De memorat: „Domnul Dumnezeul tău este în __tău, ca un viteaz care poate __; Se va __ de tine cu mare bucurie, va _______________ în dragostea Lui şi nu va mai putea de __ pentru tine” (Țefania 3:17).
Imaginează-ți următorul scenariu: Un copil de cinci ani vine la tatăl lui cu un cadou urât împachetat și i-l oferă plin de entuziasm. Tatăl îi spune copilului: „Băiete, nu-mi pasă de cadoul tău. La urma urmei, nu îmi poți oferi nimic care să mă mulțumească. Orice mi-ai putea oferi, pot să îmi iau și eu și orice îmi dai a fost fie cumpărat cu banii mei, fie făcut din materiale pentru care am plătit eu. Așa că păstrează-ți cadoul! Nu am nevoie de el și nici nu îl vreau. Dar te iubesc, să știi.”
Aoleo! Ce crezi despre reacția acestui tată? Îți vin în minte cuvinte precum „nemilos”, „rece” și „lipsit de sentimente”. Să fie oare acesta modul în care ne răspunde nouă Dumnezeu? Putem noi oare să-L încântăm pe Dumnezeu? Oricât de greu ar fi să ne imaginăm așa ceva, noi, niște ființe căzute, corupte de păcat și înclinate spre rău – da, da, chiar noi – putem să-I producem încântare lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu privește la noi sau la darurile pe care I le aducem, având și El atitudinea acelui tată. Dimpotrivă, noi chiar putem fi pe placul lui Dumnezeu. Dar numai prin Hristos.
18 ianuarie: Sabat de consacrare pentru misiune (colectă misiune globală)
Slava Evangheliei are drept temelie principiul de refacere a neamului omenesc decăzut potrivit chipului divin, printr-o continuă manifestare de bunăvoință. Această lucrare a început în curțile cerești. Acolo, Dumnezeu a hotărât să le dea ființelor omenești o dovadă de netăgăduit a iubirii pe care o avea față de ele. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16).
Dumnezeirea a fost mișcată de milă pentru neamul omenesc, iar Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt S-au hotărât să întocmească planul de mântuire. Pentru ca acest plan să fie pus în aplicare pe deplin, s-a hotărât ca Domnul Hristos, unicul Fiu al lui Dumnezeu, să Se dea pe Sine Însuși ca o jertfă pentru păcat. Oare cu ce măsură s-ar putea măsura adâncimea acestei iubiri? Dumnezeu a întocmit astfel lucrurile, încât omul să nu poată spune că El ar fi putut face mai mult de atât. Odată cu Hristos, El a dat toate resursele cerurilor, astfel ca nimic să nu lipsească în planul pentru salvarea omului. Aici este dragostea a cărei contemplare va umple sufletul cu o mulțumire ce nu poate fi exprimată! O, ce dragoste, ce dragoste fără seamăn! Contemplarea acestei iubiri va curăți sufletul de orice egoism. Îl va conduce pe ucenic să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-L urmeze pe Mântuitorul. – Sfaturi pentru sănătate, p. 222
Pentru a întări încrederea noastră în Dumnezeu, Domnul Hristos ne învață să ne adresăm cu un nume nou, un nume împletit cu relația cea mai scumpă inimii omenești. El ne acordă privilegiul de a-L numi pe Dumnezeul cel infinit Tatăl nostru. Acest nume este un semn al iubirii și al încrederii noastre în El și o garanție a considerației Sale și a relației cu noi. Când ne adresăm lui Dumnezeu în acest fel, cerându-I o favoare sau o binecuvântare, numele de Tată este foarte plăcut în auzul lui Dumnezeu. ...
Dumnezeu ne consideră copiii Lui. El ne-a răscumpărat din această lume nepăsătoare și ne-a ales să fim membri ai familiei Sale împărătești, fii și fiice ale Împăratului ceresc. Dumnezeu ne invită să ne încredem în El cu o încredere mai profundă și mai puternică decât aceea a unui copil față de tatăl lui. Părinții își iubesc copiii, dar iubirea lui Dumnezeu este mai profundă și mai vastă decât ar putea fi vreodată iubirea omenească. Ea nu poate fi măsurată. – Parabolele Domnului Hristos, p. 141, 142
Pentru slava Domnului, ambiționați-vă să cultivați fiecare trăsătură frumoasă a caracterului. Trebuie să fiți plăcuți lui Dumnezeu în fiecare etapă a zidirii caracterului vostru. Puteți face aceasta, deoarece Enoh I-a fost plăcut lui Dumnezeu, în ciuda faptului că a trăit într-un veac decăzut. În zilele noastre sunt mulți ca Enoh.
Rezistați ca Daniel, acel credincios om de stat, pe care nicio ispită nu l-a putut corupe! Nu-L dezamăgiți pe Acela care v-a iubit atât de mult, încât Și-a dat viața pentru iertarea păcatelor voastre! El spune: „Despărțiți de Mine, nu puteți face nimic” (Ioan 15:5). Aduceți-vă aminte de aceasta. Dacă ați făcut greșeli, dar le recunoașteți și le considerați ca fiind niște semnale de avertizare, cu siguranță obțineți o biruință. În felul acesta, voi transformați înfrângerea în biruință, dezamăgindu-l pe vrăjmaș și onorându-L pe Răscumpărătorul vostru. – Parabolele Domnului Hristos, p. 332
După cum am văzut deja, nimeni – nici măcar cel mai rău păcătos sau cel mai mare făcător de rele – nu poate să nu fie iubit de Dumnezeu. Și, pentru că Dumnezeu prețuiește oamenii mai mult decât ne-am putea închipui, este deranjat de păcat pentru că ne iubește și știe cum ne afectează păcatul.
1. Ce transmite pilda fiului risipitor, din Luca 15:11-32, despre compasiunea și iubirea lui Dumnezeu? Ce avertizare are pentru cei care, asemenea celuilalt fiu, au rămas acasă?
În această relatare spusă de Isus, fiul unui om și-a cerut moștenirea mai devreme, respingându-și efectiv tatăl și casa. Fiul risipitor își irosește apoi moștenirea și ajunge sărac și flămând, fiind invidios inclusiv pe porcii care mănâncă din troacă. Realizând că slujitorii din casa tatălui său au mâncare mai mult decât suficientă, decide să se întoarcă acasă, în speranța de a deveni o slugă.
Ceea ce urmează este impresionant. Unii tați ar respinge un astfel de fiu la întoarcerea sa. „Ți-ai luat moștenirea și te-ai dus de la casa mea. Asta nu mai e casa ta.” Ar fi o atitudine logică, ba chiar rezonabilă, nu-i așa? În ochii unor părinți omenești, fiul se îndepărtase prea tare pentru a mai fi acceptat înapoi acasă, mai ales în calitate de fiu.
Dar tatăl din parabolă (care Îl reprezintă pe Dumnezeu) nu răspunde așa, ci, „când [fiul risipitor] era încă departe, tatăl său l-a văzut și i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat mult” (Luca 15:20). Deși în acele vremuri era considerat ceva sub demnitatea lui ca stăpânul casei să alerge în întâmpinarea cuiva, tatăl, în marea lui compasiune, a alergat să își întâmpine fiul și, mai uimitor, l-a primit iarăși în casa lui, ba chiar a organizat o masă în cinstea lui – simbolizând marea compasiune a lui Dumnezeu pentru fiecare persoană rătăcită și bucuria pe care o are atunci când și o singură persoană se întoarce acasă. Ce imagine a lui Dumnezeu!
Interesantă este reacția celuilalt fiu, atât de umană, ușor de înțeles, corectă doar parțial. Ce învățăm despre modul în care conceptul uman de corectitudine nu surprinde profunzimea Evangheliei sau a iubirii lui Dumnezeu pentru noi?
Ridică-te și mergi la Tatăl tău! El te va întâmpina pe când vei fi încă foarte departe. Dacă faci măcar un pas spre El, în pocăință, El Se va grăbi să te cuprindă în brațele infinitei Sale iubiri. Urechea Lui este atentă la strigătul sufletului cuprins de remușcări. Dumnezeu cunoaște cea dintâi încercare a inimii de a se îndrepta spre El. … Chiar înainte ca rugăciunea să fie rostită sau ca dorul inimii să fie făcut cunoscut, harul care vine de la Domnul Hristos iese în întâmpinarea harului care lucrează asupra sufletului omenesc.
Tatăl tău ceresc va îndepărta hainele tale întinate de păcat. … Tot așa, Dumnezeu te va înveșmânta cu „hainele mântuirii” și te va acoperi cu „mantaua izbăvirii” (Isaia 61:10). …
El te va conduce în casa de ospăț și iubirea Lui va flutura deasupra ta ca un steag (Cântarea cântărilor 2:4). „Dacă vei umbla pe căile Mele”, declară El, „te voi lăsa să intri împreună cu cei ce sunt aici”, chiar cu îngerii sfinți care înconjoară tronul Său (Zaharia 3:7). – Parabolele Domnului Hristos, p. 206, 207
Cel care încearcă să păzească poruncile lui Dumnezeu, fiind motivat doar de un simț al obligației – pentru că i se cere să facă astfel – nu va cunoaște niciodată bucuria ascultării. El nu ascultă cu adevărat. Când cineva consideră cerințele lui Dumnezeu ca fiind o povară, pentru că sunt în contradicție cu înclinațiile firii omenești, putem ști că viața lui nu este aceea a unui creștin veritabil. Adevărata ascultare este rodul unui principiu care acționează din interior. Ea izvorăște din dragostea de neprihănire, din iubirea față de Legea lui Dumnezeu. Esența întregii neprihăniri este loialitatea față de Mântuitorul nostru. Aceasta ne va determina să facem binele pentru că este bine, pentru că a face bine este plăcut înaintea lui Dumnezeu. – Parabolele Domnului Hristos, p. 97
Când tatăl a ieșit pentru a-l mustra [pe fiul mai mare], mândria și răutatea firii lui au ieșit la iveală. El și-a prezentat viața în casa tatălui ca pe o continuă slujire neplătită. … În ciuda faptului că ar fi trebuit să simtă o bucurie continuă în prezența tatălui său, gândurile lui fuseseră îndreptate mereu spre profitul pe care îl putea acumula prin viața lui prevăzătoare. Cuvintele lui au arătat că acesta fusese motivul pentru care se abținuse de la plăcerile păcatului. … Cu toate acestea, tatăl l-a tratat cu blândețe. „Fiule”, i-a spus el, „tu totdeauna ești cu mine și tot ce am eu este al tău” (Luca 15:31). În toți acești ani de pribegie ai vieții fratelui tău, nu ai avut tu privilegiul de a fi alături de mine? … L-au determinat aceste cuvinte pe fratele mai mare să-și înțeleagă propria răutate, propriul spirit nerecunoscător? S-a pocăit el de gelozia și de asprimea lui nemiloasă? Domnul Hristos nu a spus nimic despre aceasta. Situația reprezentată de parabolă era încă în plină desfășurare, iar finalul depindea de decizia celor care o ascultau. – Parabolele Domnului Hristos, p. 207-209
Oricât de greu ar fi să ne imaginăm lucrul acesta, Dumnezeu consideră că fiecare persoană are o valoare incomensurabilă, de aceea Se bucură pentru salvarea chiar și a unui singur suflet.
2. Cum se vede parabola fiului risipitor în lumina cuvintelor din Țefania 3:17?
Țefania 3:17 pune accentul pe bucuria pe care I-o produce lui Dumnezeu poporul Său răscumpărat. Aproape toate cuvintele din limba ebraică referitoare la bucurie și încântare sunt adunate în acest verset, care descrie plăcerea pe care I-o dă lui Dumnezeu poporul Său răscumpărat. Este ca și cum niciunul dintre termeni luat separat nu este suficient pentru a descrie anvergura încântării divine din ziua aceea. De observat și unde Se află Dumnezeu, potrivit acestui verset – în „mijlocul” poporului Său. Împăcarea rezultată din relația de iubire vine cu prezența imediată a lui Dumnezeu. La fel ca tatăl din parabolă – care, când își vede fiul în depărtare, vine alergând în întâmpinarea lui – Dumnezeu Se află în mijlocul poporului Său.
În Isaia 62:4 este prezentată o imagine asemănătoare prin intermediul analogiei cu căsătoria. Conform cu Isaia 62:4, poporul lui Dumnezeu va fi numit „Hefțiba” (BTF), care înseamnă „plăcerea Mea este în ea”, iar țara se va numi „Beula”, care înseamnă „măritată”. De ce? Pentru că, spune textul, „Domnul Își pune plăcerea în tine și țara ta se va mărita iarăși”. Apogeul bucuriei lui Dumnezeu este rezervat zilei restaurării, când El Își va primi poporul și Se va bucura de noi așa cum s-a bucurat tatăl de fiul său risipitor.
3. Ce spune Efeseni 5:25-28 despre genul de iubire pe care și noi suntem chemați să o manifestăm?
Acest pasaj îi îndeamnă pe soți să își iubească soțiile „cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea” și ca pe „trupurile lor” (Efeseni 5:25,28). Aceste texte nu doar evidențiază tipul de iubire neegoistă și jertfitoare pe care un soț trebuie să o aibă pentru soția lui, ci și arată că Hristos Însuși Își iubește poporul (biserica) ca pe o parte din Sine.
„Cum se bucură mirele de mireasa lui, așa Se va bucura Dumnezeul tău de tine” (Isaia 62:5). „Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui și nu va mai putea de veselie pentru tine” (Țefania 3:17). Iar cerul și pământul se vor uni în cântecul de bucurie al Tatălui: „Căci acest fiu al meu era mort și a înviat, era pierdut și a fost găsit” (Luca 15:24). – Parabolele Domnului Hristos, p. 207
Atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, legătura căsătoriei este folosită pentru a reprezenta unirea sfântă și iubitoare dintre Hristos și poporul Său. Pentru Isus, bucuria sărbătorii de nuntă vorbea despre desfătarea ce va domni în ziua când El Își va aduce mireasa în casa Tatălui și când cei răscumpărați și Răscumpărătorul vor sta la masa de la nunta Mielului. El zice: „Cum se bucură mirele de mireasa lui, așa Se va bucura Dumnezeul tău de tine.” „Nu te vor mai numi «Părăsită». ... Ci te vor numi «Plăcerea Mea este în ea» ... căci Domnul Își pune plăcerea în tine.” „Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui și nu va mai putea de veselie pentru tine” (Isaia 62:4,5; Țefania 3:17). Când i s-a dat o viziune asupra lucrurilor cerești, apostolul Ioan a scris: „Am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: «Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărățească. Să ne bucurăm. Să ne veselim și să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului, soția Lui s-a pregătit». ... «Ferice de cei chemați la ospățul nunții Mielului»” (Apocalipsa 19:6,7,9). – Hristos, Lumina lumii, p. 151
Scopul nostru ar trebui să fie să avem un caracter cât mai plăcut, ca viața noastră să fie cât mai plăcută celor din jurul nostru și să le facem tot binele posibil. Cuvintele amabile nu se pierd niciodată. Isus le consemnează ca și cum I-ar fi adresate Lui. Semănați semințele bunătății, iubirii și duioșiei și ele vor înflori și vor aduce roade.
„Hristos ne-a iubit”, spune Pavel, „şi S-a dat pe Sine pentru noi «ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros» lui Dumnezeu.” Aceasta este jertfirea vieții Sale în locul nostru, pentru ca noi să putem fi așa cum dorește El să fim – reprezentanți ai Lui, aducând mireasma caracterului Său, a gândurilor Sale curate, a atributelor Sale divine, așa cum se manifestă în viața Sa umană sfințită, pentru ca alții să-L poată privi în chipul Său omenesc și, înțelegând planul minunat al lui Dumnezeu, să fie conduși să dorească să fie ca Hristos – curați, neîntinați, pe deplin plăcuți înaintea lui Dumnezeu, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta. – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 6, p. 1118
Cum este posibil ca Dumnezeul universului să fie încântat de niște bieți oameni, niște picături efemere de protoplasmă de pe o planetuță din ceea ce este probabil un univers infinit? Cum să fie posibil ca oamenii să conteze atât de mult pentru Ființa Supremă, care este atotputernică și care nu are nevoie de nimic? Aceste întrebări pot fi analizate din două perspective: (1) Cum ar putea Dumnezeu Însuși să fie încântat? (2) Cum ar putea oamenii să Îl încânte, mai ales ținând cont de păcătoșenia noastră? Vom trata prima întrebare în studiul de azi, iar pe a doua, în cel de mâine.
4. Studiază Isaia 43:4; Psalmii 149:4 și Proverbele 15:8,9. Ce ne spun aceste texte despre faptul că Dumnezeu este încântat de poporul Său?
După cum am văzut parțial ieri, Dumnezeu Își poate găsi plăcerea în oameni pentru că iubește oamenii într-un mod care are în vedere interesele lor, așa cum ar face-o oricine care iubește și are grijă de alții. Pe de altă parte, Dumnezeu este nemulțumit de cei din poporul Său atunci când aceștia fac răul. Într-adevăr, Proverbele 15:8,9 ne învață că, în timp ce „jertfa” și „calea” celor răi sunt „o scârbă înaintea Domnului”, „rugăciunea celor fără prihană Îi este plăcută” și „El iubește pe cel ce umblă după neprihănire”. Acest pasaj nu arată doar că Dumnezeu este dezgustat de rău, ci și că Se delectează cu binele. De asemenea, creează o paralelă între plăcerea divină și iubirea divină, arătând legătura profundă dintre iubirea lui Dumnezeu și plăcerea Lui, care apare în întreaga Scriptură.
În Psalmii 146:8 se spune că „Domnul iubește pe cei neprihăniți”, iar 2 Corinteni 9:7 adaugă: „Pe cine dă cu bucurie, îl iubește Dumnezeu.” Să observăm mai întâi ce ne spun aceste texte! Nu spun că Dumnezeu iubește numai neprihăniții sau numai pe cine dă cu bucurie. Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii. Dar, ca să transmită un mesaj coerent, aceste texte cel mai probabil spun că Dumnezeu îi iubește într-un sens special pe „cei neprihăniți” și „pe cine dă cu bucurie”. Ceea ce am văzut în Proverbele 15:8,9 constituie cheia: Dumnezeu îi iubește pe aceștia și pe alții în sensul că Își găsește plăcerea în ei, este încântat de ei.
Gândește-te cât de strânsă trebuie să fie legătura dintre cer și pământ pentru ca Dumnezeu, Creatorul universului, să fie atât de implicat, inclusiv emoțional, în relația cu noi! Ce speranță ar trebui să îți ofere această incredibilă idee, mai ales dacă treci printr-o perioadă dificilă?
Noi nu trebuie să ne rugăm doar în Numele Domnului Hristos, ci și prin inspirația Duhului Sfânt. Aceasta este explicația afirmației că Duhul „mijlocește pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8:26). Lui Dumnezeu Îi face plăcere să răspundă la astfel de rugăciuni. Când rostim o rugăciune în Numele lui Hristos, cu seriozitate și căldură, chiar în insistența aceasta se află o garanție din partea lui Dumnezeu că El este pe punctul de a ne răspunde, dăruindu-ne „nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20).
Domnul Hristos a zis: „Orice lucru veți cere când vă rugați, să credeți că l-ați și primit, și-l veți avea” (Marcu 11:24). „Și orice veți cere în Numele Meu voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul” (Ioan 14:13). Iar ucenicul iubit, Ioan, inspirat de Duhul Sfânt, declară cu claritate și siguranță deplină: „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Și, dacă știm că ne ascultă orice I-am cere, știm că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut” (Ioan 5:14,15). Prin urmare, adresați-I Tatălui cererile voastre cu insistență, în Numele Domnului Isus. Dumnezeu va onora acest Nume. – Parabolele Domnului Hristos, p. 147
În acest timp pe care-l trăim, un timp de pericol, când Satana îşi aşterne umbrele peste poporul lui Dumnezeu, este nevoie de rugăciune fierbinte, amestecată cu o credinţă stăruitoare şi cu dependenţă de Dumnezeu. Fiecare să-şi aducă aminte că lui Dumnezeu Îi place să asculte cererile poporului Său, deoarece nelegiuirea care stăpâneşte face necesară rugăciunea cea mai stăruitoare, iar Dumnezeu a făgăduit că îi va răzbuna pe aleşii Săi care strigă zi şi noapte către El, totuşi El este îndelung răbdător cu ei. …
Sunt atât de recunoscătoare acum că putem să ne abatem gândurile de la greutăţile care ne înconjoară şi de la asuprirea care urmează să vină peste poporul lui Dumnezeu şi putem să privim în sus, spre cerul luminii şi al puterii! Dacă ne aşezăm de partea lui Dumnezeu, de partea lui Hristos şi a făpturilor cereşti inteligente, scutul cel larg al Celui Atotputernic este deasupra noastră, Dumnezeul cel puternic al lui Israel este ajutorul nostru şi nu trebuie să ne temem. Cei ce se ating de poporul lui Dumnezeu se ating de lumina ochilor Săi. – Solii alese, cartea 2, p. 372, 373
Isus este marea lumină care îl luminează pe fiecare om care vine în lume. Tot cerul este interesat de conflictul care are loc în această lume între adevăr și rătăcire, lumină și întuneric. Marea Sursă a întregii lumini strălucește în mod constant, iar cei care vor prinde razele Sale și le vor reflecta asupra altora vor fi purtători de lumină în această lume întunecată. Noi nu suntem plăcuți lui Dumnezeu atunci când îi permitem minții noastre să stăruie asupra imperfecțiunilor noastre, plângându-ne tot timpul de starea noastră și având ochii îndreptați continuu asupra defectelor și greșelilor noastre. Vino la Isus! El este lumina lumii. Prinde-te de puterea Lui prin credință și fă pace cu El. Vei mai vorbi despre slăbiciunea ta? Nu, nu, pentru că acest lucru este pe placul vrăjmașului. Insistă asupra marelui ajutor care ți-a fost oferit în Isus, Răscumpărătorul tău. – „Are You Light-bearers?” Australasian Union Conference Record, May 6, 1907
Cum se face că noi, niște ființe căzute și păcătoase, Îi putem aduce plăcere, încântare, unui Dumnezeu sfânt?
5. Ce ne învață Romani 8:1 și Romani 5:8 despre situația noastră înaintea lui Dumnezeu?
Dumnezeu Își revarsă harul asupra oamenilor înainte de orice răspuns din partea acestora. Înainte să spunem sau să facem ceva, Dumnezeu Se apropie de noi și ne oferă oportunitatea de a-I accepta sau respinge iubirea. După cum spune Romani 5:8, „Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi” (compară cu Ieremia 31:3). Și putem fi împăcați cu Dumnezeu și chiar plăcuți în ochii Lui, prin credința în lucrarea Răscumpărătorului nostru.
6. Citește 1 Petru 2:4-6 și compară cu Evrei 11:6. Ce aflăm despre cum putem fi pe placul lui Dumnezeu?
Fără intervenția lui Dumnezeu, oamenii căzuți sunt incapabili să Îi ofere lui Dumnezeu ceva de valoare. Cu toate acestea, Dumnezeu, în harul și mila Lui, a găsit posibilă o cale, prin lucrarea Domnului Hristos. Mai precis, „prin Isus Hristos” putem să aducem „jertfe duhovnicești plăcute lui Dumnezeu” (1 Petru 2:5). Deși „fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui” (Evrei 11:6), prin mijlocirea Domnului Hristos Dumnezeu îi va face pe credincioși „desăvârșiți în orice lucru bun, ca să fac[ă] voia Lui și să lucreze în [ei] ce-I este plăcut, prin Isus Hristos. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin” (Evrei 13:21). Cei care Îi răspund lui Dumnezeu prin credință sunt considerați neprihăniți în ochii Lui prin medierea lui Hristos, a cărui neprihănire este singura acceptabilă. Așadar cei care răspund avansurilor de iubire ale lui Dumnezeu sunt considerați demni prin mijlocirea lui Hristos (Luca 20:35), iar El îi transformă după chipul Său (1 Corinteni 15:51-57; 1 Ioan 3:2). Lucrarea lui Dumnezeu de răscumpărare are loc nu numai pentru noi, ci și în noi.
De ce este atât de încurajatoare ideea că Hristos mijlocește pentru tine în cer?
Nu există nicio încurajare dată pentru necredință. Domnul Își manifestă harul și puterea iar și iar, dar acest lucru ar trebui să ne învețe că este întotdeauna folositor, în toate împrejurările, să prețuim credința, să vorbim despre credință, să acționăm prin credință. Nu trebuie să ne lăsăm inimile și mâinile slăbite, permițând sugestiilor venite din partea unor minți suspicioase să planteze în inimile noastre semințele îndoielii și ale neîncrederii [Evrei 3:12 citat].
Domnul lucrează în cooperare cu voința și faptele agentului uman. Este privilegiul și datoria fiecărui om să-L creadă pe Dumnezeu pe cuvânt, să creadă în Isus ca Mântuitor personal și să răspundă cu înflăcărare, imediat, la propunerile pline de har pe care El le face. El trebuie să studieze să creadă și să asculte de învățătura divină din Scripturi. El trebuie să-și bazeze credința nu pe sentimente, ci pe dovezi și pe Cuvântul lui Dumnezeu. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 7, p. 924
Dumnezeu a făcut tot ce a putut să facă pentru a-Şi arăta marea Sa iubire şi mila Sa. … „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). De aceea, fii liniştit, pentru că ai asigurarea iubirii lui Dumnezeu. Nu pentru că noi L-am fi iubit mai întâi pe El, ci Dumnezeu ne-a iubit pe noi, căci, pe când „eram noi încă păcătoşi” (Romani 5:8), Hristos a murit pentru noi, luând toate măsurile pentru răscumpărarea noastră. Deşi, prin neascultare, noi am meritat neplăcerea lui Dumnezeu şi condamnarea, cu toate acestea, El nu ne-a uitat şi nu ne-a lăsat să ne luptăm cu puterea vrăjmaşului în propria şi limitata noastră tărie. Îngerii cereşti poartă bătăliile noastre şi, conlucrând cu ei, putem fi biruitori asupra puterilor răului. Dacă ne apropiem de El prin credinţă, El Se apropie de noi, adoptându-ne în familia Sa, făcându-ne fii şi fiice, copii ai Săi. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 53 (16 febr.)
Dumnezeu şi Hristos au cunoscut de la început apostazia lui Satana şi căderea lui Adam prin puterea amăgitoare a marelui apostat. Planul de mântuire a fost alcătuit pentru a răscumpăra neamul omenesc căzut şi pentru a-i da o nouă şansă. Domnul Hristos a fost desemnat ca mijlocitor încă de la creaţiune, stabilit din veşnicie să fie Înlocuitorul şi Garantul nostru. Înainte să fi fost făcută lumea, s-a plănuit ca divinitatea lui Hristos să fie înveşmântată în natura omenească. El spune: „Mi-ai pregătit un trup” (Evrei 10:5). …
… Lucrarea de răscumpărare este aceea de a aduce omenirea în Hristos, de a aduce neamul omenesc să fie una cu Divinitatea. Domnul Hristos a luat natura omenească pentru ca omul să poată fi una cu El, după cum El este una cu Tatăl, aşa încât Dumnezeu să-l poată iubi pe om aşa cum Îl iubeşte pe Singurul Său Fiu, pentru ca oamenii să poată fi părtaşi naturii divine şi să fie desăvârşiţi în El. – Solii alese, cartea 1, p. 250
În virtutea milei și mijlocirii Lui, Dumnezeu este încântat chiar și de cel mai mic răspuns pozitiv la dragostea Sa. Prin Acela care este Singurul demn de iubire și care este El Însuși întru totul neprihănit, fiecare dintre noi poate fi considerat neprihănit și socotit între cei iubiți de Dumnezeu care vor trăi cu El în iubire desăvârșită pentru totdeauna. Aceasta este marea speranță a răscumpărării, care implică lucrarea lui Hristos pentru noi în ceruri.
7. Cum îi răspunde Domnul Isus bărbatului din Marcu 9:17-29? Cât de multă credință este suficientă?
Ucenicii nu au putut să scoată demonul; orice speranță părea pierdută. Dar Isus a venit și i-a spus tatălui: „Dacă poți crede, toate lucrurile sunt posibile celui ce crede” (Marcu 9:23, BTF). Iar tatăl a răspuns cu lacrimi în ochi: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9:24). De observat că Isus nu i-a spus bărbatului: „Întoarce-te la Mine când vei avea mai multă credință.” În schimb, strigătul bărbatului: „Ajută necredinței mele!” a fost suficient.
Fără credință nu putem să-I fim plăcuți lui Dumnezeu (Evrei 11:6), totuși Isus acceptă chiar și cea mai mică credință și, prin credință (prin mijlocirea lui Hristos), putem să fim pe placul Lui. Prin credință și datorită lucrării lui Hristos pentru noi, putem răspunde în moduri care Îl încântă pe Dumnezeu, la fel cum un tată este mulțumit când un copil îi aduce un dar lipsit de valoare.
Prin urmare, ar trebui să urmăm sfatul lui Pavel de a avea ca obiectiv „să-I fim plăcuți” lui Dumnezeu (2 Corinteni 5:9,10; compară cu Coloseni 1:10; 1 Tesaloniceni 4:1; Evrei 11:5). Și ar trebui să Îi cerem lui Dumnezeu să ne transforme preocupările atât pentru a cuprinde cele mai mari interese ale celor pe care îi iubim, cât și pentru a ajunge să-i iubim pe toți ceilalți. „Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia. În sârguinţă, fiţi fără preget. Fiţi plini de râvnă cu duhul. Slujiţi Domnului. Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune. Ajutaţi pe sfinţi când sunt în nevoie. Fiţi primitori de oaspeţi” (Romani 12:10-13).
Dacă Dumnezeu ne acceptă prin intermediul lui Hristos, cu cât mai mult ar trebui ca și noi să îi acceptăm pe alții, urmând regula de aur și porunca iubirii celui de lângă noi ca pe noi înșine. (Leviticul 19:18; Matei 22:39)!
Cuvintele spuse lui Isus la Iordan – „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” – cuprind întregul neam omenesc. Dumnezeu I-a vorbit lui Isus ca reprezentant al nostru. Oricât am fi de păcătoși și de slabi, noi nu suntem aruncați ca fără valoare. El ne-a primit „în Preaiubitul Lui” (Efeseni 1:6). Slava așezată asupra lui Hristos este o chezășie a iubirii lui Dumnezeu față de noi. Ea ne vorbește despre puterea rugăciunii, despre felul în care poate ajunge glasul omenesc la urechea lui Dumnezeu și cum sunt primite cererile noastre în curțile cerești. Prin păcat, pământul a fost despărțit de cer și înstrăinat de legăturile cu el, dar Isus l-a legat din nou de tronul slavei. Iubirea Lui l-a înconjurat pe om și a ajuns la cerurile preaînalte. Lumina care a venit asupra Mântuitorului nostru prin porțile deschise ale cerului va veni și asupra noastră când ne rugăm pentru ajutor ca să ne împotrivim ispitei. Glasul care I-a vorbit lui Isus îi spune fiecărui suflet credincios: Acesta este copilul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea. – Hristos, Lumina lumii, p. 113
„Dacă poți face ceva, fie-ți milă de noi și ajută-ne!” Câte suflete apăsate de păcat au făcut să răsune această rugăciune! Și tuturor, Mântuitorul milostiv le răspunde: „Dacă poți... Totul este cu putință celui care crede.” Credința este aceea care ne pune în legătură cu cerul și ne aduce puteri pentru a ne lupta cu forțele întunericului. În Hristos, Dumnezeu i-a asigurat omului mijloacele pentru a birui orice trăsătură păcătoasă și a rezista oricărei ispite, oricât de puternică ar fi. Dar mulți simt că le lipsește credința și din cauza aceasta stau departe de Hristos. Faceți ca aceștia, în deznădejdea și necredința lor, să se predea harului Mântuitorului lor milostiv. Să nu privească la ei, ci la Hristos. Acela care i-a vindecat pe bolnavi și a scos demoni când umbla printre oameni este același Mântuitor puternic și astăzi. Credința vine prin Cuvântul lui Dumnezeu. Însușiți-vă făgăduința Sa: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Aruncați-vă la picioarele Sale și strigați: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” Niciodată nu vei pieri dacă faci astfel, niciodată! – Hristos, Lumina lumii, p. 428, 429
În legăturile tale cu alții, așază-te în locul lor. Trăiește simțămintele lor. Înțelege dificultățile, dezamăgirile, bucuriile și necazurile lor. Identifică-te cu semenii tăi și fă pentru ei exact ceea ce ai dori să facă ei pentru tine, dacă tu ai fi în locul lor și ei în locul tău. Tratează-i așa cum ai dori să te trateze ei. Aceasta este adevărata regulă a onestității. … Aceasta a fost esența învățăturii profeților și va rămâne principiul divin, respectat de toți cei care sunt pregătiți pentru societatea sfântă din ceruri.
Regula de aur este principiul adevăratei amabilități și a fost cel mai bine văzută în viața și caracterul lui Isus. O, ce raze de bunătate, de duioșie și de frumusețe au strălucit în viața de zi cu zi a Mântuitorului nostru! Ce plăcută era atmosfera pe care o răspândea însăși prezența Sa! Același spirit se va vedea în viața și comportamentul copiilor Lui. Cei în care locuiește Hristos vor fi înconjurați de o atmosferă divină. … Chipurile lor vor reflecta strălucirea Sa, luminând calea pentru picioarele celor ce sunt istoviți și se poticnesc. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 134, 135
Suplimentar: Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, cap. 73
„Domnul este decepţionat când poporul Său se subapreciază. El doreşte ca aceia care sunt moştenirea Sa aleasă să-și vadă valoarea în funcție de preţul pus de El asupra lor. Dumnezeu i-a dorit, altfel nu L-ar fi trimis pe Fiul Său într-o misiune scump plătită pentru a-i răscumpăra. El are o lucrare pentru ei şi este foarte mulţumit când ei Îi adresează cele mai mari cereri, cu scopul de a preamări numele Său. Ei se pot aștepta la lucruri mari, dacă au credinţă în făgăduinţele Sale. Dar rugăciunea în numele lui Hristos înseamnă mai mult. Înseamnă a primi caracterul Său, a manifesta atitudinea Lui și a face lucrările Sale. Făgăduinţa Mântuitorului este condiţionată. «Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.» El îi salvează pe oameni nu în păcat, ci din păcat; iar aceia care Îl iubesc îşi vor dovedi iubirea prin ascultare. Orice ascultare adevărată vine din inimă. […] Voinţa, înnobilată şi sfinţită, va găsi cea mai mare plăcere în a-L sluji. Când Îl cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum avem privilegiul să-L cunoaştem, viaţa noastră va fi o viaţă de continuă ascultare. Prin aprecierea caracterului lui Hristos şi comuniunea cu Dumnezeu, păcatul va ajunge pentru noi ceva odios” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 668).
Zilnic:
2 Corinteni 10
2 Corinteni 11
2 Corinteni 12
2 Corinteni 13
Galateni 1
Galateni 2
Galateni 3
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 3
1. Ce a primit Pavel de la alte biserici ca să le poată sluji corintenilor?
2. Pentru ce i-a dat Domnul putere lui Pavel?
3. De cine trebuia Pavel să își aducă aminte când propovăduia?
4. În ce situație neprihănirea ar veni din Lege?
5. Care era parola și cuvântul de ordine al ucenicilor?
Hristos, Lumina lumii, cap. „Cine sunt frații Mei?”
Privire generală
Dumnezeul nostru iubitor este încântat să aibă o relație de iubire cu făpturile Sale.
Teme
1. Încântarea pe care ființele Sale i-o produc lui Dumnezeu arată cât de valoroși suntem în ochii Lui – Fiecare persoană este prețioasă în ochii lui Dumnezeu și are o importanță și o valoare incalculabilă. De aceea El este încântat, Își găsește plăcerea în fiii și fiicele Sale atunci când se pocăiesc și Îl caută. Parabolele din Luca 15 evidențiază că Dumnezeu Se bucură și sărbătorește salvarea unei persoane pierdute. Plăcerea pe care I-o aduce salvarea noastră arată cât de prețioși suntem în ochii lui Dumnezeu.
2. Plăcerea lui Dumnezeu este un motiv de bucurie și de laudă pentru oameni – Dumnezeu vrea să ne umple inima cu nespusă bucurie și Îl încântă bucuria și lauda oamenilor. El îi invită să își găsească și ei plăcerea în El când Îl laudă cu bucurie, prin rugăciuni și cântece. De asemenea, laudele la adresa lui Dumnezeu ne ajută să ne imaginăm și abia să așteptăm plăcerea și bucuria Lui viitoare alături de poporul Său.
3. Din cauza nelegiuirii noastre, avem nevoie de Domnul Hristos pentru a fi pe placul lui Dumnezeu – Suntem invitați să Îl bucurăm pe Dumnezeu prin aducerea de jertfe de laudă, sub forma recunoștinței de pe buzele noastre, a faptelor bune și a dăruirii. Dar nu putem face toate lucrurile acestea decât prin mijlocirea lui Hristos. Credința noastră este plăcută lui Dumnezeu numai prin intermediul lucrării Domnului Hristos în favoarea noastră.
Aplicație: Încântarea pe care I-o produc lui Dumnezeu făpturile Sale arată cât de valoroși suntem în ochii Lui și cât de mult Își prețuiește creația. Noi ce preț punem pe alții?
Comentariu
Încântarea pe care ființele Sale I-o produc lui Dumnezeu arată cât de valoroși suntem în ochii Lui
Parabola fiului risipitor ilustrează în mod remarcabil cât de valoroși suntem în ochii lui Dumnezeu. De fapt, toate cele trei parabole din Luca 15, care le sunt spuse cărturarilor și fariseilor care cârtesc (Luca 15:2), subliniază valoarea incredibilă în ochii lui Dumnezeu a ființelor umane (pierdute). Este demn de observat că fariseii și cărturarii nu vedeau nicio valoare în oamenii („păcătoși”) care erau primiți cu căldură de Isus. Ellen G. White subliniază că „fariseii aveau la adresa acestora doar batjocuri și condamnări, dar Domnul Hristos îi întâmpina ca pe niște copii ai lui Dumnezeu, într-adevăr înstrăinați de casa părintească, dar nu uitați de inima Tatălui” (Parabolele Domnului Hristos, p. 186).
Prin cele trei pilde Isus condamnă atitudinea de respingere din partea fariseilor, punând accentul pe încântarea divină de a-l recupera și a-l primi pe cel pierdut. Cu alte cuvinte, exprimarea în fiecare parabolă a bucuriei și a plăcerii arată cât de prețios este cel pierdut. În pilda oii pierdute, păstorul pleacă nerăbdător în căutarea ei „până când o găsește” (Luca 15:4). Se întoarce cu ea „cu bucurie pe umeri” (Luca 15:5). Cu cât conștientizăm mai mult cât de bucuros este păstorul, cu atât percepem mai mult cât de valoroasă este în ochii lui oaia care fusese pierdută. Fără îndoială, bucuria și plăcerea păstorului sunt peste măsură de mari și își invită vecinii și prietenii să se bucure împreună cu el (Luca 15:6).
Același tipar apare în celelalte două parabole. În cea a monedei pierdute, femeia caută moneda cu atenție „până când [o] găsește” (Luca 15:8). Apoi, cu o veselie peste măsură, își cheamă prietenele și vecinele să se bucure împreună cu ea (Luca 15:9). În pilda fiului risipitor, care este punctul culminant al celor trei pilde, fiul risipitor nu este doar pierdut, ci ni se spune și că a făcut cu încăpățânare pași progresivi spre acea situație, nedându-și seama inițial de adevăratele implicații ale deciziilor lui pripite și nesăbuite. În cele din urmă, când își vine în fire, fiul risipitor consideră că și-a pierdut demnitatea și valoarea în ochii tatălui din cauza propriului păcat: „Nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău” (Luca 15:19).
Cu toate acestea, acțiunile tatălui sunt diferite de așteptările rezonabile ale fiului. Tatăl „a alergat de a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat mult” (Luca 15:20). Este șocant că acestea nu sunt singurele expresii de bunăvoință și bucurie din partea tatălui. Fără a acorda atenție cererii fiului de a fi acceptat ca slujitor, tatăl pune accentul pe demnitatea fiului său, cerându-le slujitorilor să aducă „haina cea mai bună”, „un inel” și „încălțăminte” pentru el (Luca 15:22). Dar nu se oprește aici. Afirmarea valorii fiului prin intermediul hainelor speciale este intensificată de sărbătoarea remarcabilă pe care o inițiază tatăl: „Aduceți vițelul cel îngrășat și tăiați-l. Să mâncăm și să ne veselim” (Luca 15:23). Pe scurt, tatăl nu doar îl primește pe fiu, ci este și încântat de întoarcerea lui.
Până acum, descoperim în parabola fiului risipitor același tipar identificat în parabola oii pierdute și a monedei pierdute; anume, ce s-a pierdut este găsit și se sărbătorește această veste. Dar parabola fiului risipitor trece dincolo de toate acestea, întrucât sărbătoarea este puternic contestată de fiul mai mare (Luca 15:28-30). Această idee este relevantă pentru că ilustrează atitudinea fariseilor, de la începutul capitolului (vezi Luca 15:2). Atât fiul mai mare din parabolă, cât și fariseii critică ferm acceptarea păcătoșilor și părtășia/sărbătorirea la aceeași masă cu ei. Această nemulțumire a lor transmite modul în care ei subestimează valoarea primirii cu căldură a oamenilor. În schimb, parabola ne învață cum Dumnezeu Își prețuiește fii și fiicele și sărbătorește atunci când unii se pocăiesc și Îl caută. De aceea parabola se încheie cu tatăl care răspunde criticii fiului mai mare prin următoarea declarație: „Trebuia să ne veselim și să ne bucurăm” (Luca 15:32).
Cuvântul grecesc tradus cu „trebuia”/„se cuvenea” este verbul dei, care înseamnă literal „este necesar, este obligatoriu, trebuie” sau transmite ideea că ceva „ar trebui să se întâmple pentru că așa se cuvine” (Frederick W. Danker et al., A Greek-English Lexicon of the New Testament 2000, p. 214). Unele versiuni, inclusiv în limba română, îl traduc prin „se cuvenea” (BTF) sau „se cădea” (BINT). Substratul acestui limbaj al necesității este valoarea semnificativă conferită celui care a fost pierdut, dar acum este găsit. Din această perspectivă tatăl subliniază că „trebuie” să sărbătorească. Nu există nimic altceva de făcut în lumina valorii celui care este găsit. Ca și în cazul celorlalte două pilde, tatăl nu dorește să sărbătorească singur. Par să fie implicați slujitorii (Luca 15:17-22), iar tatăl face un apel insistent la fiul cel mare să participe și el. Fiul risipitor nu este doar „acest fiu al tău”, ca să folosim limbajul fratelui mai mare (Luca 15:30), ci și, potrivit apelului tatălui, „acest frate al tău” (Luca 15:32, subl. ad.).
Prin urmare, parabolele din Luca 15 rostite de Isus ne învață că încântarea lui Dumnezeu la salvarea fiilor și fiicelor Sale arată cât de valoroși suntem în ochii Lui. El vrea nu numai ca noi să ne simțim prețuiți datorită bucuriei Lui iubitoare, ci și să sărbătorim cu El (și prin urmare să prețuim cu toată inima) salvarea fraților și surorilor noastre.
Plăcerea lui Dumnezeu este un motiv de bucurie și de laudă pentru oameni
Țefania 3:17 și Psalmii 149:4 se aseamănă oarecum prin accentul pus pe plăcerea lui Dumnezeu. Psalmul 149 este o invitație la a-L lăuda pe Dumnezeu cu bucurie: „Să se bucure Israel de Cel ce l-a făcut, să se înveselească fiii Sionului de Împăratul lor!” (Psalmii 149:2). Motivul acestei invitații este prezentat în versetul 4: „Căci Domnul are plăcere de poporul Său şi slăveşte pe cei nenorociţi mântuindu-i.” Prin urmare, psalmul afirmă că plăcerea implică o relație. Dumnezeu este încântat de poporul Său și, pe baza aceasta, poporul este invitat să fie și el încântat de Domnul în timp ce Îl laudă cu bucurie.
Tot la fel, Țefania 3:14 îi îndeamnă pe cei din poporul lui Dumnezeu să Îl laude cu bucurie pe Domnul. „Strigă de bucurie, fiica Sionului! Strigă de veselie, Israele! Bucură-te şi saltă de veselie din toată inima ta.” Acest îndemn este urmat de sublinierea, în Țefania 3:17, că Dumnezeul cel puternic și mântuitor este în mijlocul poporului Său și că „Se va bucura de [popor] cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui şi nu va mai putea de veselie pentru [popor]”. În timp ce în Psalmul 149 plăcerea lui Dumnezeu este motivul pentru lauda și bucuria oamenilor, în Țefania 3, laudele la adresa Lui sunt menite să prefigureze plăcerea și bucuria viitoare ale lui Dumnezeu în legătură cu poporul Său.
Avem nevoie de Domnul Hristos pentru a fi pe placul lui Dumnezeu
Printre modurile în care suntem invitați în Scriptură să Îi fim plăcuți lui Dumnezeu (vezi, de exemplu, Evrei 11:5,6; 2 Corinteni 5:9; Coloseni 1:10; 1 Tesaloniceni 4:1), Evrei 13:15 ne îndeamnă să aducem continuu jertfe de laudă lui Dumnezeu, care includ recunoștința buzelor noastre, binefacerea și dăruirea. Versetul următor conchide: „Căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi plac” (Evrei 13:16). Este demn de remarcat că primele cuvinte din Evrei 13:15 indică faptul că nu trebuie să aducem aceste jertfe de unii singuri, ci să aducem jertfe de laudă „prin El [Isus]”. Cu alte cuvinte, nu putem să fim pe placul lui Dumnezeu cu laudele și faptele noastre bune. Numai prin Hristos, laudele și faptele noastre pot fi aduse ca jertfe spirituale care Îi sunt cu adevărat plăcute lui Dumnezeu.
Aplicație
Ființele umane sunt înzestrate cu o valoare extraordinară. Ești valoros pentru că ești creat după chipul lui Dumnezeu. Este extraordinar gândul că Dumnezeu prețuiește oamenii mai mult decât ne-am putea imagina. Având în minte această perspectivă, discutați întrebările de mai jos:
1. Cum ar putea respectul și dragostea noastră pentru oamenii pe care îi întâlnim în viața de zi cu zi să le arate cât de prețioși sunt în ochii lui Dumnezeu?
2. În ce moduri este posibil ca oamenii care se declară religioși să disprețuiască, din păcate, demnitatea și valoarea celorlalți?
3. Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu vor dori să știe cum să-I fie pe plac. Dar cum putem, de fapt, să-I aducem încântare lui Dumnezeu? În ce măsură se leagă modul în care îi prețuim pe ceilalți oameni de plăcerea pe care Dumnezeu o găsește în salvarea poporului Său?
4. Ce poți face pentru a prețui fiecare persoană până într-acolo încât să te bucuri de salvarea ei și să proclami bunătatea și dragostea neclintită a lui Dumnezeu?
5. Oferă un exemplu practic al modului în care mijlocirea lui Hristos ne permite să fim plăcuți lui Dumnezeu prin faptele noastre.