Pericolul prosperității

Viața părea să meargă remarcabil de bine pentru împăratul Nebucadnețar. De fapt, nimeni pe pământ nu avea mai multă putere și glorie ca el. Era, cum l-a numit Daniel, „împăratul împăraților” (Daniel 2:37).

Pe parcursul domniei lui, Nebucadnețar a obținut victorii importante în campanii militare dificile. A învins multe națiuni puternice, precum Egiptul și Tirul. „Idolatru prin naștere și educație și în fruntea unui popor idolatru, avea totuși un simț înnăscut de dreptate și de echitate, iar Dumnezeu a putut să-l folosească drept unealtă pentru pedepsirea celor răzvrătiți și pentru împlinirea planului divin” (Patriarhi și regi, p. 202).

Nebucadnețar nu era doar un geniu militar, ci și un geniu administrativ și politic. Politica lui externă a îmblânzit supărarea resimțită de cei cuceriți. El a invitat reprezentanți ai națiunilor lor să ocupe poziții la curte. Conducerea lui se remarca prin dreptate și milă.

Când nu era plecat la război, își dedica energia întăririi și înfrumusețării Babilonului. Această cetate splendidă era un monument al abilităților sale organizaționale și arhitecturale. Majoritatea clădirilor impunătoare ale cetății fuseseră construite sub supravegherea lui. De asemenea, a făcut din capitală un centru influent de studiu și de cultură.

În timpul domniei lui, Nebucadnețar a fost profund impresionat de două ori de puterea Dumnezeului din ceruri – mai întâi, când Daniel i-a dezvăluit secretul visului uitat, iar în al doilea rând, când cei trei prieteni ai lui Daniel au supraviețuit cuptorului aprins. Numai că prosperitatea lui Nebucadnețar, combinată cu ambiția și mândria lui au slăbit de-a lungul timpului impactul acelor impresii. Un pahar este cel mai dificil de dus atunci când e plin. Nicicând nu a mai fost Nebucadnețar într-un pericol mai mare decât când a avut cel mai mult succes. „Astfel dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă” (1 Corinteni 10:12). Dumnezeu voia să îl salveze pentru Împărăția cerurilor, așa că, în mila Sa, i-a trimis împăratului o avertizare.

Mai târziu, într-o scrisoare adresată tuturor cetățenilor lumii, Nebucadnețar și-a amintit experiența, începându-și mărturia cu dorința ca și alții să se bucure de pacea pe care el a găsit-o în cele din urmă (vezi Daniel 4:1-3).

Nebucadnețar și-a început relatarea menționând poziția de un succes de neegalat pe care o ocupa – stăpânul celui mai mare imperiu de atunci. „Eu, Nebucadnețar, trăiam liniștit în casa mea și fericit în palatul meu” (versetul 4). Totuși, această prosperitate exterioară nu îi dădea o pace corespunzătoare. „Am visat un vis care m-a înspăimântat; gândurile de care eram urmărit în patul meu și vedeniile duhului meu mă umpleau de groază” (versetul 5). Încă avea amintiri despre visul lui cu chipul metalic și despre faptul că împărăția lui va fi înlocuită de una inferioară. Acest vis nou părea să prevestească o mare calamitate ce avea să cadă asupra lui.

Cu gândul să-și recapete liniștea, i-a adunat pe cei mai înțelepți din împărăție. Acest grup includea văzători instruiți să spună cuvinte liniștitoare. Zadarnic este însă „ajutorul” pe care îl poate da un astfel de sfătuitor. Aceștia nu au fost capabili să explice satisfăcător visul ca să-i aducă vreo ușurare împăratului (vezi Psalmii 60:11). 

În cele din urmă, poate chiar fără tragere de inimă, Nebucadnețar a căutat sfatul lui Daniel. Acesta a ascultat cu atenție relatarea visului de către împărat. Nebucadnețar visase un copac uriaș care crescuse atât de înalt încât putea fi văzut de la orice capăt al pământului. Avea frunze frumoase și fructe din abundență, suficiente ca să hrănească întreaga lume. Animalele se adăposteau la umbra lui, iar păsările își făceau cuiburi în ramuri. Dar scena aceea liniștită și încântătoare s-a schimbat brusc când din cer a fost dată o poruncă autoritară. Această scenă finală era cea care îl neliniștise atât de mult pe împărat. (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea I.)

Nebucadnețar nu era singurul care vedea copacul. Erau de asemenea și străjerii cerești. Unul a fost trimis cu porunca de a tăia acest copac măreț și de a rupe ramurile – dând jos frumoasele frunze și fructe. Păsările și animalele care găsiseră hrană și adăpost în acest copac au fost fugărite. Cu toate acestea, trunchiul și rădăcina copacului au fost cruțate și lăsate de izbeliște în mijlocul pășunii, pradă elementelor naturii. Inima umană a trunchiului avea să fie înlocuită de o inimă de animal, astfel încât trunchiul să mănânce iarbă ca boul timp de șapte ani.

Hotărârea din visul lui Nebucadnețar fusese „luată în sfatul străjerilor și pusă la cale înaintea sfinților, ca să știe cei vii că Cel Preaînalt stăpânește peste împărăția oamenilor, că o dă cui îi place și înalță în ea pe cel mai de jos dintre oameni!” (Daniel 4:17). Dumnezeu era suveran, nu Nebucadnețar. Doar Dumnezeu avea ultimul cuvânt. „El stă pe tron, deasupra frământărilor de pe pământ; toate lucrurile sunt descoperite cercetării Sale divine; și din veșnicia Sa măreață și netulburată, El poruncește ceea ce providența Sa vede că este cel mai nimerit” (Divina vindecare, p. 154).

Îndată ce Daniel a ascultat relatarea visului lui Nebucadnețar, a înțeles și semnificația lui. Tristețea i-a umplut inima realizând implicațiile. Biblia îl aseamănă pe omul nelegiuit prosper cu un copac măreț ce este tăiat (vezi Psalmii 37:35; Iov 24:20; Ezechiel 31:2-14). Daniel și-a dat seama că Dumnezeu îi dădea lui Nebucadnețar un avertisment cu privire la judecata inevitabilă. Totuși, Dumnezeu i-a oferit și speranță odată cu avertizarea. Când Dumnezeu distruge în cele din urmă nelegiuitul, El nu va „lăsa nici rădăcină, nici ramură” (Maleahi 4:1), dar în visul lui Nebucadnețar, trunchi și rădăcina copacului au fost păstrate. Iov a spus că „un copac tot are nădejde, căci, când este tăiat, odrăslește din nou și iar dă lăstari” (Iov 14:7).

După ce a auzit visul, Daniel a rămas fără cuvinte o perioadă. El și-a dat seama că destinul veșnic al lui Nebucadnețar era cântărit, iar aceasta era o oportunitate de a-l ajuta în nevoile lui spirituale.

Când Nebucadnețar l-a încurajat pe Daniel să-i explice sensul visului pe care îl avusese, Daniel a început să vorbească plin de tact: „Domnul meu, visul acesta să fie pentru vrăjmașii tăi și tâlcuirea lui, pentru potrivnicii tăi!” (Daniel 4:19).

Apoi i-a spus care este interpretarea. Copacul cel măreț îl reprezenta chiar pe Nebucadnețar. Dumnezeu îl urmărea. El, care îi dăduse lui Nebucadnețar împărăția, era pe cale să i-o ia. Nebucadnețar avea să-și piardă tronul și nu va mai locui în palatul lui, ci pe câmp cu animalele. Va mânca iarbă ca boii până când va fi gata să recunoască suveranitatea lui Dumnezeu. Același Dumnezeu care îi dăduse împărăția, care avea să i-o ia, urma să i-o și dea înapoi unui Nebucadnețar smerit, care avea să ajungă la înțelegerea că Dumnezeu dă împărăția „cui vrea El” (Daniel 4:25).

Daniel și-a încheiat interviul cu un apel emoționant. „De aceea, împărate, placă-ți sfatul meu! Pune capăt păcatelor tale și trăiește în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale și ai milă de cei nenorociți, și poate că ți se va prelungi fericirea!” (Daniel 4:27). Alarmat de explicația lui Daniel, Nebucadnețar a făcut niște schimbări. Dar hotărârile lui nu au durat mult. (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea II.)

Continuarea poveștii lui Nebucadnețar conține lecții importante pentru noi. „În ciuda îndrumărilor date cu atâta îndurare și a avertizărilor cu privire la experiența trecută, Nebucadnețar a îngăduit iarăși ca spiritul de invidie împotriva împărățiilor care aveau să urmeze să-l ia în stăpânire.

Conducerea lui, care până atunci fusese într-o mare măsură dreaptă și îngăduitoare, a devenit apăsătoare. Împietrindu-și inima, a folosit capacitățile date de Dumnezeu pentru proslăvirea de sine, înălțându-se mai presus de Dumnezeu, care-i dăduse viața și puterea. Timp de luni de zile, judecata lui Dumnezeu a întârziat. Dar în loc să fie condus la pocăință prin această îngăduință, împăratul a dat frâu liber mândriei până acolo încât a pierdut încrederea în interpretarea visului și și-a disprețuit anii lui de mai înainte” (Profeți și regi, p. 204).

După un an, Nebucadnețar, privind cu mândrie la frumosul lui palat, a exclamat plin de mândrie: „Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care mi l-am zidit eu, ca loc de ședere împărătească, prin puterea bogăției mele și spre slava măreției mele?” (Daniel 4:30). Judecata atât de mult decalată nu mai putea fi amânată. Dumnezeu a pronunțat hotărârea ca un înger să înlăture rațiunea și judecata pe care i le dăduse lui Nebucadnețar. Brusc, mărețul împărat deveni un maniac delirant.

Cât de teribilă este mândria! Și cât de dificil este pentru Dumnezeu să o șteargă din inimă! În Ieremia 9, versetele 23 și 24, Domnul spune: „Înțeleptul să nu se laude cu înțelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăția lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere și că Mă cunoaște.”

Nebucadnețar a trăit ca un animal timp de șapte ani; când Dumnezeu i-a redat sănătatea mentală în cele din urmă, era un om schimbat. Plin de recunoștință, el declară: „L-am binecuvântat pe Cel Preaînalt, am lăudat și slăvit pe Cel ce trăiește veșnic” (Daniel 4:34). Cu umilință, a încheiat: „Acum, eu, Nebucadnețar, laud, înalț și slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui sunt drepte și El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!” (Daniel 4:37).

Cu adevărat, „calea celor stricați este pietroasă” (Proverbele 13:15). Anii de nebunie ai lui Nebucadnețar ar fi putut fi evitați dacă ar fi ascultat de sfatul profetului. Solomon a scris: „Fiule, nu disprețui mustrarea Domnului și nu te mâhni de pedepsele Lui! Căci Domnul mustră pe cine iubește, ca un părinte pe copilul pe care-l iubește!” (Proverbele 3:11,12), iar Pavel: „Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată, pare o pricină de întristare, și nu de bucurie, dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin școala ei roada dătătoare de pace a neprihănirii” (Evrei 12:11).

Dumnezeu ar prefera să nu ne pedepsească. Sfatul lui Daniel dezvăluie trei lucruri pe care le putem face ca să cooperăm cu Dumnezeu în lucrarea de salvare a noastră.

Mai întâi, căutați să vă placă sfatul lui Dumnezeu. Noi trebuie să fim destul de smeriți pentru a accepta evaluarea Sa privind condiția noastră și să ne supunem sfatului Său. Apoi, vom fi capabili să cooperăm cu El în lucrarea de salvare.

În al doilea rând, rupeți-o cu păcatul și fiți drepți.. „Biruiește răul prin bine” (Romani 12:21). Obiceiurile păcătoase nu sunt distruse plângându-ne de puterea lor. Prin puterea lui Dumnezeu, trebuie să alegem acțiunile corecte și să cultivăm gânduri morale. Evitați lucrurile despre care știți că sunt greșite. Începeți-vă ziua cu rugăciune. Memorați Scriptura. Căutați diverse moduri prin care îi puteți ajuta pe alții. 

În al treilea rând, fiți miloși cu săracii. Dacă îi ignorăm pe aceia care au nevoie de ajutor, ne umplem de egoism. Dar când suntem miloși cu alții, devenim un canal prin care Dumnezeu Își arată mila față de alții. De asemenea, ne umplem de milă, iar nelegiuirile noastre nu-și mai găsesc locul. De ce să ignorăm o avertizare și să avem parte de disciplină? Dacă vom coopera cu Dumnezeu și Îi vom asculta sfatul, vom evita rușinea, slăbiciunea morală, anii de viață fără sens și multe experiențe sfâșietoare. (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea III.)

Răzvrătirea din Marion

În luna mai 1865, consiliul Conferinței Generale pentru răspândirea lucrării a luat hotărârea să merg cu fratele și doamna White la unele întâlniri din Wisconsin, Illinois și Iowa, și apoi să fac lucrare în bisericile din Iowa. În momentul conferinței noastre de la Battle Creek, ne bucuram de faptul că teribilul război civil care durase patru ani ajunsese la final. Acum, linia de coastă era liberă pentru a avansa cu rapiditate în lucrarea de transmitere a întreitei solii îngerești. Nu credeam că, în mijlocul nostru, chiar în timpul conferinței, cei de pe teren strângeau material pentru a începe o nouă răzvrătire în rândurile adventiștilor de ziua a șaptea. 

La această conferință au participat și doi sau trei frați, însoțiți de soțiile lor, care nu acceptaseră adevărul. Acestea erau îmbrăcate după o modă din lume și purtau bijuterii. Mai erau prezenți și frații Snook și Brinkerhoff, din Iowa, care deja semănaseră (în secret) semințe de discordie în cadrul conferinței lor. După aceea, fără să-și bată capul să afle cine erau doamnele în haine lumești, s-au întors cu povești grozave despre mândria bisericii Battle Creek și despre cum le-au văzut împodobite cu pene și bijuterii. De asemenea, ei au trâmbițat obiecții față de mărturii și și-au propus să provoace dezbinare în rândurile noastre din Iowa. 

Nu am știut nimic despre toate acestea până când am ajuns la Monroe, Wisconsin (în data de 9 iunie). Acolo, fratele Ingraham i-a arătat fratelui White o scrisoare pe care o primise de la Snook, în care îi spunea: „Frate Ingraham, ce zici despre vechiul plan al independenței bisericilor?” În această instigare, fratele White a observat de îndată răzvrătirea și renunțarea la organizarea conferinței. Când am ajuns la Pilot Grove, unde urma să aibă loc o sesiune de primăvară a Conferinței din Iowa, am aflat că Snook și Brinkerhoff îi învățau pe ceilalți că solia va merge mai departe de îndată ce se renunța la mărturiile sorei White. 

Când ne-am întâlnit la conferință cu oamenii noștri din Pilot Grove, fratele White a propus ca, înainte să înceapă orice discuție, să fie investigate acuzațiile formulate de Snook și Brinkerhoff. M-au ales președinte al acelei ședințe și ne-am dedicat o zi întreagă (30 iunie) problemei. Cei doi bărbați și-au exprimat obiecțiile, primind răspuns fie de la fratele White, fie de la doamna White. La ora 5 p.m., ambii bărbați au recunoscut că li s-a răspuns pe deplin la obiecții și că nu mai aveau altele. A doua zi m-am întâlnit cu fiecare dintre ei, separat, și i-am înmânat fratelui White mărturiile lor scrise despre direcția greșită spre care merseseră. După aceea, duminică, înaintea unei mari audiențe formată din oameni din afară, Snook a spus că, opunându-se fratelui și sorei White, îi slujise diavolului. 

Totuși, după câteva zile, obiecțiile lui B.F. Snook au prins viață din nou. El a început să comunice cu Brinkerhoff, încheindu-și astfel lucrarea în rândurile noastre, după care s-au apucat de planul lor de „independență a bisericilor”. Oricum, a mai durat câteva luni până la lupta finală. Între timp, am lucrat cu bisericile din Iowa. M-am despărțit de fratele White cu părere de rău, dar datoria ne chema să facem lucrare pe câmpuri diferite; astfel, călătoriile noastre împreună, care fuseseră o mare încurajare pentru mine, s-au încheiat. 

Pe 17 iulie am părăsit Marion și am plecat în direcția Waukon. Când am trecut peste calea ferată din Dubuque, am fost martor la o parte din ravagiile provocate de râul Wapsipinicon, a cărui apă crescuse cu 12 până la 15 picioare în timpul ploilor continue. Câmpiile mari de porumb și grădinile splendide din văi fuseseră măturate de ape. Aproape fiecare pod feroviar de la vest de Dubuque fusese distrus. Iar când apa a scăzut până la nivelul ei obișnuit, vadurile vechi și sigure s-au adâncit, ca niște rigole, atât de tare încât un număr destul de mare de echipe și persoane s-au înecat în abisurile nou-formate. 

Vineri, în data de 28 iulie, fratele George Butler ne-a luat pe mine și pe fratele Brinkerhoff cu trăsura lui până la West Union. Când am ajuns la Cleremont, am descoperit că podul de peste râul Turkey dispăruse, iar vadurile erau impracticabile. Singura posibilitate de a traversa era cu o barcă mică dotată cu vâsle. Mai erau doar două ore până la următoarea noastră întâlnire, într-un loc aflat la șapte mile dincolo de râu. Cum distanța până la cel mai apropiat pod era de 20 de mile, am decis să traversăm cu un schif. Mai întâi, au fost trecute dincolo bagajele noastre, hamurile și scaunele trăsurii. Apoi, trăsura, cu roțile în apă, fu trasă peste schif. Un bărbat s-a urcat în barcă pentru a menține trăsura în echilibru. Un alt schif, cu doi oameni la bord, au tras lângă ambarcațiune. Unul ținea de oiște, iar celălalt vâslea cu toată puterea în amonte. Apoi au fost trecuți caii pe rând. În cele din urmă, cu oarecare teamă, ne-am urcat în schif și am ajuns imediat pe malul celălalt.

Convertirea autentică

Pentru a fi mântuiți, trebuie să cunoaștem sensul adevăratei convertiri prin experiență. Este o greșeală înfricoșătoare ca bărbații și femeile să continue zilnic să pretindă că sunt creștini, dar să nu aibă nimic de-a face cu Numele lui Hristos. În ochii lui Dumnezeu, profesia pe care o avem, poziția pe care o ocupăm nu înseamnă absolut nimic. Întrebarea Lui este următoarea: Este viața ta în armonie cu principiile tale? 

Sunt mulți care presupun că s-au convertit, dar care nu sunt capabili să îndure testul caracterului, prezentat în Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru aceia care nu vor trece această încercare, va fi trist în ziua în care fiecare om va fi răsplătit după faptele sale. 

Convertirea este o schimbare a inimii, o întoarcere de la nedreptate la dreptate. Bazându-ne pe meritele Domnului Hristos, exercitând adevărata credință în El, păcătosul pocăit primește iertarea păcatelor. Pe măsură ce încetează să facă răul și învață să facă binele, el crește în har și în cunoașterea lui Dumnezeu. El vede că, pentru a-L urma pe Isus, trebuie să se despartă de lume și, după ce a luat în considerare costurile, să considere totul ca pe o pierdere doar ca să-L câștige pe Hristos. El se înrolează în armata Sa și se angajează cu curaj și cu bucurie în război, luptând împotriva înclinațiilor naturale și a dorințelor egoiste și aducându-și voința în supunere față de voința Domnului Isus Hristos. Zilnic Îl va căuta pe Domnul pentru har și va fi întărit și ajutat. Eul a domnit cândva în inima lui, iar plăcerea lumească era încântarea lui. Acum eul este detronat, iar Dumnezeu deține supremația. În viața lui se descoperă roadele neprihănirii. Păcatele pe care le-a iubit cândva, acum le urăște. El merge ferm și hotărât pe calea sfințeniei. Aceasta este o convertire autentică... 

Scriptura este agentul cel mai important în această transformare a caracterului. Domnul Isus Hristos S-a rugat: „Sfințește-i prin adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul.” Dacă îl studiați și îl ascultați, cuvântul lui Dumnezeu lucrează în inimă, supunând orice însușire nesfântă. Duhul Sfânt vine să ne convingă de păcat, iar credința care izvorăște în inimă lucrează prin iubire față de Domnul Hristos, conformându-ne trup, suflet și duh voinței Lui. 

Omul vede pericolul în care se află. Vede că are nevoie de o schimbare de caracter, de o schimbare a inimii. Devine agitat și i se trezesc fricile. Duhul lui Dumnezeu lucrează în el și, cu frică și cutremur, omul devine conștient de defectele sale de caracter și caută să vadă ce poate face pentru a aduce schimbarea necesară în viața lui. Inima îi este smerită. Prin mărturisire și pocăință, el dă dovadă de sinceritate în dorința sa de a se schimba. Își mărturisește păcatele lui Dumnezeu și, dacă a rănit pe cineva, îi mărturisește greșeala celui pe care l-a rănit. În timp ce Dumnezeu lucrează în mintea și în inima lui, prin influența Duhului Sfânt, păcătosul acționează în armonie cu lucrarea Duhului, iar convertirea sa este autentică. 

Noblețea și demnitatea omului cresc pe măsură ce ia poziție împotriva vicleanului vrăjmaș care de atâția ani l-a ținut în sclavie. El simte cum crește o indignare sfântă în el, dându-și seama că de atâta vreme a fost sclavul lui Satana, permițând dușmanului să-l facă să refuze recunoașterea celui mai bun prieten al său. 

Fie ca păcătosul să coopereze cu Răscumpărătorul său pentru a-și asigura libertatea. Acesta trebuie să fie convins de faptul că agenții nevăzuți ai cerului lucrează în favoarea lui. Dragi suflete aflate în îndoială și descurajare, rugați-vă pentru curajul și puterea pe care Domnul Isus Hristos așteaptă să vi le dea. El v-a căutat și tânjește să vă facă să simțiți nevoia după ajutorul Lui. El își va întinde mâna pentru a prinde mâna întinsă după ajutor. El declară: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” Lăsați-vă mintea și inima să fie înrolate în războiul împotriva păcatului. Lăsați-vă inima să se îmblânzească gândindu-vă cât timp ați ales să slujiți dușmanului celui mai înverșunat, în timp ce I-ați întors spatele Celui care și-a dat viața pentru voi,care vă iubește și care vă va accepta ca fiind ai Lui, deși sunteți păcătoși. Ieșiți de sub steagul rebelului și ocupați-vă locul sub steagul pătat de sânge al Prințului Emanuel. 

Aceia care vor să-și construiască un caracter puternic, desăvârșit, trebuie să dea totul și să facă totul pentru Domnul Hristos. Răscumpărătorul nu va accepta o slujire împărțită. Ei trebuie să învețe zilnic semnificația predării de sine. Trebuie să studieze Cuvântul lui Dumnezeu, să-i înțeleagă sensul și să se supună normelor lui. Astfel, ei pot atinge cel mai înalt standard de excelență creștină. Nu există nicio limită pentru nivelul spiritual la care poate ajunge cineva dacă este părtaș la natura divină. Dumnezeu lucrează zilnic în ei, perfecționându-le caracterul, care trebuie să reziste în ziua încercării finale. În fiecare zi a vieții, ei slujesc altora. Lumina din ei strălucește în jur și potolește cearta limbilor. Zi după zi, vor lucra înaintea oamenilor și a îngerilor într-un vast și sublim experiment, care arată ce poate face Evanghelia pentru ființele umane căzute. 

Să nu ne cruțăm eforturile, ci să ducem mai departe cu seriozitate lucrarea de reformă ce trebuie făcută în viața noastră. Să ne răstignim eul. Obiceiurile nelegiuite vor lupta să preia conducerea, dar, în numele și prin puterea lui Isus, putem fi biruitori... 

Oricât de mari sunt rușinea și degradarea produse de păcat, cu atât mai mari vor fi onoarea și înălțarea primite prin iubirea răscumpărătoare. Ființelor umane care se străduiesc să se asemene cu modelul divin, le este dată o parte din comoara cerului, o excelență a puterii care îi va plasa mai sus chiar și decât îngerii care nu au căzut niciodată. – The Review and Herald, 7 iulie 1904

Un băiat numit Cow—partea 1 de pastorul Scott Griswold

Pe când slujeam cu soția mea la postul misionar din Cambodgia, am zburat în Thailanda pentru nașterea primul nostru copil, Joelle. Cambodgia încă se recupera după anii de război și ne era teamă că, dacă ceva ar fi mers greșit, nu am fi știut cum să rezolvăm situația. Prin urmare, fiica noastră, Joelle, s-a născut într-un spital foarte curat, cu cadre medicale profesioniste.

După doar două săptămâni, venise timpul să mergem înapoi în Cambodgia. Atât Julie, cât și eu eram un pic speriați să ne ducem prețioasa fetiță înapoi în sărăcia și mizeria ce păreau să se găsească la tot pasul în Cambodgia. Oamenii își măturau casele, dar nu existau încă mașini de cărat gunoiul, așa că toată mizeria din casă ajungea în stradă. Peste tot erau movile de gunoaie!

Joelle a supraviețuit și a crescut repede. M-am întors la lecțiile de khmeră și la predarea englezei tinerilor din vecinătate. Aceștia se bucurau de cursurile gratuite cu un vorbitor nativ de engleză. De asemenea, le plăcea să o vadă pe micuța noastră blondină și toți voiau să o țină în brațe. De Crăciun, ne-am hotărât să dăm o petrecere. Elevii noștri nu știau cine era Isus, cu atât mai puțin aveau idee despre nașterea Sa. Mi se părea o minunată ocazie să le fac cunoștință cu Isus Hristos.

Am pregătit câteva cântece de Crăciun și am cumpărat prăjituri și suc. Am muncit din greu să pregătesc povestea într-o engleză simplă. Am vrut să fac această istorie uimitoare ușor de înțeles. Ei nu știau nimic despre Dumnezeu și nici despre Isus. M-am întrebat dacă vor crede povestea despre nașterea dintr-o femeie fecioară, despre îngeri și păstori, înțelepți și stele.

Îmi amintesc ziua aceea foarte bine. Mai bine de patruzeci de elevi și de vecini s-au înghesuit pe covorașe în camera din spate a casei. Am vorbit despre cât de îngrozitoare a ajuns să fie această lume dominată de crime, război și sărăcie. Le-am spus despre Dumnezeu, care locuiește într-un loc perfect, numit rai. Le-am arătat că Dumnezeului din ceruri i-a păsat atât de mult de această lume încât a vrut să ajute, așa că a ales să se nască la fel ca un bebeluș.

Pentru noi este o relatare atât de familiară! O auzim iar și iar în fiecare an. Câteodată uităm cât de specială este. Le-am spus că Isus, în loc să aleagă castelul unui împărat, a ales să se nască în familia sărmană a unui tâmplar. El voia să se apropie de săraci și să le cunoască greutățile. Le-am spus că Iosif și Maria au trebuit să călătorească foarte departe, chiar dacă Maria era însărcinată. Nimeni nu avea să-i primească să stea în casa lor sau în vreun han. A trebuit să nască în mijlocul unui staul plin cu animale și mirosuri urâte.

Atunci m-am gândit la bebelușul meu, Joelle. Am avut privilegiul să zburăm la un spital curat, cu doctori și asistente gata să se îngrijească de orice problemă mică. Chiar am avut bucuria ca părinții noștri să zboare să fie alături de noi cu această ocazie. Nu la fel au stat lucrurile pentru Iosif, Maria și Isus. Ei erau singuri. Ei au trebuit să fugă în Egipt, să se refugieze de răul împărat Irod. Isus a ales toate acestea pentru că ne iubește și vrea să ne ajute.

În spatele sălii era un elev care asculta cu o mare atenție. Se numea Yang Go. Îmi plăcea personalitatea lui. La ore și pe stradă zâmbea și glumea tot timpul. Odată m-a luat cu el și am străbătut tot orașul ca să-i cunosc familia și prietenii.

Dar la petrecerea de Crăciun, îmi asculta povestea cu o expresie serioasă. Părea căzut pe gânduri. Când totul se încheiase și toți au fugit să ia suc și prăjituri, el a rămas pe loc gândindu-se. Am luat loc lângă el. „Pari cu adevărat căzut pe gânduri. La ce te gândești?” Un băiat numit Cow—partea 1 de pastorul Scott Griswold Yang Go, împreună cu familia Griswold Adolescenti