Creația

Text de memorat: „___, Dumnezeu __ cerurile și pământul” (Geneza 1:1).

Cartea Geneza – și prin urmare întreaga Biblie – începe cu actele lui Dumnezeu de creație. Acest lucru este foarte important, deoarece crearea noastră marchează, în același timp, începutul istoriei umane și al istoriei biblice. Totodată, acest fapt înseamnă și că narațiunea din Geneza despre crearea lumii este la fel de adevărată ca toate celelalte evenimente din istoria umană și cea biblică.

Cele două pasaje despre crearea lumii, din Geneza 1 și 2, conțin lecții despre Dumnezeu și despre omenire. Pe parcursul studiului din săptămâna aceasta vom înțelege mai bine semnificația profundă a Sabatului. Vom cântări actul lui Dumnezeu de a crea oameni după chipul Său și totodată din țărână. Vom fi intrigați să aflăm care era scopul pomului cunoștinței binelui și răului și legătura lui cu pomul vieții.

Cea mai importantă lecție din relatările biblice despre începuturi este lecția despre har. Existența este pur și simplu un act de har. Dumnezeu a creat cerul și pământul când oamenii încă nu existau. Precum crearea noastră, și răscumpărarea noastră este un dar de la Dumnezeu. Cât de profund este faptul că ambele concepte, crearea și răscumpărarea, se află în porunca despre Sabat!

2 aprilie – Sabatul Colportorului și al Misiunii prin Literatură

Resursă suplimentară pentru cei care interacționează în această perioadă cu refugiați din Ucraina. Audiobook Calea către Hristos în limba ucraineană - https://bit.ly/ДорогадоХриста

Comentariu EGW

Numai în Cuvântul lui Dumnezeu găsim o autentică relatare a creațiunii. ... Numai aici putem găsi o istorie a rasei umane, nemânjită de prejudecăți sau mândrie omenească. ...

Aici putem avea comuniune cu patriarhii și profeții și putem asculta vocea Celui Veșnic vorbindu-le oamenilor. Aici putem vedea cum Maiestatea cerului S-a umilit pentru a deveni Înlocuitorul și siguranța noastră, pentru a Se împotrivi cu mâinile goale puterilor întunericului și a câștiga biruința pentru noi. Cu siguranță, o contemplare plină de respect a unor astfel de subiecte va înmuia, va curăți și înnobila inima și, în același timp, va inspira mintea cu noi puteri și cu vigoare. – My Life Today, p. 107

Dumnezeu îi vorbește familiei omenești într-un limbaj pe care ea poate să-l înțeleagă. El nu lasă acest subiect atât de ambiguu, încât făpturile omenești să-l poată adapta la teoriile lor. Când Domnul declară că a făcut lumea în șase zile, iar în ziua a șaptea S-a odihnit, El Se referă la ziua de douăzeci și patru de ore, pe care a delimitat-o prin răsăritul și apusul soarelui. …

După ce a creat lumea și pe om, El a privit la lucrarea pe care o făcuse și a declarat-o ca fiind foarte bună. Temelia Sabatului a fost stabilită odată cu întemeierea pământului. „Când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și când toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie”, Dumnezeu a considerat că Sabatul era necesar pentru om chiar și în Paradis. Prin dăruirea Sabatului, El S-a gândit la sănătatea fizică și spirituală a omului. – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, p. 136

La început, Dumnezeu era făcut cunoscut în toate lucrările creațiunii. Hristos a fost Acela care a întins cerurile și a pus temeliile pământului. Mâna Lui a fost aceea care a așezat lumile în spațiu și a modelat florile câmpului. „El întărește munții prin tăria Lui.” „A Lui este marea, El a făcut-o” (Psalmii 65:6; 95:5). El a fost Cel care a umplut pământul cu frumusețe și văzduhul cu cântece. Și pe toate lucrurile de pe pământ, din văzduh și cer, El a scris mesajul iubirii Tatălui. 

Acum, păcatul a mânjit opera desăvârșită a lui Dumnezeu, totuși inscripția încă rămâne. Chiar și acum toate lucrurile create proclamă gloria desăvârșirii Sale. – Hristos, Lumina lumii, p. 20

Prin urmare, prin intermediul lucrurilor pe care le-a creat, reușim să-L cunoaștem mai bine pe Creator. Cartea naturii este marele manual pe care trebuie să-l folosim, în corelare cu Sfintele Scripturi, pentru a-i învăța pe alții despre caracterul lui Dumnezeu și pentru a conduce înapoi, la staulul Său, oile pierdute. ...

În aceste învățături, luate direct din natură, există o simplitate și o puritate care le conferă cea mai înaltă valoare. Toți oamenii au nevoie de lecțiile oferite de natură. Însăși frumusețea ei îndepărtează sufletul de păcat și de atracțiile lumești și îl conduce spre puritate, spre pace și spre Dumnezeu. – Parabolele Domnului Hristos, p. 20

1. Care este atitudinea omului față de Dumnezeul creației și de ce? Psalmii 100:1-3

În capitolul 1 din Geneza, primul mesaj transmis este: „Dumnezeu”. Îl vedem deja când citim traducerea: „La început, Dumnezeu” (Geneza 1:1). În primul verset, cuvântul „Dumnezeu” este așezat spre mijlocul propoziției și evidențiat prin cea mai puternică accentuare în psalmodierea tradițională liturgică, cu scopul de a scoate în evidență importanța lui Dumnezeu. Pasajul despre creație începe deci cu accentuarea lui Dumnezeu, autorul creației.

Cartea Geneza începe de fapt cu două prezentări diferite ale lui Dumnezeu. Prima (Geneza 1:1–2:4) Îl redă pe Dumnezeu infinit de departe de oameni, drept Dumnezeul transcendent* Elohim, al cărui nume transmite supremația Sa. Numele Elohim denotă superioritate și forță, iar utilizarea formei de plural exprimă ideea de maiestate și transcendență. (* Cuvântul „transcendent” descrie ceva superior experienței și teoriei oamenilor, fiind mai presus de orice și oricine; iar „imanent” înseamnă, printre altele, a fi suficient prin sine însuși, ceva care nu este determinat de nicio cauză exterioară.)

Al doilea pasaj despre crearea lumii (Geneza 2:4-25) Îl prezintă pe Dumnezeu ca un Dumnezeu apropiat și personal – Dumnezeul imanent Iehova (YHWH), despre al cărui nume mulți cred că transmite ideea de apropiere și relație. În ansamblu, pasajul despre creație este deci un apel implicit să ne închinăm lui Dumnezeu; să fim conștienți de grandoarea și puterea infinită ale lui Dumnezeu și, în același timp, să ne recunoaștem dependența de El, pentru că El ne-a creat, „și nu noi înșine” (Psalmii 100:3, BTF). Din acest motiv, mulți psalmi asociază frecvent închinarea cu creația (Psalmii 95:1-6; 139:13,14; compară cu Apocalipsa 14:7).

Această dublă perspectivă asupra lui Dumnezeu, care este atât măreț și puternic, cât și apropiat, iubitor și într-o relație cu noi, conține un mesaj important despre cum ar trebui să ne apropiem de Dumnezeu în închinare. Teama și respectul merg împreună cu bucuria și siguranța prezenței apropiate a lui Dumnezeu, a iertării și a iubirii Lui (vezi Psalmii 2:11). Chiar și ordinea celor două ipostaze ale lui Dumnezeu este semnificativă: senzația apropierii de Dumnezeu și intimitatea prezenței Sale vin după conștientizarea distanței la care Se află El.
 

 

Gândește-te la puterea enormă a lui Dumnezeu, care susține universul și care este totuși atât de aproape de fiecare dintre noi. De ce ne uimește acest minunat adevăr?

Comentariu EGW

La crearea omului s-a descoperit puterea unui Dumnezeu existent ca persoană. Când Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, forma umană era perfectă în toate întocmirile ei, însă era fără viață. Atunci, un Dumnezeu personal, existent prin Sine Însuși, a suflat asupra acelei forme suflarea de viață și omul a devenit o ființă vie, inteligentă. Toate părțile corpului uman au fost puse în mișcare. Inima, arterele, venele, limba, mâinile, picioarele, simțurile, facultățile mintale, toate și-au început lucrul și toate au fost condiționate de niște legi. Omul a devenit un suflet viu. Prin Hristos Cuvântul, Dumnezeu ca Persoană l-a creat pe om și l-a înzestrat cu inteligență și putere. …

Deasupra tuturor celorlalte categorii de făpturi inferioare, Dumnezeu a plănuit ca omul, lucrarea care a încoronat creația Sa, să exprime gândirea Lui și să dezvăluie slava Sa. Dar omul nu trebuie să se înalțe pe sine ca fiind Dumnezeu. – Divina vindecare, p. 415

… Prin psalmist s-a dat această solie lui Israel: „Slujiți Domnului cu bucurie, veniți cu veselie înaintea Lui! Să știți că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem: noi suntem poporul Lui și turma pășunii Lui. Intrați cu laude pe porțile Lui, intrați cu cântări în curțile Lui!” (Psalmii 100:2-4). Și despre „toți cei ce vor păzi Sabatul ca să nu-l pângărească”, Domnul zice: „îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt și-i voi umple de veselie în casa Mea de rugăciune” (Isaia 56:6,7). – Hristos, Lumina lumii, p. 288

În Numele lui Isus, putem să venim în prezența lui Dumnezeu cu încrederea unui copil. Nu este nevoie de niciun om ca mijlocitor. Prin Isus, ne putem deschide inimile înaintea lui Dumnezeu, ca înaintea Unuia care ne cunoaște și ne iubește. 

În locul tainic al rugăciunii, unde niciun ochi nu ne vede, decât ochiul lui Dumnezeu, nicio ureche nu ne aude, decât urechea lui Dumnezeu, putem să aducem cele mai tainice dorințe și frământări ale noastre înaintea Tatălui îndurării nemărginite și, în tăcerea și liniștea sufletului, vocea aceea care nu zăbovește niciodată să răspundă la strigătul unor nevoi omenești va vorbi inimilor noastre. 

„Domnul este plin de milă și de îndurare” (Iacov 5:11). El așteaptă cu o iubire neobosită să audă mărturisirile celor abătuți și să le primească pocăința. Așteaptă un semn de recunoștință din partea noastră cum așteaptă mama zâmbetul de recunoaștere de la odrasla ei. Domnul vrea ca noi să înțelegem cât de arzător și de duios ne dorește inima Sa. El ne invită să schimbăm încercările noastre cu simpatia Sa, întristările noastre cu iubirea Lui, rănile noastre cu vindecarea oferită de El, slăbiciunea noastră cu tăria Lui, goliciunea noastră cu plinătatea Lui. Niciodată, cel care a venit la El n-a fost dezamăgit. „Când îți întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie și nu ți se umple fața de rușine” (Psalmii 34:5). – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 84–85

2. Ce înseamnă formula „era bun(ă)/erau bune”, care se repetă în primul pasaj despre crearea lumii? Care este lecția subînțeleasă din textele despre finalul creației (Geneza 2:1-3)?
Geneza 1:4,10,12,18,21,25,31
Geneza 2:1-3

În fiecare etapă a procesului de creație, Dumnezeu Își evaluează lucrarea drept tov, „bună”. În general se consideră că acest adjectiv înseamnă că lucrarea de creație a lui Dumnezeu era reușită, iar observația lui Dumnezeu că „era bun(ă)/erau bune” înseamnă că toate „funcționau”.

Dar acest cuvânt însemna mai mult decât că ceva funcționa. Termenul ebraic tov mai este folosit în Biblie și pentru a exprima o apreciere estetică față de un lucru frumos (Geneza 24:16). De asemenea, este folosit în contrast cu răul (Geneza 2:9), care este asociat cu moartea (Geneza 2:17).

Expresia „erau bune” înseamnă că toată creația funcționa armonios, că era frumoasă și perfectă și că nu era nimic rău în ea. Lumea „nu era încă” așa ca lumea noastră, afectată de păcat și de moarte – idee afirmată în introducerea celui de-al doilea pasaj despre creație (Geneza 2:5).

Această descriere contrazice radical teoriile evoluționiste, care declară dogmatic că lumea s-a format de la sine în mod progresiv, printr-o succesiune de evenimente întâmplătoare, pornind de la un stadiu inferior și ajungând la un stadiu superior. În schimb, autorul biblic afirmă că Dumnezeu a creat lumea în mod voit și deodată (Geneza 1:1). Nu a fost nimic din pură întâmplare sau vreun simplu accident. Lumea nu a apărut de la sine, ci este doar produsul voinței și cuvântului lui Dumnezeu (Geneza 1:3). Verbul bara′, „a crea”, din Geneza 1, unde se spune că la început Dumnezeu „a creat” cerurile și pământul, este folosit ca acțiune doar a lui Dumnezeu și transmite ideea de ceva care are loc subit: Dumnezeu a vorbit și s-a făcut.

Relatarea creației ne aduce la cunoștință că „totul” a fost făcut atunci (Geneza 1:31) și, conform Creatorului Însuși, toate au fost evaluate drept „foarte bune” (Geneza 1:31). Geneza 1:1 vorbește despre evenimentul în sine, și anume crearea cerului și a pământului; Geneza 2:1 declară că evenimentul a fost încheiat. Și toate au fost terminate în șapte zile, inclusiv Sabatul.

 

De ce ideea de miliarde de ani de evoluție anulează total istoria din Geneza? De ce sunt cele două perspective incompatibile în toate privințele?
 

Comentariu EGW

Pământul a ieșit nespus de frumos din mâna Creatorului. Existau munți, dealuri și câmpii, cu râuri și lacuri presărate printre ele. Pământul nu era o câmpie întinsă, ci monotonia peisajului era întreruptă de dealuri și munți, nu atât de înalți și colțuroși cum sunt acum, ci având o formă frumoasă și simetrică. Nu se vedeau deloc stânci înalte și golașe, căci se aflau sub pământ, alcătuind un schelet al acestuia. Munții, dealurile și câmpiile frumoase erau împodobite cu plante, flori și copaci înalți și maiestuoși, de toate speciile, cu mult mai înalți și mai frumoși decât copacii de astăzi. Aerul era curat și sănătos, iar pământul semăna cu un palat nobil. Îngerii priveau și se bucurau de lucrările frumoase și minunate ale lui Dumnezeu. – Lift Him Up, p. 47

Lucrările lui Dumnezeu mărturisesc despre dragostea și puterea Lui. El a chemat lumea la existență, cu tot ce conține ea. Dumnezeu este un iubitor de frumos. În lumea pe care a creat-o pentru noi, El nu ne-a pus la dispoziție doar ce este necesar pentru confortul nostru, ci a umplut cerurile și pământul de frumusețe. Vedem dragostea și grija Lui în bogatele câmpuri de toamnă, iar zâmbetul Lui în vesela rază de soare. Mâna Lui a făcut stâncile și munții semeți. Falnicii copaci cresc la porunca Lui. El a întins covorul de catifea verde peste pământ și l-a presărat cu arbuști și flori. 

De ce oare a înveșmântat El pământul și pomii în verde viu și nu în sumbrul și întunecatul cenușiu? Nu pentru a fi mai plăcuți ochilor Lui? Iar inimile noastre, să nu fie ele pline de mulțumire când citim dovezile înțelepciunii și iubirii Sale în minunile create de El? – Sfaturi pentru părinți, educatori și elevi, p. 185

Nicio minte mărginită nu poate înțelege pe deplin existența, puterea, înțelepciunea sau lucrările Celui Infinit. Scriitorul inspirat spune: „Poți spune tu că poți pătrunde adâncimile lui Dumnezeu, că poți ajunge la cunoștința desăvârșită a Celui Atotputernic? Cât cerurile-i de înaltă: ce poți face? Mai adâncă decât locuința morților: ce poți ști? Întinderea ei este mai lungă decât pământul și mai lată decât marea” (Iov 11:7-9). Mințile cele mai mari ale pământului nu Îl pot cuprinde pe Dumnezeu. Oamenii pot cerceta continuu, pot învăța continuu și dincolo de aceasta încă este un infinit. 

Cu toate acestea, lucrările creațiunii mărturisesc despre puterea și măreția lui Dumnezeu. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui” (Psalmii 19:1). Aceia care iau Cuvântul scris ca sfătuitor al lor vor găsi în el un ajutor prețios în a-L înțelege pe Dumnezeu. „Însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El” (Romani 1:20). – Patriarhi și profeți, p. 116

3. De ce Sabatul este legat de creație? Cum influențează această legătură modul nostru de a ține Sabatul?
Geneza 2:2,3
Exodul 20:8-11

Tocmai pentru că „Și-a sfârșit lucrarea” de creație, Dumnezeu a instituit  Sabatul. Prin urmare, Sabatul este expresia credinței noastre că Dumnezeu Și-a terminat atunci lucrarea și a văzut că toate erau „foarte bune”. Să păzim Sabatul înseamnă să recunoaștem împreună cu Dumnezeu valoarea și frumusețea creației Sale.

Ne putem odihni și noi după activitățile noastre, la fel cum Dumnezeu S-a odihnit după ale Sale. Să păzim Sabatul înseamnă să fim de acord că este „foarte bună” creația lui Dumnezeu, care include corpul nostru. Contrar anumitor credințe antice (și moderne), nimic din Scriptură, din Vechiul și din Noul Testament, nu înjosește corpul, considerându-l rău. Păzitorii Sabatului sunt recunoscători pentru lumea creată de Dumnezeu – care include și propriul lor corp – și din acest motiv ei se pot bucura de această lume și au grijă de ea. Sabatul, care marchează primul „sfârșit” din istoria umană, este totodată și un semn de speranță pentru omenirea suferindă. Este interesant că expresia „Și-a sfârșit lucrarea” (Geneza 2:2) reapare la încheierea lucrării de ridicare a cortului întâlnirii (Exodul 40:33 – „a isprăvit [...] lucrarea”) și, din nou, la finalul lucrării de zidire a Templului lui Solomon (1 Împărați 7:40,51) – amândouă fiind locuri unde se desfășurau lecții despre Evanghelie și mântuire.

După căderea în păcat, Sabatul, plasat la sfârșitul săptămânii, arată spre minunea mântuirii, care va avea loc doar prin minunea unei noi creații (Isaia 65:17; Apocalipsa 21:1). Sabatul este un semn la finalul fiecărei săptămâni din viața noastră că și suferința și încercările din această lume vor avea un sfârșit. Acesta este motivul pentru care Isus a ales Sabatul ca ziua cea mai potrivită să vindece bolnavi (Luca 13:13-16). Contrar oricăror tradiții în care erau încorsetați conducătorii din acea vreme, prin vindecările făcute în Sabat Isus îndrepta atenția poporului, și a noastră, spre timpul în care orice durere, orice suferință și moartea nu vor mai fi – adică finalul suprem al procesului de mântuire. Deci, fiecare Sabat ne îndreaptă spre speranța răscumpărării.

Sâmbătă va fi Sabatul Colportorului și al Misiunii prin Literatură. Plănuiește de astăzi cum ai putea să-i apreciezi pe cei care scriu, distribuie gratuit sau vând literatură religioasă.

Comentariu EGW

Consacrând astfel Sabatul, Dumnezeu i-a dat lumii o zi de aducere-aminte, un memorial al Său. El nu a pus deoparte o zi, oricare dintre cele șapte zile, ci o anumită zi, ziua a șaptea. Și, prin respectarea Sabatului, noi dovedim că Îl recunoaștem pe Dumnezeu ca fiind Dumnezeul cel viu, Creatorul cerului și al pământului. 

Sabatul nu conține nimic care să-l restrângă la vreo categorie aparte de oameni. El a fost dat pentru întreaga omenire. El trebuie folosit, nu pentru a lenevi, ci pentru a contempla lucrările lui Dumnezeu. Oamenii trebuie să facă acest lucru, ca să „știe că Eu sunt Domnul care îi sfințesc”. 

În ziua pe care a binecuvântat-o și a sfințit-o, Domnul Se apropie foarte mult de poporul Său. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui. O zi istorisește alteia acest lucru, o noapte dă de știre alteia despre el.” Sabatul este memorialul lui Dumnezeu, îndreptând atenția oamenilor spre Creatorul lor, care a făcut lumea și toate lucrurile aflate în ea. – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, pp.136–137

„Importanța Sabatului ca monument al creațiunii este că el păstrează întotdeauna prezent motivul adevărat pentru care închinarea I se cuvine lui Dumnezeu” — pentru că El este Creatorul, iar noi suntem făpturile create de El. „De aceea, Sabatul stă chiar la temelia închinării rânduite de Dumnezeu, căci el ne învață acest mare adevăr în modul cel mai impresionant, cum nicio altă instituție nu face lucrul acesta. Adevăratul temei al închinării la Dumnezeu, nu numai al închinării din ziua a șaptea, ci al întregii închinări, se găsește în deosebirea dintre Creator și creaturile Sale. Acest fapt important nu se poate învechi niciodată și nu trebuie uitat niciodată” (J.N. Andrews, History of the Sabbath, cap. 27). …

… Câtă vreme faptul că El este Creatorul nostru continuă să fie motivul pentru care ne închinăm Lui, atâta vreme Sabatul va continua să fie semnul și memorialul Său. Dacă Sabatul ar fi fost păstrat pretutindeni, gândurile și afecțiunile omului ar fi fost îndreptate către Creator ca obiect al adorării și al închinării și n-ar fi existat niciodată vreun închinător la idoli, vreun ateu sau vreun necredincios. – Tragedia veacurilor, pp. 437–438

„De aceea, Fiul omului este Domn chiar și al Sabatului.” Aceste cuvinte sunt pline de învățătură și mângâiere. Deoarece a fost făcut pentru om, Sabatul este ziua Domnului. El Îi aparține lui Hristos, pentru că „toate lucrurile au fost făcute prin El și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3). Deoarece El a făcut toate lucrurile, El a făcut și Sabatul. El l-a pus deoparte, ca semn de amintire a lucrării creațiunii. Sabatul arată spre El, dovedindu-L că este Creator și Sfințitor. … Sabatul este un semn al puterii lui Hristos de a ne sfinți. El le este dat tuturor acelora pe care îi sfințește Hristos. Ca semn al puterii Sale sfințitoare, Sabatul este dat tuturor acelora care, prin Hristos, devin o parte a Israelului lui Dumnezeu. – Hristos, Lumina lumii, p. 288

4. Care este legătura dintre cele două versiuni ale creării omului?

Geneza 1:26-29
Geneza 2:7

Afirmația că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său este una dintre cele mai îndrăznețe din Biblie. Doar oamenii au fost creați după chipul lui Dumnezeu. În timp ce „a făcut fiarele pământului după soiul lor” (Geneza 1:25), „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său” (Geneza 1:27, subl. ad.) Expresia aceasta a fost deseori limitată doar la latura spirituală a omului, cu
interpretarea că transmite numai rolul administrativ al omului ca reprezentant al lui Dumnezeu sau aspectul spiritual al relației cu Dumnezeu sau unii cu alții.

Deși corecte, aceste interpretări nu includ realitatea fizică a acestei creații. Ambele dimensiuni sunt incluse în cele două cuvinte, „chipul” și „asemănarea”, din Geneza 1:26. În timp ce termenul ebraic tselem, „chip”, se referă la forma concretă a corpului fizic, termenul demut, „asemănare”, se referă la calitățile abstracte care Îi corespund Persoanei divine.

Prin urmare, noțiunea ebraică de „chipul lui Dumnezeu” ar trebui înțeleasă în sensul de entitate completă, întreagă conform perspectivei biblice asupra naturii umane. Textul biblic afirmă că oamenii (bărbații și femeile) au fost creați după chipul lui Dumnezeu și fizic, și spiritual. Ellen G. White afirmă clar: „Când a ieșit din mâinile Creatorului, Adam prezenta în natura lui fizică, mintală și spirituală o asemănare cu Făcătorul lui” (Educație, p. 15).

De fapt, această perspectivă este reafirmată în celălalt pasaj despre creație, care spune că „omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7), nefeș, ca urmare a două operațiuni divine: Dumnezeu „a făcut” și Dumnezeu „a suflat”. De notat că termenul „suflare” se referă frecvent la dimensiunea spirituală, dar este și strâns legat de capacitatea biologică de a respira, partea din om care a fost făcută „din țărâna pământului”. Este „suflarea de viață”, adică suflarea (spirituală) și viața (fizică).

Mai târziu, Dumnezeu va face o a treia operațiune: de data aceasta pentru a crea o femeie din trupul bărbatului (Geneza 2:21,22), un mod de a sublinia că ea este de aceeași natură cu bărbatul.
 

În cursul zilei de azi sau de mâine, roagă-te ca profesorii de științe sau savanții creștini să descopere noi argumente în sprijinul creaționismului.

Comentariu EGW

Domnul l-a creat pe om din țărâna pământului. El l-a făcu pe Adam părtaș vieții și naturii Sale. În el a fost suflată suflare de viață de la Cel Atotputernic și, astfel, a devenit un suflet viu. Adam era într-o formă desăvârșită – puternic, frumos, curat, purtând chipul Creatorului său.

Omul a ieșit din mâna Creatorului său desăvârșit ca alcătuire și frumos ca formă. Faptul că de șase mii de ani omenirea a suportat povara mereu crescândă de boală și nelegiuire este o dovadă concludentă a puterii de rezistență cu care a fost înzestrat omul la început. 

Adam a fost încoronat ca rege în Eden. I s-a dat stăpânire peste toate fiinţele vii pe care le crease Dumnezeu pe pământ. Domnul i-a binecuvântat pe Adam şi pe Eva cu o inteligenţă pe care nu a mai dat-o niciunei alte făpturi de pe pământ. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 1, p. 1082

Omul a fost lucrarea care a încununat creația lui Dumnezeu, făcut după chipul lui Dumnezeu și gândit anume să fie o reprezentare a lui Dumnezeu. ... Omul Îi este foarte drag lui Dumnezeu, pentru că a fost făcut după propria Sa înfățișare.

Când a ieșit din mâna Creatorului său, Adam avea o înălțime nobilă și o simetrie minunată. El era de două ori mai înalt decât oamenii care trăiesc acum pe pământ și era bine proporționat. Trăsăturile sale erau desăvârșite și frumoase. Culoarea feței sale nu era nici albă, nici palidă, ci era rumenă, strălucind de acea tentă vie a sănătății.

Eva nu era chiar atât de înaltă ca Adam. Capul ei ajungea cu puțin mai jos de umerii lui. Ea avea o înfățișare la fel de nobilă, era desăvârșită în simetrie și foarte frumoasă. …

Creați pentru a fi „chipul și slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 11:7), Adam și Eva primiseră înzestrări cu totul vrednice de destinul lor măreț. Superbi și cu un corp bine proporționat, cu trăsături regulate și frumoase, cu fețe care străluceau de sănătate și de lumina bucuriei și a speranței, ei arătau în alcătuirea lor exterioară asemănarea cu Creatorul lor. – My Life Today, p. 126

Domnul a fost mulțumit de această ultimă și cea mai nobilă dintre toate creaturile Sale și a avut în vedere ca omul să fie locuitorul desăvârșit al unei lumi desăvârșite. Însă scopul Său nu era ca omul să trăiască singur. El a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.” 

Dumnezeu Însuși i-a dat lui Adam o tovarășă. El i-a dat un „ajutor potrivit pentru el”, un ajutor corespunzător pentru el, o persoană potrivită, spre a-i fi tovarășă – pe cineva care putea să fie una cu el în dragoste și împreună-simțire. Eva a fost creată dintr-o coastă a lui Adam, ceea ce înseamnă că ea nu trebuia să stăpânească asupra lui ca fiind capul, și nici să fie călcată în picioare ca inferioară, ci să stea alături de el ca egală, să fie iubită și protejată de el. O parte din om, os din oasele lui și carne din carnea lui, ea era a doua identitate a lui, mărturie a apropierii și atașamentului plin de afecțiune care trebuie să existe în această legătură. – Căminul adventist, p. 25

 

Imediat ce l-a creat pe om, Dumnezeu i-a oferit acestuia trei cadouri: Grădina Edenului (Geneza 2:8), hrana (Geneza 2:16) și pe femeie (Geneza 2:22).

 

5. Care este datoria omului față de lumea creată și față de Dumnezeu? Ce raport există între cele două datorii?
Geneza 2:15-17

Prima datorie a omului privește mediul înconjurător în care l-a așezat Dumnezeu: „s-o lucreze și s-o păzească” (Geneza 2:15). Verbul ′avad, „a lucra”, se referă la muncă. Nu este suficientă primirea darului. Trebuie să-l dezvoltăm și să-l fructificăm – o lecție pe care Isus o va repeta în pilda talanților (Matei 25:14-30). Verbul șamar, „a ține, a păzi”, implică responsabilitatea de a păstra, a conserva ceea ce am primit. A doua datorie este cu privire la hrană. Să nu uităm că Dumnezeu le-a dat-o oamenilor (vezi Geneza 1:29). Dumnezeu i-a mai zis omului: „Poți să mănânci după plăcere” (Geneza 2:16). Oamenii nu au creat nici pomii, nici roadele lor. Acestea au fost un cadou, un dar din har.

Dar există și o poruncă aici: ei trebuiau să accepte și să se bucure de generosul cadou al lui Dumnezeu, care consta „din orice pom”. Ca parte a acestui har, totuși Dumnezeu adaugă o restricție. Dintr-un anumit pom, ei nu trebuiau să mănânce. Desfătarea fără nicio restricție va duce la moarte. Acest principiu a fost real în Grădina Edenului și, în multe feluri, el este valabil și astăzi.
Cea de-a treia datorie a omului are legătură cu femeia, cel de-al treilea dar al lui Dumnezeu: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa, și se vor face un singur trup” (Geneza 2:24). Această afirmație extraordinară este o expresie categorică ce subliniază responsabilitatea omului față de legământul căsătoriei și scopul de a fi „un singur trup”, adică o singură persoană (compară cu Matei 19:7-9).

Motivul pentru care bărbatul (și nu femeia) este cel care ar trebui să-și lase părinții ar putea avea legătură cu faptul că Biblia folosește pronumele masculin generic, deci poate că porunca se aplică și la femeie. În orice caz, deși este un dar de la Dumnezeu, legătura căsătoriei presupune o responsabilitate din partea omului după ce darul a fost primit, o responsabilitate și pentru bărbat, și pentru femeie, de care să se achite cu credincioșie.

Gândește-te la tot ce ți-a dat Dumnezeu. Care sunt responsabilitățile tale față de ceea ce ai primit? Care crezi că ar trebui să fie atitudinea creștinului față de ecologie și problemele actuale de mediu?

Comentariu EGW

Obiectivele Domnului nu sunt și obiectivele oamenilor. El nu a plănuit ca oamenii să trăiască în lenevie. La început, El l-a creat pe om un gentleman, dar, deși era bogat în tot ceea ce-i putuse oferi Proprietarul universului, Adam nu avea să lenevească. El n-a fost creat mai înainte de a i se putea oferi de lucru. El avea să-și găsească ocupația și fericirea în întreținerea lucrurilor pe care Dumnezeu le crease și, ca răspuns la munca sa, nevoile lui urmau să fie din abundență satisfăcute prin roadele Grădinii Edenului. 

Atâta vreme cât părinții noștri au ascultat de Dumnezeu, munca lor în grădină a fost o plăcere și pământul le oferea bogăția lui. – Sfaturi pentru părinți, educatori și elevi, pp. 273–274

Dumnezeu le-a dat o ocupație lui Adam și Evei. Edenul a fost școala primilor noștri părinți, iar Dumnezeu a fost învățătorul lor. Ei au fost învățați cum să lucreze pământul și cum să poarte de grijă lucrurilor pe care Domnul le sădise în grădină. Ei nu au considerat că munca este ceva înjositor, ci o mare binecuvântare. Lucrul făcut cu sârguință și hărnicie era o plăcere pentru Adam și Eva. Căderea lui Adam a schimbat ordinea lucrurilor; pământul a fost blestemat, însă decretul dat – că omul avea să-și mănânce pâinea în sudoarea frunții sale – nu a fost dat ca un blestem. Prin credință și nădejde, munca avea să fie o binecuvântare pentru urmașii lui Adam și ai Evei. – Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 314

Dumnezeu a oficiat prima căsătorie. Astfel, această instituție a fost inițiată de Creatorul universului. „Căsătoria este onorabilă” (Evrei 13:4, KJV), ea a fost una dintre cele două instituții pe care, după cădere, Adam le-a luat cu el dincolo de porțile Paradisului. Când principiile divine sunt recunoscute și păzite în această relație, căsătoria este o binecuvântare; ea ocrotește curăția și fericirea neamului omenesc, satisface nevoile sociale ale omului și înalță natura lui fizică, intelectuală și morală. …

Căminul primilor noștri părinți trebuia să fie un model pentru alte familii pe măsură ce copiii lor aveau să se răspândească pe tot pământul. … Dumnezeu l-a așezat pe Adam într-o grădină. Aceasta era locuința lui. … Tot ce înconjura perechea sfântă constituie o lecție pentru toate timpurile: fericirea adevărată nu constă în satisfacerea mândriei și a dorinței după lux, ci în comuniunea cu Dumnezeu prin lucrurile create de El. Dacă ar acorda mai puțină atenție artificialului și ar cultiva mai mult simplitatea, oamenii s-ar apropia mai mult de împlinirea scopului pe care l-a avut Dumnezeu atunci când i-a creat. – Asemenea lui Hristos, p. 166 (1 iunie)

Citește capitolul 14, „Știința și Biblia”, din cartea Educație, de Ellen G. White, și capitolul 2, „Creația”, din cartea Istoria mântuirii, de Ellen G. White.

„Întrucât și natura, și descoperirea divină poartă amprenta aceleiași minți supreme, acestea nu pot să nu vorbească în armonie. Prin metode diferite și în limbaje diferite, ele dau mărturie despre aceleași mari adevăruri. Știința descoperă neîncetat noi lucruri care ne uimesc, dar cercetările nu aduc nimic care, înțeles corect, să vină în conflict cu revelația divină. Natura și Scriptura aruncă lumină una asupra celeilalte. Ele ne familiarizează cu Dumnezeu, învățându-ne câte ceva despre legile prin care lucrează El.

Concluziile eronate trase din fapte observate în natură au dus însă la un presupus conflict între știință și revelație și, în efortul de a restabili armonia, au fost  interpretări ale Scripturii care subminează și distrug forța Cuvântului lui Dumnezeu. S-a crezut că geologia contrazice interpretarea literală a relatării lui Moise despre creație. Milioane de ani – se pretinde – au fost necesari pentru ca pământul să evolueze din haos; de aceea, pentru a «adapta» Biblia la această presupusă descoperire științifică, se consideră că zilele creației au fost perioade de timp lungi, nedefinite, care acoperă mii sau chiar milioane de ani.

O asemenea concluzie este total deplasată. Consemnarea Bibliei este în armonie cu sine însăși și cu învățătura naturii.” (Ellen G. White, Educație, pp. 128, 129)

Studiu la rând
Exodul 16

Exodul 17

Exodul 18

Exodul 19

Exodul 20

Exodul 21

Exodul 22

Evanghelizare, subcapitolul „Fanatismul și extremismul”
 

1. Cu ce instrument a cântat Maria, sora lui Aaron, și ce slujbă avea ea?

2. Ce gust și aspect avea mana?

3. Ce însemnătate aveau numele fiilor lui Moise?

4. În care dintre Cele Zece Porunci apare de cele mai multe ori cuvântul „nici”?

5. Când putem considera că o viziune este venită de la Domnul?

Pentru studiu suplimentar

Istoria mântuirii, cap. „Creațiunea”;

Fii și fiice ale lui Dumnezeu, „El este lângă toți cei ce-L caută” (13 ianuarie).

Material pentru instructori

Text-cheie: Geneza 1:1
Pasaje în studiu: Geneza 1 și 2; Psalmii 100:1-3; Exodul 20:8-11; Matei 19:7-9; Ioan 1:1-5

I. Privire generală
Introducere: Este semnificativ faptul că Biblia începe cu relatarea creării lumii. De fapt, multe cărți din Biblie încep cu o evocare a creației. Cartea Cronici pornește de la crearea lumii ca dovadă că toți aparținem aceleiași rase umane, ne tragem din același Tată (1 Cronici 1:1). Isaia face trimitere la Geneza 1:1, la primele cuvinte din narațiunea creației, ca să ne aducă aminte că Dumnezeu este Susținătorul nostru și că noi trebuie să ascultăm de El (Isaia 1:2). Prima mărturie a lui Daniel în fața responsabilului numit de mai-marele famenilor este o citare din relatarea despre crearea lumii. Cuvintele lui Daniel atestă în fața eunucului că Dumnezeu este Creatorul care le dă hrană (Daniel 1:12). Solomon își începe cugetarea cu o reflecție asupra creației (Eclesiastul 1:1-11), în care deplânge deșertăciunea vieții când își dă seama că „nu este nimic nou sub soare” (Eclesiastul 1:9). Evanghelia lui Ioan se deschide cu un poem despre crearea lumii (Ioan 1:1-14) ca să evidențieze minunea întrupării: cum Isus Hristos, care a fost Dumnezeu „la început”, a creat lumea și apoi a luat trup de om ca să salveze lumea.

II. Comentariu

Frumusețea lumii create
Prima lecție pe care o învățăm din textul biblic referitor la crearea lumii legătură cu frumusețea. Jocuri de cuvinte, jocuri de sunete, paralelisme și structuri perfect echilibrate contribuie la realizarea unei imagini poetice elocvente. Predomină în pasaj cadența bazată pe cifra șapte. Nu doar că narațiunea despre crearea lumii acoperă o perioadă de șapte zile literale, dar mai vedem și numeroase exemple de repetare de șapte ori a unor sunete, cuvinte și chiar expresii. Acest ritm concentrat pe cifra șapte nu are exclusiv rațiuni estetice. Această trăsătură stilistică are o semnificație profundă: este o mărturie despre perfecțiunea creației lui Dumnezeu.

Istoria creării lumii
Frumusețea literară a textului nu înseamnă însă că raportul despre creație trebui înțeles doar ca un produs poetic al imaginației. Formele verbale (care sunt aceleași forme folosite în textele narative), stilul genealogiilor (care caracterizează forma acestui text) și structura lui literară (care corelează primele două capitole ale cărții Geneza) – toate constituie dovezi gramaticale și literare în favoarea intenției de a consemna fapte istorice. Autorul primei consemnări a creației identifică explicit textul drept o genealogie/o prezentare istorică (Geneza 2:4). Mai mult, textul prezintă fidel și toate trăsăturile literare ale unei prezentări istorice cronologice. Motivul pentru care pasajul biblic despre creație a fost scris sub forma unei genealogii este acela de a-l corela cu celelalte genealogii din cartea Geneza și ca să îi atragă atenția cititorului că acest raport despre evenimentul creării lumii aparține istoriei umane în aceeași măsură ca viața patriarhilor.

În plus, se observă corespondențele lingvistice și tematice dintre primul pasaj despre creație (Geneza 1:1–2:4) și cel de-al doilea (Geneza 2:4-25): aceeași structură în șapte pași din prima redare (Geneza 1:1–2:4) se găsește și în a doua (Geneza 2:4-25). Faptul că relatarea din Geneza 1:1–2:4 este corelată cu narațiunea istorică din Geneza 2:4-25 sugerează intenția autorului de a-și prezenta raportul despre crearea cerurilor și a pământului ca pe un eveniment care aparține aceleiași narațiuni istorice din care face parte facerea omului.

Prin corelarea celor două consemnări ale creației, autorul mai sugerează că același factor „timp” care a operat la crearea ființelor umane a acționat și la crearea cerurilor și a pământului. Lumea și tot ce este în ea nu au avut nevoie de milioane de ani ca să ajungă la stadiul de maturitate în virtutea căruia să funcționeze corespunzător. Pe de altă parte, raportul din Geneza despre crearea lumii nu se prezintă ca o analiză științifică a evenimentului. Dacă așa ar fi stat lucrurile, acest pasaj ar fi trebuit redat ca o formulă foarte complicată și infinit de lungă, ce nu ar fi fost accesibilă oamenilor. Autorul biblic a consemnat, sub inspirație, evenimentul creării lumii ca un eveniment istoric.

Totuși s-a sugerat adesea că relatarea biblică a creației nu a avut un scop istoric, ci eminamente teologic și filosofic. De asemenea s-a susținut că singura menire a pasajului din Geneza 1 a fost aceea de a edifica din punct de vedere spiritual, nu de a informa din punct de vedere istoric. Această metodă de interpretare a Scripturilor derivă, de fapt, dintr-o presupoziție critică bazată pe studiul literaturii clasice grecești. Într-adevăr, potrivit acestei tradiții, mesajul spiritual primează, iar evenimentul istoric este atât secundar, cât și irelevant pentru mesajul filosofic. Atunci când se aplică Scripturilor, această metodă de interpretare i-a făcut pe mulți cercetători ai Bibliei să respingă intenția istorică a textului biblic. Așadar, în ce privește învierea lui Isus, de exemplu, istoricitatea evenimentului a fost ignorată și chiar pusă sub semnul întrebării, în timp ce cercetătorii s-au concentrat doar pe mesajul spiritual al vieții Sale. Dar adevărata perspectivă biblică o ia în sens invers. Mesajul teologic derivă din evenimentul istoric. Deoarece învierea lui Isus este un eveniment istoric, ne putem încrede în Dumnezeu și ne putem concepe teologia bazându-ne pe înviere. Deoarece pasajul despre creație din Geneza este unul istoric, el conține importante lecții spirituale și teologice despre Dumnezeu și despre oameni.

Primele cuvinte din raportul creației
La început: Expresia ebraică bere′șit, „la început”, este scoasă în evidență. Aceasta este plasată la începutul primei propoziții din Geneza. În plus, primește și un accent, ceea ce o marchează și o separă de restul propoziției. Potrivit acestei accentuări, propoziția ar trebui să aibă următoarea punctuație și să fie citită astfel: „La început; Dumnezeu a făcut cerurile și pământul.” Sintagma bere′șit este, de fapt, o expresie tehnică asociată în mod specific cu raportul despre crearea lumii. Într-adevăr, este semnificativ că această expresie este foarte rar folosită în Biblie. În afară de Geneza 1:1, bere′șit apare de doar patru ori și doar în Ieremia. În cartea profetului Ieremia, bere′șit aparține unei formule stilistice fixe, care face aluzie la cuvintele introductive ale pasajului despre creație (Ieremia 26:1; 27:1; 28:1; 49:34,35), deși mesajele în sine nu fac nicio trimitere directă la acest raport biblic.

Dumnezeu: Accentul pus pe termenul „început” este întărit de accentul pus pe numele evreiesc ′Elohim, „Dumnezeu”, cu scopul de a-L indica pe Dumnezeu în narațiunea creației (Geneza 1:1–2:4). Acest nume derivă din rădăcina ′alah, care transmite ideea de putere și preeminență. Forma la plural confirmă această accentuare, deoarece este o formă de exprimare literară a intensității și maiestății, mai degrabă decât o indicare a unor „dumnezei”, la plural. O asemenea formă de plural ar denota o credință politeistă neisraelită în mai mulți dumnezei. ′Elohim se referă la marele Dumnezeu care transcende universul. Ritmul versetului 1 din Geneza 1 rezonează cu mesajul despre superioritatea lui ′Elohim, cuvânt care apare spre mijlocul versetului. Pe lângă aceasta, accentul (disjunctiv, atnach), care rupe versetul în două părți egale, este atașat de cuvântul ′Elohim, „Dumnezeu”, care, în recitarea tradițională din sinagogă, marchează pauza și punctul culminant al versetului. „Dumnezeu” este termenul cel mai important din verset, nu doar pentru că El este subiectul propoziției, ci și datorită ritmului.

A creat: Termenul bara′, „a crea/a face”, apare de șapte ori în pasajul care redă crearea lumii (Geneza 1:1,21,27 [de 3 ori]; 2:3; 2:4), indicând astfel legătura sa inerentă cu evenimentul punctual al creației. Mai mult chiar, în Biblia ebraică acest verb este întotdeauna și exclusiv folosit în legătură cu Dumnezeu. Subiectul acestui predicat este întotdeauna Dumnezeu.

Cerurile și pământul: Prima propoziție din Biblie: „Dumnezeu a făcut cerurile și pământul” stabilește de la bun început că Dumnezeu și creația Sa sunt două lucruri distincte care nu derivă unul din celălalt. Expresia „cerurile și pământul” este o figură de stil numită „merism”, în care se alătură două părți contrastante ale unui întreg pentru a exprima ideea de întreg. Astfel, cele două elemente opuse, cerurile și pământul, se referă la totalitatea universului, ceea ce denotă că totul a fost creat de Dumnezeu. Utilizarea aceleiași expresii la sfârșitul relatării despre creație, cu referire la săptămâna creației (Geneza 2:1,4), sugerează că procesul de creare a „cerurilor și a pământului” privește în mod precis lumea umană, creată în acea săptămână. În același timp, această expresie nu exclude posibilitatea existenței altor lumi create în afara săptămânii creației.

III. Aplicație
La început, Dumnezeu: Evenimentul creării lumii este fundamentul principal al credinței omului în Dumnezeu. A crede în creație, a crede că Îi datorez existența mea și realitatea lumii Cuiva pe care nu Îl văd și care a fost înainte ca eu să fiu este primul act de credință. Merită remarcat faptul că singura definiție biblică a credinței este corelată cu creația, după cum o afirmă Pavel, autorul Epistolei către evrei: „Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1). Crearea lumii este un eveniment din istorie care a avut loc atunci când oamenii nu erau încă prezenți ca să îl vadă și să îl ateste. Prin urmare, creația este evenimentul care prin excelență necesită credință și care implicit este o revelație de sus. Are o mare însemnătate și faptul că Pavel își începe lista de fapte ale credinței cu creația: „Prin credință pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Evrei 11:3). Gândirea teologică, asemenea credinței, trebuie să înceapă în primul rând cu recunoașterea evenimentului creării lumii.
 

1. Ce impact are asupra vieții și alegerilor noastre faptul că actul credinței începe cu încrederea în evenimentul creării lumii?

2. Ce lecții învățăm din actul lui Dumnezeu de creare a lumii pe când noi nu eram martori ai evenimentului? Ce învățăm din faptul că ne odihnim în Sabat ca să sărbătorim lucrarea Lui pentru noi?