Rădăcinile lui Avraam

Am ajuns în centrul cărții Geneza. Această secțiune centrală (Geneza 12–22) acoperă parcursul lui Avraam de la prima chemare adresată de Dumnezeu, lekh lekha: „Ieși” (Geneza 12:1), care îl face să renunțe la trecutul lui, la cea de-a doua chemare adresată de Dumnezeu, lekh lekha: „Du-te” (Geneza 22:2), care îl face pe Avraam să renunțe la viitorul lui (care ar fi fost în fiul său). Drept urmare, Avraam este mereu în mișcare, mereu un nomad și, din acest motiv, el este numit „străin” (Geneza 17:8).

În umblarea lui, Avraam este suspendat în gol, fără un trecut, pe care l-a pierdut, și fără un viitor, pe care nu-l vede. Între aceste două chemări, care încadrează parcursul credinței lui, Avraam aude vocea lui Dumnezeu, care îl asigură iarăși: „Nu te teme” (Geneza 15:1). Aceste trei cuvinte ale lui Dumnezeu marchează cele trei părți ale drumului lui Avraam, pe care le vom analiza în studiile 6, 7 și 8.

Avraam arată ce înseamnă credința (Geneza 17:6) și este amintit în scripturile evreiești drept un bărbat al credinței (Neemia 9:7,8). În Noul Testament, Avraam este unul dintre personajele cele mai menționate din Vechiul Testament, iar în această săptămână vom începe să aflăm de ce.
 

7 mai – Sabatul Companionului

Comentariu EGW

Dumnezeu l-a ales pe Avraam ca trimis al Său prin care să transmită lumii lumina. Cuvântul lui Dumnezeu a venit la el prezentându-i nu perspective măgulitoare în această viață, un venit mare sau apreciere și onoare lumească. Mesajul divin pentru Avraam a fost: „Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta” (Geneza 12:1). Patriarhul a ascultat … el și-a părăsit țara, căminul, rudele și toate plăcutele legături de societate din viața lui de mai înainte, pentru a deveni un peregrin și un străin.

Avraam … ar fi putut să se gândească și să se întrebe care era planul lui Dumnezeu în privința aceasta. Dar el a arătat că era pe deplin încredințat că Dumnezeu îl conduce. El nu a întrebat dacă ținutul acela era plăcut și roditor și dacă acolo îi va fi ușor sau nu. El a plecat la porunca lui Dumnezeu. Aceasta este o lecție pentru fiecare dintre noi. – In Heavenly Places, p. 112

Înainte ca Dumnezeu să îl poată folosi, Avraam trebuia să fie despărţit de relaţiile anterioare, astfel încât să nu mai fie controlat de influenţa omenească sau să se bazeze pe ajutor omenesc. Pentru că s-a legat de Dumnezeu, acest om urma să locuiască de acum înainte printre străini. Caracterul său trebuia să fie deosebit, diferit de al întregii lumi. El nici măcar nu şi-a putut explica acţiunile, astfel încât să fie înţeles de prietenii lui, pentru că aceştia erau păgâni. Lucrurile spirituale trebuie să fie judecate spiritual, de aceea, motivele şi acţiunile lui erau mai presus de capacitatea de înţelegere a rudelor şi a prietenilor.

Ascultarea necondiţionată a lui Avraam a constituit unul dintre cele mai uimitoare exemple de credinţă şi de încredere în Dumnezeu care aveau să fie trecute în Raportul Sacru. Având doar simpla făgăduinţă că urmaşii lui aveau să ia în stăpânire Canaanul, fără nici cea mai mică dovadă vizibilă, el a mers înainte, oriunde avea să-l conducă Dumnezeu, conformându-se în mod sincer şi pe deplin condiţiilor puse lui şi încrezător că Domnul Îşi va împlini cuvântul cu credincioşie. Patriarhul a mers oriunde i-a arătat Dumnezeu că era datoria lui – a trecut prin pustiu fără să se teamă şi s-a dus în mijlocul naţiunilor idolatre, având un singur gând: „Dumnezeu a vorbit şi eu ascult glasul Său. El mă va călăuzi, El mă va proteja.”

Exact de o astfel de credinţă şi de încredere cum a avut Avraam au nevoie mesagerii lui Dumnezeu de astăzi. Dar mulţi oameni pe care Domnul i-ar putea folosi nu merg înainte auzind şi ascultând de acest Glas mai presus de toate celelalte. ... Domnul ar face mult mai mult pentru slujitorii Săi dacă ei I-ar fi cu totul consacraţi Lui, preţuind ocazia de a-I sluji mai presus de legăturile de rudenie şi de toate celelalte legături pământeşti. – Mărturii, vol. 4, pp. 523–524

Când a fost chemat să devină un semănător al seminței adevărului, ... Avraam ... „a plecat fără să știe unde se duce” (Evrei 11:8). Tot astfel și apostolul Pavel, în timp ce se ruga în Templul din Ierusalim, a primit din partea lui Dumnezeu următoarea solie: „Du-te, căci te voi trimite departe, la neamuri” (Faptele 22:21). Prin urmare, cei care sunt chemați să I se alăture lui Hristos trebuie să renunțe la orice i-ar împiedica să-L urmeze. Unele dintre vechile relații de prietenie trebuie întrerupte, planurile vieții trebuie reconsiderate, speranțele deșarte lumești trebuie abandonate. Cu trudă și cu lacrimi, în singurătate și cu sacrificii, sămânța trebuie semănată. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 36–37

1. De ce l-a chemat Domnul pe Avram să-și lase țara și familia? Cum a răspuns el?Geneza 12:1-9

Ocazia anterioară în care Dumnezeu i-a vorbit unui om, cel puțin dintre cele notate în Scriptură, l-a vizat pe Noe, ca să-l asigure după potop că va face un legământ cu „orice făptură” (Geneza 9:15-17) și că nu va mai veni un alt potop. Noul cuvânt al lui Dumnezeu, acum adresat lui Avram, are legătură cu acea făgăduință: toate familiile pământului vor fi binecuvântate prin Avram.

Împlinirea acelei profeții începe cu renunțarea la trecut. Avram lasă în urmă tot ce îi era mai apropiat, familia și țara lui, chiar și o parte din el însuși. Intensitatea acestei mișcări se reflectă în repetarea cuvântului cheie „ieși”, care apare de șapte ori în context. Prima dată, Avram trebuie să-și părăsească țara, „Ur, din Caldeea”, care este și Babilonul (Geneza 11:31; Isaia 13:19). Această chemare de a „ieși din Babilon” are o lungă istorie printre profeții biblici (Isaia 48:20; Apocalipsa 18:4). Plecarea lui Avram are de-a face și cu familia lui. El trebuie să-și lase propria moștenire și mare parte din ce a învățat și a dobândit prin moștenire, educație și influență.

Da, chemarea lui Dumnezeu presupune chiar mai mult. Expresia ebraică lekh lekha, „ieși/du-te”, tradusă literal înseamnă „du-te tu însuți”. Plecarea lui Avram din Babilon presupune mai mult decât mediul în care a trăit, chiar mai mult decât familia lui. Expresia ebraică sugerează un accent pe el însuși. Avram trebuie să se lase pe el însuși, să renunțe la partea aceea din ființa lui care conține trecutul său babilonian.

Ținta acestei abandonări este „o țară” pe care Dumnezeu i-o va arăta. Același limbaj va fi folosit în contextul jertfirii lui Isaac (Geneza 22:2), cu referirela muntele Moria, unde Isaac avea să fie adus jertfă și unde   din Ierusalim avea să fie construit (2 Cronici 3:1). Promisiunea lui Dumnezeu nu vizează doar o patrie fizică, ci și salvarea lumii. Ideea aceasta este reafirmată în făgăduința lui Dumnezeu de a binecuvânta toate familiile pământului (Geneza 12:2,3). Verbul barakh, „a binecuvânta”, apare de cinci ori în acest pasaj. Această binecuvântare universală se va realiza prin intermediul „seminței” lui Avram (Geneza 22:18; 26:4; 28:14). Textul se referă aici la „sămânță”, care în cele din urmă se va împlini în Isus Hristos (Faptele apostolilor 3:25).

Sâmbătă, 7 mai, este Sabatul Companionului. Împreună cu cei apropiați, începe să pregătești un mic dar pentru adolescenții din biserica ta.

Comentariu EGW

După dispersarea de la Babel, idolatria a devenit aproape universală și, în cele din urmă, Dumnezeu i-a lăsat pe păcătoșii împietriți să meargă mai departe pe căile lor rele, în timp ce l-a ales pe Avraam, din seminția lui Sem, și l-a făcut păzitorul Legii Sale pentru generațiile viitoare. Avraam crescuse în mijlocul superstițiilor și păgânismului. Chiar cei din casa tatălui său, prin care fusese păstrată cunoștința de Dumnezeu, au cedat în mod treptat influențelor seducătoare din jurul lor; ei „slujeau altor dumnezei” (Iosua 24:2), în loc să-I slujească lui Iehova. Dar adevărata credință nu avea să piară. Dumnezeu a păstrat întotdeauna o rămășiță care să-L slujească. Adam, Set, Enoh, Metusala, Noe, Sem, într-o linie neîntreruptă, au păstrat din veac în veac descoperirile prețioase ale voinței Sale. Fiul lui Terah a devenit moștenitor al acestei comori sfinte. Idolatria îl chema din toate părțile, dar fără succes. Credincios printre cei lipsiți de credință, neatins de corupție în mijlocul apostaziei ce predomina, el s-a ținut neclintit de adorarea singurului și adevăratului Dumnezeu. „Domnul este lângă toți cei ce-L cheamă, lângă cei ce-L cheamă cu toată inima” (Psalmii 145:18). El i-a făcut cunoscută lui Avraam voința Lui și i-a dat o lămurită cunoaștere a cerințelor Legii Sale și a mântuirii care avea să fie realizată prin Hristos.

N-a fost deloc ușoară încercarea prin care a trecut Avraam și sacrificiul care se cerea din partea lui nu era nicidecum dintre cele mai mici. Legături puternice îl legau de țara sa, de rudeniile și familia sa. Dar el n-a ezitat să asculte chemarea. El nu avea nicio întrebare de pus în legătură cu țara făgăduită – dacă solul era fertil și clima sănătoasă, dacă țara avea locuri plăcute și dacă îi oferea posibilitatea să strângă avere. Dumnezeu a vorbit, și slujitorul Său trebuia să asculte; pentru el, locul cel mai fericit de pe pământ era locul în care Dumnezeu voia ca el să fie.

Sunt mulți aceia care, asemenea lui Avraam, sunt puși la probă. Și, chiar dacă nu le vorbește în mod direct, din ceruri, Dumnezeu îi cheamă prin învățăturile Cuvântului Său și prin evenimentele providenței Sale. Acestora poate că li se cere să rupă relațiile apropiate și aducătoare de folos, să se despartă de rude și să pornească pe o cale ce pare a fi numai o cale a lepădării de sine, a greutăților și a sacrificiului. Dumnezeu le-a rânduit o lucrare pe care s-o facă, dar o viață lipsită de griji și influența prietenilor și a rudelor i-au împiedicat în dezvoltarea trăsăturilor de caracter esențiale pentru împlinirea ei. El i-a chemat undeva departe de influența și ajutorul omenesc și-i conduce să simtă nevoia după ajutorul Său și să depindă numai de El, pentru ca să li Se poată descoperi. Cine este oare gata ca, la chemarea Providenței, să renunțe la planurile la care ținea cu drag și să se despartă de legăturile familiale? Cine este gata să accepte noi răspunderi și să pășească în câmpuri necunoscute de activitate, aducând la îndeplinire lucrarea lui Dumnezeu cu hotărâre și inimă binevoitoare, socotind – de dragul lui Hristos – pagubele ca un câștig? Cel care va face astfel are credința lui Avraam și va împărtăși cu el acea „greutate veșnică de slavă” (2 Corinteni 4:17). – Patriarhi și profeți, pp. 125–127

2. De ce a plecat Avram din Țara Promisă și s-a dus în Egipt? Cum s-a comportat faraonul în comparație cu Avram? Geneza 12:10-20

Aparent fără sens, Avram, care tocmai ajunsese în Țara Promisă, decide să plece de acolo în Egipt din cauză că „a venit însă o foamete în țară” (Geneza 12:10). Există dovezi bine atestate în textele egiptene antice despre popoarele din Canaan care mergeau în Egipt pe timp de foamete. În Învățăturile pentru regele Merikare, un text compus în perioada Regatului Mijlociu egiptean (2060–1700 î.Hr.), oamenii care veneau din Canaan erau identificați cu niște „bieți asiatici” (aamu) și descriși ca „fiind într-o stare jalnică, [...] fără apă, [...] care nu [trăiește] într-un loc, nevoia de hrană [îl] pune pe drumuri” (Miriam Lichtheim, Ancient Egyptian Literature, Volume I: The Old and Middle Kingdoms, University of California Press, Berkeley, CA, 1973, pp. 103, 104).

Tentația Egiptului a constituit deseori o problemă pentru israeliții din vechime (Numeri 14:3; Ieremia 2:18). Astfel, Egiptul a devenit un simbol al oamenilor care se încred în oameni mai degrabă decât în Dumnezeu (2 Împărați 18:21; Isaia 36:6,9). În Egipt, unde apa era la ordinea zilei, credința nu era necesară, fiindcă se vedea imediat cât de promițătoare era această țară. În comparație cu țara unde era foamete, Egiptul îi părea un loc bun de locuit lui Avram, în ciuda a ceea ce îi spusese Dumnezeu.

Avram care acum pleacă din Canaan este în contrast cu Avram care a plecat din Ur. Înainte, Avram a fost descris ca un om al credinței care a plecat din Ur ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu; acum, el pleacă din Țara Promisă de unul singur, din proprie inițiativă. Înainte, Avram s-a bizuit pe Dumnezeu; acum, el se comportă ca un politician pragmatic, manipulator și lipsit de etică, unul care se bizuie doar pe sine.

Vedem aici că până și un mare om al lui Dumnezeu poate comite greșeli și să nu fie totuși lepădat de Dumnezeu. Când Noul Testament vorbește despre Avraam ca un exemplu de mântuire prin har exact aceasta înseamnă: har! Deoarece, dacă nu ar fi fost prin har, pentru Avraam, la fel ca și pentru noi, nu ar fi fost nicio speranță.

Ce ar trebui să ne învețe această întâmplare despre cât de ușor este chiar și pentru creștinii credincioși să se abată de pe drumul drept? De ce neascultarea nu este niciodată o alegere bună?

Comentariu EGW

Avraam a mers mai departe spre miazăzi și, din nou, credința sa a fost încercată. Cerul n-a mai dat ploaie, pâraiele au încetat să mai curgă prin văi și iarba s-a uscat pe câmpii. Turmele și cirezile nu mai găseau pășune și foametea amenința întreaga tabără. Nu cumva patriarhul punea acum la îndoială conducerea Providenței? Nu privea el oare înapoi cu dor la belșugul câmpiilor din Caldeea? Toți priveau cu îngrijorare să vadă ce va face Avraam când necazuri după necazuri se abăteau asupra lui. Atâta vreme cât încrederea lui părea de nezdruncinat, ei simțeau că mai există speranță, erau siguri că Dumnezeu era Prietenul său și că El încă îl călăuzea. …

… Cu rugăciuni stăruitoare, el chibzuia să vadă cum să păstreze viața celor ai săi și a turmelor sale, dar nu îngăduia ca împrejurările să îi zdruncine credința în Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a scăpa de foamete, a coborât în Egipt. El n-a uitat Canaanul și, în strâmtorarea sa, nu s-a întors în Caldeea, de unde venise și unde nu era lipsă de pâine, ci a căutat un refugiu temporar cât mai aproape posibil de Țara Făgăduinței, intenționând să se întoarcă în curând acolo unde l-a așezat Dumnezeu.

În providența Sa, Dumnezeu adusese această încercare asupra lui Avraam ca să-l învețe lecția supunerii, a răbdării și a credinței, lecții ce aveau să fie așezate în scris pentru binele tuturor acelora care aveau să fie chemați mai târziu să sufere necazuri. Dumnezeu îi conduce pe copiii Săi pe o cale pe care ei nu o cunosc, dar nu-i uită și nici nu-i leapădă pe aceia care își pun încrederea în El. … Chiar acele încercări, care pun cel mai sever la probă credința noastră și ne fac adesea să credem că Dumnezeu ne-a uitat, au menirea să ne apropie mai mult de Hristos, ca să ne lăsăm toate poverile la picioarele Lui și să ajungem să avem parte de pacea pe care El ne-o dă în schimb. …

În timpul rămânerii sale în Egipt, Avraam a demonstrat că nu scăpase de slăbiciunile și imperfecțiunile omenești. Ascunzând faptul că Sara era soția lui, el a dat pe față neîncredere în purtarea de grijă divină, o lipsă a acelei alese credințe și a curajului, de atâtea ori și în mod nobil exemplificate în viața lui. Sara era foarte frumoasă și el nu se îndoia de faptul că egiptenii aceia negricioși o vor pofti pe frumoasa străină și, pentru a fi a lor, nu vor ezita să îl ucidă pe soțul ei. El a considerat că nu se făcea vinovat de minciună dacă spunea că Sara era sora lui, pentru că ea era fiica tatălui său, dar nu și a mamei sale. Însă ascunderea legăturilor reale dintre ei a fost o minciună. Dumnezeu nu poate aproba nicio deviere de la o strictă integritate. Ca urmare a lipsei de credință din partea lui Avraam, Sara a fost pusă într-o mare primejdie. Împăratul Egiptului, fiind informat despre frumusețea ei, a adus-o în palatul său, cu gând s-o ia de soție. Dar Dumnezeu, în mila Sa, a ocrotit-o pe Sara, trimițând judecățile Lui asupra casei imperiale. În acest fel, monarhul a aflat adevărul în această problemă și, mâniat că fusese înșelat, l-a mustrat pe Avraam și i-a înapoiat soția. – Patriarhi și profeți, pp. 128–130

3. Ce învățăm din Geneza 13:1-18 despre cât de important este caracterul?

Avram se întoarce de unde a plecat, ca și când voiajul lui în Egipt a fost doar un ocol nefericit. Relația lui Dumnezeu cu Avram se reia de acolo de unde se oprise la primul lui drum în Țara Promisă. Prima oprire a lui Avram este la Betel (Geneza 13:3), la fel ca în primul lui drum în țară (Geneza 12:3-6). Avram s-a pocăit și și-a venit în fire: a redevenit Avram, omul credinței.

Reconectarea lui Avram cu Dumnezeu se vede deja în relaționarea lui cu oamenii, în modul în care abordează problemele cu Lot, nepotul său, în ce privește folosirea terenurilor din zonă. Astfel, Avram este cel care propune un tratat de pace și îi permite lui Lot să aleagă primul (Geneza 13:9,10) – un act de generozitate, de mărinimie, care arată ce fel de om era Avram. Faptul că Lot își alege partea cea mai bună și mai ușor de lucrat, câmpia cel mai bine udată (Geneza 13:10,11), fără să-i pese câtuși de puțin de răutatea viitorilor lui vecini (Geneza 13:13), dezvăluie ceva despre lăcomia și caracterul lui. Expresia „și-a ales” ne reamintește de antediluvienii care au ales și ei ce și-au dorit (vezi Geneza 6:2).

În schimb, mutarea lui Avram a fost un act de credință. Nu el a ales țara, ci aceasta i-a fost dată de Dumnezeu prin har. Spre deosebire de Lot, Avram s-a uitat la țară și a cercetat-o cu privirea doar la porunca lui Dumnezeu (Geneza 13:14). Dumnezeu îi vorbește iarăși lui Avram doar după ce acesta se desparte de Lot (Geneza 13:14). De fapt, aceasta este prima ocazie consemnată când Dumnezeu îi vorbește lui Avram de la plecarea din Ur: „Ridică-ți ochii și, din locul în care ești, privește spre miazănoapte și spre miazăzi, spre răsărit și spre apus; căci toată țara pe care o vezi ți-o dau ție și seminței tale în veac” (Geneza 13:14,15). Apoi, Dumnezeu îl invită pe Avram să străbată „țara în lung și în lat”, ca un act de intrare în posesie, „căci ție ți-o voi da” (Geneza 13:17).

Deci Domnul lămurește foarte bine faptul că El, Dumnezeu, este Cel care îi dă țara lui Avram. Este un dar, un dar din har, pe care Avram trebuie să și-l însușească prin credință, o credință care duce la ascultare. Doar Dumnezeu va împlini tot ce i-a promis lui Avram aici (vezi Geneza 13:14-17).

Ce gest de bunătate și generozitate ai putea să faci – azi sau mâine – pentru o persoană care probabil nu îți acordă respectul cuvenit?

Comentariu EGW

„Avraam a locuit în țara Canaan, iar Lot a locuit în cetățile din câmpie și și-a întins corturile până la Sodoma. Dar oamenii din Sodoma erau răi și afară din cale de păcătoși înaintea Domnului” (Geneza 13:12,13).

Cea mai fertilă regiune din toată Palestina era Valea Iordanului. … Erau și cetăți bogate și frumoase care îmbiau la un comerț profitabil în târgurile lor înțesate de oameni. Fascinat de viziunea unui câștig lumesc, Lot a trecut cu vederea relele morale și spirituale pe care le putea întâlni acolo. … El „și-a ales toată Câmpia Iordanului” „și și-a întins corturile până la Sodoma”. Cât de puțin a prevăzut el urmările teribile ale acestei alegeri egoiste!

Lot și-a ales ca loc de ședere Sodoma, pentru că a văzut că acolo erau avantaje de câștig din punct de vedere lumesc. Dar, după ce s-a stabilit și a ajuns bogat în comori pământești, s-a convins că făcuse o greșeală, neținând seama de starea morală a localității în care urma să-și aibă căminul. – Conflict and Courage, p. 48

Sfânta Scriptură ne dă exemple remarcabile de adevărată curtoazie și politețe. Avraam a fost un om al lui Dumnezeu. Când își așeza cortul, mai întâi ridica un altar pentru jertfă și Îl invita pe Dumnezeu să locuiască împreună cu el. Avraam a fost un om binecrescut și politicos. Viața sa nu a fost întinată de egoism, care este atât de odios în orice caracter și atât de ofensator înaintea lui Dumnezeu. Dovadă, comportarea sa atunci când s-a despărțit de Lot. Deși Lot era nepotul lui, era mai tânăr decât el și dreptul de a alege primul îi revenea lui Avraam, politețea l-a făcut să uite de dreptul său și să-i permită lui Lot să-și aleagă acea parte a țării care i se părea mai de dorit. … Avraam știa ce înseamnă politețea și bunăvoința, precum și ce este dator un om față de semenul său.

Noi ar trebui să ne uităm pe noi înșine, căutând întotdeauna ocazii de a-i încuraja pe alții, de a le ușura necazurile și poverile prin gesturi de bunătate pline de delicatețe și mici fapte de iubire. Aceste gesturi de atenție și amabilitate care, pornind din casele noastre, trec dincolo de cercul familiei alcătuiesc împreună esența fericirii în viață. – My Life Today, p. 192

Dacă Hristos locuiește în noi, vom fi creștini acasă, dar și printre străini. Un creștin va avea cuvinte pline de amabilitate pentru rude și pentru cei cu care are de a face. El va fi blând, politicos, iubitor, înțelegător și se va educa să se poarte în așa fel încât să poată locui împreună cu familia de sus. Dacă este membru al familiei regale, el va reprezenta corect împărăția către care se îndreaptă. El le va vorbi cu blândețe copiilor săi, pentru că înțelege că și ei sunt moștenitori ai lui Dumnezeu, membri ai familiei din curțile cerești. Printre copiii lui Dumnezeu nu poate să existe un spirit de asprime. – Ibidem, p. 196

4. Ce semnificație are faptul că războiul are loc imediat după ce lui Avram i se oferă în dar Țara Promisă? Ce ne învață această întâmplare despre Avram? Geneza 14:1-17

Acesta este primul război relatat în Scriptură (Geneza 14:2). Coaliția formată din patru armate din Mesopotamia și Persia împotriva celeilalte coaliții formate din cinci armate canaanite, inclusiv regii Sodomei și Gomorei (Geneza 14:8), sugerează că acesta a fost un conflict amplu (Geneza 14:9). Motivul acestei operațiuni militare are de-a face cu faptul că popoarele canaanite se răsculaseră împotriva suveranilor babilonieni (Geneza 14:4,5). Deși acest fragment se referă la un conflict istoric precis, momentul desfășurării acestui război „global”, chiar după darea Țării Promise lui Avram, îi conferă acestui eveniment o semnificație spirituală deosebită.

Faptul că au fost implicate atât de multe popoare din țara Canaan sugerează că miza acestui conflict era suveranitatea asupra țării. În mod ciudat, tabăra lui Avram, adevăratul posesor al țării, este singura forță care rămâne în afara conflictului, cel puțin la început.

Motivul pentru care Avram a ales să rămână neutru este că, din perspectiva lui, Țara Promisă nu trebuia obținută prin forța armelor sau prin înțelepciunea strategiilor politice. Regatul lui Avram era un dar de la Dumnezeu. Singurul motiv pentru care Avram avea să intervină este soarta nepotului său Lot, luat prizonier în timpului bătăliilor (Geneza 14:12,13).

„Avraam [...] nu păstrase amintiri neplăcute despre lipsa de recunoștință a lui Lot. I s-a trezit toată afecțiunea sa pentru Lot și s-a hotărât să-l salveze. Căutând mai întâi sfatul divin, Avraam s-a pregătit de război” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 135).

Dar Avram nu înfruntă întreaga coaliție. În ceea ce trebuie să fi fost o operațiune rapidă și nocturnă cu un efectiv mic de luptători, el a atacat doar tabăra unde Lot era ținut prizonier. Lot este salvat și, împreună cu el, și regele Sodomei. Astfel, acest credincios om al lui Dumnezeu a manifestat și mare curaj, și tărie sufletească. Nu este de mirare că influența lui în zonă a crescut și oamenii au văzut ce fel de om era, aflând mai multe despre Dumnezeul pe care el Îl slujea.

Ce influență au faptele noastre asupra celorlalți? Ce mesaj transmitem despre credința noastră prin ceea ce facem?

Comentariu EGW

În timp ce locuia în pace în dumbrăvile de stejari din Mamre, Avraam a aflat de la unul dintre fugari istoria celor petrecute în bătălie, precum și despre nenorocirea care căzuse asupra nepotului său. El nu păstrase amintiri neplăcute despre lipsa de recunoștință a lui Lot. Toată afecțiunea sa pentru el a fost trezită și se hotărî să-l scape. Căutând mai întâi sfatul divin, Avraam s-a pregătit de război. … Atacul său, atât de puternic și de neașteptat, a avut ca rezultat o victorie rapidă. Împăratul Elamului a fost ucis și armata sa, lovită de panică, a fost cu desăvârșire nimicită. Lot și familia sa împreună cu toți prizonierii și bunurile lor au fost eliberați și o bogată pradă de război a căzut în mâinile biruitorilor. Biruința se datora în primul rând lui Dumnezeu, și apoi lui Avraam. Adoratorul lui Iehova nu numai că adusese un mare serviciu țării, dar făcuse dovada că era un om curajos. Se dovedise că viața de neprihănire nu este lașitate și că religia lui Avraam l-a făcut curajos în susținerea a ceea ce este drept și gata să-l apere pe cel oprimat. Actul său eroic i-a adus o influență largă printre triburile înconjurătoare. – Patriarhi și profeți, p. 135

La data când Lot s-a mutat în Sodoma, corupția nu ajunsese generală și, în mila Sa, Dumnezeu a îngăduit ca raze de lumină să strălucească în mijlocul întunericului moral. Când Avraam i-a scăpat pe captivi din mâna elamiților, atenția poporului a fost îndreptată asupra credinței adevărate. Pentru locuitorii Sodomei, Avraam nu era un străin și faptul că se închina unui Dumnezeu nevăzut fusese un subiect de batjocură printre ei, dar biruința sa asupra unor forțe mult superioare și comportarea sa mărinimoasă față de prizonieri și în legătură cu prada de război au trezit uimirea și admirația. În timp ce erau lăudate îndemânarea și vitejia sa, nimeni nu putea scăpa de convingerea că o putere divină îl făcuse biruitor. Iar spiritul său nobil și neegoist, atât de străin locuitorilor Sodomei, a fost o altă dovadă a superiorității religiei pe care el o onorase prin curajul și credincioșia sa. – Patriarhi și profeți, p. 157

În mod hotărât, Dumnezeu le încredinţează tuturor urmaşilor Săi datoria de a fi o binecuvântare pentru alţii, prin influenţa şi prin mijloacele lor materiale, şi de a căuta acea înţelepciune care vine de la El şi care îi face în stare să facă tot ce le stă în putere pentru a înălţa gândurile şi sentimentele celor care intră în sfera lor de influenţă. ...

Fiecare faptă din viaţa noastră îi afectează şi pe alţii fie în bine, fie în rău. Influenţa noastră tinde fie în sus, fie în jos; ea este simţită de alţii, care, la rândul lor, acţionează pe baza ei şi, într-o măsură mai mare sau mai mică, o reproduc. Dacă, prin exemplul nostru, îi ajutăm pe ceilalţi să-şi dezvolte principii bune, le dăm puterea de a face binele. La rândul lor, ei vor exercita aceeaşi influenţă benefică asupra altora şi, în felul acesta, sute şi mii de oameni vor fi afectaţi de influenţa noastră inconştientă. Dacă, prin faptele noastre, întărim sau provocăm la acţiune puterile răului aflate în cei din jurul nostru, ne facem părtaşi la păcatul lor şi va trebui să dăm socoteală pentru binele pe care am fi putut să-l facem pentru ei şi nu l-am făcut, pentru că n-am făcut din Dumnezeu tăria noastră, călăuza şi sfătuitorul nostru. – Mărturii, vol. 2, pp. 132–133

5. Cine era Melhisedec? De ce Avram și-a dat zecimea acestui preot care apare din senin?
Geneza 14:18-24
Evrei 7:1-10

Apariția neașteptată a misteriosului Melhisedec nu este de neînțeles. După ce a primit mulțumirile din partea regilor canaaniți, acum Avram este cel care îi mulțumește acestui preot, o recunoștință manifestată prin zecimea pe care i-a oferit-o. Melhisedec venea din cetatea Salem, care înseamnă „pace”, un mesaj nimerit după tulburarea produsă de război. Unul dintre componentele numelui lui Melhisedec, tsedek, „dreptate”, apare în contrast cu numele regelui Sodomei, Bera („în rău”, „în răutate”), și al Gomorei, Birșa („în nelegiuire”), acestea fiind probabil porecle provenite din comportamentul lor (Geneza 14:2).

Melhisedec apare după răsturnarea situației de violență și răutate, reprezentate de ceilalți regi canaaniți. Acest pasaj mai conține și prima menționare în Biblie a cuvântului „preot” (Geneza 14:18). Asocierea lui Melhisedec cu Dumnezeul cel Preaînalt (Geneza 14:18), pe care Avram Îl invocă drept propriul lui Dumnezeu (Geneza 14:22), arată clar că Avram l-a considerat pe Melhisedec preot al Dumnezeului pe care el Îl slujea. Totuși, Melhisedec nu trebuie identificat cu Hristos. El era reprezentantul lui Dumnezeu printre oamenii din acea vreme (vezi Comentariile lui Ellen G. White, Comentariul Biblic Adventist, vol. 1, pp. 1092, 1093). Melhisedec oficiază, într-adevăr, ca un preot și îl servește pe Avram cu „pâine și vin”, o asociere din care deseori se subînțelege utilizarea mustului – suc de struguri proaspăt stors (Deuteronomul 7:13; 2 Cronici 31:5) – și care reapare în contextul oferirii zecimii (Deuteronomul 14:23). În plus, el îl binecuvântează pe Avram (Geneza 14:19).

Pe de altă parte, Avram „i-a dat zeciuială din toate” (Geneza 14:20) ca răspuns față de Dumnezeul Creator, „Ziditorul cerului și al pământului” (Geneza 14:19). Acest titlu face trimitere la începutul pasajului despre crearea lumii (Geneza 1:1), unde expresia „cerurile și pământul” înseamnă totalitate, toate, tot. Ca atare, zecimea este înțeleasă ca o expresie a recunoștinței față de Creator, care deține toate lucrurile (Evrei 7:2-6; compară cu Geneza 28:22). În mod paradoxal, închinătorul vede zecimea nu ca pe un dar făcut lui Dumnezeu, ci ca pe un dar de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ne dă totul, de fapt.

De ce actul înapoierii zecimii este un indicator puternic al credinței, precum și un act care întărește credința?

Comentariu EGW

Dumnezeu a avut întotdeauna martorii Săi pe pământ. Într-o vreme, Melhisedec L-a reprezentat pe Domnul Isus în persoană, pentru a descoperi adevărul cerului și a perpetua Legea lui Dumnezeu.

Hristos a fost Acela care a vorbit prin Melhisedec, preotul Dumnezeului Celui Preaînalt. Melhisedec nu era Hristos, dar era glasul lui Dumnezeu în lume, reprezentantul Tatălui. De-a lungul timpului, pentru generațiile din trecut, Hristos a fost Cel care a vorbit; Hristos Și-a condus poporul și a fost Lumina lumii. Când l-a ales pe Avraam ca reprezentant al Său, Dumnezeu l-a scos din țara lui, dintre rudele lui și l-a pus deoparte. El dorea să îl modeleze după chipul Său. Dorea să-l învețe potrivit cu planul Său. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 1, pp. 1092–1093

În sistemul de administrație al evreilor, o zecime din toate veniturile lor era rânduită pentru susținerea serviciului divin public. …

Dar rânduiala zecimii nu a început cu evreii. Din cele mai vechi timpuri, Domnul a cerut zecimea pentru Sine, iar cererea aceasta a fost recunoscută și onorată. Avraam i-a dat zecime lui Melhisedec, preotul Dumnezeului Celui Preaînalt (Geneza 14:20). Când, călător și fugar, se afla la Betel, Iacov I-a făgăduit Domnului: „Îți voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da” (Geneza 28:22). Când israeliții erau pe punctul de a se constitui ca națiune, li s-a reamintit legea zecimii ca o rânduială poruncită de Dumnezeu și de ascultarea de această poruncă depindea bunăstarea lor. 

Sistemul zecimii și darurilor a fost dat pentru a întipări în mintea oamenilor marele adevăr că Dumnezeu este izvorul tuturor binecuvântărilor pentru ființele pe care le-a creat și că Lui I se cuvine recunoștința oamenilor pentru darurile bune ale providenței Sale. – Patriarhi și profeți, p. 525

Banii sunt o binecuvântare atunci când aceia care se folosesc de ei se consideră ispravnici ai Domnului, când înțeleg că ei mânuiesc capitalul Domnului și că vor trebui să dea socoteală într-o zi de isprăvnicia lor.

Evidențele tale contabile arată că ai fost credincios față de Domnul? Ești sărac? Atunci dă din puținul tău. Ai fost binecuvântat cu abundență? Atunci ai grijă să pui deoparte ceea ce Domnul consideră că este proprietatea Sa. … Neglijența de a da mărturie despre Hristos prin felul în care folosești banii va face să fii lipsit de marele privilegiu de a-ți avea numele scris în cartea vieții Mielului.

Tatăl nostru ceresc ne învață ce înseamnă mila și dăruirea prin exemplul Său. Dumnezeu ne dăruiește în mod regulat, fără plată și cu îmbelșugare. Fiecare binecuvântare pământească vine din mâna Sa. Ce s-ar întâmpla dacă Domnul ar înceta să Își reverse darurile asupra noastră? Ce strigăte de disperare, de durere și de strâmtorare s-ar ridica de pe pământ! Noi avem nevoie în fiecare zi de șuvoiul continuu al iubirii și bunătății lui Dumnezeu. – Our High Calling, p. 192

Citește capitolul 12, „Avraam în Canaan”, din cartea Patriarhi și profeți, de Ellen G. White.

„Biserica lui Hristos trebuie să fie o binecuvântare, iar membrii ei sunt binecuvântați atunci când sunt o binecuvântare pentru alții. Scopul pentru care Dumnezeu Și-a ales un popor înaintea lumii nu a fost doar ca să îi poată înfia pe cei din acest popor ca fii și fiice ale Sale, ci ca, prin ei, El să poată oferi lumii binecuvântările revelației divine. [...] Ori de câte ori îi binecuvântează pe copiii Săi cu lumină și adevăr, Dumnezeu nu îi binecuvântează doar ca ei să aibă darul vieții veșnice, ci și ca toți din jurul lor să fie luminați spiritual. [...] «Voi sunteți sarea pământului.» Când îi face pe copiii Lui să fie sare, Dumnezeu nu îi face doar ca ei să trăiască, ci ca să fie niște mijloace prin care alții să trăiască. [...]

Străluciți voi ca pietre vii în zidirea lui Dumnezeu? [...] Nu vom avea o religie autentică dacă aceasta nu exercită o influență dominantă asupra noastră în îndeplinirea oricărei îndatoriri. Ar trebui să avem o evlavie practică pe care să o împletim cu activitatea noastră de zi cu zi. Harul transformator al lui Hristos ar trebui să fie în inima noastră. Avem nevoie de mult mai puțin din eul nostru și de mai mult din Isus” (Ellen G. White, Reflecting Christ, p. 205).

Studiu la rând
Leviticul 11

Leviticul 12

Leviticul 13

Leviticul 14

Leviticul 15

Leviticul 16

Leviticul 17

Evanghelizare, subcapitolul „Darul culturii și al bunătății”

1. Care erau cele trei criterii ca un animal să poată fi consumat de copiii lui Israel?

2. Cât dura carantinarea unui israelit suspectat de o leziune de lepră?

3. Cum se folosea isopul la curățirea leprosului?

4. Ce reprezenta sângele și de ce era interzis consumul lui în Israel?

5. Ce calități vor spori de o sută de ori capacitatea unui lucrător de a fi folositor?

Pentru studiu suplimentar

Sfaturi privind administrarea creștină a vieții, cap. „Un test al credincioșiei”.

Text-cheie: Evrei 11:8
Pasaje în studiu: Geneza 12–14; Evrei 7:1-10

I. Privire generală
Introducere: Această secțiune ne poartă într-o călătorie de la Babel în Țara Promisă, dar cu un nou erou, Avram, care își lasă în urmă casa fără să știe care îi va fi destinația. Primii pași ai lui Avram spre Țara Promisă nu sunt ușori, ci mai degrabă șovăielnici. Avram se luptă să moștenească țara. Când, în sfârșit, ajunge în Canaan, el nu poate să rămână acolo, pentru că este foamete. Prin urmare, trebuie să se îndrepte spre Egipt. Dar Avram nu se poate stabili nici acolo, din cauza unui conflict cu faraonul. Avram este deci constrâns să se întoarcă și să meargă din nou în Canaan. Dar și acolo lucrurile sunt complicate. Avram și Lot, nepotul lui, se învoiesc să se despartă din cauza unei dispute pe seama pământului. Mai târziu izbucnește un război care angrenează întreaga țară, însuși locul pe care Dumnezeu îl hotărâse pentru Avram. După bătălie, Avram este întâmpinat de un necunoscut, Melhisedec, căruia îi dă zeciuială, un mod de a recunoaște că nimic nu îi aparține. Aceste episoade sunt bogate în lecții spirituale în care se împletesc elemente ce țin de credință și de etică.

De meditat: Comparați manipulările și minciunile lui Avram cu încrederea și onestitatea faraonului; altruismul lui Avram față de Lot cu egoismul lui Lot; generozitatea lui Avram cu lăcomia împăraților. Analizați lipsa de consecvență și de încredere a lui Avram atunci când răspunde chemării lui Dumnezeu.

II. Comentariu
Lek leka, „Ieși!”
Această expresie ebraică înseamnă „du-te ca să te regăsești”. Chemarea adresată lui Avram de „a ieși” din țara lui și de a se îndepărta de rădăcinile sale ar trebui să-l ducă pe o cale a regăsirii de sine, a împlinirii personale și a conturării propriei identități. Nu este suficient ca Avram să iasă din Babel; ca să se regăsească cu adevărat, el are nevoie să se debaraseze de Babelul care este în el – idolatria părinților lui și mentalitatea arogantă a Babelului. În acest scop, Avram trebuie nu doar să plece din locul în care a trăit, ci trebuie să fie mereu în mișcare. Este semnificativ că destinul „mobil” se reflectă în limbajul care redă întâmplările din viața lui. Verbul „a merge”, halak, este un cuvânt-cheie care străbate narațiunea despre Avram din capitolul 12 până la capitolul 22, fragment care constituie secțiunea centrală a cărții Geneza. Un alt aspect important este că expresia lek leka, „ieși”, „mergi”, încadrează parcursul spiritual al lui Avraam. Această expresie apare de două ori: prima dată, când Avram este chemat să-și lase trecutul (Geneza 12:1), iar a doua oară, când este chemat să-și abandoneze viitorul (Geneza 22:2). Suspendat în gol, dezrădăcinat, Avraam se bazează doar pe Dumnezeu. Avraam personifică credința.

Avram și faraonul
Când ajunge în Egipt, Avram se confruntă cu amenințarea din partea faraonului. Dar, în loc să caute ajutorul sau călăuzirea lui Dumnezeu, el recurge la politică și minciuni. Doar că înșelăciunea lui Avram se întoarce împotriva lui. Tocmai pentru că Avram a mințit și a pretins că Sarai era sora lui, aceasta a fost luată de faraon în haremul lui (Geneza 12:15; compară cu Geneza 12:19). Paradoxal, faraonul îl tratează bine pe Avram tocmai pentru că crezuse că Sarai era sora acestuia (Geneza 12:16), exact așa cum ticluise Avram (Geneza 12:13). Episodul este plin de ambiguități. Chiar și când minte, Avram spune adevărul, deoarece Sarai este și nu este sora lui; ea este sora lui după un singur părinte. Chiar și când este binecuvântat cu tot felul de daruri, Avram este blestemat, fiindcă soția lui se află acum în haremul faraonului. Dumnezeu nu îl dojenește pe Avram; dar, când vorbește faraonul, cuvintele lui răsună ca cele rostite de Dumnezeu lui Adam (Geneza 3:9; compară cu Geneza 21:17; 22:11,15,16). Un alt aspect interesant este și că faraonul pune o serie de întrebări, ca atunci când Dumnezeu l-a strigat pe Adam (Geneza 3:9,11). Această paralelă între cele două mustrări sugerează că păcatul lui Avram este de aceeași natură cu păcatul lui Adam.

Avram și Lot
Pentru prima dată de la sosirea în Canaan, verbul halak, „a merge/a se duce”, care răspunde la chemarea lek leka, reapare. Este folosit de două ori (Geneza 13:1,5). Prima dată se referă la călătoria lui Avram la Betel, unde a construit un altar și I s-a închinat lui Dumnezeu (Geneza 13:4). Această deplasare îl reconectează pe Avram cu trecutul lui și restaurează ceea ce întrerupsese călătoria în Egipt. Avram se întoarce la „cărările cele vechi” (Ieremia 6:16; compară cu Ieremia 18:15). Se pocăiește.

A doua oară când este folosit, verbul halak se referă la umblarea lui Lot. Dar, spre deosebire de umblarea lui Avram, umblarea lui Lot nu are o conotație spirituală; în schimb, aceasta este asociată cu bogăția lui (Geneza 13:5). Mai mult, nu doar modul în care cei doi „merg” este diferit, ci și modul în care „locuiesc”. În timp ce Avram asociază „locuirea/așezarea” lui într-un loc cu relația lui cu Dumnezeu, Lot cântărește „așezarea” lui doar în legătură cu el însuși și cu bunurile lui materiale. Dificultatea coabitării lor (Geneza 13:6) nu este doar urmarea factorilor externi, ci, în esență, are de-a face cu divergențele spirituale profunde dintre ei. Viziunile lor asupra lumii sunt viziuni care nu se pot împăca (Geneza 13:7-9) și, prin urmare, tensiunile dintre ei sunt inevitabile. Deși textul biblic consemnează o ceartă între păzitorii de turme, disputa trece dincolom de păzitorii turmelor și presupune elemente spirituale. Avram înțelege deci că separarea este singura modalitate de a face să fie pace. Lot ia inițiativa și alege teritoriul câmpiilor bogate. Avram ia ce a mai rămas: munții Canaanului (Geneza 13:12). Spre deosebire de Lot, care decide de unul singur să-și ridice ochii și să vadă (Geneza 13:10), Avram o face doar la porunca lui Dumnezeu (Geneza 13:14).

Mai târziu, în timpul unui război, când Lot este luat prizonier din Sodoma (împreună cu bunurile lui), Avram pornește cu un comando de bărbați ca să-și salveze nepotul. La sfârșitul campaniei, Lot și oamenii lui sunt în sfârșit eliberați. Regele Sodomei iese în întâmpinarea patriarhului, când acesta se întorcea din expediție, ca să-i mulțumească (Geneza 14:17). Surprinzător, Lot, care era atât de nerăbdător să dețină controlul asupra destinului său și să ia el partea cea mai bună a țării, ajunge prizonier. Avram, pe de altă parte, care cu umilință și bunătate îi cedează lui Lot dreptul de a alege primul – o alegere care îi aparținea lui de drept, ca rudă mai în vârstă – este cel care acum ia inițiativa și controlează cursul evenimentelor. Avram înțelesese că încrederea în Dumnezeu și disponibilitatea de a pierde propriile beneficii au fost cea mai bună modalitate de a-și controla propria soartă și de a-și asigura cel mai bun rezultat. Aceeași lecție paradoxală este întărită de Isus în predica Sa de pe munte (Marcu 8:35).

Avram și Melhisedec
Acest rege misterios pare a fi complet în afara cadrului narațiunii. Mai întâi de toate, Melhisedec provine din cetatea Salem, numele antic al Ierusalimului, care nu a fost implicat în război. În plus, numele șalem, „Salem”, care înseamnă „pace”, contrapune acțiunile de război, care, în cadrul narațiunii de până acum, au ocupat un loc central. Dreptatea (tsedeq), termen cuprins în numele regelui, se află în opoziție cu aluziile la „rău” și „nelegiuire” din numele Bera („în rău”), regele Sodomei, și Birșa („în nelegiuire”), regele Gomorei. Melhisedec este numit „preot al Dumnezeului celui Preaînalt”.

Aceasta este prima dată când apare în Biblie cuvântul „preot” (kohen). Preoția lui Melhisedec precedă preoția levitică. Faptul că Avram folosește același titlu ′el ′elyon („Dumnezeului celui Preaînalt”) în dreptul Dumnezeului lui (Geneza 14:20), adăugând numele Iehova (YHWH) la numele „Dumnezeul cel Preaînalt” (Geneza 14:22), sugerează că el l-a considerat pe Melhisedec un preot legitim al Dumnezeului Creator. Deși Melhisedec aparținea comunității canaanite, Dumnezeu îl alesese ca reprezentant al Său printre oamenii din vremea aceea. În ciuda originii sale străine, Avram îi dă zeciuială și este binecuvântat de el. În plus, numeroasele referiri la Dumnezeu, masa sfântă alcătuită din pâine și must și binecuvântarea și imnul adresate lui Dumnezeu îi conferă din plin personajului Melhisedec o semnificație spirituală, indicând mai mult decât o simplă întâlnire între regi. De remarcat faptul că mai departe în Scripturi se păstrează această conotație spirituală. Psalmul 110 îl asociază pe Melhisedec cu viitorul Mesia davidic (Psalmii 110:4), urmat de autorii Noului Testament, care corelează preoția unică a lui Melhisedec cu cea a lui Isus (Evrei 5:5–6:10; 7).

III. Aplicație
Lek leka, „Ieși!”
Găsiți în Biblie pasaje în care profeții îi somează pe oamenii lui Dumnezeu să iasă din Babilon. Ce înseamnă această chemare pentru poporul lui Dumnezeu de astăzi? Cum vi se aplică personal chemarea lui Dumnezeu de „a ieși”, în raport cu viața socială pe care o aveți? În ce fel acest apel are de-a face cu lucrarea de zidire a caracterului pe care o faceți zilnic? Cum se aplică această expresie la experiența convertirii de care ați avut parte?

Avram și Lot: De ce Avram a putut să-l lase pe Lot să aleagă primul? Cum se aplică această atitudine în relația pe care o aveți cu ceilalți oameni? De ce perspectiva lui Avram orientată spre viitor este superioară gândirii lui Lot orientate spre prezent? Ce principii și lecții vă învață acest episod biblic despre modul în care ar trebui gestionate afacerile? De ce, în final, ticăloșia și înșelăciunea nu aduc niciun beneficiu?

Avram și Melhisedec: Ce lecții despre semnificația spirituală a zecimii puteți lua de la Avram, care îi dă zecimea regelui păgân Melhisedec? De ce decizia lui Avram de a da zecime din tot ce recuperează din luptă are legătură cu credința lui în Creatorul și Mântuitorul lui (Geneza 14:19,20)? Cum se aplică o asemenea mărturisire de credință în Creator la bunurile materiale din viața noastră?