Un bărbat al rugăciunii

Imediat după ce Cir a cucerit Babilonul, Darius, noul conducător, a organizat imperiul, împărțindu-l în 120 de provincii. Fiecare provincie era condusă de un demnitar numit satrap. Acești satrapi răspundeau în fața a trei guvernatori, Daniel fiind unul dintre ei. „Daniel însă întrecea pe toate aceste căpetenii și pe dregători, pentru că în el era un duh înalt, și împăratul se gândea să-l pună peste toată împărăția” (Daniel 6:3).

Daniel avea o slujbă dificilă. „El era în fruntea unui guvern necinstit, neloial și lipsit de evlavie, ai cărui membri îl urmăreau cu asprime și gelozie pentru a descoperi vreo scăpare în conducerea lui. Puseseră spioni pe urmele lui ca să vadă dacă nu descoperă astfel ceva împotriva lui” (The Youth’s Instructor, 1 noiembrie 1900). Numai că spionii aceștia, în ciuda cercetărilor atente, nu au fost capabili să descopere niciun defect, „pentru că el era credincios și nu se găsea nicio greșeală la el și niciun lucru rău” (Daniel 6:4).

Cât de ușor i-ar fi fost să spună cuvinte de iritare sau de mânie celor despre care știa că încercau să-l distrugă! Cu toate acestea, Daniel a rămas răbdător și credincios, încrezându-se în Dumnezeu în toate. El și-a dat seama că opoziția pe care o întâmpina nu era doar gelozia umană, „căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci... împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești” (Efeseni 6:12). În spatele scenei, „îngerii căzuți se temeau că influența lui va slăbi controlul lor asupra conducătorilor imperiului, căci Daniel avea o funcție înaltă” (The Review and Herald, 18 februarie 1862). Aceștia au stârnit sentimente puternice de invidie și gelozie în ceilalți conducători.

Cum spionii au eșuat în căutarea lor de a descoperi „lucruri murdare” despre Daniel, „Satana a sugerat... un plan prin care ar fi putut să scape de Daniel, și anume, folosind religia lui ca mijloc de condamnare” (The Youth’s Instructor, 1 noiembrie 1900). Guvernatorii și satrapii geloși au concluzionat următorul lucru: „Nu vom găsi niciun cuvânt de plângere împotriva acestui Daniel, afară numai dacă am găsi vreunul în Legea Dumnezeului lui!” (Daniel 6:5).

Cu multă grijă, au gândit o lege care să-l scoată pe Daniel vinovat pentru felul cum se ruga. După aceea, au prezentat această lege lui Darius, mințind că „toate căpeteniile împărăției, îngrijitorii, dregătorii, sfetnicii și cârmuitorii sunt de părere să se dea o poruncă împărătească, însoțită de o aspră oprire”. Numai că nu toate căpeteniile fuseseră consultate, căci Daniel fusese exclus.

Legea era una absurdă, interzicând închinarea la Dumnezeu timp de treizeci de zile. În loc să se roage la Dumnezeu, toată lumea trebuia să i se închine lui Darius. Pedeapsa pentru acela care încălca legea era aspră, căci urma să fie „aruncat în groapa cu lei” (Daniel 6:7). Darius nu putea să-I ia locul lui Dumnezeu nici măcar pentru o secundă, darămite pentru o lună de zile? În loc să fie flatat, Darius ar fi trebuit să se alarmeze că are sfătuitori care să ia în considerare o astfel de idee. Ar fi trebuit să se împotrivească acestei hotărâri atunci, pe loc.

Mai mult, ar fi trebuit să fie suspicios atunci când sfetnicii au subliniat natura de neschimbat a decretului pe care îi cereau să-l semneze. Fără să cerceteze atent, fără să se sfătuiască cu Daniel și fără rugăciune, „împăratul Darius a scris porunca și oprirea” (versetul 9). Acest episod este o avertizare bună pentru noi. Cu toții trebuie să fim atenți la laude. Cel mai înțelept om care a trăit vreodată a scris că „cine lingușește pe aproapele său îi întinde un laț sub pașii lui” (Proverbele 29:5). (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea I.)

Când decretul a fost scris, căpeteniile, sfetnicii și satrapii s-au bucurat. Dar cât de puțin durează triumful răului! Chiar prima avertizare din cartea lui Solomon este îndreptată împotriva unui astfel de plan: „Fiule, dacă niște păcătoși vor să te amăgească, nu te lăsa câștigat de ei! Dacă-ți vor zice: «Vino cu noi! Haidem să întindem curse, ca să vărsăm sânge, să întindem fără temei lațuri celui nevinovat...», fiule, să nu pornești la drum cu ei, abate-ți piciorul de pe cărarea lor..., căci ei întind curse tocmai împotriva sângelui lor și sufletului lor îi întind ei lațuri” (Proverbele 1:10-18).

Caracterul este dezvăluit într-o perioadă de criză. Dumnezeu a permis această criză pentru a arăta lumii caracterul lui Daniel. Decretul nedrept nu a schimbat nici măcar cu puțin viața de rugăciune a lui Daniel: mai mult, decretul în sine l-a motivat și mai mult pe Daniel să se roage! Ceea ce a și făcut! „Când a aflat Daniel că s-a iscălit porunca, a intrat în casa lui, unde ferestrele odăii de sus erau deschise înspre Ierusalim, și de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga și lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea și mai înainte” (Daniel 6:10).

Ce afirmație minunată este aceasta: „cum făcea și mai înainte”. Viața de rugăciune a lui Daniel nu a început ca o sfidare la adresa unui decret nedrept ce scotea în afara legii rugăciunea. Cu mult timp înainte, în tinerețea lui, el a pus bazele unui obicei bazat pe instrucțiunile din Psalmi: „Seara, dimineața și la amiază, mă rog și strig, și El va auzi glasul meu” (Psalmii 55:17). Aceste perioade de rugăciune au devenit cele mai prețioase momente din zi pentru Daniel, când se îndepărta de îndatoririle civile și îngenunchea să se roage. Pe tot parcursul cărții descoperim că Daniel se ruga. Această comunicare a lui cu Dumnezeu a fost sursa înțelepciunii lui fără egal.

Daniel este un exemplu strălucitor pentru noi. Și noi „trebuie să ne facem timp să ne rugăm. Tinerii nu ar fi seduși să păcătuiască dacă ar refuza să meargă pe drumul pe care nu pot cere binecuvântarea lui Dumnezeu” (The Youth’s Instructor, 12 iulie 1904).

Rugându-se, Daniel a încălcat legea țării. Căpeteniile și satrapii geloși aveau de gând să facă în așa fel încât legea să fie respectată cu rigoare. De trei ori în ziua aceea, „oamenii aceștia au dat năvală în casă și au găsit pe Daniel rugându-se și chemând pe Dumnezeul lui” (Daniel 6:11). Asemenea conducătorilor religioși care au plănuit să-i ia viața lui Isus, au putut să întrebe retoric: „Ce nevoie mai avem de martori?” (Matei 26:65). În sfârșit, aveau parte de ocazia pe care o visaseră.

„Apoi, s-au înfățișat înaintea împăratului și i-au zis cu privire la oprirea împărătească: «N-ai scris tu o oprire care spune că oricine va înălța, timp de treizeci de zile, rugăciuni vreunui dumnezeu sau vreunui om, afară de tine, împărate, să fie aruncat în groapa cu lei?» Împăratul a răspuns: «Lucrul acesta este adevărat, după legea mezilor și perșilor, care nu se poate schimba!» Ei au luat din nou cuvântul și au zis împăratului: «Daniel, unul din prinșii de război ai lui Iuda, nu ține deloc seama de tine, împărate, nici de oprirea pe care ai scris-o și își face rugăciunea de trei ori pe zi!»” (Daniel 6:12,13). 

Pentru ca legea să fie urmată, Daniel trebuia să fie aruncat în groapa cu lei, doar pentru că se rugase. Cât de repede s-au schimbat circumstanțele! Doar cu câteva săptămâni mai înainte, Darius se gândise să-l promoveze pe Daniel în cea mai înaltă funcție din Medo-Persia. Acum, Darius trebuia să-l execute pentru încălcarea legii. Cât de trecătoare este onoarea lumii! (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea II.)

În momentul când căpeteniile și satrapii l-au adus pe Daniel, Darius și-a dat seama că fusese luat de prost. Într-o clipă, a înțeles că nimic din cuprinsul legii nu fusese gândit ca să-l preamărească. „Împăratul s-a mâhnit foarte mult când a auzit lucrul acesta; s-a gândit cum ar putea să scape pe Daniel și, până la asfințitul soarelui, s-a trudit să-l scape” (Daniel 6:14).

Unii ar putea crede că Darius ar fi trebuit să-și poată lua cuvântul înapoi și să-și șteargă semnătura de pe decret. Numai că nu avea cum. Această întâmplare ne reamintește că „cuvintele odată spuse și faptele odată comise nu mai pot fi retrase niciodată.... Cel mai mare cuceritor de pe pământ nu poate să anuleze consemnările nici măcar ale unei singure zile” (Tragedia veacurilor, p. 498).

Împăratul Darius a căutat să repare răul provocat de acțiunea lui negândită, dar cel mai puternic împărat al lumii nu putea opri consecințele propriei greșeli. Într-o ultimă încercare disperată, l-a chemat pe Daniel ca să vadă ce are de spus acesta în apărarea lui. Poate că Darius spera că Daniel o să nege că s-a rugat și va oferi un alibi care să fie suficient pentru a scăpa de pedeapsa morții. „Daniel a avut ocazia să vorbească în propria apărare și, cu mult curaj, și-a recunoscut credința în Dumnezeul cel viu, Creatorul cerurilor și al pământului. El a făcut o confesiune nobilă de credință, relatându-și experiența de la prima sa legătură cu împărăția” (The Youth’s Instructor, 1 noiembrie 1900).

„Căci n-avem nicio putere împotriva adevărului, ci pentru adevăr” (2 Corinteni 13:8). Planurile lui Satana fuseseră din nou dejucate. Înaintea marii curți a Imperiului Medo-Persan, Daniel a dat o mărturie răsunătoare despre importanța și puterea rugăciunii. Pe măsură ce-l asculta, în inima lui Darius a început să se aprindă credința că Dumnezeul lui Daniel îl putea scăpa pe acesta de lei. Când l-au luat pe Daniel, Darius l-a încurajat spunându-i: „Dumnezeul tău, căruia necurmat Îi slujești, să te scape!” (Daniel 6:16). În seara aceea, dușmanii lui Daniel s-au dus acasă, „au băut vin în neștire și s-au felicitat pentru reușita lor în a-l îndepărta pe acela pe care nu-l puteau mitui să părăsească calea integrității” (The Youth’s Instructor, 1 noiembrie 1900). Nu însă și Darius. Inima lui era plină de convingerea că Dumnezeul lui Israel, despre care mărturisise Daniel, era adevăratul Dumnezeu. El petrecuse noaptea cufundat în gânduri, postind și rugându-se – nu idolilor păgâni, ci Aceluia pe care începea să-L recunoască drept Dumnezeul adevărat” (Idem).

Dimineața, împăratul s-a grăbit să meargă la groapa cu lei, unde a strigat plin de neliniște: „Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia Îi slujești necurmat, să te scape de lei?” (Daniel 6:20). Spre ușurarea de nedescris a lui Darius, Dumnezeu îl scăpase pe slujitorul Lui credincios. Tradiția ebraică raportează că dușmanii lui Daniel s-au plâns că Darius hrănise leii chiar înainte să-l arunce pe Daniel în groapa animalelor și că din acest motiv scăpase Daniel. Darius le-a pus la probă teoria, aruncându-i pe acuzatori în groapa cu lei ca să vadă ce se întâmplă. „Până să ajungă în fundul gropii, leii i-au și apucat și le-au fărâmițat oasele” (Daniel 6:24). 

Odată ce acuzatorii lui Daniel au murit, Darius a emis un decret în care Îl preamărea pe Dumnezeul lui Israel. Nu-i de mirare că „Satana se înfurie când aude rugăciuni aprinse, căci știe că va pierde... Rugăciunea credinței este puterea cea mai mare a unui creștin și, în mod cert, îl va învinge pe Satana. Din acest motiv insinuează că nu avem nevoie să ne rugăm. El detestă numele lui Isus, apărătorul nostru, iar când noi venim cu sinceritate la Isus pentru ajutor, gazda lui Satana se alarmează” (The Review and Herald, 18 februarie 1862). Haideți, așadar, să ne luăm timp regulat pentru rugăciune sinceră și serioasă! (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea III.)

Un loc de vindecare

În dimineața zilei de 19 mai, sora White ne-a citit pentru prima dată următoarea mărturie: „Poporul nostru ar trebui să aibă o instituție proprie, sub controlul său, în folosul celor bolnavi și suferinzi dintre noi.... O astfel de instituție, condusă în mod corect, ar fi mijlocul prin care să ne prezentăm perspectivele în fața multora la care ne-ar fi imposibil să ajungem prin modalitatea obișnuită de răspândire a adevărului.”

După ce mărturia a fost citită oamenilor noștri, a apărut întrebarea: „Cum putem noi, cu mijloacele noastre limitate, să obținem și să controlăm o instituție de sănătate?” Fratele White era într-o stare critică de sănătate, prin urmare, problema părea să cadă asupra comitetului Conferinței din Michigan, al cărui președinte eram. După ce am fost de acord să acționez cu credință, am întocmit o listă de înscrieri și m-am dus mai întâi la J.P. Kellogg, care a trecut suma de 500 de dolari, cu litere mari.

În câteva zile, am achiziționat proprietatea judecătorului Graves, cu nouă acri de teren, la un cost de 6 000 de dolari. Aici se găsește acum Sanatoriul Battle Creek. A fost ridicată o clădire cu două etaje, cu două camere deasupra și două dedesubt pentru camere de tratament și rezervor de apă. Pe data de 5 septembrie 1866, instituția a fost deschisă oficial pentru pacienți, avându-i pe doctorii Lay și Byington ca medici, două ajutoare și un pacient; nu trecuseră mai mult de patru luni de la momentul în care subiectul a fost prezentat pentru prima dată poporului nostru. În luna august, am început publicarea unei reviste lunare de șaisprezece pagini, The Health Reformer.

Când am început să primim fonduri pentru acțiunile întreprinderii, a devenit necesară formarea unei organizații juridice, așa că m-am consultat cu avocații Dibble și Rhine. Aceștia ne-au spus că nu există nicio lege pentru cazul nostru, cu excepția legii pentru corporațiile miniere și de producție, iar o astfel de lege prevedea plata dividendelor către acționari. Crezând că trebuie să respectăm legea, am oferit un dividend din câștigul net. Când a fost făcut primul nostru raport, în primăvara anului 1867, sora White a spus imediat: „Nu, acesta nu este cursul pe care trebuie să-l urmăm pentru gestionarea instituțiilor noastre de sănătate. Lumina pe care am primit-o în această privință este ca sumele câștigate de instituție să fie folosite la construcția instituției, precum și pentru lucrări de caritate pentru cei nevoiași și bolnavi.” În lumina suplimentară primită, am trecut la remedierea problemelor și am cerut tuturor celor ce puteau să-și doneze profiturile instituției. Toată lumea a fost de acord.

La Conferința Generală din 1866, s-a luat hotărârea ca unii membri ai comitetului Conferinței Generale să participe la conferințele de stat ale statelor centrale și din vest, și ca frații A.C. și D.T. Bourdeau să facă lucrare în teritoriile vestice, în special în Iowa. Așadar, în data de 5 iunie, am plecat la Pilot Grove, conferința de stat din Iowa, în compania fraților Bourdeau. De acolo, m-am dus mai departe în Illinois și Wisconsin, după care m-am întors la Battle Creek. Pe drum însă, am ținut întâlniri cu micul grup de 12 membri din marele oraș Chicago.

Deoarece majoritatea lucrărilor medicale sunt mari și costisitoare, s-a luat hotărârea să se pregătească o carte mică, o compilație cu texte din lucrările mai mari, care să conțină acele lucruri esențiale pentru a ajuta cititorul obișnuit în conformitate cu mărturia dată nouă. Directorul Institutului de Reformă în Sănătate mi-a cerut să pregătesc manuscrisul, făcând clar faptul că îl va examina cu atenție și îl va analiza.

A fost nevoie de un an pentru a-l finaliza, munca fiind întreruptă de conferințele de stat și de diferitele întâlniri ale consiliului de administrație. Am intitulat manuscrisul de 228 de pagini Home Handbook of Health. A fost tipărită o ediție de 3 000 de exemplare, legată în pânză și vândută la un preț de 0,75 cenți bucata.

La data de 24 iunie 1867, după ce a născut o fată, soția mea s-a trezit suferind de o congestie cu frisoane, iar la o oră după ce născuse a murit. Astfel, m-am despărțit brusc de femeia cu care avusesem o căsnicie fericită timp de șaisprezece ani și jumătate. Prin urmare, în grija mea au rămas un băiat de trei ani și un bebeluș neajutorat. Fratele și sora Myron Cornell s-au ocupat de micuța Mary timp de un an, iar fratele meu și familia lui au venit din New York, s-au stabilit la mine în casă și au avut grijă de băiatul meu. 

Grija lui Dumnezeu pentru copiii Săi

Unii ar putea întreba de ce Daniel nu și-a înălțat cererile la Dumnezeu într-o rugăciune secretă? Oare Domnul, cunoscând situația, nu l-ar fi scuzat pe slujitorul său pentru că nu îngenunchea în mod liber înaintea Lui? Sau de ce nu a îngenuncheat înaintea lui Dumnezeu într-un loc ascuns, unde dușmanii săi nu-l puteau vedea? 

Daniel știa că Dumnezeul lui Israel trebuie să fie onorat înaintea națiunii babiloniene. El știa că nici împărații, nici nobilii nu aveau niciun drept să se interpună între el și datoria lui față de Dumnezeul său. El trebuia să-și păstreze cu curaj principiile religioase înaintea tuturor oamenilor pentru că el era martorul lui Dumnezeu. Prin urmare, s-a rugat după obiceiul lui, de parcă nu s-ar fi dat niciun decret. „Atunci, oamenii aceștia au dat năvală în casă și au găsit pe Daniel rugându-se și chemând pe Dumnezeul lui.” 

Nerăbdători, s-au grăbit să meargă la Darius, ascunzându-și bucuria crudă sub o mantie de regret, prefăcându-se că erau obligați să dea mărturie împotriva lui Daniel. Totuși, ei au declarat că, prin fapta lui Daniel, poziția împăratului ca suveran al țării fusese pusă în pericol, iar autoritatea lui, disprețuită. „Daniel, unul din prinșii de război ai lui Iuda, nu ține deloc seama de tine, împărate, nici de oprirea pe care ai scris-o și își face rugăciunea de trei ori pe zi!” „Împăratul s-a mâhnit foarte mult când a auzit lucrul acesta.” 

Prea târziu a înțeles capcana ce fusese întinsă pentru distrugerea slujitorului lui preferat. Extrem de tulburat, a încercat în toate felurile să-l salveze pe Daniel. Până la apusul soarelui s-a străduit să-l elibereze. Dar acuzatorii lui Daniel gestionaseră problema atât de bine, încât nu era nicio cale de scăpare. „Să știi, împărate”, au spus ei, „că, după legea mezilor și perșilor, orice oprire sau orice poruncă întărită de împărat nu se poate schimba”. 

Daniel a fost adus înaintea regelui și a prinților săi pentru a răspunde acuzației aduse împotriva lui. Astfel, a avut ocazia să vorbească în apărarea lui și și-a recunoscut cu îndrăzneală credința în Dumnezeul cel Viu, Creatorul cerului și al pământului. A dat astfel o mărturie nobilă de credință, raportând experiența sa de la prima lui legătură cu împărăția medo-persană. În nedumerirea și necazul lui, Darius i-a spus lui Daniel că făcuse tot ceea ce îi stătea în putere să-l salveze, dar nu mai avea ce face. „Dumnezeul tău, căruia necurmat Îi slujești, să te scape”, a adăugat el, în timp ce, îndurerat, își lua rămas-bun. Daniel a fost aruncat în groapa cu lei. „Au adus o piatră și au pus-o la gura gropii. Împăratul a pecetluit- o cu inelul lui și cu inelul mai-marilor lui, ca să nu se schimbe nimic cu privire la Daniel.” Plini de o bucurie satanică, dușmanii lui Daniel s-au întors la casele lor. Au băut vin fără reținere și s-au felicitat pentru succesul avut în a-l da la o parte pe acela pe care nu l-au putut mitui ca să părăsească calea integrității. 

Însă Darius nu a petrecut noaptea la fel. Mărturia lui Daniel îi lăsase o impresie profundă în minte. El avea oarece cunoștințe despre modul cum Dumnezeu se comportă cu poporul Israel, iar conduita lui Daniel i-a transmis inimii lui convingerea că Dumnezeul evreilor era adevăratul Dumnezeu. Era plin de remușcări pentru că semnase decretul ce îi fusese adus. Conștiința lui îl mustra și și-a petrecut noaptea fără să doarmă și extrem de tulburat. Camera împărătească devenise o încăpere a durerii și a rugăciunii. Nu se auzea niciun fel de muzică. Toate distracțiile fuseseră abandonate. Nicio mângâiere nu a fost permisă. 

În timpul acelei nopți nedormite, regele a fost frământat de gânduri așa cum nu mai fusese niciodată înainte. A doua zi dimineață devreme, Darius, sperând și, totuși, deznădăjduit fiind, învinovățindu-se, se rugă Celui pe care a început să-L recunoască drept Dumnezeul adevărat și se duse la groapa cu lei, unde strigă cu voce tare: „Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia Îi slujești necurmat, să te scape de lei?” 

Așteptă un răspuns, cuprins de o neliniște intensă. Inima i se umplu de nespusă mulțumire când a auzit o voce venind de jos: „Veșnic să trăiești, împărate! Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său și a închis gura leilor, care nu mi-au făcut niciun rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui. Și nici înaintea ta, împărate, n-am făcut nimic rău! Atunci, împăratul s-a bucurat foarte mult și a poruncit să scoată pe Daniel din groapă. Daniel a fost scos din groapă și nu s-a găsit nicio rană pe el, pentru că avusese încredere în Dumnezeul său.” Mai târziu, citim că „Daniel a dus-o bine sub domnia lui Darius și sub domnia lui Cirus Persanul”. 

Așa a avut Domnul grijă de slujitorul Său credincios și tot astfel va avea grijă de toți aceia care și-au pus încrederea în El. „Îngerul Domnului tabără în jurul celor ce se tem de El și-i scapă din primejdie.” – The Youth’s Instructor, 1 noiembrie 1900

Iertare proaspătă de pastorul Scott Griswold

Iertarea este de neprețuit. Iertarea este radicală. Totuși, multă lume nu știe că este disponibilă. Joshua Project adună informații despre oameni din lume la care Evanghelia nu a ajuns. Printre aceștia se numără budiștii, hindușii, musulmanii, evreii, animiștii și secularii, care practic au puține șanse să audă vestea cea bună.

Puteți să vă imaginați acest număr? Este teribil de mare – 2,9 miliarde de oameni. Lor cine o să le spună? Cei care petrec suficient de mult timp cu Isus pentru a ști cât de bun este Dumnezeu! Când ne comparăm viețile cu caracterul perfect al lui Isus și cu legea perfectă a lui Dumnezeu, vom vedea contrastul imens dintre inimile noastre egoiste și compasiunea și puritatea Lui complet altruiste. Vom striga după iertare și ne vom aminti de harul Său proaspăt. Atunci iertarea va fi neprețuită și vom merge să vorbim despre ea.

În prezent, sute de laici din Asia de Sud-Est, mulți dintre ei susținuți de ASAP Ministries, răspândesc vestea bună a iertării lui Isus oamenilor care nu au auzit-o niciodată. Îmi amintesc că am ascultat o doamnă pe nume Pany spunând Evanghelia cuiva din Thailanda.

Am crezut că nu face o treabă bună. Bărbatul cu care vorbea tocmai venise pentru prima dată la biserică. El nu știa multe. Era paralizat pe o parte și părea să nu fie în apele lui. Părea că ea îi spunea prea multe și prea dintr-odată – îi vorbea deja despre moartea lui Isus pe cruce. Dar apoi am văzut că bărbatul a început să plângă. Cei mai mulți thailandezi pe care îi cunoșteam nu își arătau cu ușurință emoțiile. Lacrimile au continuat să curgă. Pany s-a rugat cu el, cerându-i să-și mărturisească păcatele lui Dumnezeu, să renunțe la ele și să-I ceară iertare lui Dumnezeu. Bărbatul a făcut asta cu nerăbdare, iar lacrimile au continuat să curgă.

Am fost uimit. Atât de emoționant! Și apoi am aflat cine era. Mi-au spus: „A capturat copii și i-a vândut ca sclavii și pentru prostituție. Acesta este un om foarte rău.” Acest bărbat avusese recent un accident vascular cerebral, în urma căruia de-abia mai era capabil să meargă și se chinuia să vorbească. El era sigur că ce i se întâmpla era un rezultat direct al karmei lui rele și că va suferi mult mai mult, până când va muri. Și că merita asta. Merita să plătească pentru lucrurile oribile pe care le făcuse. Cât de rău poți să fii ca să ajungi să faci bani făcându-i pe copii să sufere îngrozitor?

Pavel, însă, a spus-o limpede în Faptele 13:38,39 – „Să știți dar, fraților, că în El vi se vestește iertarea păcatelor, și oricine crede este iertat prin El de toate lucrurile de care n-ați putut fi iertați prin Legea lui Moise.” Prin relatările biblice despre David sau Manase, ori tâlharul de pe cruce, știm că pentru fiecare păcat pe care îl mărturisim și de care ne pocăim primim o iertare deplină. Oh, har uimitor din belșug!

Ce veți face cu acest dar de neegalat? Îl veți prețui, veți medita la el și Îl veți iubi mai mult pe Isus pentru asta? Vă veți ruga pentru sute de milioane de oameni care nu au auzit de acest dar, rugându-L pe Dumnezeu să ridice lucrători ai Evangheliei care să meargă la ei, să-i iubească și să le spună povestea lui Isus? Veți sprijini un lucrător din Asia de Sud-Est? Mulți dintre ei o pot face mult mai bine decât putem noi. Ei cunosc limba perfect; ei înțeleg cultura și luptele oamenilor.

Veți mijloci în fiecare zi pentru cineva căruia trebuie să i se amintească de iertarea lui Dumnezeu? Și cât de special va fi dacă vă rugați ca Dumnezeu să vă conducă la cei care s-au mutat în vecinătate, care nu au nicio idee că există Isus, care a murit pentru păcatele lor, și Dumnezeu, care îi va ierta în totalitate!