Babelul și toate popoarele pământului

După relatarea despre potop, accentul raportului biblic se mută de la un singur individ, Noe, la cei trei fii ai lui, „Sem, Ham și Iafet”. Atenția deosebită acordată lui Ham, tatăl lui Canaan (Geneza 10:6,15), introduce ideea de „Canaan”, Țara Promisă (Geneza 12:5), o anticipare despre Avraam, a cărui binecuvântare primită se va răsfrânge asupra tuturor familiilor pământului (Geneza 12:3) Dar firul narativ este întrerupt de relatarea despre Turnul Babel (Geneza 11:1-9). Încă o dată, planurile lui Dumnezeu pentru omenire sunt date peste cap. Ceea ce trebuia să fie o binecuvântare, nașterea națiunilor, a devenit o ocazie pentru încă un blestem. Oamenii se unesc ca să încerce să-I ia locul lui Dumnezeu; Dumnezeu răspunde cu o sentință în dreptul lor. Și, în urma confuziei care se naște, oamenii sunt împrăștiați pe fața pământului (Geneza 11:8), împlinind astfel planul inițial al lui Dumnezeu ca oamenii „[să umple] pământul” (Geneza 9:1).

În cele din urmă, în ciuda nelegiuirii omenești, Dumnezeu transformă răul în bine. Ca întotdeauna, El are ultimul cuvânt. Blestemul rostit asupra lui Ham în cortul tatălui său (Geneza 9:21,22) și blestemul încurcării popoarelor la Turnul Babel (Geneza 11:9) vor fi în final transformate într-o binecuvântare pentru toate popoarele.

Comentariu EGW

Unii dintre urmașii lui Noe au devenit în curând răzvrătiți și apostați. Alții au urmat exemplul lui Noe și au respectat poruncile lui Dumnezeu. Unii au devenit necredincioși și răi și nici chiar ei nu au avut toți aceleași concepții cu privire la potop. O parte dintre ei negau existența lui Dumnezeu și considerau în mintea lor că potopul a avut loc din cauze naturale. Alții credeau că Dumnezeu a existat și că a nimicit neamul omenesc antediluvian printr-un potop, iar simțămintele lor, asemenea simțămintelor lui Cain, erau de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu pentru că îi nimicise pe oamenii de pe pământ și pentru că blestemase pământul pentru a treia oară, printr-un potop.

Aceia care erau vrăjmași ai lui Dumnezeu se simțea mustrați zi de zi de vorbirea și de viața evlavioasă a acelora care Îl iubeau, Îl ascultau și Îl preamăreau pe Dumnezeu. Cei necredincioși s-au sfătuit între ei și s-au înțeles să se despartă de cei credincioși, a căror viață neprihănită constituia o piedică neîncetată pe calea lor nelegiuită. Ei au plecat la o anumită distanță și au ales o câmpie întinsă pe care să locuiască. Și-au construit o cetate, iar apoi le-a venit ideea să construiască un turn înalt, care să ajungă până la nori, așa încât să poată locui împreună în cetate și în turn și să nu mai fie împrăștiați. – Istoria mântuirii, p. 72

Orice ambiţie omenească şi orice laudă trebuie să fie aruncate în ţărână. Eul, eul păcătos, trebuie să fie umilit, nu înălţat. Noi trebuie să li-L descoperim pe Hristos celor din jurul nostru prin sfinţenie în viaţa de fiecare zi. Natura coruptă trebuie să fie supusă, nu înălţată. Doar astfel putem să ajungem curaţi şi neîntinaţi. Trebuie să fim oameni smeriţi şi credincioşi. ...

Se ţine un raport credincios al tuturor faptelor copiilor oamenilor. Nimic nu poate fi ascuns de ochiul Celui Preaînalt şi Sfânt, care este din veşnicie. Prin născocirile, planurile şi strategiile lor, unii Îl fac pe Hristos să Se ruşineze cu ei. Dumnezeu nu aprobă comportamentul lor, deoarece Domnul Isus este dezonorat de spiritul şi de faptele lor. …

Indicaţiile pe care le-a dat Domnul cu privire la lucrarea Sa arată care este calea cea dreaptă. Vocea lui Dumnezeu trebuie să fie auzită, înţelepciunea Lui trebuie să îndrume. El a trasat planul Său în Cuvântul Său şi în mărturiile pe care le-a trimis poporului Său. Doar lucrarea care se desfăşoară în armonie cu principiile Cuvântului Său va dura veşnic. – Mărturii, vol. 8, pp. 234–235

Dumnezeu ne-a iubit cu o iubire negrăită, iar iubirea noastră față de El se trezește pe măsură ce înțelegem ceva din lungimea, lărgimea, adâncimea și înălțimea acestei iubiri atrăgătoare a Domnului. Prin cunoașterea iubirii Sale, dovedite față de noi pe când eram încă păcătoși, inima împietrită se înmoaie, se supune, iar păcătosul este transformat și ajunge un fiu al Cerului. Dumnezeu nu Se folosește de măsuri constrângătoare; mijlocul pe care îl întrebuințează El pentru a izgoni păcatul din inimă este iubirea. Cu ajutorul ei, El transformă mândria în umilință, iar vrăjmășia și necredința în iubire și credință. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 76–77

1. Care este mesajul ce reiese din această întâmplare ciudată? Geneza 9:18-27

Fapta lui Noe legată de via lui ne trimite cu gândul la Adam în Grădina Edenului. Cele două situații conțin elemente comune: cineva mănâncă un fruct, iar urmarea este goliciunea, apoi urmează o învelitoare, un blestem și o binecuvântare. Noe se reconectează la rădăcinile lui adamice și, din nefericire, continuă acea istorie a eșecului.

Fermentarea fructelor nu a făcut parte din planul lui Dumnezeu de la creație. Noe s-a îmbătat, apoi și-a pierdut autocontrolul și s-a dezvelit. Faptul că Ham „a văzut” goliciunea tatălui său face aluzie la Eva, care, la rândul ei, „a văzut” pomul interzis (Geneza 3:6). Această paralelă sugerează că Ham nu doar a zărit din greșeală nuditatea tatălui său, ci s-a dus și a vorbit despre ea, fără ca măcar să încerce să rezolve problema tatălui său. În schimb, reacția imediată a fraților lui de a-și acoperi tatăl, în timp ce Ham îl lăsase gol, condamnă implicit faptele lui Ham. Ideea principală aici este mai ales respectul datorat părinților. Nerespectarea părinților, care reprezintă trecutul, va afecta viitorul copiilor (Exodul 20:12; compară cu Efeseni 6:2). De aici și blestemul, care va influența viitorul lui Ham și pe cel al fiului său Canaan.

Desigur, ar fi o greșeală teologică grosolană și o crimă etică să folosim acest text pentru a justifica teoriile rasiste în dreptul vreunei categorii de oameni. Profeția este strict limitată la Canaan, fiul lui Ham. Autorul biblic are în vedere unele practici corupte ale canaaniților (Geneza 19:5-7,31-35). În plus, blestemul conține perspectiva unei binecuvântări, făcând un joc de cuvinte cu numele „Canaan”, care derivă din verbul kana′, „a cuceri, a supune”. Prin cucerirea Canaanului, copiii lui Dumnezeu, urmașii lui Sem, aveau să intre în Țara Promisă și să pregătească calea pentru venirea lui Mesia, care avea să-l facă pe Iafet să se întindă până la „corturile lui Sem” (Geneza 9:27). Aceasta este o aluzie profetică la extinderea legământului lui Dumnezeu spre toate popoarele care vor accepta mesajul lui Israel de salvare a lumii (Daniel 9:27; Isaia 66:18-20; Romani 11:25). Blestemul lui Ham va fi într-adevăr o binecuvântare pentru toate familiile pământului, inclusiv pentru toți urmașii lui Ham și ai lui Canaan care primesc mântuirea pe care le-o oferă Domnul.

Noe, „eroul” potopului, a băut alcool? Ce ar trebui să ne spună acest lucru despre cât de fragili și greșiți suntem cu toții? Vorbește astăzi cu o persoană care se luptă cu ispita alcoolului și roagă-te împreună cu ea.

Comentariu EGW

Pentru a repopula pământul pustiit pe care, cu puțin timp înainte, potopul îl curățise de stricăciunea lui morală, Dumnezeu nu a păstrat decât o singură familie, aceea a lui Noe, căruia El îi declarase: „Te-am văzut fără prihană înaintea Mea, în neamul acesta de oameni” (Geneza 7:1). Și totuși, în cei trei fii ai lui Noe s-a dezvoltat foarte repede aceeași mare deosebire văzută în lumea dinainte de potop. În Sem, Ham și Iafet, care trebuiau să fie întemeietorii neamului omenesc, se contura caracterul urmașilor lor.

Noe, privind prin inspirație divină, a prezis istoria celor trei mari rase ce aveau să răsară din acești părinți ai omenirii. Descriindu-i pe urmașii lui Ham, mai degrabă prin fiul decât prin tatăl, el declară: „Blestemat să fie Canaan! Să fie robul robilor fraților lui” (Geneza 9:25). Păcatul nefiresc săvârșit de Ham arată că respectul filial fusese de multă vreme alungat din sufletul său și dădea pe față toată nelegiuirea și josnicia din caracterul lui. Aceste caracteristici rele s-au transmis mai departe în Canaan și în urmașii lui, a căror neîntreruptă vinovăție a atras asupra lor judecățile lui Dumnezeu. …

Profeția lui Noe nu a fost o amenințare arbitrară a mâniei și vreo declarație de favoritism. Ea nu a determinat caracterul și destinul fiilor lui. Dar a arătat care avea să fie urmarea felului de viață pe care ei și l-au ales în repetate rânduri, precum și caracterul pe care și l-au dezvoltat. Ea era expresia a ceea ce era în planul lui Dumnezeu pentru ei și urmașii lor, din cauza caracterului și a purtării lor. De regulă, copiii moștenesc pornirile și înclinațiile părinților și imită exemplul lor; astfel că păcatele părinților sunt practicate apoi de copii, din generație în generație. În acest fel, josnicia și lipsa de respect ale lui Ham s-au reprodus în urmașii săi, aducând asupra lor blestemul timp de mai multe generații. „Un singur păcătos nimicește mult bine” (Eclesiastul 9:18). – Patriarhi și profeți, pp. 117– 118

Asemenea iertării, pocăinţa este un dar al lui Dumnezeu, oferit prin Hristos. Prin influenţa Duhului Sfânt, noi suntem convinşi de păcat şi simţim nevoia de iertare. Numai cei smeriţi sunt iertaţi, dar harul lui Dumnezeu este acela care face inima să fie pocăită. Hristos este obişnuit cu toate slăbiciunile şi neputinţele noastre şi ne va ajuta.

Unii vin la Dumnezeu prin pocăinţă şi mărturisire şi chiar cred că păcatele lor sunt iertate, şi totuşi, nu cer împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu aşa cum ar trebui să o ceară. Ei nu înţeleg că Domnul Isus este un Mântuitor mereu prezent şi nu sunt gata să-I încredinţeze Lui paza sufletului lor, bazându-Se pe El pentru a duce până la capăt lucrarea harului care a început în inima lor. … În acest fel de credinţă nu se află nicio biruinţă. Asemenea persoane trudesc fără niciun scop. Sufletul lor se află într-o robie continuă şi nu-şi vor găsi liniştea până când nu își vor lăsa poverile la picioarele lui Isus. – Solii alese, cartea 1, p. 353

Informațiile despre vârsta lui Noe ne ajută să ne dăm seama că Noe servește drept punct de legătură între civilizațiile antediluviene și postdiluviene, de dinainte și de după potop. Ultimele două versete din pasajul anterior (Geneza 9:28,29) ne duc înapoi la ultimul element din genealogia lui Adam (Geneza 5:32). Fiindcă Adam a murit când Lameh, tatăl lui Noe, avea 56 de ani, Noe cu siguranță a auzit întâmplări despre Adam, pe care este posibil să le fi transmis urmașilor săi înainte și după potop.

2. Citește Geneza 10. Care crezi că este scopul acestei genealogii din Biblie? Vezi și Luca 3:23-38.

Genealogia biblică are trei funcții. În primul rând, subliniază aspectul istoric al faptelor biblice, care au legătură cu personaje reale care au trăit și au murit și ale căror zile au fost numărate cu exactitate. În al doilea rând, dovedește continuitatea dintre timpurile îndepărtate și cele în care trăiește scriitorul, stabilind o legătură clară între acel „prezent” și trecut. În al treilea rând, genealogia ne reamintește de fragilitatea umană și de urmările dezastruoase ale blestemului păcatului și de consecințele lui mortale asupra tuturor generațiilor care au urmat. Să observăm cum clasificarea „urmașii lui Ham”, „urmașii lui Sem” și „urmașii lui Iafet” nu respectă un criteriu clar. Cele 70 de neamuri îi anticipează pe cei 70 de membri ai familiei lui Iacov (Geneza 46:27) și pe cei 70 de bătrâni ai lui Israel din pustiu (Exodul 24:9). Ideea unei corespondențe între cele 70 de neamuri și cei 70 de bătrâni sugerează misiunea lui Israel față de neamuri: „Când Cel Preaînalt a dat o moștenire neamurilor, când a despărțit pe copiii oamenilor, a pus hotare popoarelor după numărul copiilor lui Israel” (Deuteronomul 32:8). În același fel, Isus trimite 70 de ucenici să predice Evanghelia la popoare (Luca 10:1).

Aceste informații ne arată legătura directă dintre Adam și patriarhi: toți au fost persoane reale, oameni în carne și oase de la Adam mai departe. Ne ajută să înțelegem și că patriarhii au avut acces direct la martorii care au avut amintiri personale ale acelor evenimente antice.

Citește Matei 1:1-17. Cum ne transmite acest pasaj faptul că toți acei oameni au existat? De ce este important pentru credința noastră ca noi să știm și să credem că ei au fost oameni reali?

Comentariu EGW

Când se ia în considerare care sunt ocaziile de cercetare științifică ale omului, cât de scurtă este viața sa, cât de limitată este sfera sa de acțiune, cât de restrânsă este viziunea sa, cât de frecvente și cât de mari sunt erorile din concluziile pe care le trage – mai cu seamă cele cu privire la evenimentele care se presupune că sunt anterioare istoriei biblice –, cât de des așa-zisele deducții științifice sunt revizuite sau se renunță la ele, cu câtă seninătate este, din timp în timp, crescută sau micșorată perioada de dezvoltare a pământului cu milioane de ani și cum teoriile înaintate de diferiți oameni de știință vin în conflict unele cu altele! Dacă ținem seama de toate acestea, vom consimți noi, pentru privilegiul de a urmări descinderea noastră din germeni, moluște și maimuțe, să respingem acea declarație a Sfintei Scripturi, atât de măreață în simplitatea ei: „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu” (Geneza 1:27)? Vom respinge noi acel raport genealogic, mai nobil decât oricare dintre cele ținute la mare cinste în curțile împărătești, „fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu” (Luca 3:38)?

Înțelese în mod corect, atât descoperirile științei, cât și experiențele vieții sunt în armonie cu mărturia Scripturii în ce privește lucrarea neîncetată a lui Dumnezeu în natură. – Educație, p. 130

În analele istoriei omenirii, creșterea națiunilor, ridicarea și căderea imperiilor apar ca și când ar depinde de vitejia și de voința omului; cursul pe care îl iau evenimentele pare, într-o mare măsură, să fie determinat de puterea, de ambiția sau de capriciul lui. Dar, în Cuvântul lui Dumnezeu, vălul este dat la o parte și vedem – mai sus, dincolo de și prin acțiunile și contraacțiunile interesului, puterii și pasiunilor – puterea Celui Atotputernic, care, în liniște și cu răbdare, îndeplinește sfaturile voinței Sale.

În cuvinte de o frumusețe și de o gingășie fără seamăn, apostolul Pavel a prezentat înaintea înțelepților din Atena scopul divin în creșterea și împărțirea raselor și popoarelor. „Dumnezeu care a făcut lumea și tot ce este în ea”, spune apostolul, „a făcut ca toți oamenii, ieșiți dintr-unul singur, să locuiască pe toată fața pământului; le-a așezat anumite vremuri și a pus anumite hotare locuinței lor, ca ei să caute pe Dumnezeu și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi” (Faptele 17:24-27). – Profeți și regi, pp. 499–500

Biblia prezintă un câmp nemărginit pentru imaginație, înălțând și înnobilând caracterul mult mai mult decât creațiile superficiale ale unei minți nesfințite, așa cum este cerul de sus față de pământ. Istoria inspirată a umanității este pusă în mâinile fiecăruia dintre noi! Toți pot începe acum să cerceteze. Pot face cunoștință cu primii noștri părinți, așa cum erau ei în Eden, într-o inocență sfântă, bucurându-se de comuniunea cu Dumnezeu și cu îngerii necăzuți în păcat. Ei pot observa felul în care a intrat păcatul în lume și urmările acestui fapt asupra rasei umane și pot să meargă pas cu pas pe urmele istoriei sfinte, așa cum înregistrează ea neascultarea și nepocăința omului, precum și răsplata dreaptă pentru păcat. – Solii pentru tineret, p. 255

3. De ce oamenii de pe „tot pământul” își doreau atât de mult să fie uniți? Geneza 11:1-4

Expresia „tot pământul” vizează un număr mic de oameni, aceia care erau în viață după potop. Scopul acestei adunări este clar exprimat: ei voiau să construiască un turn care să ajungă la cer (Geneza 11:4). De fapt, adevărata lor intenție este să Îi ia locul lui Dumnezeu Însuși, Creatorul. Este semnificativ faptul că descrierea intențiilor și a acțiunilor oamenilor răsună ca un ecou al intențiilor și acțiunilor lui Dumnezeu din raportul creației: „Și au zis unul către altul” (Geneza 11:3,4; compară cu Geneza 1:6,9,14 etc.); „Haidem să facem” (Geneza 11:3,4; compară cu Geneza 1:26). Intențiile lor sunt afirmate în mod clar: „Să ne facem un nume” (Geneza 11:4), o expresie folosită exclusiv în dreptul lui Dumnezeu (Isaia 63:12,14).

Pe scurt, constructorii Turnului Babel au nutrit ambiția deplasată de a-I lua locul lui Dumnezeu, Creatorul. (Noi știm cine a inspirat-o, nu-i așa? Vezi Isaia 14:14.) Cu siguranță, amintirea potopului trebuie să fi jucat un rol în tot acest proiect al lor. Ei au zidit un turn înalt ca să supraviețuiască unui alt potop, în cazul în care ar mai fi venit, în ciuda făgăduinței lui Dumnezeu. Amintirea potopului a fost păstrată în tradiția babiloniană, deși distorsionată, în strânsă legătură cu ridicarea cetății Babel (Babilon). Acest efort pe verticală de a ajunge la cer și a-I uzurpa locul lui Dumnezeu caracterizează într-adevăr spiritul Babilonului. Din acest motiv, istoria Turnului Babel reprezintă un motiv important și în cartea Daniel. Menționarea Șinearului, cu care începe pasajul despre Turnul Babel (Geneza 11:2), reapare la începutul cărții Daniel, pentru a indica locul unde Nebucadnețar a dus lucrurile din templul de la Ierusalim (Daniel 1:2). Printre multe alte pasaje ale cărții Daniel, episodul despre Nebucadnețar ridicând o statuie sau un chip de aur, probabil în același loc, pe aceeași „câmpie”, ilustrează cel mai bine acest tipar de gândire. În vedeniile sale despre vremea sfârșitului, Daniel vede același scenariu, cu națiunile pământului care se adună cu scopul de a se uni împotriva lui Dumnezeu (Daniel 2:43; 11:43-45); compară cu Apocalipsa 16:15,16), deși această încercare dă greș, așa cum s-a întâmplat și cu Turnul Babel.

Un renumit scriitor francez secular din secolul trecut a spus că marele obiectiv al omenirii a fost să încerce „să fie Dumnezeu”. Ce anume în noi, începând cu Eva în Eden (Geneza 3:5), ne atrage spre această minciună periculoasă?

Comentariu EGW

De abia fusese repopulat pământul și oamenii au revenit la ostilitatea lor față de Dumnezeu și față de cer. Ei le-au transmis urmașilor lor vrăjmășia aceasta, ca și cum măiestria și metodele de a-i induce în eroare pe oameni și a-i face să continue o luptă nefirească ar fi fost o moștenire scumpă.

Confederația aceasta s-a născut din revolta împotriva lui Dumnezeu. Locuitorii din câmpia Șinear și-au înființat împărăția pentru înălțare de sine, nu pentru gloria lui Dumnezeu. Dacă ar fi izbutit, s-ar fi născut o mare forță care să alunge neprihănirea și să inaugureze o nouă religie. Lumea ar fi fost demoralizată. Amestecul de idei religioase cu teorii false ar fi închis ușa pentru pace, fericire și siguranță. Acele presupuneri și teorii eronate, susținute și dezvoltate ar fi îndepărtat mintea de la supunerea față de cerințele lui Dumnezeu și Legea lui Iehova ar fi fost neluată în seamă și uitată. Oameni hotărâți, inspirați și conduși de primul mare răzvrătit, s-ar fi împotrivit oricărei intervenții împotriva planurilor sau purtării lor rele. Ei voiau să înlocuiască Legea lui Dumnezeu cu legi întocmite potrivit cu dorințele inimii lor egoiste, ca să-și poată aduce la îndeplinire scopurile lor. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 1, pp. 1091–1092

Ei [vrăjmașii lui Dumnezeu] au gândit că vor fi în siguranță în cazul unui alt potop, deoarece vor construi un turn mult mai înalt decât nivelul la care au ajuns apele în timpul potopului și, astfel, toată lumea îi va cinsti, iar ei vor fi ca niște zei și vor domni asupra tuturor oamenilor. Turnul acesta a fost conceput cu scopul de a-i preamări pe constructorii lui și a fost menit să abată atenția oamenilor de la Dumnezeu pentru a li se alătura în idolatria lor. Oamenii au locuit în turn încă înainte ca lucrarea de construcție să fie terminată. Încăperile au fost mobilate splendid, decorate și dedicate idolilor lor. Aceia care nu credeau în Dumnezeu își imaginau că, dacă turnul lor va putea să atingă norii, vor fi în stare să descopere cauzele potopului. – Istoria mântuirii, pp. 72–73

În Cuvântul lui Dumnezeu sunt reprezentate două tabere opuse, care influențează și conduc acțiunile omenești din lumea noastră. Aceste tabere lucrează cu fiecare făptură omenească. Aceia care se află sub conducerea lui Dumnezeu și sunt influențați de îngerii Săi vor fi în stare să vadă lucrările viclene ale puterilor nevăzute ale întunericului. Aceia care doresc să fie în armonie cu slujitorii cerești vor fi foarte serioși în împlinirea voinței lui Dumnezeu. Ei nu trebuie să acorde niciun loc lui Satana și îngerilor lui.

Dacă nu veghem fără încetare, vom fi biruiți de vrăjmașul. Deși tuturor ne-a fost făcută o descoperire solemnă a voinței lui Dumnezeu cu privire la noi, totuși cunoașterea voinței Sale nu înlătură nevoia de a-I adresa cereri stăruitoare pentru ajutor și de a căuta sârguincios să conlucrăm cu El în răspunsul la rugăciunile înălțate. El Își îndeplinește planurile prin intermediul uneltelor omenești. – Comentariile lui Elle G. White în CBAZȘ, vol. 6, p. 1119

4. Citește Geneza 11:5-7 și Psalmii 139:7-12. De ce a coborât Dumnezeu pe pământ în această situație? Ce anume dorea Dumnezeu să evite pe viitor?

Paradoxal, deși oamenii se îndreptau în sus, Dumnezeu a trebuit să coboare la ei. Coborârea lui Dumnezeu este o afirmare a supremației Lui. Dumnezeu va fi întotdeauna dincolo de capacitatea noastră umană. Orice efort omenesc de a ne ridica până la El și a-L întâlni în cer este inutil și ridicol. Fără îndoială, din acest motiv a coborât Isus la noi, și anume ca să ne salveze. Într-adevăr, nu a existat nicio altă cale prin care să ne mântuiască. Transmite multă ironie afirmația că „Domnul S-a pogorât să vadă cetatea și turnul pe care-l zideau fiii oamenilor” (Geneza 11:5). Dumnezeu nu era nevoit să coboare din cer ca să vadă (Psalmii 139:7-12; compară cu Psalmii 2:4), dar El a venit totuși. Ideea aceasta subliniază implicarea lui Dumnezeu în treburile oamenilor.

5. Ce ne transmite faptul că Dumnezeu S-a coborât la noi? Luca 1:26-33

Coborârea lui Dumnezeu ne mai reamintește și de principiul neprihănirii prin credință și de modul cum funcționează harul lui Dumnezeu. Indiferent de lucrarea pe care am face-o pentru Dumnezeu, El tot va trebui să coboare ca să ne întâlnească. Nu ceea ce facem noi pentru Dumnezeu ne va aduce aproape de El și de răscumpărare; ci faptul că Dumnezeu vine spre noi ne va mântui. De
fapt, textul din Geneza vorbește de două ori despre faptul că Dumnezeu „coboară”, care pare să transmită cât de mult Îi păsa de ceea ce se întâmpla acolo. Potrivit textului, Domnul voia să pună capăt ideii de unitate adânc înrădăcinate în ei, care, în starea lor căzută, ar fi dus doar la și mai mult rău. Din acest motiv El a ales să le încurce limba, lucru care avea să pună capăt complotului lor. „Cu toate acestea, oamenii continuă să meargă pe același drum, încrezându- se în ei înșiși și respingând Legea lui Dumnezeu. Este același principiu pe care Satana a căutat să-l aplice în cer; același principiu care l-a stăpânit pe Cain când și-a adus jertfa” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 123).

Cum vedem în relatarea despre Turnul Babel un alt exemplu de mândrie umană și modul în care, în cele din urmă, va fi înfrântă? Ce lecții personale putem extrage din această întâmplare?

Comentariu EGW

El [Hristos] a venit în lumea aceasta în chip omenesc pentru a trăi ca om între oameni. El a preluat slăbiciunile naturii omeneşti pentru a fi pus la încercare. În natura Sa omenească, Hristos a fost părtaş naturii divine. Prin întruparea Sa, El a câștigat într-un sens nou titlul de Fiu al lui Dumnezeu. … În timp ce era Fiul unei făpturi omeneşti, El a ajuns Fiul lui Dumnezeu într-un sens nou. În felul acesta, El a trăit în lumea noastră ca Fiu al lui Dumnezeu, şi totuşi, aliat prin naştere cu neamul omenesc.

Domnul Hristos a venit în chip omenesc pentru a le arăta atât locuitorilor lumilor necăzute, cât şi lumii căzute că s-au făcut pregătiri ample pentru a face în stare făpturile omeneşti să trăiască în credincioşie faţă de Creatorul lor. El a suportat ispitele pe care i-a fost îngăduit lui Satana să le aducă împotriva Sa şi a rezistat tuturor atacurilor lui. El a fost chinuit cumplit, asaltat puternic, dar Dumnezeu nu L-a lăsat fără o dovadă a recunoaşterii Sale. Când a fost botezat de Ioan în Iordan şi a ieşit din apă, Duhul lui Dumnezeu a coborât asupra Lui în chip de porumbel şi o voce din cer a zis: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Marcu 3:17). – Solii alese, cartea 1, pp. 226– 227

Dumnezeu îl vede pe păcătos. ... David a fost un om care s-a pocăit și, cu toate că și-a mărturisit și și-a urât păcatul comis, nu l-a putut uita. El a exclamat: „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău? Și unde voi fugi departe de Fața Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu ești acolo; dacă mă voi culca în Locuința morților, iată-Te și acolo; dacă voi lua aripile zorilor și mă voi duce să locuiesc la marginea mării și acolo mâna Ta mă va călăuzi. ... Iată nici chiar întunericul nu este prea întunecos pentru Tine, și noaptea strălucește ca ziua” (Psalmii 139:7-12).

Dumnezeu este pretutindeni. El vede, El cunoaște toate lucrurile și înțelege intențiile și scopurile ascunse ale inimii. Este zadarnică încercarea de a tăinui păcatul ca El să nu-l poată afla. El i-a văzut pe primii noștri părinți în Eden. El l-a văzut pe Cain când a ridicat mâna pentru a-l omorî pe Abel. El a văzut păcatele locuitorilor lumii din vechime, le-a limitat zilele și i-a pedepsit printr-un potop. El a văzut păcatele poporului Său, cu care făcuse legământ, poporul iudeu, atunci când a uneltit împotriva vieții Fiului lui Dumnezeu. – Mărturii cu privire la comportamentul sexual, adulter și divorț, p. 89

Există ziditori de turnuri și în zilele noastre. Cei necredincioși își construiesc teoriile lor pe deducțiile așa-zisei științe și resping revelația Cuvântului lui Dumnezeu. … În așa-zisa lume creștină, mulți se îndepărtează de învățăturile clare ale Bibliei și construiesc un crez format din speculații omenești și mituri plăcute, arătând spre turnul lor ca fiind un mijloc de a urca la cer. …

Vremea cercetării este aproape. Cel Preaînalt va coborî să vadă ce au construit copiii oamenilor. Puterea Sa suverană va fi descoperită și lucrările mândriei omenești vor fi puse la pământ. – Conflict and Courage, p. 42

6. De ce faptul că Dumnezeu i-a împrăștiat pe oameni a dus la salvarea lor? Geneza 11:8,9; 9:1 Geneza 1:28

Planul și binecuvântarea lui Dumnezeu pentru oameni a fost ca ei să se înmulțească și să umple pământul (Geneza 9:1; compară cu Geneza 1:28). În ciuda planului divin, ziditorii Turnului Babel au preferat să se adune ca un singur popor. Unul dintre motivele construcției lor era să nu mai fie „împrăștiați pe toată fața pământului” (Geneza 11:4). Ei au refuzat să se ducă în altă parte probabil gândind că împreună aveau să fie mai puternici decât ar fi fost despărțiți și împrăștiați. Și, într-un anumit sens, aveau dreptate.

Din nefericire, ei au căutat să folosească spre rău puterea lor unificată. Ei voiau să-și facă „un nume”, o reflectare intensă a aroganței, a mândriei lor. Când oamenii vor să-și facă „un nume”, în semn de sfidare fățișă a lui Dumnezeu, putem fi siguri că nu se va termina bine. Niciodată nu se termină bine.

Astfel, ca o sentință împotriva sfidării lor directe, Dumnezeu i-a împrăștiat „pe toată fața pământului” (Geneza 11:9), exact ce nu voiau ei să se întâmple. Destul de interesant, numele „Babel”, care înseamnă „poarta lui Dumnezeu”, este înrudit cu verbul balal, care înseamnă „încurcătură” (Geneza 11:9). Din cauză că au vrut să ajungă la „poarta” lui Dumnezeu, din cauză că și-au închipuit că sunt Dumnezeu, au sfârșit încurcați și mult mai puțin puternici decât înainte. „Locuitorii Babelului erau hotărâți să înființeze o conducere care să fie independentă de Dumnezeu. Printre ei erau totuși unii care se temeau de Dumnezeu, dar care fuseseră amăgiți de ambițiile celor necredincioși și atrași în planurile lor. De dragul acestor credincioși, Dumnezeu Și-a amânat judecățile și le-a dat oamenilor timp în care să-și manifeste adevăratul caracter. În tot acest timp, fiii lui Dumnezeu se străduiau să-i întoarcă de la planurile lor, dar oamenii erau strâns uniți în demersul lor provocator la adresa Cerului. Dacă ar fi mers mai departe nestingheriți, ei ar fi ticăloșit lumea chiar din pruncia ei. Alianța lor a fost întemeiată pe răzvrătire; o împărăție întemeiată pe înălțare de sine și în care Dumnezeu nu urma să aibă nici stăpânire, nici onoare” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 123).

Citește 1 Timotei 2:1-4 și roagă-te pentru cei care conduc localitatea sau regiunea unde trăiești, rostind numele lor în mijlocire fierbinte către Dumnezeu.

Comentariu EGW

Ei [vrăjmașii lui Dumnezeu] se înălțau pe ei înșiși împotrivindu-se lui Dumnezeu. Totuși, Dumnezeu nu avea să le îngăduie să-și ducă lucrarea până la capăt. Ei își ridicaseră deja turnul până la o mare înălțime, când Domnul a trimis doi îngeri să-i încurce în lucrarea lor. Unii oameni fuseseră rânduiți să primească mesajele de la lucrătorii aflați pe vârful turnului, cerând material pentru munca lor, iar primul urma să le transmită celui de-al doilea, acesta să le transmită celui de-al treilea, până când mesajele ajungeau la cei aflați jos. Când mesajele erau transmise de la unul la altul, îngerii le încurcau limba, iar când mesajul ajungea la muncitorii de jos, aceștia nu trimiteau materialul care fusese cerut de sus. După un proces dificil de aducere a materialului la muncitorii care se aflau în vârful turnului, acesta nu era cel pe care îl ceruseră. Dezamăgiți și înfuriați, ei le reproșau celor despre care se presupunea că erau vinovați.

După întâmplarea aceasta, în lucrarea lor nu a mai fost nicio armonie. Supărați unul pe celălalt și incapabili să explice neînțelegerea și cuvintele ciudate pe care le schimbau între ei, au părăsit lucrarea, s-au despărțit unii de alții și s-au împrăștiat pe suprafața pământului. Până la data aceea, oamenii vorbeau o singură limbă. Un fulger din cer, ca un semn al mâniei lui Dumnezeu, a lovit vârful turnului lor, doborându-l la pământ. Astfel, Dumnezeu a dorit să le arate oamenilor răzvrătiți că El este suveran. – Istoria mântuirii, p. 73

În mila Sa, [Dumnezeu] le-a încurcat limbile, punând astfel o stavilă pornirii lor spre răscoală. Dumnezeu suportă îndelung stricăciunea oamenilor, dându-le din plin prilej pentru pocăință; dar El reține toate uneltirile lor de a se împotrivi autorității Legii Sale drepte și sfinte. Din timp în timp, mâna nevăzută ce ține sceptrul guvernării este întinsă pentru a pune frâu nelegiuirii. Sunt date dovezi de netăgăduit că Acela care a creat universul, Cel Nemărginit în înțelepciune, iubire și adevăr, este Cârmuitorul Suprem al cerului și al pământului și că nimeni nu poate să sfideze puterea Sa fără să fie pedepsit pentru aceasta.

Uneltirile ziditorilor Babelului au sfârșit în rușine și înfrângere. Monu­mentul mândriei lor a devenit un semn de aducere-aminte a nebuniei lor. Cu toate acestea, oamenii continuă să meargă pe același drum, încrezându-se în ei înșiși și respingând Legea lui Dumnezeu. Este același principiu pe care Satana a căutat să-l pună în aplicare în ceruri, același principiu care l-a stăpânit pe Cain atunci când și-a adus jertfa. – Patriarhi și profeți, p. 123

Dumnezeu … este Creatorul tuturor oamenilor. Toți oamenii sunt o familie prin faptul că sunt creați de El și toți sunt una prin răscumpărare. Hristos a venit să dărâme orice zid de despărțire, să deschidă curțile templului, pentru ca orice suflet să aibă intrare liberă la Dumnezeu. Dragostea Lui este atât de cuprinzătoare, atât de profundă, atât de deplină, încât pătrunde pretutindeni. Ea îi ridică mai presus de influența lui Satana pe aceia care sunt amăgiți de ispitirile lui și îi așază în apropierea tronului lui Dumnezeu, tron înconjurat de curcubeul făgăduinței. În Hristos nu mai este nici iudeu, nici grec, nici rob, nici slobod. – Profeți și regi, pp. 369–370

Citește capitolul 10, „Turnul Babel”, din cartea Patriarhi și profeți, de Ellen G. White.

„Turnul acesta magnific, ajungând până la cer, trebuia să reprezinte un monument al puterii și înțelepciunii constructorilor lui, perpetuând faima lor până la cele din urmă generații. Locuitorii din câmpia Șinear nu credeau în legământul lui Dumnezeu că nu va mai aduce alt potop pe pământ. Mulți dintre ei negau existența lui Dumnezeu și puneau potopul pe seama unor cauze naturale. Alții credeau într-o Ființă supremă și credeau și că Ea a fost cea care a nimicit lumea dinainte de potop, dar inima lor, ca și aceea a lui Cain, s-a revoltat împotriva acestei Ființe. Unul dintre scopurile urmărite prin construirea turnului era și acela de a avea un loc de scăpare în eventualitatea unui alt potop. Construcția urma să aibă o înălțime mult mai mare decât fusese nivelul apelor potopului, iar ei credeau că în felul acesta vor fi în afara oricărui pericol. Iar prin faptul că aveau să fie în stare să se înalțe până la nori, ei sperau că vor putea descoperi cauzele potopului. Întregul demers avea ca scop să înalțe și mai mult mândria proiectanților lui și să abată de la Dumnezeu mintea generațiilor viitoare și să le ducă la idolatrie” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, pp. 118, 119).

Studiu la rând
Leviticul 4

Leviticul 5

Leviticul 6

Leviticul 7

Leviticul 8

Leviticul 9

Leviticul 10

Evanghelizare, subcapitolul „Spiritul de slujire”

1. Cât trebuia să adauge păcătosul fără voie la prețul lucrului cu care a înșelat sfântul locaș?

2. Ce li s-ar fi întâmplat copiilor lui Israel, dacă ar fi mâncat grăsimea și sângele jertfelor?

3. Cât a durat ceremonia de închinare și sfințire a lui Aaron și a fiilor lui?

4. Care ar fi fost consecințele în cazul doliului manifestat de Aaron, Eleazar și Itamar și de ce?

5. Care este ispita specială a lui Satana prin care împiedică înaintarea lucrării?

Pentru studiu suplimentar

Divina vindecare, cap. „Planul lui Dumnezeu este cel mai bun”;

Patriarhi și profeți, cap. „Turnul Babel”.

Text-cheie: Geneza 11:9
Pasaje în studiu: Geneza 9:18–11:9; Psalmii 139:7-12; Luca 10:1

I. Privire generală
Introducere: Prima poruncă pe care Dumnezeu le-a dat-o oamenilor după potop a constituit o atestare a vieții: El le-a spus să se înmulțească și să umple pământul (Geneza 9:1). Studiul de față se va axa pe evaluarea încercării omului de a împlini această poruncă. Până acum, consemnarea biblică a tratat personaje individuale (Adam și Eva, Cain și Abel, Set, Noe). În acest studiu, relatările vizează grupuri de oameni și au o arie de acoperire universală. Supraviețuitorii potopului, cei trei fii ai lui Noe, vor da naștere la trei mari ramuri ale rasei umane, care vor constitui popoarele lumii. Omenirea pare să fie pe drumul cel bun, umplând pământul și ducând chipul lui Dumnezeu până la marginile pământului. Cu toate acestea, istoria Turnului Babel marchează o întrerupere dramatică a acelui avânt. Porunca lui Dumnezeu orientată spre universalitate, ca oamenii să se răspândească pe întregul pământ, este înlocuită de idealul uman de unitate și uniformitate. Oamenii vor să fie una și, mai rău, vor să fie Dumnezeu.

Temele studiului
1. Blesteme și binecuvântări: Canaan, fiul lui Ham, este blestemat, iar Sem și Iafet sunt binecuvântați. Ce înseamnă aceste blesteme și binecuvântări și care este semnificația lor istorică? Ce impact au asupra istoriei mântuirii?
2. Universalitate și unitate: Națiunile lumii vor să se angajeze într-un proiect comun: să devină una împotriva lui Dumnezeu. În ce fel planul lui Dumnezeu orientat spre universalitate a ajuns interpretat ca un ideal de unitate?
3. Uzurparea locului lui Dumnezeu: Constructorii Turnului Babel au visat să ajungă la cer. Ce era greșit în modul lor de a gândi? De ce Dumnezeu S-a coborât ca să cerceteze inițiativa lor?

II. Comentariu
Blesteme și binecuvântări
Blestemul asupra fiului lui Ham (Geneza 9:25) se dovedește a fi, în cele din urmă, un mesaj de speranță. De multe ori, textul din Geneza 9:25 a fost dezastruos de greșit aplicat la oamenii de rasa neagă și astfel folosit ca o justificare religioasă a sclaviei. Totuși, această interpretare bigotă nu ține, din două motive. În primul rând, blestemul nu îl privește pe Ham, ci pe fiul lui, Canaan. Acest blestem nu îl privește nici pe Cuș, întâiul născut al lui Ham, ceea ce exclude din start vreo aluzie la negri sau la africani, în particular. Apropo, genealogiile biblice (vezi lista cu popoarele din Geneza 10) au de-a face mai mult cu etnografia, adică cu distribuirea grupărilor umane, decât cu etnicitatea, care se ocupă de originea raselor și a limbilor umane. Însăși noțiunea de „rasă” derivă din teoriile rasiste și lingvistice pseudoștiințifice din secolul al XIX-lea, care se bazează pe teoria evoluției, un alt rău apărut din acest mit modern al creației. Astfel, denumirea biblică a grupurilor de popoare: „urmașii lui Iafet” (iafetiți), „urmașii lui Sem” (semiți) sau „urmașii lui Ham” (hamiți) nu urmează criteriile clare de rasă așa cum sunt definite de evoluție, ci sunt mult mai complexe și neclare. De exemplu, deși limbile canaanite sunt semitice, Canaan se numără printre urmașii lui Ham. Deși Cuș este un descendent al lui Ham, el este tatăl lui Nimrod, promotorul Turnului Babel. Elam, care aparține unui popor nesemitic, este totuși fiul lui Sem. Cel de-al doilea motiv pentru care Geneza 9:25 nu se aplică la cei din rasa neagră este că referirea la Canaan este o aluzie la moștenirea Țării Promise, cu tot ce simbolizează această țară în ce privește făgăduința salvării lumii. În acest context, folosirea expresiei „robul robilor” este paradoxală. Este o formă de superlativ, care înseamnă „rob prin excelență” și sugerează o direcție spirituală, arătând spre Isus, Robul robilor, care vine să salveze lumea (Ioan 13:5).

Binecuvântarea din Geneza 9 confirmă această perspectivă. Este interesant că nici Sem, nici Iafet nu este cel binecuvântat, ci doar Dumnezeu (Geneza 9:26). De asemenea, din această perspectivă, profeția ne duce dincolo de viitorul imediat al lui Israel consemnat în Pentateuh; ne duce la salvarea omenirii (Geneza 9:27). Terminologia profeției mai face aluzie și la cortul întâlnirii din Israel (Iosua 18:1), o aluzie profetică la neamurile care vor răspunde la mesajul israelit de salvare și se vor alătura comunității sfinte a lui Israel (Isaia 66:18-20; Romani 11:25). Dar împlinirea acestei profeții depinde în primul rând de împlinirea unei alte profeții: subjugarea lui Canaan. Acest eveniment are o importanță atât de mare în ochii autorului încât revine asupra lui la sfârșitul binecuvântării, unde, pentru a treia oară, se referă la Canaan ca la robul lui Sem (Geneza 9:27; compară cu vers. 25 și 26). Limbajul folosit în secțiunea dedicată binecuvântării este în stilul unei rugăciuni: „Binecuvântat să fie...” (Geneza 9:26,27). Moise, autorul acestui text și contemporan cu israeliții înrobiți în Egipt, se roagă pentru salvarea lui Israel – un pas de bază, necesar în vederea salvării omenirii.

Universalitatea și particularitatea
Această legătură dintre perspectiva particulară și cea universală este o trăsătură tipică gândirii biblice. Spre deosebire de gândirea greacă, ce promovează ideea unui acces imediat la adevărul absolut, profeții evrei vorbesc despre un Dumnezeu care a ales un popor și mai târziu pe Fiul Lui, prin care să Se descopere omenirii.

O ilustrare a modului de gândire biblic este reprezentat de numărul 70: sunt 70 de națiuni enumerate în lista popoarelor din Geneza 10, care îi prefigurează pe cei 70 de membri ai familiei lui Iacov (Geneza 46:27) și pe cei 70 de bătrâni ai lui Israel din pustiu (Exodul 24:9). Această corespondență între diversele entități în număr de 70 pare să stea la baza textului din Deuteronomul 32:8, în care se afirmă că Dumnezeu i-a despărțit pe copiii oamenilor „după numărul copiilor lui Israel”. După cum au fost 70 de popoare, tot așa au fost 70 de limbi, potrivit tradiției iudaice. În Noul Testament, Isus trimite 70 de ucenici să evanghelizeze lumea (Luca 10:1-16). Genealogia lui Noe, tatăl popoarelor de pe pământ (Geneza 9:19; 10:32), reprezintă împlinirea binecuvântării și a promisiunii pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui Noe: „Creșteți și înmulțiți-vă” (Geneza 8:17; 9:1,7). De asemenea, atât această binecuvântare, cât și promisiunea sunt legate de făgăduința și binecuvântarea inițială care i-a fost dată lui Adam la momentul creării (Geneza 1:28,29).

Dumnezeul popoarelor, Creatorul lumii și Domnul lui Israel este același Dumnezeu. Această observație are două implicații teologice importante. În primul rând, înseamnă că Dumnezeu influențează istoria chiar și dincolo de domeniul religiei. Dumnezeu este prezent printre popoare. În al doilea rând, faptul că Dumnezeu este același înseamnă că salvarea națiunilor depinde de mărturia lui Israel. Binecuvântarea asupra neamurilor se va împlini doar prin intermediul lui Israel (Geneza 12:3), fiindcă doar Dumnezeul lui Israel este adevăratul Dumnezeu (Ioan 4:22,23). Lecțiile din Biblia ebraică, istoria lui Israel și evenimentele din viața evreilor și cele care au fost consemnate în Noul Testament au o semnificație răscumpărătoare pentru popoarele lumii.

O încercare de a unifica și de a uzurpa: Este tulburător că ideologia unității este prima preocupare a constructorilor Turnului Babel. Formularea „tot pământul avea o singură limbă și aceleași cuvinte” (Geneza 11:1) se referă la faptul că acești oameni foloseau aceleași cuvinte și aveau aceeași retorică. Istoria Turnului Babel consemnează prima încercare de a uni lumea. Nu e de mirare deci că acest mod de gândire a dat naștere la o societate totalitară, care nu lăsa loc la diferențe sau la păreri divergente (compară cu Daniel 3:1-7) și care s-a angajat în acțiunea de a-I lua locul lui Dumnezeu. De fapt, cele două caracteristici – uniformitate și uzurpare – merg împreună. Istoria ne-a arătat că tendința de a-i constrânge pe ceilalți să se comporte și să gândească la fel ca noi duce inevitabil la intoleranță și la persecuții. În cele din urmă, o asemenea constrângere dă naștere ambiției de a-I lua locul lui Dumnezeu.

De mare însemnătate este și faptul că ziditorii Turnului Babel folosesc tocmai cuvintele lui Dumnezeu. Primul cuvânt, o interjecție, habah, „Haidem!”, care introduce de două ori discursul constructorilor (Geneza 11:3,4), este identic cu un cuvânt rostit de Dumnezeu (Geneza 11:7). Expresia care denotă colaborarea în cadrul comunității și care se repetă de patru ori (de trei ori, în limba română) în Geneza 11:1-7 („Haidem să...”) evocă pluralul Dumnezeirii de la creație: „Să facem” (Geneza 1:26) și trădează deci intenția constructorilor de a uzurpa puterea lui Dumnezeu. Chiar și termenul ebraic pentru „turn”, care descrie cetatea Babel, este un indiciu al aspirației lor. Acest cuvânt este corelat cu termenul gadal, „mare”, care implică ideea de ambiție și glorie, deseori asociat cu Dumnezeu Însuși (Exodul 18:11). Interesant, pasajul din Daniel 8, care are în comun cu textul nostru o serie de motive lingvistice și teologice, folosește același cuvânt, gadal, ca termen-cheie pentru a descrie încercarea cornului mic de a se înălța până la Dumnezeu Însuși (Daniel 8:9-11,25). De fapt, turnul este menit să ajungă până la cer, o precizare care sugerează mai mult decât proporțiile monumentale ale turnului. Constructorii Turnului Babel au fost mânați de ambiția spirituală de a-I lua locul lui Dumnezeu, lucru care se vede clar din intenția lor de a-și face „un nume” (Geneza 11:4). Dumnezeu este singurul care „face un nume mare” cuiva (Geneza 12:2) și singurul care poate să-Și facă Lui un Nume (Isaia 63:12,14)

III. Aplicație
Blestemele sunt transformate în binecuvântări: Găsiți în Biblie situații în care ceea ce la origini a constituit un blestem a devenit, în cele din urmă, o binecuvântare. Găsiți în viața personală ocazii când o experiență negativă (de exemplu, izolarea din cauza COVID-19) v-a oferit oportunități neașteptate ca să meditați, să aveți părtășie și să vă întoarceți la Dumnezeu. De ce adesea suferința aduce cu sine descoperirea de noi valori și ne apropie mai mult de ceilalți și de Dumnezeu?
Unitatea și luarea locului lui Dumnezeu: Găsiți în Biblie, în istorie, în comunitatea religioasă din care faceți parte și în experiența personală situații în care un lider bine intenționat sau poate chiar dumneavoastră, personal, v-ați comportat precum constructorii Turnului Babel. De ce marile idealuri de sfințenie, unitate și adevăr duc deseori la intoleranță și la mândrie? În ce fel modelul lui Isus ne inspiră să găsim modalități de a evita această greșeală? De ce nu este suficient doar să avem dreptate și de ce acest lucru poate, de fapt, să dea naștere la ură și la o mândrie care duce la îndreptățire de sine?