aceeaşi cu aceea pe care a anunţat-o Hristos, la începutul lucrării Sale, că era misiunea Sa. „Duhul Domnului este peste Mine”, spunea El, „pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimes să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor, căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsaţi, să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18,19).
Noi trebuie să ducem mai departe lucrarea pe care ne-a pus-o în mâini Domnul. El spune: „Dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime şi întunericul tău va fi ca ziua-n amiaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat.” „Totdeauna vor fi săraci în ţară, de aceea îţi dau porunca aceasta: «Să-ţi deschizi mâna faţă de fratele tău, faţă de sărac şi faţă de cel lipsit din ţara ta»” (Isaia 58:10,11; Deuteronomul 15:11). – Mărturii, vol. 8, p. 134
Noi ar trebui să căutăm să copiem Modelul, pentru ca spiritul care era în Hristos să poată locui în noi. Mântuitorul nu era găsit printre cei înălțați și onorați de lume. El nu Și-a petrecut vremea printre cei care căutau o viață ușoară și plăcerile. El mergea din loc în loc să facă bine. Lucrarea Sa a fost aceea de a-i ajuta pe cei care aveau nevoie de ajutor, de a-i salva pe cei pierduți care erau gata să piară, de a-i ridica pe cei căzuți, de a rupe jugul asupririi de la cei ce erau robi, de a-i vindeca pe bolnavi și a-i mângâia prin cuvinte de simpatie și înțelegere pe cei întristați și cu inima zdrobită. De la noi se cere să copiem acest model. Să ne ridicăm și să pornim la lucru, căutând să le aducem binecuvântare celor aflați în nevoi și mângâiere celor întristați. Cu cât ne vom împărtăși mai mult de spiritul lui Hristos, cu atât vom vedea mai bine ce să facem pentru semenii noștri. Vom fi plini de iubire pentru sufletele care pier și ne vom găsi cea mai mare bucurie în a călca pe urmele Aceluia care este Maiestatea cerului. – Our High Calling, p. 180
Te asemeni tu cu Hristos în cuvintele tale, în spiritul tău, în acțiunile tale? Dacă reprezinți caracterul lui Hristos prin cuvânt și spirit, atunci ești creștin, căci a fi creștin înseamnă a fi asemenea lui Hristos. Limba va depune mărturie despre principiile care caracterizează viața – acesta este testul sigur al puterii care controlează inima. Noi ne putem judeca propriul spirit și principiile după cuvintele care ies de pe buzele noastre. Limba trebuie să fie întotdeauna sub controlul Duhului Sfânt. …
… Crezi în Fiul lui Dumnezeu ca Mântuitor personal? Atunci, dacă tu crezi din toată inima, Dumnezeu locuiește în suflet, iar sufletul, în Dumnezeu. Tu Îl reprezinți pe Isus. … În măsura în care agentul uman este părtaș naturii divine, el va împărtăși simpatia lui Hristos. Isus spune: „Vă dau o poruncă nouă: [Să vă tolerați unii pe alții? Nu!] Să vă iubiți unii pe alții cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții.” „Aceasta este porunca mea: Să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit Eu.” – „What Doth the Lord Require”, Advent Review and Sabbath Herald, 26 mai 1896.
Suplimentar: Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, cap. 70
„Marele Păstor le va sluji celor care slujesc altora. Ei vor bea din apa vie şi se vor sătura. Nu vor umbla după distracții provocatoare sau după schimbări în viaţa pe care o au. Marele subiect care-i va interesa va fi cum să salveze sufletele care sunt gata să piară. Vor avea de câștigat de pe urma legăturilor sociale. Răscumpărătorul va uni inimi.
Când ne vom da seama că suntem colaboratori cu Dumnezeu, făgăduințele Lui nu vor fi rostite cu nepăsare. Ele ne vor arde în inimă şi ne vor încălzi buzele. Când Moise a fost chemat să lucreze pentru un popor neștiutor, nedisciplinat şi răzvrătit, Dumnezeu i-a promis: «Voi merge Eu Însumi cu tine şi îţi voi da odihnă.» «Eu voi fi negreşit cu tine» (Exodul 33:14; 3:12). Această promisiune li se aplică tuturor celor care lucrează în locul lui Hristos pentru cei suferinzi şi întristaţi” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 641).
Zilnic:
2 Petru 2
2 Petru 3
1 Ioan 1
1 Ioan 2
1 Ioan 3
1 Ioan 4
1 Ioan 5
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 13
1. Pentru ce persoane ar fi fost mai bine să nu fi cunoscut „calea neprihănirii”?
2. Ce trebuie să știm, înainte de toate, despre zilele din urmă?
3. Ce să facă cine zice că rămâne în Isus?
4. Care este porunca pe care o avem de la Dumnezeu?
5. Care era temelia credinței lui Pavel?
Privire generală
Cele Zece Porunci sunt o expresie a relației personale și de legământ dintre Dumnezeu și poporul Său.
Teme
1. Legea lui Dumnezeu are în vedere mai degrabă relațiile decât niște principii abstracte – Legea divină nu este un set de principii abstracte, ci un mod de manifestare a unei relații. Preambulul Celor Zece Porunci exprimă existența unor relații de legământ între Dumnezeu și poporul Său. Dialogul dintre Dumnezeu și Moise face uz de acești termeni privitori la relații, în care Dumnezeu este descris ca un vultur care Își poartă poporul pe aripi pentru a-l elibera din Egipt. Ideea principală a acestui tablou este că poporul fusese adus la Dumnezeu Însuși.
2. Cele Zece Porunci descriu modul corect de a ne exprima dragostea față de Dumnezeu și față de semeni – Înaintea listei cu „Să nu…”, Cele Zece Porunci exprimă o notă personală de iubire: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău” (Exodul 20:2). Lista de porunci este un răspuns relațional plin de iubire față de Dumnezeul poporului Israel, care l-a salvat. Primele patru porunci descriu iubirea loială pe care oamenii trebuie să o manifeste față de Dumnezeu. Ultimele șase porunci exprimă forme specifice de iubire față de semeni, care, în definitiv, indică faptul că Îl iubim pe Dumnezeu.
3. Legea lui Dumnezeu se împlinește prin iubire – În cărțile Romani și Galateni, ideea de împlinire a legii este legată de slujirea reciprocă din iubire. Pavel explică în Galateni că legea este împlinită atunci când ne iubim aproapele. În Romani, a ne iubi unii pe alții este împlinirea legii. Ultimele șase dintre cele zece porunci explică ce înseamnă să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți.
Aplicație:Cum se schimbă relația ta cu Dumnezeu când înțelegi că Cele Zece Porunci nu sunt doar un set de reguli, ci o expresie a iubirii și un răspuns la relația personală și iubitoare cu Dumnezeu?
Comentariu
Legea lui Dumnezeu are în vedere mai degrabă relațiile decât niște principii abstracte
Ideea că legea lui Dumnezeu constă în abstracții reci sau în principii impersonale nu este compatibilă cu imaginea biblică a Dumnezeului care oferă Decalogul poporului Israel pe muntele Sinai. Este important să citim preambulul Celor Zece Porunci (Exodul 20) în lumina realizării relației de legământ, din Exodul 19. Încă de la sosirea poporului Israel în pustiul de la Sinai (Exodul 19:1), dialogul lui Dumnezeu cu Moise pe muntele Sinai evidențiază noțiunea de relație de legământ între Dumnezeu și poporul Israel. Mai precis, Domnul i-a spus lui Moise că trebuie să le transmită copiilor lui Israel următoarele cuvinte: „Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel” (Exodul 19:4-6).
Este impresionant limbajul din acest pasaj, care face trimitere la relații. Eliberarea din Egipt realizată de Dumnezeu este ilustrată prin purtarea copiilor lui Israel ca pe niște aripi de vultur. Este interesant că accentul nu este pus doar pe faptul că poporul a părăsit Egiptul sau a intrat în țara promisă. În schimb, ideea principală este că poporul fusese adus la Dumnezeu Însuși.
În acest context, poporul Israel este invitat să păzească legământul lui Dumnezeu, în sensul personal de a auzi glasul lui Dumnezeu. Multe traduceri ale Bibliei redau corect verbul ebraic šmʿ cu sensul de supunere față de/ascultare de glasul lui Dumnezeu (vezi EDCR, NTR, BTF, BVA), dar în ebraică verbul descrie într-o măsură mai mare actul fizic de a auzi sau de a asculta vocea lui Dumnezeu (vezi VDC, VBRC) (Ludwig Koehler et al., The Hebrew and Aramaic Lexicon of the Old Testament, 1994-2000, p. 1571). Dacă vor decide să audă, să asculte vocea lui Dumnezeu, copiii lui Israel vor fi „proprietatea” (Exodul 19:5, NTR) personală a lui Dumnezeu (vezi sensul substantivului sĕgūlâ în Ludwig Koehler et al., The Hebrew and Aramaic Lexicon of the Old Testament, p. 742). Această expresie atestă, de asemenea, natura personală a relației de legământ care se formează între Dumnezeu și poporul Său, oficializată prin prezentarea Celor Zece Porunci, în capitolul 20.
Cele Zece Porunci descriu modul corect de a ne exprima dragostea față de Dumnezeu și față de semeni
Este demn de remarcat că, înainte de lista cu „Să nu…” din Decalog, Dumnezeu introduce Cele Zece Porunci, din Exodul 20:2, cu o notă personală („Eu sunt Domnul Dumnezeul tău”, subl. ad.) și pune accent pe actele Sale salvatoare și iubitoare în favoarea poporului Israel (eliberarea din robia egipteană). Cu alte cuvinte, poruncile nu încep cu un „Să nu…” rece, ci pe un ton personal iubitor. Mai mult, lista cu porunci care urmează nu trebuie înțelese ca niște simple legi abstracte, ci ca un răspuns relațional iubitor față de Dumnezeul lui Israel, care i-a eliberat pe israeliți din Egipt, cu putere și îndurare.
În lumina tonului personal și iubitor din Exodul 20:2, primele patru porunci definesc clar modul în care copiii lui Israel trebuie să își exprime răspunsul relațional iubitor față de Dumnezeul lor personal. În primul rând, să nu aibă alți dumnezei în afară de Domnul. Iubirea față de Dumnezeu este enunțată aici în ideea de loialitate exclusivă. În al doilea rând, această iubire loială implică neapărat ca ei să nu-și facă un chip cioplit (idol) la care să se închine. Adevărata închinare, spre deosebire de idolatrie, este o expresie autentică a iubirii față de Dumnezeu. În al treilea rând, dragostea față de Dumnezeu se manifestă printr-o utilizare respectuoasă a numelui Său. După cum subliniază Kenneth Harris, luarea numelui lui Dumnezeu în deșert se referă în special la „a face un jurământ mincinos folosind numele lui Dumnezeu sau a invoca numele lui Dumnezeu pentru a sancționa un act în care persoana în cauză este necinstită (Leviticul 19:12). De asemenea, interzice folosirea numelui lui Dumnezeu într-un context magic, lipsit de respect sau necuviincios (Leviticul 24:10-16)” (ESV Study Bible, 2008, p. 176). În al patrulea rând, a-L iubi pe Dumnezeu înseamnă că Sabatul este sfințit în ziua a șaptea ca o necesară reamintire a lucrării de creație a lui Dumnezeu. Deși ar trebui să-L iubim pe Dumnezeu în fiecare zi, Sabatul este un răstimp special pentru a ne exprima relația de iubire cu El.
Cu siguranță, primele patru porunci explică mai direct ce presupune iubirea față de Dumnezeu, în timp ce celelalte șase porunci elaborează mai precis modul în care trebuie să îi iubim pe ceilalți. Cu toate acestea, dintr-o perspectivă mai generală, dat fiind că Domnul Se identifică drept Dumnezeul Salvator al lui Israel (Exodul 20:2) în introducerea la Cele Zece Porunci, modalitățile specifice prin care trebuie să ne exprimăm dragostea față de semeni, din ultimele șase porunci, sunt implicit forme importante de iubire manifestată față de Dumnezeu, în sens suprem. Cea de-a cincea poruncă, de exemplu, leagă dragostea de părinți – evidențiind ideea de respect față de ei – de o viață lungă în țara pe care Domnul o dăruiește poporului Israel. Prin urmare, făgăduința iubitoare a lui Dumnezeu este direct legată de modul în care copiii lui Israel își iubesc/cinstesc părinții. De asemenea, a-ți iubi semenii și în final a-L iubi pe Dumnezeu prin această iubire pe orizontală presupune neapărat să pui preț pe viață (să nu ucizi), să te menții pur sexual și să prețuiești căsătoria (să nu comiți adulter), să respecți ce aparține altora (să nu furi), să susții adevărul despre aproapele tău (să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui) și să nutrești dorințe având o atitudine de mulțumire (să nu poftești ce aparține aproapelui).
Legea lui Dumnezeu se împlinește prin iubire
În cărțile Romani și Galateni, apostolul Pavel subliniază ideea împlinirii legii. După ce îi îndeamnă pe galateni să își slujească unii altora în iubire, el explică faptul că „toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți»” (Galateni 5:14). Tot la fel, în Romani 8:4, Pavel vorbește despre „porunca Legii” care „să fie împlinită în noi” prin Hristos și Duhul Sfânt. În Romani 13:8-10, el menționează de două ori că iubirea împlinește legea lui Dumnezeu: „Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii, căci cine iubeşte pe alţii a împlinit Legea. De fapt: «Să nu preacurveşti, să nu ucizi, să nu furi, să nu faci nicio mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti» şi orice altă poruncă mai poate fi se cuprind în porunca aceasta: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.» Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii” (subl. ad.).
Trecând de la discuția despre îndatoririle creștinilor față de autoritățile civile (Romani 13:1-7), care includ plata impozitelor (Romani 13:6,7), la obligația creștină de a iubi, Pavel folosește limbajul datoriei financiare în ambele discuții. În ceea ce privește obligația creștină de a iubi, „creștinul nu trebuie să lase nicio datorie să rămână neplătită, cu excepția celei care nu poate fi plătită niciodată – datoria de a ne iubi «unii pe alții». Obligația de a iubi nu are limite” (Robert Mounce, Romans: The New American Commentary, 1995, p. 245). La fel cum datoria financiară implică o obligație față de o altă persoană sau instituție, legea ne indică obligații față de alții. În contextul legii lui Dumnezeu – cu referire specială la ultimele cinci porunci, privitoare la relația cu aproapele nostru, care trece dincolo de obligația noastră față de propria familie – esența obligației sau datoriei noastre continue este dragostea.
Aplicație
1. Cum poți răspunde cuiva care pune la îndoială legea lui Dumnezeu, considerând-o doar o înșiruire de reguli?
2. Cum poți experimenta Sabatul într-un mod mai semnificativ, ca o amintire a faptului că legea lui Dumnezeu ne invită la un răspuns relațional iubitor?
3. Cum le poți arăta iubirea lui Dumnezeu în moduri practice celor pe care îi întâlnești zi de zi, inclusiv străinilor, prietenilor și familiei?
Studiul 13, 22-28 martie
