Ce a făcut Dumnezeu - partea 1

Oamenii sunt fascinați de realizările incredibile. Ne place să știm cine este cel mai rapid alergător din lume, cine poate crește cei mai mari dovleci și cine poate rezolva cele mai complicate probleme de matematică fără ajutorul unui calculator.

Vor mai avea, însă, astfel de realizări o mare semnificație peste un milion de ani? Va ține cont Dumnezeu la judecată de niște lucruri de felul acesta? Care sunt lucrările pe care le prețuiește El? „Cel care vrea să atingă un adevărat succes în viață trebuie să păstreze în fața sa, în mod constant, țelul vrednic de străduința sa. Un astfel de țel este pus înaintea tinerilor de astăzi. Țelul dat de cer, de a duce Evanghelia lumii în această generație, este cel mai nobil țel pe care îl poate avea vreo făptură omenească” (Educație, p. 262).

Faptele de bravură sau demonstrațiile intelectuale sunt doar temporare. Pe de altă parte, victoriile în slujba lui Dumnezeu sunt veșnice. Sufletele câștigate pentru Împărăția Sa sunt trofeele Lui eterne. Iar aceia care câștigă suflete sunt trecuți în galeria Lui de celebrități. „Cel înțelept câștigă suflete” (Proverbele 11:30). „Cei înțelepți vor străluci ca strălucirea cerului și cei ce vor învăța pe mulți să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac și în veci de veci” (Daniel 12:3).

Dacă vrem să câștigăm suflete și dacă vrem să fim noi înșine mântuiți, trebuie să înțelegem răspunsurile la anumite întrebări, precum următoarele: „De ce avem nevoie să fim mântuiți? Cum pot fi salvat? Cum pot ști dacă sunt convertit? Cum pot fi sigur de viața veșnică?”

Să începem prin a lua în considerare de ce avem nevoie de mântuire. În primul rând, suntem născuți cu o mare problemă. Deși nu a fost alegerea noastră, am moștenit o varietate de defecte, de nepotriviri sociale și tendințe rele ce fac ca egoismul să fie în mod automat punctul nostru de început.

În al doilea rând, fiecare dintre noi a crescut într-o societate imperfectă. Familiile noastre sunt date peste cap. Cartierele și orașele în care trăim întâmpină probleme. Națiunile noastre trec prin perioade de tulburare. Cu toții am auzit cuvinte furioase și am văzut imagini vulgare. Într-un mod subtil, dar puternic, rudele, prietenii, colegii de școală și programele TV nelegiuite ne influențează să păcătuim.

În al treilea rând, din cauză că am păcătuit cu toții, suntem despărțiți de Dumnezeu și condamnați la moarte veșnică. Urmărind relatarea biblică a păcătuirii lui Adam și a Evei, ne este ușor să vedem care este rezultatul doar al unui singur act de neascultare. Iar noi, prin comparație, cu toții am păcătuit de nenumărate ori.

În al patrulea rând, dacă începem astăzi să ne supunem în mod perfect legii lui Dumnezeu, ar putea fi considerat acest lucru drept ispășire măcar pentru un singur păcat anterior? Cunoașteți intuitiv răspunsul la această întrebare. Dacă o persoană fură azi, ea nu poate fi salvată de la condamnare pentru că mâine nu va mai fura. Noi suntem datori față de Dumnezeu să dăm dovadă de o ascultare perfectă, astfel încât să nu putem face niciodată nimic suplimentar pentru a câștiga merite sau ca o compensație față de păcatele anterioare.

În al cincilea rând, noi ne bucurăm în mod natural de obiceiurile noastre rele și respingem mustrarea și corecția. „Până când le va plăcea batjocoritorilor batjocura și vor urî nebunii știința?... Pentru că au urât știința și n-au ales frica de Domnul, pentru că n-au iubit sfaturile mele și au nesocotit toate mustrările mele…” (Proverbele 1:22,29,30).

În al șaselea rând, nici măcar pedeapsa sau durerea și suferința, care sunt urmările naturale ale păcatului, nu pot vindeca bolile noastre spirituale. „Ce pedepse noi să vă mai dea, când voi vă răzvrătiți din ce în ce mai rău? Tot capul este bolnav și toată inima suferă de moarte! Din tălpi până în creștet, nimic nu-i sănătos, ci numai răni, vânătăi și carne vie, nestoarse, nelegate și nealinate cu untdelemn” (Isaia 1:5,6).

În sfârșit, fără intervenția lui Dumnezeu, nici măcar nu am vrea să răspundem chemării Lui. În mod natural, noi suntem înclinați mai degrabă să-L ignorăm pe Dumnezeu. „Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu” (Romani 3:11).

Prin urmare, noi toți suntem în întregime pierduți până când Evanghelia nu lucrează un miracol în viețile noastre. Din acest motiv, avem nevoie de un Mântuitor.

1. De ce este câștigarea de suflete cea mai nobilă și cea mai merituoasă realizare pe care o putem îndeplini?

2. Lecția spune că, dacă dorim să fim persoane ce câștigă suflete, trebuie să știm de ce avem nevoie de mântuire și cum putem fi salvați. De ce este adevărat acest lucru?

3. Lecția ne prezintă șase motive pentru care avem nevoie de mântuire. Gândiți-vă cum vi se aplică personal fiecare dintre aceste motive; scrieți apoi o parafrazare personalizată a fiecărui motiv, completând liniile de mai jos.
a.
b.
c.
d.
e.
f.

Dacă nu ar interveni Creatorul nostru, chiar și un singur păcat ar face ca situația noastră să fie complet lipsită de speranță. Lăudat să fie Dumnezeu pentru că a intervenit, și cazul nostru nu este pierdut! Cu toate acestea, numeroși oameni se simt lipsiți de speranță, deoarece nu-L cunosc pe Mântuitorul. Un fost deist, William Miller, și-a exprimat disperarea prin următoarele cuvinte:

„Dispariția totală era un gând rece și tăios, iar ideea de a da socoteală însemna distrugere sigură pentru toți... Veșnicia – ce însemna? Și moartea – de ce exista? Cu cât reflectam mai mult, cu atât eram mai departe de o explicație. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mai confuze îmi erau concluziile. Am încercat să nu mai gândesc, dar n-am putut să-mi stăpânesc gândurile. Eram cu adevărat nenorocit, dar nu înțelegeam cauza. Murmuram și mă plângeam, dar nu știam contra cui. Știam că ceva era rău, dar nu știam cum și unde să găsesc binele. Mă tânguiam, dar fără speranță” (Tragedia veacurilor, p. 324).

Dumnezeu știe că vom experimenta aceste sentimente. El cunoaște provocările pe care le avem de înfruntat din cauza genelor deficiente și a circumstanțelor nefericite. Inima Sa blândă și plină de iubire nu poate suporta gândul de a ne abandona în voia destinului nostru mizerabil. De fapt, El are atât de multă milă încât nici măcar nu mai așteaptă să-I cerem ajutorul. Înainte să avem și cel mai mic interes față de mântuirea noastră, înainte să știm măcar că suntem pierduți, înainte chiar să ne naștem, Dumnezeu a pus în mișcare planul uimitor al mântuirii, pe care l-a alcătuit mai înainte chiar și de crearea lumii noastre (vezi Tit 1:2; Romani 13:8). „Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiți. Pentru un om neprihănit, cu greu ar muri cineva, dar pentru binefăcătorul lui poate că s-ar găsi cineva să moară. Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:6-8).

Prin viața Sa fără pată, Isus a oferit, de asemenea, un model pe care să-l urmăm. El ne-a arătat cum ar trebui să trăim și cum putem să trăim. Gândiți-vă o clipă la exemplul Său: „Și la aceasta ați fost chemați, fiindcă și Hristos a suferit pentru voi și v-a lăsat o pildă, ca să călcați pe urmele Lui. «El n-a făcut păcat și în gura Lui nu s-a găsit vicleșug.» Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri și, când era chinuit, nu amenința, ci Se supunea dreptului Judecător. El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui ați fost vindecați” (1 Petru 2:21-24).

Pe acest Mântuitor plin de dragoste, Dumnezeu L-a dezvăluit deistului deznădăjduit, William Miller. Mai târziu, acesta a scris cum L-a descoperit pe Mântuitorul: „Deodată, caracterul unui Mântuitor mi-a fost întipărit viu în minte. Părea că ar putea să existe o ființă atât de bună și miloasă, încât să facă ispășire pentru păcatele noastre și, prin aceasta, să ne salveze de pedeapsa pentru păcat... Am înțeles că Biblia prezenta tocmai un asemenea Mântuitor de care aveam eu nevoie.

Eram uimit să descopăr că o carte pe care o consideram neinspirată poate să conțină principii atât de perfect adaptate nevoilor unei lumi căzute. Am fost constrâns să admit că Scripturile trebuie să fie o descoperire de la Dumnezeu. Ele au devenit încântarea mea și am găsit în Isus un prieten. Am găsit că în ea era dezvăluit tot ce putea să-mi dorească inima și am aflat un remediu pentru toate bolile sufletului. Am pierdut gustul pentru orice altă lectură și mi-am dedicat inima primirii înțelepciunii de la Dumnezeu” (Tragedia veacurilor, p. 325).

Și voi Îl puteți găsi în Biblie pe Mântuitorul, care dorește cu ardoare să vă salveze. Deschideți paginile Scripturii și rugați-L pe Dumnezeu să vi-L dezvăluie pe acest Mântuitor plin de dragoste.

4. Descrieți diversele moduri prin care ați simțit nevoia de un mântuitor.

5. Dacă nu ați simțit cu adevărat nevoia unui mântuitor, sunteți capabili să-L apreciați pe Isus? De ce nu?

Dumnezeu i-a creat pe Adam și pe Eva, iar după aceea le-a oferit o perioadă de probă. Altfel spus, le-a dat timp să-și dovedească loialitatea față de El prin ascultare. Numai că ei au eșuat. De îndată, moartea, ca sentință dreaptă, și-a intrat în drepturi. Atunci de ce nu au murit în ziua când au păcătuit?

„Hristos, ispășitorul păcatelor noastre, a declarat: «Voi lua locul lui Adam. Voi lua asupra Mea pedeapsa pentru păcatul lui. El va avea parte de un alt proces. Voi garanta pentru el un timp de probă. Va avea privilegiile și oportunitățile unui om liber; i se va permite să-și exercite puterea de a alege oferită de Dumnezeu. Voi amâna ziua procesului lui. La judecată, va fi obligat să apară în fața tribunalului lui Dumnezeu»” (The Atlantic Union Gleaner, 19 august 1903).

Atunci când Isus Hristos S-a oferit pe Sine ca garant pentru rasa umană căzută, Dumnezeu a amânat judecata și i-a dat omului o a doua perioadă de probă, oferindu-i șansa de a se întoarce la loialitatea față de Dumnezeu, conformându-se cerințelor Sale. Plasând judecata în viitor mai degrabă decât imediat, Dumnezeu a dat fiecărei ființe umane darul unei perioade noi de probă – șansa de a se întoarce la loialitatea față de Dumnezeu și de a construi un caracter potrivit pentru cer.

Perioada noastră de probă actuală și judecata din viitor sunt daruri foarte prețioase din partea lui Dumnezeu. Acestea fac parte din ceea ce El a făcut ca să ne ajute să ajungem în cer. „Și, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, tot așa Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea celor ce-L așteaptă” (Evrei 9:27,28).

Mai mult, Dumnezeu ne oferă o putere infinită ca să ne schimbăm inimile fățarnice în unele sfinte. Dar cum a făcut posibil ca niște oameni slabi ca noi să avem acces la această putere? Ascultați cu atenție. Imensa putere creatoare a lui Dumnezeu a fost depozitată în scrierile Sfintei Scripturi. Această veste bună este inimaginabilă! Iar această putere va lucra concret și eficient în fiecare persoană care crede.

„Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte” (2 Petru 1:3,4).

Așadar, Însuși Dumnezeu a luat asupra Sa pedeapsa pentru păcatele noastre. Ne-a oferit un model cum să trăim. Ne-a dat a doua șansă. Prin intermediul Bibliei, a dat puterea creatoare infinită oricui crede în El. Toate acestea au fost făcute înainte ca noi chiar să căutăm ajutor.
Într-adevăr, Dumnezeu a făcut multe ca să ne ajute să ajungem în cer. Asta nu este tot însă, și sunt mult mai multe lucruri pe care El le-a făcut pentru noi. Iar atunci când vom cunoaște ceea ce Dumnezeu a făcut, vom avea o idee mai bună despre felul în care trebuie să răspundem.

6. Fără perspectiva judecății viitoare, când ar avea loc judecata pentru păcate?

7. Pe ce bază a putut Dumnezeu să amâne judecata?

8. De obicei, oamenilor nu le place ideea de a fi într-o perioadă de probă. Atunci de ce este o binecuvântare că ni s-a dat o a doua perioadă de probă?

Primii mei ani

Mai multe persoane mi-au solicitat să prezint câteva amintiri din primii mei ani și din manifestările faptelor Domnului față de poporul Său. Fiind familiarizat cu mișcarea adventistă din 1843–1844 și proclamând doctrina din 2 ianuarie 1849, consider că este o plăcere „să vorbesc despre lucrurile pe care le-am văzut și le-am auzit”. Mai întâi voi atrage atenția asupra unor lucruri din primii ani ai vieții mele.

M-am născut în Victor, N.Y., pe data de 26 ianuarie 1832. Tatăl meu era un sincer predicator metodist local. Când aveam trei ani, domnișoara Bibbins a deschis o școală pentru prichindei într-una din sălile de clasă ale bisericii metodiste din localitate. În ultima zi de școală, am fost duși cu toții în sanctuarul unde părinții noștri, precum și alți oameni, se adunaseră să asculte recitaluri. Printre ceilalți, am fost chemat și eu să țin primul discurs public din viața mea, constând într-o scurtă poezie pe care o învățasem.

În zilele copilăriei noastre, părinții își duceau odraslele la „sărbătorile iubirii” și la programele de părtășie ale bisericii. Îmi amintesc bine cum, pe măsură ce erau prezentate mărturiile, acestea erau umezite cu lacrimi și însoțite de strigăte de laudă ce ne emoționau inimile tinere. Îmi mai amintesc și cât de simplu și de îngrijit se îmbrăcau oamenii, fără să afișeze bijuterii.

În acele zile, aceia care urmau să participe la comuniune primeau un bilet de la liderul clasei. O femeie nu a primit bilet pentru că purta aur. La puțin timp după aceea, fiica ei a fost exclusă din biserică pentru că a participat la un bal. Sărmana fată! În urma acelei nopți de dans a răcit grozav, s-a îmbolnăvit și a murit. La înmormântarea ei, pastorul a exprimat unele îndoieli în privința acceptării ei de Domnul.

Odată, pe când tatăl meu lucra la construcția unei case, muncitorii voiau să mute o grămadă mare de pietre de partea cealaltă a gardului. Unchiul meu, care era unul dintre tâmplari, mi-a spus că, dacă le voi muta cu mica mea roabă, voi găsi o monedă de șase pence (doisprezece cenți jumătate) sub ultima piatră. Bineînțeles, am muncit din greu să ajung la ultima piatră și, evident, am găsit dedesubt moneda promisă. Știam foarte bine că unchiul meu a trebuit să-mi distragă atenția chiar înainte să culeg ultima piatră.

Interesant este însă cum am folosit moneda. În vremea aceea, metodiștii făceau lucrare misionară pe coasta de vest a Africii. Cu un real interes, am decis că ar trebui să cumpăr cu moneda mea de șase pence un Nou Testament pentru un sărman băiat păgân. În săptămâna aceea, la casa pastorului urma să aibă loc o întâlnire pentru oamenii care voiau să aducă haine, bani și altele pentru a fi trimise în Africa.

În ziua întâlnirii misionare, am fost trimis la magazin să cumpăr unele articole. Nu știu dacă voia să mă testeze sau nu, însă negustorul mi-a arătat câteva lucruri pe care știa că le iubesc și s-a oferit să mi le vândă cu prețul de șase pence. În sufletul meu s-a dat o luptă dacă să le cumpăr sau nu. Apoi m-am gândit la sărmanii păgâni și am ieșit din magazin în fugă. M-am grăbit să ajung la casa pastorului chiar când se adunau oamenii și i-am dat moneda de șase pence, spunând: „Vreau să trimit un Nou Testament sărmanilor păgâni.” După aceea, am plecat spre casă la fel de brusc cum apărusem. Când ieșeam, l-am văzut pe pastor ținând în mână moneda și vorbind oamenilor. Unii dintre ei lăcrimau. Îmi imaginez că a făcut ca moneda mea de șase pence să valoreze mai mult de doisprezece cenți și jumătate. Știu că după aceea am fost foarte fericit.

În iarna anului 1837, în noaptea de dinaintea celei de-a șasea aniversări, pe cer s-a văzut o imagine terifiantă ce a ținut toată noaptea. Era manifestarea înflăcărată a aurorei boreale. Vecinii de vizavi îi luaseră pe tata și pe mama într-o călătorie cu sania pentru a petrece seara alături de o altă familie aflată la două mile distanță. Două fete din familia vecinului și domnișoara Horton, în vârstă de 18 ani, au venit să petreacă noaptea cu noi, copiii. Pe la ora șapte, în timp ce ne bucuram de jocurile noastre copilărești, s-a văzut dintr-odată fulgerarea unei lumini roșii. „A luat foc casa!”, a strigat fratele meu și ne-am grăbit cu toții să ieșim pe ușă afară. Dar ce priveliște ne-a întâmpinat! Cerul întreg avea înfățișarea unei flăcări ce se contopea cu norii tulburi. Imaginea reflectată pe zăpadă era cea a unor valuri de foc ce se rostogoleau de pe coline.

Până și domnișoara Horton a rămas înmărmurită și a strigat: „Este sfârșitul lumii!” Părinții noștri, care ne anticipaseră groaza, s-au întors curând ca să ne risipească temerile. Unii vecini au stat treji toată noaptea pentru a urmări măreția în continuă schimbare a fenomenului. Aurora a fost vizibilă în toate teritoriile de atunci ale Statelor Unite.

Adevăratul Păstor

Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc și ele vin după Mine. Eu le dau viața veșnică, în veac nu vor pieri și nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toți și nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu și Tatăl una suntem.”

Isus Hristos este Păstorul cel Bun. El deschide calea și își cheamă oile să-L urmeze. Aceia care Îl aud și ascultă de vocea Sa Îi vor urma exemplul în toate lucrurile. Familiarizându-se cu El zilnic, vor crește tot mai mult în asemănarea cu El. Aceștia vor fi blânzi și smeriți, iar gelozia și invidia nu-și vor găsi locul în viața lor.

Auzim glasul lui Hristos? Îl urmăm noi pe El? Este foarte important să știm dacă Îl urmăm pe adevăratul Păstor. Pentru a-L cunoaște, trebuie să studiem cuvântul Său, căci astfel ne vorbește El. La fiecare pas, cuvântul nostru de ordine trebuie să fie: „Ce spune Scriptura?” În cuvântul lui Dumnezeu găsim răspuns la fiecare întrebare. Acesta ne luminează calea și ni-L descoperă pe Păstorul cel Bun mergând înaintea noastră.

Hristos știa că oamenii nu pot să-și învingă vrăjmașul prin propria lor putere; drept urmare, a renunțat la roba și coroana împărătească și a venit pe pământ ca să-l învingă în numele nostru. El a fost ispitit în toate lucrurile cum suntem și noi, ca să știe cum să-i ajute pe cei ispitiți. L-a întâlnit pe Satana și l-a învins la fiecare ispită. El ne-a lăsat un exemplu de supunere perfectă. În puterea Sa, noi putem fi mai mult decât biruitori. El este capabil să-i salveze pe toți cei ce vin la Dumnezeu prin El.

Domnul nostru Isus Hristos este un învingător, iar aceia care Îl vor urma se vor găsi de partea biruitorului. Pe creștin îl așteaptă victorii prețioase. El poate fi slab, dar Răscumpărătorul știe care sunt nevoile acestuia și este capabil să-l întărească. Isus știe că Satana încearcă să obțină controlul asupra bărbaților și femeilor, dar El este pregătit să-i ajute pe toți aceia care vin la El să caute ajutor. El nu dorește ca vreunul dintre aceștia să piară și a făcut tot posibilul ca fiecare copil al lui Adam să câștige o victorie glorioasă, oricând ar fi ispitit. El a pus puterea cerului la îndemâna copiilor Săi.

Dumnezeu a făcut pentru noi tot ceea ce poate face dragostea infinită și nu ne cere în schimb decât supunere – adică să ne conformăm voinței Lui. El ne-a pus înainte un standard de neprihănire pe care Își dorește ca noi să-l atingem și ne cheamă să-I fim loiali, astfel încât să putem fi primiți în căminul din Eden din care Adam a fost izgonit în urma neascultării.

Un tânăr s-a apropiat de Hristos și L-a întrebat ce trebuie să facă pentru a moșteni viața veșnică. Mântuitorul i-a răspuns: „Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile.” Acesta este răspunsul Său pentru toți urmașii Lui din toate timpurile. Datoria noastră este arătată în porunci, iar dacă le vom asculta, vom câștiga viața veșnică. Dacă dorim să avem parte de cer și de bucuria de acolo, trebuie să încetăm să mai încălcăm legea; căci legea lui Dumnezeu este regula după care este cântărit orice caracter.

Satana lucrează plin de zel să ne împiedice să ne formăm caractere ce vor primi aprobarea lui Dumnezeu. Doar că aceia care sunt cu noi sunt mai mulți decât aceia care sunt împotriva noastră. Dumnezeu trimite îngeri din cer să fie alături de copiii Săi ca să-i îndepărteze de rău. Dacă ne lăsăm în grija Sa, putem să ne odihnim în siguranță, căci El a promis că niciun om nu va fi smuls din mâna Sa.

În trecut, mulți au suferit de dragul adevărului. Pentru ei, adevărul era mai scump decât orice și și-au dat de bunăvoie viața aceasta pentru cea veșnică. Și noi vom fi chemați să facem sacrificii de dragul adevărului. Cei care se bucură de slava lui Hristos trebuie să ia parte și la suferințele Lui. Să ne amintim că în casa pe care ne-o pregătește Mântuitorul nu se găsește nici tristețe, nici suferință. Despre cei care înving stă scris: „Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu și-I slujesc zi și noapte în Templul Lui.... Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogorî nici soarele, nici vreo altă arșiță. Căci Mielul care stă în mijlocul scaunului de domnie va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieții și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor.”

Porunca împărătească s-a făcut auzită: „Ieșiți din mijlocul lor și despărțiți-vă de ei, (...) nu vă atingeți de ce este necurat și vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, și voi Îmi veți fi fii și fiice, zice Domnul cel Atotputernic.” Ce onoare mai mare poate fi oferită unui muritor? Cu câtă grijă se pregătesc acei oameni care urmează să se înfățișeze înaintea unui monarh de pe pământ! Atunci, cu câtă grijă ar trebui să ne pregătim noi, cei care așteptăm să-L întâlnim pe Împăratul împăraților?

Dacă pregătirea noastră primește aprobarea Sa, vom locui mereu cu El și vom fi îmbrăcați în haina fără pată a neprihănirii lui Hristos. În mod cert merită să luptăm pentru aceasta. Darul gratuit al vieții veșnice este al nostru cu o singură condiție: „Binecuvântați sunt cei ce împlinesc poruncile Lui, ca să aibă dreptul la pomul vieții și să intre pe porți în cetate.” Rugăciunea mea este ca Dumnezeu să vă ajute să trăiți în așa fel încât să intrați în cetatea sfântă. —The Youth’s Instructor, 3 octombrie 1901

1. Descrie-i pe aceia care Îl urmează pe Isus, Păstorul cel Bun.

2. Ce trebuie să știm și este de o mare importanță? Ce trebuie să facem ca să cunoaștem aceasta?

3. Ce a știut Hristos că omul nu poate să facă? Prin urmare, ce a făcut El pentru noi?

4. Ce știe Isus că Satana încearcă să facă? Ce face El în privința aceasta?

5. Ce trebuie să facem dacă dorim să ne bucurăm de cer?

6. Ce anume lucrează Satana cu zel ca să ne împiedice să facem? Cum ne ajută însă Dumnezeu?

7. Ce lucrare suntem chemați să facem? Ce trebuie totuși să ne amintim?

8. Care este cea mai mare onoare ce poate fi conferită unui muritor? Cum se pregătesc oamenii să întâlnească un monarh pământean? Cum ar trebui să ne pregătim să-L întâlnim pe Isus?

9. Care este singura condiție pentru a primi darul gratuit al vieții veșnice?

9. Care este singura condiție pentru a primi darul gratuit al vieții veșnice?

Navigând în necunoscut - de Brad Mills

În 1920, când Leo și Jessie Halliwell și-au părăsit casele confortabile din Statele Unite ca să lucreze ca misionari în Brazilia, America de Sud, nu aveau nicio idee prin cât de multe aventuri aveau să treacă. În zilele acelea, comunicarea nu se făcea ca în prezent. Nu exista internet pentru a afla cum va fi vremea în Brazilia. Nu exista nici Skype și nici e-mail pentru a vorbi cu prietenii și cu familia. Pentru ei, Brazilia era o mare necunoscută.

După ce au locuit o perioadă în regiunea amazoniană a Braziliei, și-au dat seama că le era imposibil să călătorească fără o ambarcațiune. Prin urmare, Leo Halliwell a proiectat și a construit propria barcă de mică adâncime, iar pe data de 4 iulie 1931, Leo și Jessie au inaugurat-o, numind-o Luzeiro I, adică Purtătoarea luminii. Cei doi au petrecut mai bine de 20 de ani trăind și călătorind cu barca aceasta, precum și cu cele ce i-au urmat, ducând vestea bună a mântuirii oamenilor izolați din junglă, ce trăiau în zona vastă a fluviului Amazon și a sutelor de afluenți.

Într-o zi, micul echipaj călătorea în susul unui râu mic cu ape maronii mocirloase, într-o regiune în care nu mai fuseseră înainte. În zilele acelea, nu existau hărți nautice și nici GPS pentru a-i ajuta la navigat. Mica barcă a înaintat în acest teritoriu necunoscut mai multe zile, departe de orice oraș și sat. Călătorii nu știau ce-i așteaptă în amonte. După ce au ocolit un cot, Leo a văzut un bărbat ce vâslea într-o canoe. Bărbatul le-a făcut semn să-l ia și pe el la bord, ceea ce în zilele acelea era o practică destul de obișnuită. Chiar dacă Leo acționa conform unei reguli personale de a nu lua autostopiști de pe râu, ceva anume l-a îndemnat să meargă înainte și să-i întindă vâsla bărbatului.

Acesta era de vârstă mijlocie și s-a dus la pupa bărcii, unde Leo era ocupat cu pilotatul. Cei doi au conversat un pic, iar Leo l-a întrebat despre râu și ce comunități ar putea găsi în față. După un scurt timp, autostopistul l-a întrebat pe Leo dacă avea cunoștință de stâncile ce se găseau chiar sub linia apei. Uimit, Leo l-a întrebat la rândul lui: „Ce stânci?” Prietenul autostopist a înhățat volanul bărcii din mâna lui Leo și imediat a făcut o întoarcere rapidă la stânga. Când Leo a privit în urmă peste umăr, a văzut stâncile colțuroase ce ar fi însemnat sfârșitul micii sale bărci. Gândindu-se ce s-ar fi ales de el și de scumpa lui nevastă dacă barca ar fi lovit stâncile atât de departe de civilizație, s-a cutremurat. Leo i-a fost foarte recunoscător bărbatului pentru că le-a salvat viețile, precum și barca Luzeiro.

La puțin timp după aceea, autostopistul i-a spus lui Leo că putea opri barca ca să-l lase înapoi în canoea lui, acum că ajunsese la destinație. Uimit de faptul că nu vedea niciun sat și nicio casă în apropiere, Leo a încetinit barca, a oprit și și-a lăsat noul prieten să coboare. Încă o dată, Leo i-a mulțumit pentru intervenție. După ce s-a întors ca să pornească din nou motorul, a privit înapoi pentru ultima dată ca să-și ia rămas-bun. Doar că nu se mai vedea nicio canoe și niciun bărbat. Leo s-a grăbit să ajungă dintr-o parte a bărcii în cealaltă, uitându-se după prietenul lui, dar nu a mai zărit nimic. Atunci a știut că Dumnezeu trimisese un înger într-o canoe ca să-i salveze viața în ziua aceea.

Știi că Dumnezeu te cheamă și pe tine la o misiune? Așa cum i-a chemat pe Leo și Jessie în trecut, la fel te cheamă și pe tine azi ca să te ocupi de treburile Lui. În timpul nostru, Dumnezeu are nevoie de misionari credincioși, care să-L pună pe El pe primul loc. Poți să ai încredere că atunci când lucrezi pentru Domnul, îngerii Săi vor fi, de asemenea, în jurul tău.