Victoria lui Isus asupra morții

Punctul central al credinței creștine este învierea lui Isus. Pavel a evidențiat foarte bine acest lucru când a scris: „Căci, dacă nu înviază morții, nici Hristos n-a înviat. Și, dacă n-a înviat Hristos, credința voastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre și, prin urmare, și cei ce au adormit în Hristos sunt pierduți” (1 Corinteni 15:16-18).

Vom analiza în detaliu acest aspect săptămâna viitoare. Așadar, oricât ar accentua Pavel moartea lui Hristos și oricâtă importanță ar avea – „n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos, și pe El răstignit” (1 Corinteni 2:2) –, ea nu ne este de niciun folos fără înviere. Da, învierea lui Isus este de o importanță crucială, atât pentru întreaga credință creștină, cât și pentru planul de mântuire. Dar ar fi greu de înțeles de ce învierea lui Isus și odată cu ea și învierea noastră sunt atât de importante, dacă – așa cum cred mulți – cei morți în Hristos s-ar desfăta deja în bucuria raiului ceresc, fiind „plecați acasă la Domnul”.

De înțeles:

Importanța învierii lui Isus și toate dovezile convingătoare pe care El ni le-a dat ca să credem în ea.

12 noiembrie: Ziua AMiCUS

Comentariu EGW

Gândește-te cât de mult L-a costat pe Hristos să lase curțile cerești și să ocupe poziția de căpetenie a oamenilor. De ce a făcut aceasta? Pentru că El era singurul care putea să răscumpere omenirea căzută. În lumea aceasta nu exista nici măcar un om fără păcat. Fiul lui Dumnezeu a coborât de pe tronul Său ceresc, Și-a lăsat mantia regală și coroana și Și-a îmbrăcat divinitatea în corp omenesc. El a venit să moară pentru noi, să zacă în mormânt așa cum zac oamenii și să fie înviat pentru îndreptățirea noastră. El a venit ca să cunoască toate ispitele cu care este copleșit omul. El S-a ridicat din mormânt și a proclamat deasupra mormântului care Îi fusese împrumutat de Iosif: „Eu sunt învierea și viața!” Cineva egal cu Dumnezeu a trecut prin moarte pentru noi. El a gustat moartea pentru fiecare om, pentru ca, prin El, orice om să poată avea parte de viața veșnică. – In Heavenly Places, p. 13 
Crucea ne învață că Tatăl nostru ceresc ne iubește cu o dragoste nemărginită și veșnică și ne atrage către el cu o dragoste mai fierbinte decât aceea a unei mame pentru copilul ei îndărătnic. Putem să ne mirăm că Pavel a exclamat: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos”? Este și privilegiul nostru să ne lăudăm cu crucea Golgotei, să ne predăm cu totul Aceluia care S-a dat pe Sine pentru noi. Atunci, având pe chip lumina iubirii care strălucește de la Fața Lui vom merge înainte să ducem această lumină acelora care sunt în întuneric. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 5, p. 1133 
Domnul Isus a plasat crucea la același nivel cu lumina care vine din cer, pentru că acolo ea va atrage privirea oamenilor. Crucea se află în lumina care strălucește de la chipul lui Dumnezeu, așa că, privind la cruce, oamenii pot să Îl vadă și să Îl cunoască pe Dumnezeu și pe Isus Hristos, pe care L-a trimis El. Privind la Dumnezeu, noi privim la Acela care S-a dăruit pe Sine până la moarte. Privind crucea, Îl vedem pe Dumnezeu și înțelegem dezgustul Său față de păcat. Dar când vedem în cruce ura lui Dumnezeu față de păcat, vedem și iubirea Sa pentru păcătoși, iubire care este mai tare decât moartea. Pentru lume, crucea este argumentul care nu poate fi contestat că Dumnezeu este adevăr, dragoste și lumină. – Signs of the Times, 7 martie 1895 
 

Misiunea lui Isus părea că se sfârșise și eșuase odată cu moartea Lui pe cruce. Satana reușise să-l instige pe Iuda să-L trădeze pe Mântuitorul (Luca 22:3,4; Ioan 13:26,27) și pe conducătorii preoților și pe bătrâni să ceară moartea lui Isus (Matei 26:59; 27:20). După ce Isus a fost arestat, „toți ucenicii L-au părăsit și au fugit” (Matei 26:56), iar Petru L-a renegat de trei ori (Matei 26:69-75). Acum, Isus zăcea într-un mormânt săpat într-o stâncă, cu o piatră mare sigilată la intrare, era păzit de gărzi romane (Matei 27:57-66) și supravegheat de puteri demonice nevăzute. „Dacă ar fi putut, el [Satana] L-ar fi ținut pe Hristos încuiat în mormânt” (Ellen G. White, Manuscript Releases, vol. 12, p. 412). În timpul misiunii Sale pe pământ, Domnul Hristos prezisese nu doar moartea Sa pe cruce, ci și învierea Lui. Folosind limbajul oriental, care este incluziv – un segment dintr-o zi este calculat ca zi întreagă –, Isus a menționat că, „după cum Iona a stat trei zile și trei nopți în pântecele chitului, tot așa și Fiul omului va sta trei zile și trei nopți în inima pământului” (Matei 12:39,40). În alte ocazii, Isus a scos în evidență că avea să fie omorât, dar în a treia zi urma să învie (Matei 16:21; 17:22,23; 20:17-19). Conducătorii preoților și fariseii erau conștienți de aceste afirmații și au luat măsuri prin care sperau să împiedice învierea Lui.

1. Citește Matei 27:62-66. În ce fel aceste acțiuni au contribuit mai târziu la înmulțirea dovezilor despre învierea lui Isus?

Toate măsurile de siguranță luate pentru a-L ține pe Isus încuiat în mormânt nu au făcut decât ca biruința Lui asupra morții și oștirilor răului să fie și mai vizibilă. De asemenea, acești bărbați cu siguranță auziseră de minunile lui Isus, iar pe unele le și văzuseră. Și cu toate acestea să creadă ei că o gardă lângă mormânt avea să-L împiedice să învie pe Acela care a putut face atât de multe minuni? Apoi, pentru ce să își dorească o strajă la mormânt? În caz că ucenicii ar fi vrut să fure corpul ca apoi să pretindă că Isus înviase? Dacă oamenii ar fi întrebat: „Bine, atunci unde este Isus cel înviat?” ucenicii ar fi putut spune: „Doar credeți-ne pe cuvânt!”?

Acțiunile preoților conducători au dovedit cât de frică le era de Isus, chiar și după ce El murise. Până la urmă poate că, în străfundul inimii lor, ei se temeau că Isus chiar putea să învie.

Comentariu EGW

Preoţii au dat porunci pentru asigurarea mormântului. O piatră mare fusese pusă la intrarea lui. De-a curmezișul acestei pietre au pus frânghii, legând bine capetele de stânca cea solidă și sigilându-le cu sigiliul roman. Piatra nu putea fi mișcată fără ca sigiliul să fie rupt. O gardă de o sută de soldaţi a fost pusă în jurul mormântului, pentru a împiedica pe oricine ar fi încercat să se atingă de el. Preoţii au făcut tot ce au putut ca să păstreze trupul lui Hristos acolo unde fusese pus. El a fost sigilat cu atâta siguranţă în mormântul Său, ca și cum ar fi trebuit să rămână acolo pentru totdeauna. 
Așa au plănuit și s-au sfătuit oamenii cei slabi. Prea puţin își dădeau seama acești ucigași de zădărnicia eforturilor lor. Dar, prin acţiunile lor, Dumnezeu a fost glorificat. Chiar strădaniile lor de a împiedica învierea lui Hristos sunt cele mai convingătoare argumente pentru dovedirea ei. Cu cât era mai mare numărul de ostași din jurul mormântului, cu atât era mai puternică dovada că El a înviat. … Gărzile romane și armele romane nu aveau putere să-L reţină pe Domnul vieţii în mormânt. Ceasul eliberării Sale era aproape. – Hristos, Lumina lumii, p. 778 

Deși conducătorii iudei își aduseseră la îndeplinire scopul diabolic de a-L ucide pe Fiul lui Dumnezeu, nici temerile lor nu s-au liniștit, nici invidia lor față de Hristos cel mort. Alături de bucuria răzbunării satisfăcute, în sufletul lor era o teamă continuă că trupul Său mort, care zăcea în mormântul lui Iosif, va reveni la viață. Ca urmare, „preoții cei mai de seamă și fariseii s-au dus împreună la Pilat și i-au zis: «Doamne, ne-am adus aminte că înșelătorul acela, pe când era încă în viață, a zis: ’După trei zile voi învia.’ Dă poruncă dar ca mormântul să fie păzit bine până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea să-I fure trupul și să spună norodului: ’A înviat din morți!’ Atunci, înșelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi.»” Asemenea iudeilor, Pilat dorea la fel de puțin ca Isus să învie cu putere pentru a pedepsi vina acelora care Îl uciseseră și a pus la dispoziția preoților un grup de soldați romani. El a spus: „«Aveți o strajă; duceți-vă de păziți cum puteți.» Ei au plecat și au întărit mormântul, pecetluind piatra și punând strajă” (Matei 27:65,66). 
Iudeii și-au dat seama de avantajul de a avea o asemenea pază în jurul mormântului lui Isus. Ei au pus un sigiliu pe piatra care închidea mormântul, ca să nu fie mutată fără ca faptul acesta să fie cunoscut și au luat toate precauțiile necesare ca nu cumva ucenicii să înșele pe cineva cu privire la trupul lui Isus. Totuși, toate planurile și precauțiile lor nu au făcut decât ca triumful învierii să fie confirmat și dovedit pe deplin. – Istoria mântuirii, pp. 228–229
 

Biruința lui Isus asupra lui Satana și a puterilor răului a fost asigurată pe cruce și confirmată de mormântul gol. „Când Isus a fost pus în mormânt, Satana a triumfat. El îndrăznea să creadă că Mântuitorul nu-Şi va mai relua viaţa. [...] S-a înfuriat grozav când îngerii lui au fugit la apropierea trimisului ceresc. Când L-a văzut pe Hristos ridicându-Se în triumf, şi-a dat seama că împărăția lui va avea sfârşit şi că el va trebui să moară în cele din urmă” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 782). Deși omul-Isus a murit, Dumnezeul-Isus nu a murit. În divinitatea Lui, Hristos deținea puterea de a rupe legăturile morții.

2. Citește Matei 28:1-6; Ioan 10:17,18; Romani 8:11. Cine s-a implicat direct în învierea lui Isus?

În timpul misiunii Lui în Samaria-Pereea, Isus a afirmat că El avea puterea să-Și dea viața și să o ia iarăși (Ioan 10:17,18). Martei i-a spus: „Eu sunt Învierea și Viața” (Ioan 11:25). În alte pasaje învierea Sa apare ca un act al lui Dumnezeu (Faptele 2:24; Romani 8:11; Galateni 1:1; Evrei 13:20). Chiar și un înger puternic al Domnului a fost implicat în gloriosul eveniment (Matei 28:1,2).

În paralel, Matei 28:11-15 arată eforturile inutile și absurde ale conducătorilor și preoților de a continua lupta împotriva lui Isus. Garda romană le-a spus acestora „toate cele întâmplate” (Matei 28:11). Se subînțelege că soldații de pază au văzut momentul învierii. Ce altceva pot însemna cuvintele lor? Că un înger ar fi venit din cer, ar fi dat piatra la o parte, s-a așezat pe ea, gărzile au leșinat, iar când și-au revenit mormântul era gol? În timp ce soldații romani erau inconștienți, cine ar fi putut lua corpul lui Isus? Îngerul? Sau poate ucenicii? Sau altcineva l-ar fi putut fura? Orice s-ar fi întâmplat, era evident că trupul lui Isus dispăruse. Venirea unui înger din cer, leșinul de frică al bărbaților și mormântul gol aveau să fie destul de năucitoare pentru conducătorii religioși. Faptul că le-„au dat ostașilor mulți bani” (Matei 28:12) pentru a le cumpăra tăcerea înseamnă că, orice le-ar fi spus soldații, preoții au fost tulburați profund. Și bineînțeles că nu le-au spus altceva decât despre învierea lui Isus.

Unii iau în derâdere că primii care L-au văzut pe Isus înviat au fost niște romani. De ce? În ce fel acest adevăr este simbolic pentru ce urma să se întâmple, și anume Evanghelia predicată și neevreilor?

Comentariu EGW

Ridicându-L pe Isus din moarte, Tatăl L-a glorificat pe Fiul Său înaintea gărzilor romane, înaintea oștirii lui Satana și înaintea universului ceresc. Un înger puternic, îmbrăcat cu armura strălucirii cerului, a coborât risipind întunericul în calea sa și, rupând sigiliul roman, a rostogolit piatra grea de la intrarea mormântului ca și cum ar fi fost o pietricică, nimicind într-o clipă toată lucrarea făcută de vrăjmaș. Atunci s-a auzit glasul lui Dumnezeu chemându-L pe Hristos afară din închisoarea mormântului. Soldații romani i-au văzut pe îngerii cerești plecându-se în adorare înaintea Aceluia pe care ei Îl răstigniseră, iar El a declarat în mod solemn deasupra mormântului împrumutat de Iosif: „Eu sunt învierea și viața!” Să mai fim surprinși că soldații au căzut ca morți la pământ? – Lift Him Up, p. 102 
Domnul Hristos a fost mijlocul prin care Tatăl a putut să-Și reverse asupra unei lumi căzute în păcat nemărginita Sa iubire. „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19). Dumnezeu Tatăl a suferit împreună cu Fiul Său. În agonia din Ghetsimani, în moartea ispăşitoare de pe crucea Golgotei, inima Iubirii Infinite a plătit preţul mântuirii noastre. 
Domnul Isus spunea: „Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau” (Ioan 10:17). Sau, cu alte cuvinte: „Atât de mult vă iubeşte Tatăl Meu, încât pe Mine Mă iubeşte mai mult pentru că Mi-am dat viaţa pentru mântuirea voastră. Făcându-Mă reprezentantul şi garantul vostru prin jertfa vieţii Mele, luând asupra Mea slăbiciunile trupului vostru şi vinovăţia voastră, Eu sunt şi mai mult iubit de Tatăl Meu, căci, prin sacrificiul Meu, Dumnezeu poate fi drept şi totuşi să îndreptăţească pe cel care crede în Hristos”. 
Nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu nu putea înfăptui mântuirea noastră, căci numai Acela care a fost la sânul Tatălui putea să ni-L facă cunoscut, numai Acela care a cunoscut înălţimea şi adâncimea dragostei lui Dumnezeu putea să o manifeste. Nimic mai puțin decât sacrificiul infinit adus de Domnul Hristos în favoarea omului decăzut nu putea să exprime iubirea lui Dumnezeu Tatăl pentru omenirea pierdută. – Calea către Hristos, pp. 13–14
[Soldaţii romani] Au fost umpluţi de uimire când au văzut că piatra cea mare fusese rostogolită de la intrarea mormântului şi că trupul lui Isus nu mai era acolo. S-au grăbit către oraş pentru a le spune preoţilor şi bătrânilor ce văzuseră. În timp ce acei criminali ascultau raportul uimitor, paloarea s-a aşternut pe fiecare faţă. I-a cuprins groaza când s-au gândit ce putuseră să facă. Dacă raportul era corect, atunci ei erau pierduţi. Au rămas în tăcere un timp, uitându-se unul la altul, neştiind ce să facă sau să spună. Acceptarea raportului ar fi însemnat să se condamne singuri. S-au tras deoparte pentru a se consulta cu privire la ce ar fi trebuit să facă. Au gândit că, dacă raportul adus de soldaţi se va răspândi în popor, cei care L-au dat pe Hristos la moarte vor fi şi ei omorâţi ca ucigaşi ai Lui. S-a luat hotărârea să-i mituiască pe soldaţi pentru a pune sub tăcere această chestiune. … Straja romană şi-a vândut cinstea pentru bani şi a fost de acord să urmeze sfatul preoţilor şi bătrânilor. – Scrieri timpurii, p. 183
 

3. Citește Matei 27:51-53. Ce aflăm din acest extraordinar pasaj despre învierea lui Isus și ce a adus ea?

Un cutremur a marcat moartea lui Isus (Matei 27:50,51) și un altul I-a marcat învierea (Matei 28:2). În clipa când Isus a murit, „pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților care muriseră au înviat. Ei au ieșit din morminte, după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate și s-au arătat multora” (Matei 27:51-53). Acești sfinți au fost înviați și proslăviți ca martori ai învierii lui Isus și de asemenea ca exemple (prototipuri) ale celor ce vor învia la învierea finală. Astfel, imediat după învierea lui Isus, mulți din poporul evreu au primit dovezi grăitoare ca să creadă în învierea Domnului și să-L accepte ca Mântuitor al lor, ceea ce mulți au și făcut, inclusiv numeroși preoți (vezi Faptele 6:7).

„În timpul lucrării Sale, Isus readusese morţii la viaţă. Înviase pe fiul văduvei din Nain, pe fiica unui conducător şi pe Lazăr. Dar aceştia nu erau îmbrăcaţi în nemurire. După înviere, au fost încă supuşi morţii. Dar aceia care au ieşit din mormânt la învierea lui Hristos au fost înviaţi pentru viaţa veşnică. Ei s-au înălţat cu El, ca trofee ale biruinţei Sale asupra morţii şi mormântului. [...] Aceştia au mers în cetate şi s-au arătat multora, spunând: «Hristos a înviat din morţi şi noi am înviat cu El.» În felul acesta, a fost imortalizat adevărul sfânt al învierii” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 786).

Omenește vorbind, conducătorii preoților erau în avantaj în multe privințe. Ei dețineau puterea religioasă și au putut convinge până și autoritățile romane și mulțimea să-i susțină în intrigile lor. Dar au uitat că „Cel Preaînalt stăpânește peste împărăția oamenilor și că o dă cui vrea!” (Daniel 4:32). Minciunile lor au fost contrazise de existența acelor sfinți înviați.

Indiferent cât de mult se pot înrăutăți lucrurile în prezent, de ce ne putem încrede în victoria supremă a lui Dumnezeu pentru noi, în timp ce ne luptă încă în această lume căzută?

Comentariu EGW

Când Isus, atârnând pe cruce, a strigat „S-a isprăvit!”, stâncile s-au sfărâmat, pământul s-a cutremurat şi s-au deschis unele morminte. Când S-a ridicat ca biruitor asupra morţii şi mormântului, în timp ce pământul se cutremura şi slava cerului strălucea asupra locului sfânt, mulţi dintre cei care muriseră ca neprihăniţi, acum, dând curs chemării Sale, au ieşit ca martori înviaţi de El. Sfinţii aduşi la viaţă, cărora li se făcuse o asemenea favoare, au ieşit din morminte cu trupuri glorificate. Erau persoane sfinte şi alese de Dumnezeu din toate veacurile, de la creaţie până în zilele lui Hristos. Astfel, în timp ce mai-marii iudeilor căutau să ascundă evenimentul învierii lui Hristos, Dumnezeu a ales să scoată din morminte un grup de credincioşi, pentru a da mărturie că Isus înviase şi pentru a vesti slava Lui. … 
Cei care au ieşit din morminte la învierea lui Isus s-au arătat multora, spunându-le că jertfa în favoarea omului fusese adusă, că Isus, pe care Îl răstigniseră iudeii, înviase dintre cei morţi şi, ca dovadă pentru cuvintele lor, ei au declarat: „Suntem înviaţi odată cu El.” Au dat mărturie că ei au fost chemaţi afară din mormintele lor prin puterea Lui. – Scrieri timpurii, p. 184
De aceea, să nu ne plângem şi să nu ne întristăm pentru că în această viaţă nu suntem scutiţi de dezamăgiri şi de suferinţă. Dacă, în providenţa lui Dumnezeu, suntem chemaţi să îndurăm încercări, ar trebui să ne acceptăm crucea şi să bem paharul amar, aducându-ne aminte că există o mână de Tată care ni-l ţine la buze. Să ne încredem în El şi în lumina zilei, chiar şi atunci când este întuneric. Oare nu putem crede că El ne va da tot ce este spre binele nostru? „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” … 
Ce temă de meditaţie este sacrificiul lui Isus pentru păcătoşii pierduţi! „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” Cum vom aprecia binecuvântările care ne-au fost astfel puse la dispoziţie? Ar fi putut Isus să sufere mai mult? Ar fi putut să ne asigure binecuvântări mai bogate? … În starea noastră actuală, aşa favorizaţi şi binecuvântaţi cum suntem, nu ne putem da seama din ce adâncuri am fost salvaţi. Noi nu putem aprecia cu cât mai adânci ne-ar fi fost rănile şi cu cât mai mari ne-ar fi fost durerea şi suferinţa dacă Isus nu ne-ar fi înconjurat cu braţul Său omenesc de simpatie şi de dragoste şi nu ne-ar fi ridicat. 
Ne putem bucura în speranţă. … El a murit ca să ne poată spăla păcatele, ne-a îmbrăcat cu neprihănirea Sa şi ne-a făcut potriviţi pentru societatea cerului, unde vom putea locui veşnic în lumină. – Mărturii, vol. 5, pp. 315–316
 

4. Citește Ioan 20:11-29; 1 Corinteni 15:5-8. Cum au reacționat ucenicii când L-au întâlnit prima dată pe Isus cel înviat?

Cei doi îngeri de la mormântul gol i-au spus Mariei Magdalena și altor femei că Isus înviase (Matei 28:1,5-7; Marcu 16:1-7; Luca 23:55; 24:1-11). Dar la scurt timp Isus li S-a arătat și ucenicilor, iar ei I s-au închinat (Matei 28:1,9,10; Ioan 20:14-18). El i S-a arătat și lui Petru (Luca 24:34; 1 Corinteni 15:5) și celor doi ucenici pe drumul spre Emaus, iar inimile acestora ardeau în timp ce El le vorbea (Marcu 16:12; Luca 24:13-35). Când Isus a intrat în camera de sus, ucenicii au fost mai întâi cuprinși de panică, dar apoi s-au umplut de bucurie și uimire de ceea ce se întâmpla (Luca 24:33-49; Ioan 20:19-23). O săptămână mai târziu, Isus a intrat iarăși în aceeași încăpere fără să deschidă ușile, iar atunci chiar și Toma a crezut în învierea Lui (Ioan 20:24-29).

În cele 40 de zile dintre învierea și înălțarea Lui la cer, Isus „S-a arătat la peste cinci sute de frați deodată” (1 Corinteni 15:6) și lui Iacov (1 Corinteni 15:7). Isus S-a alăturat unor ucenici pe malul Mării Galileei și a luat micul dejun cu ei, după care a vorbit cu Petru (Ioan 21:1-23). Este posibil să fi fost și alte apariții ale lui Isus (Faptele 1:3) înainte de ultima, cu ocazia înălțării la cer (Luca 24:50-53; Faptele 1:1-11). Și Pavel s-a considerat un martor ocular al lui Isus cel înviat, care i S-a arătat pe drumul spre Damasc (1 Corinteni 15:8; compară cu Faptele 9:1-9).

Când ceilalți ucenici i-au spus pentru prima dată lui Toma, care lipsise, că Îl văzuseră pe Domnul înviat, Toma a reacționat: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20:25). O săptămână mai târziu, când Isus li S-a arătat din nou ucenicilor, de data aceasta cu Toma printre ei, Isus i-a zis acestuia: „Adu-ți degetul încoace și uită-te la mâinile Mele și adu-ți mâna și pune-o în coasta Mea; și nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20:27). Apoi, Toma a mărturisit: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Iar Isus a adăugat: „Ferice de cei ce n-au văzut, și au crezut” (Ioan 20:29).

„Ferice de cei ce n-au văzut, și au crezut.” Chiar dacă nu L-ai văzut cu ochii tăi pe Isus cel înviat, ce motive ai pentru credința ta în Isus?

Comentariu EGW

Apoi, cei doi călători [care veneau de la Emaus], de-abia suflând de graba cu care veniseră, au povestit felul minunat în care li Se arătase Isus. De-abia au isprăvit de povestit și unii ziceau că nu pot crede, pentru că ar fi prea frumos să fie adevărat, când, deodată, o altă Persoană li S-a înfăţișat. Toţi ochii erau aţintiţi asupra Străinului. Nimeni nu bătuse la ușă pentru a cere voie să intre. Nu se auzise niciun zgomot de pași. Ucenicii erau surprinși și se întrebau cine ar putea fi. Apoi au auzit un glas care nu era altul decât glasul Învăţătorului lor. Cuvinte clare și distincte veneau din gura Lui: „Pace vouă!”

„Plini de frică și de spaimă, ei credeau că văd un duh. Dar El le-a zis: «Pentru ce sunteţi tulburaţi? Și de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitaţi-vă la mâinile și picioarele Mele, Eu sunt, pipăiţi-Mă și vedeţi: un duh nu are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.» Și după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile și picioarele Sale.” Ei au privit mâinile și picioarele vătămate de piroanele nemiloase. Au recunoscut glasul Său, care nu se asemăna cu al nimănui pe care să-l fi auzit vreodată. „Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau și se mirau, El le-a zis: «Aveţi aici ceva de mâncare?» I-au dat o bucată de pește fript și un fagure de miere. El le-a luat și a mâncat înaintea lor.” „Ucenicii s-au bucurat când au văzut pe Domnul.” Credinţa și bucuria au luat locul necredinţei și, cu sentimente pe care niciun cuvânt nu ar fi fost în stare să le exprime, L-au recunoscut pe Mântuitorul lor înviat. – Hristos, Lumina lumii, pp. 802–803

În purtarea Sa față de Toma, Isus le-a dat urmașilor Săi o lecție privind modul în care ar trebui să îi trateze pe aceia care au îndoieli cu privire la adevărul religios și care pun în evidență aceste îndoieli. El nu l-a copleșit pe Toma cu reproșuri, nici nu a intrat în discuții contradictorii cu el, ci i S-a descoperit celui care era plin de îndoieli arătând o bunăvoință remarcabilă și multă delicatețe. Tomas luase cea mai irațională atitudine, decretând condițiile absolut necesare pentru ca el să creadă, însă Domnul Isus, prin iubirea Sa generoasă și prin considerația arătate față de el a dărâmat barierele ridicate de acest ucenic. Uneori, discuțiile insistente în contradictoriu vor slăbi cumva necredința, dar, mai degrabă o vor pune în stare de autoapărare, făcând să fie găsite noi argumente și scuze. Isus, descoperit în iubirea și harul arătate ca Mântuitor care S-a jertfit pe Sine, vor aduce pe buzele multora care nu voiau să creadă, cuvintele care arată că recunosc și ei la fel ca Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu.” – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 5, p. 1151

5. Citește 1 Corinteni 15:20 în lumina pasajului din Deuteronomul 26:1-11. În ce sens se referă Pavel la Isus cel înviat ca la „pârga celor adormiți”?

Darul „celor dintâi roade” era o practică agricolă antică în Israel cu o profundă semnificație religioasă. Acest dar constituia o recunoaștere sfântă a lui Dumnezeu ca Dătător milos, care le încredințase administratorilor Săi pământul, pe care cultivau recoltele, gata acum să fie culese (vezi Exodul 23:19; 34:26; Leviticul 2:11-16; Deuteronomul 26:1-11). Primele roade arătau nu doar începerea secerișului, ci și calitatea roadelor. Potrivit lui Wayne Grudem, „atunci când Îl numește pe Hristos «pârga/ primul rod» (gr., aparchē), Pavel folosește o metaforă din domeniul agriculturii pentru a arăta că noi vom fi ca Isus. După cum «primele roade » sau prima degustare a recoltei arătau cum avea să fie restul recoltei, tot astfel și Hristos, fiind «pârga/primul rod», arată cum vor fi trupurile noastre la înviere, când, la ultimul «seceriș» al lui Dumnezeu, El ne va învia și ne va duce în prezența Sa” (Systematic Theology, Zondervan, 1994, p. 615).

Merită amintit că Isus a ieșit din mormânt într-un trup omenesc glorificat, dar încă purta semnele crucificării (Ioan 20:20,27). Să însemne că și copiii înviați ai lui Dumnezeu vor purta semnele fizice ale suferințelor lor? Apostolul Pavel, de exemplu, va continua să aibă în trupul lui proslăvit acel „țepuș în carne” (2 Corinteni 12:7) și „semnele Domnului Isus” (Galateni 6:17)? Până la moarte, Pavel „avea să poarte neîntrerupt în lui semnele slavei lui Hristos, pentru că ochii îi fuseseră orbiți de lumina cerească [vezi Faptele 9:1-9]” (Ellen G. White, Istoria mântuirii, p. 275). Dar aceasta nu înseamnă că el sau oricine altcineva dintre cei răscumpărați și glorificați va învia cu semnele suferințelor îndurate (compară cu 1 Corinteni 15:50-54). În cazul Său personal, Hristos „va purta veşnic semnele acestei cruzimi. Fiecare urmă lăsată de cuie va spune povestea răscumpărării minunate a omului şi preţul scump care a fost plătit pentru el” (Ellen G. White, Scrieri timpurii, p. 179). Semnele Lui sunt garanția că ale noastre vor fi șterse pentru totdeauna.

Domnul Hristos va purta pentru totdeauna cicatricile crucificării. Ce ne transmite acest lucru despre dragostea lui Dumnezeu pentru noi și cât a costat ea? Cât a investit Dumnezeirea în mântuirea noastră?

Comentariu EGW

Hristos a înviat din morți ca, primul rod (pârga) dintre cei adormiți. El era cel simbolizat prin snopul de legănat și învierea Sa a avut loc chiar în ziua în care trebuia prezentat Domnului snopul de legănat. Timp de mai bine de o mie de ani avusese loc această ceremonie simbolică. Din câmpurile secerate se luau primele spice de grâu și se făcea un snop, iar când oamenii veneau la Ierusalim pentru Paște, aceste prime roade erau legănate înaintea Domnului ca un dar de mulțumire. Nu se punea secera în lan și nu se strângea grâul în snopi înainte de a fi adus acest dar. Snopul închinat Domnului reprezenta secerișul. Astfel, Hristos, ca prim rod, reprezintă marele seceriș spiritual care va fi făcut pentru Împărăția lui Dumnezeu. Învierea Sa este simbolul și garanția învierii tuturor celor drepți care au murit. – The Faith I Live By, p. 180 
Valoarea pe care Dumnezeu o dă lucrului mâinilor Sale – dragostea față de copiii Săi – este descoperită în darul pe care L-a făcut pentru răscumpărarea oamenilor. Adam a căzut sub stăpânirea lui Satana. El a adus păcatul în lume, iar prin acesta, moartea. Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu pentru a-l salva pe om. El a făcut totul pentru a arăta că este drept și îi poate îndreptăți pe toți cei care Îl primesc pe Hristos. Omul s-a vândut pe sine lui Satana, dar Isus a răscumpărat rasa umană.
Tu nu îți aparții. Isus te-a răscumpărat prin sângele Său. Nu îți îngropa talentele! Folosește-le pentru El! În orice fel de afacere ai fi angajat, ia-L pe Isus cu tine! Dacă simți că-ți pierzi dragostea pentru Mântuitorul tău, renunță la afacere și spune: „Aici sunt, Mântuitorule. Ce trebuie să fac?” El te va primi îngăduitor și te va iubi fără margini. El te va ierta, pentru că este bogat în iertare și îndelung răbdător și vrea ca niciunul să nu piară. 
Noi cu tot ce avem Îi aparținem lui Dumnezeu. Nu ar trebui să privim ca un sacrificiu faptul de a-I dărui dragostea inimilor noastre. Inima însăși ar trebui să-I fie oferită cu o dorință sinceră, ca un dar de bunăvoie. – Solii către tineret, pp. 69–70
Domnul Hristos S-a dat pe Sine Însuși ca o jertfă deplină pentru fiecare fiu și fiică decăzută a lui Adam. Ce umilință a trebuit El să îndure! Cum a coborât El pas cu pas, tot mai jos, pe calea umilinței, dar, cu toate acestea, nu Și-a mânjit sufletul cu nicio pată a păcatului respingător! El a suferit toate aceste lucruri pentru a te putea înălța, curăți, purifica și înnobila pe tine și pentru ca tu să poți fi moștenitor împreună cu El pe tronul Său. Cum poți face tu ca alegerea și chemarea ta să fie sigure? Care este calea mântuirii? Domnul Hristos spune: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Oricât ai fi de păcătos, oricât ai fi de vinovat, ai fost chemat, ai fost ales. „Apropiați-vă de Dumnezeu și El Se va apropia de voi.” … Sângele Domnului Hristos este un mijloc care nu dă greș niciodată, prin care toate cererile noastre pot găsi cale de acces la tronul lui Dumnezeu. – Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 251
 

Studiu suplimentar: Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/ Viața lui Iisus, capitolele 80 – 84

Gândirea modernă nu crede lucruri precum învierea lui Isus. Dar dovezile istorice sunt atât de grăitoare încât chiar și aceia care nu pot accepta realitatea învierii sunt constrânși să admită că mulți oameni au crezut că L-au văzut pe Isus înviat. Astfel, mare parte din apologetica anti-înviere reprezintă încercarea de a explica ce i-ar fi putut determina pe acești oameni diverși să creadă că L-au văzut pe Isus înviat. Unii susțin că toți ucenicii au avut halucinații cu Isus înviat; alții afirmă că în realitate Isus nu a murit, ci doar a leșinat și apoi Și-a revenit după ce a fost dat jos de pe cruce. Iar când Și-a făcut iarăși apariția, adepții Lui au crezut că fusese înviat. Iar unii (n-o să îți vină să crezi) susțin că Isus a avut un frate geamăn pe care ucenicii l-au confundat cu Isus cel înviat. Altfel spus, dovezile istorice referitoare la învierea lui Isus sunt atât de puternice încât acestea sunt argumentele scornite de oameni în încercarea de a le respinge. Dată fiind importanța învierii, n-ar trebui să fim surprinși de numeroasele motive întemeiate ce ne-au fost date pentru a crede în ea.

Studiu zilnic:

2 Samuel 23

2 Samuel 24

1 Împărați 1

1 Împărați 2

1 Împărați 3

1 Împărați 4

 1 Împărați 5

Ellen G. White, Rugăciunea, capitolul 9 (până la par. „Rugăciunea se prinde de puterea infinită”)

1. Cum nu era casa lui David înaintea lui Dumnezeu?

2. Pe cine nu a mustrat David niciodată?

3. De ce a cerut Solomon de la Domnul o inimă pricepută?

4. Câți oameni supravegheau în medie căpeteniile peste cei ce purtau poveri și tăiau pietre?

5. Ce posibilitate oferă rugăciunea scurtă?

Comentariu EGW

Hristos, Lumina lumii, capitolele 82, „De ce plângi?”, și 84, „Pace vouă”.

Privire generală
Crucea reprezintă victoria lui Isus asupra păcatului, a morții și a diavolului, iar învierea Lui constituie evenimentul triumfal culminant. Moartea nu-L putea reține pe Isus, fiindcă El nu a comis niciodată vreun păcat. Moartea lui Isus este punctul cel mai însemnat al realizărilor Lui; totuși, crucea fără înviere ar deveni doar o filozofie frumoasă despre slujire neegoistă și nu ar avea nicio semnificație salvatoare. De asemenea, crucea fără înviere ar fi o demonstrație a iubirii necondiționate, dar fără nicio putere de transformare a vieții și fără să aducă o soluție decisivă la problema păcatului și a morții, incapabilă de a oferi viața veșnică celor care cred (Romani 3:21-26).
Învierea lui Hristos este esențială. Datorită învierii Sale, și cei nepri­hăniți pot fi înviați. El are, și este, cheia pentru a deschide toate celelalte morminte. Apostolul Pavel clarifică acest adevăr despre Hristos: „El este capul trupului, al Bisericii. El este începutul, Cel Întâi Născut dintre cei morți, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietate” (Coloseni 1:18). Hristos deține o poziție și o autoritate unică, deoarece El este Creatorul. El a experimentat învierea ca rezultat al cooperării întregii Trinități (Ioan 10:17,18; Faptele 2:24; Romani 8:11; Galateni 1:1). El are puterea de a-i ridica pe oameni din morți (Ioan 11:25) deoarece a învins moartea. Chiar dacă unii au fost înviați înaintea Lui, precum Moise și Lazăr, ei au fost înviați doar ca o anticipare a morții victorioase a lui Isus (Efeseni 1:4; 1 Petru 1:20; Apocalipsa 13:8). Viața, moartea și învierea perfectă a lui Hristos sunt temeiul unei vieți noi pentru toți aceia care cred în El. Fără moartea Lui, nu există viață veșnică. După cum prin Adam a venit moartea, tot astfel prin Isus Hristos „a venit și învierea morților” și în El „toți vor învia” (1 Corinteni 15:21,22). Hristos este „pârga celor adormiți”/„primul rod dintre cei care au adormit” (NTR) (1 Corinteni 15:20).

Comentariu
Hristos este viu
„Isus Hristos a înviat! Este viu!” Această declarație a fost categoric cea mai șocantă și emoționantă veste proclamată în ziua învierii (Marcu 16:6; Luca 24:34). Astăzi este încă cea mai extraordinară veste a Evangheliei. Moartea nu L-a putut reține pe Isus deoarece El era neprihănit și nu păcătuise niciodată (Ioan 14:30; 2 Corinteni 5:21; Evrei 4:15). Hristos le-a prezis ucenicilor moartea și învierea Lui de multe ori, dar ei nu au înțeles, fiindcă mesajul Lui nu avea nicio logică pentru ei la momentul acela (Matei 16:21; Marcu 8:31,32; Luca 18:31-34). La ultima cină cu ucenicii Lui, Isus a vestit că El avea să trăiască iarăși, chiar dacă urma să fie trădat și să moară (vezi Matei 26:29; compară cu Marcu 14:25).
Când luăm parte la Cina Domnului, arătăm prin participarea noastră că și noi credem în învierea Lui, după cum afirmă Pavel: „Pentru că, ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului până va veni El” (1 Corinteni 11:26). Când se botează, oamenii își confirmă credința în învierea lui Hristos și dorința de a trăi o nouă viață de credință: „Toți câți am fost botezați în Isus Hristos. [...] Am fost îngropați [...] pentru ca, după cum Hristos a înviat din morți [...] tot așa și noi să trăim o viață nouă” (Romani 6:3,4). Astfel, botezul creștin este practicat ca o aducere-aminte a morții, îngropării și învierii lui Isus. 
După mai bine de 60 de ani, apostolul Ioan L-a întâlnit pe Isus cel glorificat. Isus i S-a arătat lui Ioan și i-a zis: „Am fost mort, și iată că sunt viu în vecii vecilor” (Apocalipsa 1:18). Creștinismul este în esență viața pe care o primim de la Isus fiindcă El a murit pentru noi. El ne poate da această viață deoarece a fost înviat. Pentru că trăiește, El ne poate atribui tot ceea ce a realizat la cruce prin mijlocirea Lui în favoarea noastră.

Evanghelia învierii (1 Corinteni 15)
Cea mai bună explicație a semnificației învierii lui Hristos este prezentată în 1 Corinteni 15, unde apostolul Pavel arată de ce învierea Lui este importantă. În primul rând, Pavel oferă motivul istoric și susține că există mulți martori ai învierii lui Isus. Dacă mărturia lor ar fi respinsă, atunci toți cei care mărturisesc că s-au întâlnit cu Isus ar fi martori mincinoși. Hristos i S-a arătat lui Petru, apostolilor, lui Iacov, celor 500 și lui Pavel însuși (1 Corinteni 15:5-8). Apoi Pavel se lansează într-o argumentare teologică a învierii și prezintă mai multe aspecte esențiale: 
(1)    Dacă nu ar exista o înviere a morților, atunci nici Isus Hristos nu ar fi înviat (1 Corinteni 15:13,16). 
(2)    Dacă Hristos nu ar fi înviat, atunci predicarea noastră ar fi zadarnică (1 Corinteni 15:14).
(3)    Dacă Isus nu ar fi înviat, atunci credința noastră ar fi zadarnică (1 Corinteni 15:14). Adjectivul grecesc kenos mai înseamnă și „nefolositor, inutil” sau „gol”. Credința noastră și-ar pierde conținutul și puterea dacă Isus ar fi încă mort.
(4)    Dacă Hristos nu ar fi înviat, atunci cei morți nu vor învia (1 Corinteni 15:15). Nu ar fi nicio speranță după moarte.
(5)    Dacă Hristos nu ar fi înviat, noi am fi martori mincinoși ai lui Dumnezeu, fiindcă mărturisim că Dumnezeu L-a înviat pe Isus (1 Corinteni 15:15). Deci, dacă Isus nu ar fi înviat, atunci imaginea despre Dumnezeu și caracterul Lui ar fi distorsionat și L-am interpreta greșit. Dar Tatăl L-a înviat cu adevărat pe Isus dintre cei morți. 
(6)    Dacă Isus nu ar fi înviat, credința noastră ar fi inutilă (1 Cor. 15:17). Sensul adjectivului mataios ar fi „lipsit de valoare”. Credința noastră în Dumnezeu nu ar avea nicio relevanță pentru viața noastră. 
(7)    Dacă Isus nu ar fi înviat, nu ar exista iertare pentru greșelile noastre și noi am rămâne în păcatele noastre (1 Corinteni 15:17). Ca păcătoși, noi merităm doar condamnarea la moarte.
(8)    Dacă Hristos nu ar fi înviat, atunci nu ar exista nicio înviere a celor care au murit în Hristos (1 Corinteni 15:18) și deci nici viața veșnică.
(9)    Dacă Hristos nu ar fi înviat și dacă doar pentru viața aceasta ne-am pus speranța în El, atunci am fi cei mai de compătimit oameni (1 Cor. 15:19). Pavel folosește adjectivul eleeinos, care înseamnă „nenorocit, nefericit”. Așadar, dacă am avea doar o învățătură spirituală bună despre Isus, care ar avea legătură doar cu viața aceasta pământească, am fi cei mai nenorociți, potrivit lui Pavel, fiindcă Isus a fost crucificat și a murit și deci moartea este soarta finală a tuturor.
(10)    Dacă morții nu vor învia, atunci ar trebui „«să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri»” (1 Corinteni 15:32). Mottoul nostru în viață ar trebui deci să fie carpe diem (Trăiește clipa!) ca să gustăm cel puțin un pic de fericire și bucurie. 
Apoi Pavel face o observație practică din lumea agricolă pentru a ilustra învierea: „Ce semeni tu nu înviază dacă nu moare mai întâi” (1 Corinteni 15:36). Grăuntele trebuie ca mai întâi să fie îngropat în pământ pentru ca mai târziu să producă o nouă viață, la o scară mai mare (de exemplu, dintr-o sămânță va răsări un copac întreg). Deși trupul nostru supus putrezirii va muri, un trup nepieritor va învia (1 Corinteni 15:42) datorită puterii creatoare a lui Dumnezeu. Apoi, „vom purta și chipul Celui ceresc” (1 Corinteni 15:49). La a doua venire a lui Hristos (1 Corinteni 15:23), cei care dorm în țărâna pământului vor fi înviați „într-o clipă, într-o clipeală din ochi” (1 Corinteni 15:52), „căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire” (1 Corinteni 15:53). „«Moartea a fost înghițită de biruință»” (1 Corinteni 15:54; compară cu Isaia 25:8). Apoi, Pavel scrie despre gloriosul strigăt de victorie (termenul „biruință” este folosit de trei ori în această secțiune finală a capitolului): „Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15:55). Slăvit fie Domnul pentru că acest triumf asupra morții le este dat celor credincioși în Isus Hristos! Cât de recunoscători ar trebui să fim (1 Corinteni 15:57)!

Speranța proclamată
Apostolul Pavel le reamintește elocvent primilor creștini despre cei care au trecut la odihnă în credință, sperând să-L vadă pe Isus la a doua Sa venire. Pavel îi încurajează pe cei rămași să nu fie deznădăjduiți sau să dispere, fiindcă ei, ca și noi, au o speranță: „Nu voim, fraților, să fiți în necunoștință despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristați ca ceilalți, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi, cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiți. Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va coborî din cer și întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte” (1 Tesaloniceni 4:13-18). Observăm că la a doua venire Isus nu va păși pe acest pământ, ci va rămâne în aer în timp ce morții neprihăniți sunt înviați, iar sfinții cei vii, transformați. Împreună vom fi luați ca să-L întâlnim pe Domnul în văzduh ca să fim pentru totdeauna cu El.
Cei care mor în Domnul nu trebuie să se îngrijoreze de nimic, fiindcă vor trăi iarăși. Ioan proclamă: „«Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul!» «Da», zice Duhul, «ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează»” (Apocalipsa 14:13).

Aplicație
1. De ce învierea lui Isus este atât de importantă? Cum ar fi fost dacă El doar ar fi murit pentru noi și ne-ar fi arătat cum să trăim o viață de ascultare, de slujire neegoistă și de iubire?
2. De ce rânduiala botezului celebrează învierea lui Hristos?
3. Ce este mai important dintr-o perspectivă teologică: rugăciunea lui Isus Hristos în Ghetsimani, moartea Lui pe cruce la Golgota sau învierea Sa? Care a fost, și este, miezul tuturor acțiunilor lui Isus și de ce?