Legalism sau dragoste?

La începutul secolului al XVIII-lea, Anglia era cuprinsă de un mare întuneric spiritual. Viciile și uriașa ignoranță caracterizau clasele de jos ale poporului, în timp ce clasele de sus se mândreau cu nelegiuirea lor. În principiu, națiunea se întorsese la păgânism.

Știți care a fost cauza acestui declin spiritual? V-ar surprinde să aflați că a fost rezultatul învățăturii că mântuirea poate fi câștigată făcând fapte bune? „Marea doctrină a îndreptățirii prin credință, atât de clar predicată de Luther, fusese aproape cu totul pierdută din vedere și înlocuită cu principiul romano-catolic că mântuirea se poate obține prin fapte bune” (Tragedia veacurilor, p. 257).

În lecția anterioară, am văzut că ascultarea este o condiție esențială pentru mântuire. Oricum, acest lucru nu înseamnă că ne supunem legii lui Dumnezeu pentru a câștiga mântuirea. Niciodată nu am putea câștiga favoruri de la Dumnezeu sau să devenim sfinți făcând fapte bune sau urmând un sistem de reguli. De fapt, este imposibil să trăiești o viață sfântă în timp ce inima este neconvertită. Pavel ne spune: „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună. Deci cei ce sunt pământești nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:7,8).

Când părea că întunericul nopții copleșise Anglia, Dumnezeu a ridicat reformatori care au avut un rol esențial în restaurarea în biserică a învățăturii biblice ce spune că mântuirea este obținută prin credința în Isus, nu prin faptele noastre bune. Acești bărbați, John și Charles Wesley, împreună cu prietenul lor George Whitefield, nu au înțeles la început că mântuirea este un dar gratuit. Ei fuseseră învățați că bunăvoința lui Dumnezeu putea fi câștigată printr-o viață virtuoasă și urmând regulile bisericii lor. Observați ce au făcut drept urmare.

„Convinși de nevoia sfințeniei inimii, cât și de corectitudinea conduitei exterioare, ei au început cu entuziasm să ducă o nouă viață. Prin cele mai conștiincioase și evlavioase eforturi, ei se străduiau să supună relele inimii firești. Duceau o viață de renegare de sine, binefacere și umilință, respectând cu mare strictețe și exactitate orice regulă care credeau că poate fi folositoare pentru obținerea a ceea ce doreau atât de mult – acea sfințenie care putea să le asigure bunăvoința lui Dumnezeu” (Tragedia veacurilor, pp. 257, 258).

Acești bărbați erau priviți drept fanatici religioși. Unii rânjeau și îi numeau „clubul sfinților”. Wesley însă era hotărât într-o singură privință. Indiferent cât o să-l coste, el dorea să fie mântuit și să aibă parte de bunăvoința lui Dumnezeu. Cu toate acestea, în ciuda eforturilor neobosite, nu a reușit să-și purifice inima.

„Dar nu și-au atins scopul propus. Inutile au fost eforturile lor de a se elibera de sub condamnarea păcatului sau de a-i sfărâma puterea. Era aceeași luptă pe care o dusese Luther în chilia din Erfurt. Era aceeași întrebare care îi torturase sufletul: «Cum poate un om să fie drept înaintea lui Dumnezeu?» (Iov 9:2)” (Ibid.). Voi cum vedeți lucrurile? Încercați să obțineți neprihănirea prin propriile eforturi? Sau ați aflat secretul pe care Wesley nu-l descoperise încă? 

1. Gândiți-vă la faptele bune pe care le faceți în prezent. Încercați în vreun fel să deveniți neprihăniți sau să obțineți bunăvoința lui Dumnezeu prin acestea? Dacă da, ce puteți învăța din experiența lui Wesley?

2. Cum poate fi aplicat sfatul adresat de Isus bisericii din Laodiceea celor care încearcă să devină neprihăniți prin propriile fapte bune? Apocalipsa 3:17,18

John și Charles Wesley nu au abandonat căutarea sfințeniei. Ei au continuat să ducă o viață de lepădare de sine, făcând tot ce știau că este corect. Ani de zile însă, nu au avut pace în inimă.

În această perioadă, frații Wesley au intrat în contact cu moravii germani, ai căror strămoși învățaseră de la Jan Huss doctrina mântuirii doar prin credință. John Wesley a fost profund impresionat de acești oameni. Odată, în timp ce traversa Oceanul Atlantic cu câțiva dintre ei, a avut ocazia să-i observe mai pe îndelete.

„Am observat cu mult timp înainte”, spunea el, „marea seriozitate a comportamentului lor. Ei dăduseră dovadă de o continuă umilință, îndeplinind pentru ceilalți pasageri acele servicii umile pe care niciunul dintre englezi nu era dispus să le facă; pentru acele servicii, ei n-au vrut și n-au primit nicio plată, spunând că era spre binele inimii lor mândre și că iubitorul lor Mântuitor făcuse mai mult pentru ei. Fiecare zi le dădea ocazia să manifeste o blândețe pe care nicio nedreptate nu putea să o clintească. Dacă erau îmbrânciți, loviți sau trântiți, se ridicau și plecau, dar nu se auzea nicio plângere din gura lor. Acum era ocazia de a proba dacă au fost eliberați de frică, așa cum fuseseră de mândrie, mânie și răzbunare.

Într-o zi, pe la mijlocul psalmului cu care și-au început slujba, marea s-a dezlănțuit și a sfâșiat în bucăți vela principală, valurile au acoperit corabia și s-au revărsat peste punte, ca și când adâncul cel mare urma să ne înghită. Printre englezi au izbucnit țipete grozave, în timp ce germanii continuau să cânte liniștiți. L-am întrebat pe unul dintre ei, după aceea: «Nu ți-a fost frică?» El a răspuns: «Îi mulțumesc lui Dumnezeu, nu». Apoi am continuat: «Dar femeilor și copiilor voștri nu le-a fost frică?» El a răspuns blând: «Nu, femeile și copiii noștri nu se tem de moarte»” (Tragedia veacurilor, pp. 258, 259).

John Wesley a fost convins că acești creștini aveau ceea ce el își dorea atât de mult. Ei aveau ceva mai mult decât un comportament fără pată; aveau pace în inimă. Cu ajutorul unuia dintre predicatorii moravi, Wesley a început să vadă că trebuie să renunțe la dependența de propriile fapte ca să se asigure de bunăvoința lui Dumnezeu și să se încreadă în întregime în Isus, Mielul lui Dumnezeu care ia asupra Lui păcatele lumii. În acea zi, realitatea neprihănirii prin credință i-a devenit limpede.

„La o adunare a Fraților moravi din Londra, a fost citită o declarație a lui Luther care descria schimbarea pe care Duhul lui Dumnezeu o produce în inima credinciosului. Pe când asculta, în sufletul lui Wesley s-a aprins credința. «Mi-am simțit inima încălzită în mod neobișnuit», spunea el, «am simțit că aveam încredere în Hristos, numai în Hristos, pentru mântuire. Mi-a fost dată asigurarea că El mi-a îndepărtat păcatele, da, chiar și pe ale mele, și m-a salvat de legea păcatului și a morții»” (Idem., pp. 259, 260).

Experiența lui Wesley poate fi și a voastră. Veniți la Hristos așa cum sunteți; nu așteptați până când v-ați făcut mai buni, căci lucrul acesta este imposibil. Încredințați-vă sufletul în întregime Lui. Acceptați darul Său de pocăință și iertare oferit vouă. Credeți că El poate și o să vă ierte păcatele, și vă va mântui, exact cum a promis. Când vă veți preda în întregime și necondiționat lui Dumnezeu și veți accepta făgăduințele Sale de parcă v-ar fi spuse vouă, indiferent că vă simțiți imediat inima „ciudat de încălzită” sau nu simțiți nimic, sunteți un copil al Împăratului. Nu mai sunteți în război cu Dumnezeu. „Deci, fiindcă suntem socotiți neprihăniți prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (Romani 5:1).

3. Ai trăit experiența lui Wesley de a accepta mântuirea doar prin credința în Isus Hristos?  Dacă nu, îngenunchează chiar acum și vino la Isus așa cum ești. Pentru un sfat mai bun și mai practic despre acest subiect, citiți Calea către Hristos, capitolul 6: „Credința și acceptarea.”

Cu toate că eforturile lui Wesley au fost direcționate greșit la început, Dumnezeu a înțeles după ce tânjea în inima lui; iar atunci când a sosit timpul, El S-a dezvăluit căutătorului sincer după adevăr și neprihănire. „De-a lungul anilor de eforturi obositoare și fără niciun semn încurajator – ani de aspră lepădare de sine, de reproșuri și umilire –, Wesley se dedicase ferm scopului său unic de a-L căuta pe Dumnezeu. Acum Îl găsise și a descoperit că harul pe care se chinuise să-l obțină prin rugăciuni și posturi, prin fapte de binefacere și sacrificiu de sine era un dar «fără bani și fără plată»” (Tragedia veacurilor, p. 260).

Wesley descoperise un adevăr minunat – faptul că mântuirea nu înseamnă doar respectarea unui set de reguli ce guvernează comportamentul exterior. Ea este un dar gratuit al lui Dumnezeu ce implică schimbarea inimii. În continuare, Wesley și-a dedicat viața predicării acestor două uriașe adevăruri: mântuirea este obținută prin credința în Isus, iar prin puterea reînnoită a Duhului Sfânt, viața zilnică este în conformitate cu exemplul lui Hristos.

Anterior convertirii lui, Wesley fusese foarte atent în privința comportamentului său. Cum a fost însă comportamentul lui după convertire? „Acum el își continua viața strictă și de renunțare de sine nu ca o temelie a credinței, ci ca un efect al ei; nu ca rădăcină, ci ca rod al sfințirii. Harul lui Dumnezeu în Hristos este baza speranței creștine, iar acest har se va manifesta prin ascultare” (Idem).

Dragostea adevărată nu întreabă: „Trebuie?”, ci mai degrabă: „Ce pot să fac mai mult pentru Tine?” Iar atunci când devenim copii ai lui Dumnezeu, bucuria noastră este să-I slujim. Dorința noastră cea mai profundă este să trăim în acel mod despre care Tatăl nostru ceresc spune că Îl mulțumește. „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și Legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmii 40:8).

Atunci când trăim prin credință – când credem în Isus, dragostea pentru Hristos va fi exprimată printr-o ascultare de bunăvoie. Cele două sunt legate în mod inseparabil. „Tot așa și credința, dacă n-are fapte, este moartă în ea însăși” (Iacov 2:17).

Când căutăm să facem voia lui Dumnezeu în toate, oamenii ne-ar putea acuza că suntem legaliști și că nu trebuie să fim atât de principiali în privința lucrurilor mici. La urma urmelor, nu dragostea este cea care contează? Ba da, este. „Isus i-a răspuns: «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău.» Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.» În aceste două porunci se cuprind toată Legea și Prorocii” (Matei 22:37-40).

Pentru a ne ajuta să înțelegem dragostea, ascultarea și comportamentul sunt strâns legate. Apostolul Ioan a scris: „Cunoaștem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu și păzim poruncile Lui. Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Și poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:2,3).

Legalismul înseamnă câștigarea mântuirii prin respectarea comportamentului exterior. Dar ascultarea adevărată nu înseamnă legalism, ci este rezultatul credinței. Scriitoarea inspirată explică acest lucru astfel: „Dar să observăm aici că ascultarea nu este doar o simplă conformare formală, ci și o slujire din iubire.... În loc de a-l elibera pe om de obligația ascultării, credința, și numai credința care ne face părtași ai harului lui Hristos, este cea care ne face capabili să ascultăm. Noi nu câștigăm mântuirea prin ascultarea noastră; pentru că mântuirea este darul fără plată al lui Dumnezeu, primit prin credință. Dar ascultarea este rodul credinței” (Calea către Hristos, pp. 43, 44).

Adevărata dragoste caută să mulțumească subiectul afecțiunii, în special în lucrurile mărunte. Când Îl iubim pe Dumnezeu, vom căuta să facem tot ce Îl mulțumește. Adevărata ascultare nu înseamnă legalism, ci este slujire din iubire. Așa cum Isus a spus: „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15).

4. Ce întrebare nu pune niciodată dragostea adevărată? Ce întrebare pune dragostea adevărată?  Gândiți-vă acum cu atenție la relația voastră cu Dumnezeu. Îl iubiți cu adevărat? De asemenea, gândiți-vă cu atenție la relația cu părinții și cu frații voștri. Îi iubiți cu adevărat?

5. Ce putem învăța din Matei 23:23 despre importanța lucrurilor mari și a lucrurilor mici?

6. Comparați 1 Corinteni 7:19 și Galateni 5:6. Ce vă spune despre relația dintre credință și ascultare?

Întâlnirea cu un pastor

A doua zi, pastorul baptist a venit în vizită acasă la familia care fusese interesată de prezentările mele. A sosit și un grup mare de vecini care l-au întrebat ce credea despre întâlnirile mele. „Aduceți-l pe băiat aici”, a răspuns, „și o să-l dau gata în două minute”.

Așadar, stăpânul casei și-a trimis băiatul după mine ca să-mi spună să merg imediat să cinez acasă la ei. Îndată ce am luat loc în camera unde se adunaseră vecinii, s-a deschis ușa magazinului din fața clădirii și a intrat pastorul baptist. Îmi era teamă să mă confrunt cu pastorii, așa că în secret mi-am înălțat inima spre Dumnezeu în rugăciune.

„Ei bine, ai avut ceva audiență aseară”, a început predicatorul. „Da, și oamenii păreau foarte interesați”, am spus. „Probabil că erau curioși să asculte un băiat predicând”, a răspuns. „Am înțeles bine aseară că ai spus că sufletul nu este nemuritor?” „Așa am spus”, am răspuns, „Nu știu cum m-ați înțeles.” „Dar ce spui de versetul care spune: «Aceștia vor avea parte de pedeapsa veșnică, de moartea care nu moare niciodată»?”

Surprins, i-am răspuns: „Nu cunosc acest verset. Jumătate din el se găsește în Biblie, iar cealaltă jumătate este din cartea de imnuri metodistă.” Predicatorul a insistat zelos: „Îți spun că citatul este din Biblie! Este în capitolul 25 din Apocalipsa!” „Cred că vreți să spuneți capitolul 25 din Matei”, am răspuns. „Jumătate din verset se găsește acolo și este vorba de cei nelegiuiți care vor avea parte de pedeapsa veșnică.”

„Ah, da”, a fost el de acord. „Așa e, dar versetul citat este din capitolul 25 din Apocalipsa.” „Atunci e cu trei capitole în afara Bibliei”, am spus, „căci Apocalipsa nu are decât douăzeci și două de capitole.” „Dă-mi Biblia și o să-ți arăt”, a spus. Spre uimirea tuturor, a început să frunzărească Vechiul Testament, după care a întrebat: „Unde este Apocalipsa?”

„Uitați-vă lângă coperta din spate a Bibliei. Este ultima carte, dar nu sunt decât douăzeci și două de capitole în cartea aceasta”, am răspuns. Mi-a dat Biblia înapoi și a spus: „Ei bine, aș vrea să mai vorbim cândva, dar mai am și alte întâlniri acum.” Confuz, a părăsit camera.

Cei prezenți erau extrem de uimiți. O doamnă a comentat că ea crezuse că era un bărbat învățat. „Are o bibliotecă mare”, am explicat, „și a învățat din toate cărțile acelea, dar a eșuat la studiul Bibliei.” Familia mi-a spus că erau foarte interesați de ceea ce predicasem în noaptea dinainte și voiau să vorbim, iar predicatorul baptist ceruse să trimită după mine ca să dea pe față erorile din învățăturile mele. După discuția bună din această vizită, mi-a dispărut frica de predicatori.

După cinci întâlniri la școala domnului Thompson, am călătorit spre vest, către școala Twobridge. Având impresia că va fi un loc bun pentru întâlniri, am intrat în vorbă cu cei din casa cea mai apropiată. Aceștia mi-au dat să mănânc și mi-au arătat unde locuiau administratorii. M-am întâlnit cu aceștia și am programat o adunare. În prima noapte, locul s-a umplut complet cu oameni. După aceea, un oarecare domn Beardsley m-a invitat să stau la el.

Nopțile erau luminate de lună și văile se vedeau frumos, iar în fiecare seară, casa era plină. După a noua prezentare, domnul Beardsley a fost acuzat că găzduiește un eretic în casa lui. La una din întâlniri, s-a apărat în mod public și a susținut ceea ce predicam ca fiind adevărat. Cu ocazia aceasta, s-a spart gheața și au fost și alții care au luat poziție.

Cum cele unsprezece predici pe care le prezentasem au fost tot ce pregătisem, am pus punct întâlnirilor și m-am întors acasă să mă odihnesc și să mă ocup de nevoile mamei mele văduve.

Calea creștină

Să fii creștin înseamnă să posezi atributele caracterului lui Hristos, să ai o inimă impregnată cu dragostea lui Dumnezeu, să te bucuri onorându-L pe Dumnezeu, să cauți cu sinceritate realizări cerești. Înseamnă să-I înalți lui Dumnezeu imnuri de laudă dintr-o inimă plină de recunoștință și să apreciezi toate lucrurile ce își au originea în Dumnezeu. Creștinul iubește ceea ce Dumnezeu iubește. O inimă umplută cu dragoste creștinească este înălțată mult deasupra atmosferei egoismului, locuind într-o atmosferă sfântă, pură și luminoasă. Dragostea pe care Dumnezeu o sădește în inimă este o dragoste dictată de impulsuri sfinte, fiind susținută de un simț al datoriei și prețuită printr-o voință fermă. În sufletul în care această dragoste este prețuită, virtuțile vor crește asemenea unui arbore într-o grădină bine cultivată. Să fii creștin înseamnă să posezi harurile creștine și să dai roade de neprihănire, chiar roadele Duhului: „bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor.” Să fii creștin înseamnă să practici religia acasă. Unde este mai multă nevoie? Influența casei, puternică pentru totdeauna, este astfel numai când este atent prețuită. Aceasta nu poate suporta explozia grosolăniei și neglijenței, fără să primească o rană care cu greu poate fi vindecată.

Motivele și gusturile creștinului sunt în întregime opuse celor din lume. Este imposibil să fii în armonie cu Hristos și cu lumea în același timp. Numai că, printre oamenii lui Dumnezeu, dragostea de lume a crescut la cote alarmante. Suntem îngrijorați când vedem atât de mulți ce declară că Îl acceptă pe Hristos și totuși trăiesc de la o zi la alta la fel ca înainte. Prea adesea, credincioșii acționează în așa fel încât necredincioșii nu au niciun motiv să considere că aceștia trăiesc mai aproape de Hristos decât ei înșiși. Conversația lor este frivolă, iar acțiunile lor, necreștine. Mulți care fac jurăminte la botez nu trăiesc după acestea nici măcar o singură zi. Ei nu au ieșit din lume. Ei nu știu ce înseamnă să ai părtășie cu Dumnezeu. Ne temem că mulți tineri s-au oprit din a experimenta o convertire autentică. Prin acțiunile lor mărturisesc că nu au de-a face cu Hristos – că nu sunt decât aspiranți.

„Îi veți cunoaște după roadele lor.” O schimbare autentică de inimă poartă dovada cu ea. Viața celui care este cu adevărat convertit este separată și diferită de viața celor din lume. În loc să fie absorbit de plăcerea lumească, creștinul este înfometat și însetat după pâinea vieții și după apa mântuirii. El este mai nerăbdător să învețe calea Domnului și să se asigure de bunăvoința Sa, decât să-și satisfacă plăcerile lui sau pe ale celor ce nu sunt în armonie cu Dumnezeu.

„Intrați pe poarta cea strâmtă.... strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află.” Când Hristos a spus aceste cuvinte, mulți dintre cei ce-L ascultau erau convinși de doctrina Sa, dar aveau nevoie să le fie trezit mai mult interesul în privința bunăstării lor veșnice. Ei veniseră la intersecția a două drumuri, iar cel greșit, aparent, era mai atrăgător. Ei aveau dorințe bune, dar nu erau deciși cu totul să-L slujească pe Dumnezeu. Ei Îl urmau pe Mântuitorul „de la distanță”. Izbăvitorul lumii a văzut pericolul în care se aflau și a căutat să-i facă să-și dea seama de acesta. El tânjea să-i vadă predându-se complet lui Dumnezeu. Îl durea să-i vadă trăind o astfel de stare de indecizie. Vocea Sa atinse o tonalitate înaltă, entuziastă când li se adresă: „Largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei ce intră pe ea.” Această cale este largă, și pe ea vor găsi loc din abundență iubitorii de plăceri și cei mândri. Cei egoiști, lacomi, ipocriți, fiii și fiicele frivolității, cei nemulțumitori și nesfinți, toți aceștia vor găsi calea cea largă potrivită gustului lor.

Pentru a umbla pe calea cea îngustă este nevoie de un efort serios de negare a sinelui. Din cauza îngustimii, sunt atât de puțini cei ce găsesc această cale. Mulți caută să intre, dar eșuează din cauza lipsei seriozității. Iar la sfârșit, aceștia pășesc pe calea cea largă, nefiind în stare să vadă că pe calea cea strâmtă se găsesc bucurii ce compensează orice încercare.

Unii dintre cei care au intrat pe calea cea largă aud vocea lui Dumnezeu chemându-i: „Intrați pe poarta cea strâmtă” și luați o poziție hotărâtă de a nu vă întoarce pe calea cea largă. Prin pocăință și credință în Hristos, aceștia intră pe poarta cea strâmtă. Ei își dau seama că trebuie să renunțe la toate îngăduințele de sine, că mândria trebuie smerită și eul, răstignit. Ei văd că trebuie să dea la o parte orice piedică și păcatul care îi înfășoară atât de lesne. Ei trebuie să-și croiască drum dincolo de orice obstacol, să se lepede de sine, să-și ia crucea, să reziste ispitelor, să se prindă de tot ajutorul pe care Dumnezeu l-a așezat la îndemâna lor. Ei trebuie să-L accepte pe Mântuitor în fapte și în adevăr. Ei trebuie să meargă înainte de-a lungul căii înguste a sacrificiului de sine, căci este calea spre mântuire. Cu toate că vocile iubitorilor de plăceri îi invită la distracții neglijente și egoiste, ei nu trebuie să se abată nici la dreapta, nici la stânga.

1. Ce înseamnă să fii creștin?

2. Comparați motivele și gusturile unui creștin cu ale cuiva din lume. Ce anume se întâmplă la cote alarmante printre oamenii lui Dumnezeu? În ce feluri se întâmplă aceasta?

3. Descrieți un creștin cu adevărat convertit.

4. De ce este nevoie pentru a umbla pe calea cea strâmtă? De ce sunt atât de puțini cei ce găsesc calea cea strâmtă, sau care nu reușesc să intre pe ea?  Ce nu reușesc să vadă aceștia?

5. Ce trebuie să facă cei care aleg să iasă de pe calea cea largă pentru a umbla pe calea cea strâmtă?

Un șlep scăpat de sub control - de Brad Mills

Era o dimineață de joi obișnuită. Mă duceam cu șalupa spre debarcader ca să-l iau pe Tony. Soarele caraibian îmi încălzea spatele și se reflecta în apă. O altă șalupă s-a apropiat cu repeziciune din partea stângă, încetinind turația motorului de parcă ar fi vrut să mă contacteze. După ce a încetinit, am început să conversez cu bărbatul grenadian.

„Ești căpitanul ambarcațiunii?” m-a întrebat bărbatul, arătând spre catamaranul nostru. După ce am confirmat că ambarcațiunea era într-adevăr a noastră, bărbatul s-a grăbit să mă anunțe că trebuie să ridic ancora și să mut barca, și s-o fac chiar imediat. „Voi veni cu un șlep în direcția voastră în aproximativ treizeci de minute”, a spus pe un ton emfatic.

Meditând la această nouă dilemă și schimbându- mi imediat planurile de dimineață, l-am luat pe Tony și i-am explicat situația. Am căzut amândoi de acord că trebuie să pornim motoarele, să ridicăm ancora și să mutăm ambarcațiunea. Aceasta avea să fie pentru mine o experiență din care aveam ce să învăț; ambarcațiunea îmi fusese donată recent și acum o mutam pentru prima dată.

Catamaranul are două motoare diesel, câte unul în fiecare carenă. Am întors cheile și ne-am dus la carena de la babord (din partea stângă) să verificăm primul motor. Am fost întâmpinați de îndată de un zgomot puternic, asurzitor, și de fumul ce ieșea din motor. După ce am verificat repede, am observat că alternatorul era blocat și, prin urmare, cureaua doar se învârtea în jurul acestuia și fumega.

M-am grăbit în sus pe scări și am răsucit cheia în contact la punctul mort, dar motorul continua să funcționeze. Apoi mi-am amintit că motoarele diesel nu au nevoie de electricitate ca să funcționeze. Am stat lângă motor cu un extinctor în mână, în timp ce Tony încerca să găsească pârghia de întrerupere. După ce am căutat câteva minute, l-am sunat pe cel care ne-a donat ambarcațiunea, iar el ne-a îndrumat direct spre pârghie și am oprit motorul.

Ușurați că am reușit să oprim motorul, ne-am întors pe punte la timp ca să vedem șlepul îndreptându-se direct spre vasul nostru! Am discutat cu Lina și Tony, fiind îngrijorați și încercând să decidem ce să facem. Pierzând atât de mult timp cu primul motor, nu ne mai rămăsese timp să ridicăm ancora și să ne mutăm din loc. Am privit șlepul, care se mișca încet în direcția noastră, cum a lovit o barcă mai mică aflată în laterala noastră. Imediat, ne-am dat seama că aceasta era o problemă pe care trebuia să o rezolve Dumnezeu. Ne-am strâns toți trei împreună și ne-am rugat, cerându-I lui Dumnezeu să ne dea înțelepciune și să-Și protejeze ambarcațiunea. Am apucat cu Tony bilele noastre mari de cauciuc și le-am amplasat în partea laterală a ambarcațiunii ca să amortizeze impactul cu șlepul. De îndată ce șlepul dădu la o parte și ultima barcă și se îndrepta direct spre noi, începu să bată un vânt puternic dinspre nord. Vântul continuă să sufle și devie șlepul din direcția noastră, schimbându-i complet cursul ca să nu ne lovească. Am înălțat o rugăciune de laudă spre Dumnezeu pentru că Și-a protejat ambarcațiunea!

Această experiență ne-a reamintit ce spuseseră discipolii despre Isus: „Ce fel de om este acesta, de-L ascultă până și vânturile, și marea?” (Matei 8:27).

Dumnezeul nostru este cu adevărat un Dumnezeu puternic. Pe măsură ce trecem prin experiențele vieții, învățăm că Dumnezeu este mai mult decât un Creator distant, aflat departe în spațiu. El este un Prieten personal. Vorbiți cu Prietenul vostru zilnic? Vă luați timp să-I auziți vocea? El așteaptă. De ce să mai pierdeți timpul și nu căutați să-L cunoașteți acum?