Atenție la lăcomie!

Lăcomia este definită ca dorința excesivă de a avea bogății sau bunuri care nu îți aparțin. Lăcomia este un lucru important, într-atât de important, de fapt, încât apare chiar alături de minciună, furt sau crimă; este atât de dăunătoare încât Dumnezeu a ales să ne avertizeze în privința ei în Legea Lui morală. „Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău” (Exodul 20:17).

Lăcomia este adesea enumerată printre păcatele oribile care pot împiedica pe cineva să intre în Împărăția lui Dumnezeu. „Nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu? Nu vă înșelați în privința aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiții, nici hoții, nici cei lacomi, nici bețivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreții [cei avizi de câștig] nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6:9,10). Lăcomia, chiar lângă escrocherie, idolatrie și adulter? Da, conform acestui text. În această săptămână vom vedea câteva cazuri grave de lăcomie și ce putem face să o învingem.

4 martie: Ziua de Rugăciune a Femeii

Comentariu EGW

Întreaga inimă trebuie să Îi fie predată lui Dumnezeu; altfel, schimbarea prin care suntem remodelați după asemănarea Lui nu se va putea produce niciodată în noi. Prin natura noastră, noi, oamenii, suntem înstrăinați de Dumnezeu. Spiritul Sfânt descrie condiția noastră în următoarele cuvinte: „morți în greșelile și în păcatele noastre”. „Tot capul este bolnav și toată inima suferă de moarte. Din tălpi până-n creștet, nimic nu-i sănătos, ci numai răni, vânătăi și carne vie, nestoarse, nelegate și nealinate cu untdelemn.” Oamenii, deci și noi, sunt strâns legați în cursa lui Satana, „de care au fost prinși ca să-i facă voia“ (Efeseni 2:1; Isaia 1:5-6; 2 Timotei 2:26). Dumnezeu dorește să ne vindece și să ne elibereze, dar, întrucât aceasta cere o transformare completă, o reînnoire a întregii noastre naturi, este necesar să ne predăm cu totul lui Dumnezeu. 

Lupta împotriva sinelui este cea mai mare și cea mai grea din câte s-au dus vreodată. Predarea sinelui și aducerea acestuia fără rezerve în armonie cu voința lui Dumnezeu, implică luptă, deoarece, înainte de a fi readus la sfințenie, sufletul trebuie să I se supună lui Dumnezeu. …
… Tatăl ceresc ne pune înainte apogeul fericirii, la care vrea să ne conducă prin harul Său. El ne invită să ne oferim cu totul Lui, pentru ca astfel să poată împlini voința Sa în noi. Partea care ne rămâne este alegerea, dacă vrem sau nu să fim eliberați din robia păcatului, pentru a făcuți părtași glorioasei libertăți a fiilor lui Dumnezeu. – Calea către Hriustos, p. 43

Dumnezeu să fie singurul de care să depinzi cu totul! Când lucrurile stau altfel, este timpul să te opreşti. Opreşte-te chiar acolo unde te afli şi schimbă ordinea lucrurilor! Cu sinceritate şi cu sufletul flămând strigă la Dumnezeu! Luptă-te cu forţele Cerului până când vei fi biruitor! Aşază întreaga ta fiinţă – corp, suflet şi spirit – în mâinile Domnului şi hotărăşte-te să fii instrumentul Său consacrat şi plin de iubire, însuflețit de voinţa Sa, controlat de mintea Sa şi umplut de Duhul Sfânt. ... Atunci vei vedea în mod clar lucrurile cereşti. 

Dacă vom permite minţii noastre să se ocupe mai mult de Domnul Hristos şi de lumea cerului, vom găsi un stimul puternic şi un sprijin în luptele Domnului. Mândria şi iubirea de lume îşi vor pierde puterea când contemplăm slava acelei lumi mai bune, care va fi în curând căminul nostru. Pe lângă farmecul Domnului Hristos, toate atracţiile lumeşti vor părea neînsemnate. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 105 (8 aprilie)
Generozitatea constantă, manifestată prin renunţare la sine, este remediul oferit de Dumnezeu împotriva păcatelor distrugătoare ale egoismului şi lăcomiei. Dumnezeu a stabilit dăruirea sistematică pentru a-Şi susţine lucrarea şi pentru a alina nevoile celor suferinzi şi ale celor săraci. El a plănuit ca dăruirea să devină un obicei, astfel încât să poată contracara păcatul periculos şi înşelător al lăcomiei. Dăruirea continuă slăbeşte lăcomia până când o anihilează cu totul. În ordinea lui Dumnezeu, dăruirea sistematică are menirea de a smulge bogăţiile de la cei lacomi la fel de repede cum aceştia le-au câştigat şi de a I le consacra Domnului, căruia Îi aparţin. … Practicarea constantă a planului lui Dumnezeu de dăruire sistematică slăbeşte lăcomia şi întăreşte generozitatea. Dacă bogăţiile cresc, oamenii, chiar şi cei care declară că sunt evlavioşi, îşi leagă inima de ele şi, cu cât au mai mult, cu atât oferă mai puţin pentru vistieria Domnului. Astfel, bogăţiile îi fac pe oameni egoişti, acumularea lor hrăneşte lăcomia, şi aceste rele sunt întărite prin practicare. Dumnezeu cunoaşte pericolul în care ne aflăm şi ne-a înconjurat cu posibilităţi şi resurse pentru a ne feri să ajungem la ruină. – Mărturii, vol. 3, p. 548
 

Adesea se ridică, și pe bună dreptate, următoarea întrebare: Cum a apărut păcatul în universul lui Dumnezeu? Și înțelegem cum, măcar într-o oarecare măsură. În esență, din cauza lăcomiei. Poate că lăcomia este, în acest caz, păcatul originar suprem.

1. Citește Isaia 14:12-14. Ce indicii ni se oferă aici cu privire la căderea lui Lucifer? Cum a jucat lăcomia un rol major în acea cădere?

„Nemulțumit cu poziția sa, deși onorat mai presus de oștile cerești, el s-a aventurat să poftească închinarea cuvenită numai Creatorului. În loc de a căuta să facă din Dumnezeu obiectul suprem al sentimentelor și ascultării tuturor ființelor create, efortul lui era acela de a-și asigura lui slujirea și loialitatea lor. Și, poftind slava cu care infinitul Tatăl Îl învestise pe Fiul Său, acest prinț al îngerilor a aspirat la puterea ce constituia în exclusivitate una din prerogativele lui Hristos” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 35).

2. Citește Efeseni 5:5 și Coloseni 3:5. Cu ce compară Pavel lăcomia și de ce?

Cât este de fascinant că Pavel compară de două ori lăcomia cu idolatria! Oamenii practică idolatria atunci când se închină – adică își dedică viața – la altceva în afară de Dumnezeu, la ceva creat, în locul Creatorului (Romani 1:25). Ar putea lăcomia să însemne, așadar, să-ți dorești ceva ce nu poți avea și să dorești cu atâta ardoare respectivul lucru încât acea dorință, nu Domnul, să pună stăpânire pe inima ta?

Fără îndoială, Lucifer nu a știut la început unde aveau să îl ducă dorințele lui greșite. Același lucru se poate întâmpla și în cazul nostru. Porunca referitoare la poftă/lăcomie, singura poruncă ce are în vedere numai gândurile, ne poate opri de la fapte care vor duce la călcarea și a altor porunci. (Vezi, de exemplu, 2 Samuel 11.)

Citește 1 Timotei 6:6,7. Cum ne poate fi de ajutor ceea ce Pavel a scris aici pentru a ne feri de lăcomie?

Comentariu EGW

Atâta vreme cât toate ființele create au recunoscut ascultarea iubirii, în tot universul lui Dumnezeu a existat o desăvârșită armonie. Era bucuria oștilor cerești să aducă la îndeplinire planurile Creatorului lor. Ele își găseau plăcerea în reflectarea slavei Sale și în a-I aduce laudă. Și, în timp ce iubirea față de Dumnezeu era supremă, iubirea unuia față de celălalt era plină de încredere și neegoistă. Nu exista nicio notă discordantă care să tulbure armonia cerească. Dar, în această fericită atmosferă s-a produs o schimbare. …

Puțin câte puțin, Lucifer a început să se hrănească cu dorința înălțării de sine. Scriptura ne spune: „Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta” (Ezechiel 28:17). „Tu ziceai în inima ta ... îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu ... voi fi ca Cel Preaînalt” (Isaia 14:13-14). Deși toată slava lui era de la Dumnezeu, acest înger puternic a ajuns s-o considere ca fiind a sa. Nemulțumit cu poziția pe care o avea, deși era onorat mai presus de oștile cerești, el s-a aventurat să poftească închinarea cuvenită numai Creatorului. În loc de a căuta să facă din Dumnezeu obiectul suprem al sentimentelor și ascultării tuturor ființelor create, strădania sa era aceea de a-și asigura pentru el slujirea și credincioșia lor. Și, poftind slava cu care Tatăl cel veșnic L-a învestit pe Fiul Său, acest prinț al îngerilor aspira la puterea care constituia în exclusivitate una dintre prerogativele lui Hristos. – Patriarhi și profeți, p. 35 

Mulţi dintre cei care pretind a crede în Dumnezeu Îl tăgăduiesc prin faptele lor. Închinarea la bani, la case şi terenuri ne indică faptul că ei sunt idolatri şi apostaţi. Orice fel de egoism este lăcomie şi, prin urmare, idolatrie. Mulţi dintre cei care au numele înscris în registrul bisericii, în calitate de credincioşi în Dumnezeu şi în Biblie, se închină lucrurilor pe care Domnul li le-a încredinţat ca să facă milostenie. Poate că nu se închină efectiv înaintea comorii lor pământeşti, dar ea este idolul lor. Ei se închină lui Mamona. Le aduc lucrurilor de pe acest pământ elogiul care Îi aparţine Creatorului. Cel ce vede şi ştie toate lucrurile consemnează falsitatea declaraţiilor lor de credinţă. 
Dumnezeu este exclus din templul sufletului creştinului lumesc pentru ca metodele lumeşti să poată avea suficient loc. Banii sunt dumnezeul unui astfel de creştin. Însă banii sunt ai lui Iehova, iar cel căruia i-au fost încredinţaţi refuză să îi dăruiască prin acte de binefacere. Dacă i-ar folosi respectând planul lui Dumnezeu, tămâia faptelor lui bune s-ar înălţa la cer şi s-ar auzi mii de imnuri de laudă şi de recunoştinţă din partea sufletelor convertite. – Sfaturi privind administrarea creștină a vieții, p. 223

Adevărata religie aduce pace, fericire și mulțumire. Evlavia este benefică atât pentru viața aceasta, cât și pentru viața viitoare.
Neliniștea și nemulțumirea care duc la iritare și obiecțiuni sunt ceva păcătos. Însă nemulțumirea simțită față de sine, care îndeamnă la eforturi mai mari pentru progrese ale minții și pentru un câmp mai larg în care omul să fie de folos este vrednică de laudă. Această nemulțumire nu duce la descurajare, ci la câștigarea de forțe noi pentru a fi cât mai folositor în domenii cât mai largi. Fii întotdeauna echilibrat prin principii religioase ferme și o conștiință sensibilă, având mereu înaintea ochilor temerea de Dumnezeu și vei prospera devenind tot mai pregătit pentru o viață cu folos. – Our High Calling, p. 242 
 

Era poate una dintre cele mai bune perioade din istoria lui Israel. După 40 de ani de rătăcire în pustiu, israeliții intrau în sfârșit în Țara Promisă. Printr-o mare minune, ei traversaseră râul Iordan în perioada inundațiilor – și îl traversaseră pe uscat. Această traversare pe uscat fusese atât de impresionantă încât inimile regilor păgâni din Canaan se înmuiaseră și nu mai aveau puterea să lupte (Iosua 5:1).

Prima provocare reală la cucerirea Canaanului a fost cetatea Ierihon, care era fortificată, având ziduri groase. Nimeni nu știa cum să îi învingă
pe locuitorii Ierihonului – nici măcar Iosua. Ca răspuns la rugăciunea lui Iosua, Dumnezeu a dezvăluit planul de distrugere a cetății, pe care israeliții l-au urmat. Dar apoi lucrurile au luat o turnură greșită.

3. Citește Iosua 7. Ce s-a întâmplat după marea victorie de la Ierihon și ce mesaj poți extrage din această istorisire?

Odată confruntat, Acan a recunoscut ce a făcut, spunând că a „poftit” acele lucruri. Cuvântul ebraic din acest text tradus ca „poftit”, chmd, este folosit în unele locuri din Biblie în sens pozitiv. Aceeași rădăcină a cuvântului apare în Daniel 9:23, de exemplu, când Gabriel i-a spus lui Daniel că era un om „preaiubit”.

În acest caz însă, chmd era de rău. În ciuda poruncii clare de a nu lua nimic ca pradă din cetățile capturate (Iosua 6:18,19), Acan exact asta făcuse, aducând dizgrație asupra întregii națiuni. De fapt, după înfrângerea de la Ai, Iosua s-a temut că toți „canaaniții și toți locuitorii țării vor afla; ne vor înconjura și ne vor șterge numele de pe pământ. Și ce vei face Tu Numelui Tău celui mare?” (Iosua 7:9). Cu alte cuvinte, Domnul voia să folosească aceste mari victorii ca parte din planul Său de a le face cunoscute națiunilor înconjurătoare puterea și lucrarea Lui, manifestate în mijlocul poporului Său. Cuceririle lor aveau să fie pentru popoare un fel de martor al puterii lui Yahve. Desigur, după eșecul de la Ai, pe lângă pierderile de vieți omenești, respectiva mărturie era compromisă.

Gândește-te cu câtă ușurință și-ar fi putut justifica Acan acțiunile: „Păi este doar o mică parte în comparație cu restul prăzii. N-o să afle nimeni. Și ce rău poate fi în asta? În plus, familia mea are nevoie de bani.” Cum ne putem feri de acest raționament periculos?

Comentariu EGW

Pentru ca vinovăția lui să fie pe deplin demonstrată, să nu se lase loc pentru acuzația că ar fi fost condamnat pe nedrept, Iosua i-a cerut lui Acan să spună adevărul sub jurământ. Nenorocitul și-a mărturisit complet vinovăția: „Este adevărat că am păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului lui Israel. ... Am văzut în pradă o manta frumoasă de Șinear, două sute de sicli de argint și o placă de aur în greutate de cincizeci de sicli; le-am poftit și le-am luat; iată, sunt ascunse în pământ în mijlocul cortului meu.” …

Între milioanele lui Israel s-a găsit un singur bărbat care s-a încumetat să calce porunca lui Dumnezeu în ceasul solemn al biruinței și al judecății. La vederea acelei haine babiloniene scumpe, lăcomia lui Acan s-a trezit; chiar în clipa când era față în față cu moartea, el o numea „o manta frumoasă de Șinear”. Un păcat a adus altul și Acan și-a mai însușit și aurul și argintul consacrate tezaurului Domnului – Îl jefuise pe Dumnezeu de primele roade ale pământului Canaanului. – Patriarhi și profeți, p. 495-496 
Acela care privește la lucrurile pământești ca la cele mai importante bunuri, care își cheltuiește viața într-un efort de a câștiga bogății lumești, face într-adevăr o investiție jalnică. El va vedea prea târziu cum lucrurile în care și-a pus încrederea se fac praf. Bogățiile veșnice pot fi obținute numai prin tăgăduire de sine, prin sacrificarea bogățiilor lumești. Creștinul intră în Împărăţia lui Dumnezeu prin multe necazuri. El trebuie să lupte continuu lupta cea bună, să nu lase armele jos până când Hristos nu îi va spune să se odihnească. Numai predându-I totul lui Hristos își poate asigura o moștenire care să dureze întreaga veșnicie. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 152 (23 mai)

Mii de oameni fac aceeaşi greşeală pe care au făcut-o fariseii pe care Hristos i-a mustrat la masa lui Matei. Decât să renunţe la vreo idee cultivată cu plăcere sau să părăsească vreun idol al părerilor proprii, mulţi refuză adevărul care coboară de la Tatăl luminii. Ei se încred în propria persoană, se bazează pe înţelepciunea lor şi nu-şi dau seama de sărăcia lor spirituală. Ei stăruie să fie salvaţi printr-un mijloc care să le dea ocazia să facă vreo lucrare însemnată. Când văd că nu este posibil să amestece eul în lucrare, ei renunță la mântuirea oferită. 
O religie a formelor nu poate niciodată să conducă sufletele la Hristos, pentru că este o religie lipsită de iubire, lipsită de Hristos. Postul şi rugăciunea care vin dintr-un spirit doritor de a se îndreptăţi sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Adunarea solemnă pentru rugăciune, şirul ceremoniilor religioase, umilinţa exterioară, sacrificiile impunătoare arată că acela care face astfel de lucruri consideră că este neprihănit şi că are drept la cer, dar totul este o amăgire. Faptele noastre nu pot să plătească niciodată mântuirea. …
… Omul trebuie să fie golit de eul lui înainte de a putea fi, în înţelesul deplin al cuvântului, un credincios în Isus. Când s-a renunţat la eu, Domnul poate face din om o făptură nouă. Vase noi pot să cuprindă vin nou. Iubirea lui Hristos îl va însufleţi pe credincios cu o viaţă nouă. În acela care priveşte la Începătorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre, se va manifesta caracterul lui Hristos. – Hristos, Lumina lumii, p. 280 
 

Una dintre cele mai tragice istorii din Biblie este cea a lui Iuda Iscarioteanul. Acest om a avut privilegiul pe care numai alți 11 oameni în istoria omenirii l-au avut: să fie cu Isus tot timpul și să învețe adevărurile veșnice direct de la Învățător. Cât de trist că mulți oameni care nu au avut nici pe departe șanse ca cele ale lui Iuda vor fi mântuiți, în vreme ce Iuda, după cum știm, este acum sortit pieirii veșnice! Ce s-a întâmplat? Răspunsul poate fi exprimat într-un cuvânt: lăcomia, poftele inimii lui.

4. Citește Ioan 12:1-8. Ce a făcut Maria încât să atragă atât de mult atenția? Cum a reacționat Iuda? De ce? Care a fost răspunsul lui Isus?

Mustrarea blândă a Salvatorului ca răspuns la cuvintele lacome ale lui Iuda l-au făcut pe acesta să plece de la masă și să se ducă direct la palatul marelui-preot, unde erau adunați vrăjmașii lui Isus. El s-a oferit să Îl trădeze pe Isus, dându-L pe mâna lor pentru o sumă mult mai mică decât darul Mariei (vezi Matei 26:14-16).

Ce s-a întâmplat cu Iuda? Cum a putut să facă un lucru atât de rău când avusese atâtea oportunități minunate, atâtea privilegii rare? Conform lui Ellen G. White, Iuda „Îl iubea pe Marele Învățător și dorea să fie cu El. Avea dorința să fie schimbat în caracterul și viața sa, sperând să aibă parte de acest lucru prin legătura sa cu Domnul Hristos. Mântuitorul nu l-a respins pe Iuda. El i-a dat un loc printre cei doisprezece. I-a încredințat lucrarea unui evanghelist. I-a dat puterea de a vindeca bolnavi și de a scoate demoni. Dar Iuda n-a ajuns în punctul de a se preda pe deplin Domnului Hristos” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 716). La urma urmei, toți avem defecte de caracter pe care, dacă le predăm lui Dumnezeu, le putem învinge prin puterea lui Dumnezeu care lucrează în noi. Dar Iuda nu s-a predat întru totul lui Hristos și păcatul lăcomiei, pe care l-ar fi putut învinge prin puterea lui Hristos, l-a învins pe el în schimb, cu rezultate tragice.

Care dintre noi nu se luptă cu pofta de a avea un lucru sau altul? În acest caz, el a poftit bani, iar lăcomia, o problemă a inimii, l-a făcut să fure (Ioan 12:6), ceea ce în cele din urmă l-a făcut să îl trădeze pe Isus.

Ce lecție înfricoșătoare pentru noi toți cu privire la pericolele lăcomiei! Ce poate părea un lucru mic, o simplă dorință a inimii, poate duce la catastrofă și pierdere veșnică.

Comentariu EGW

Iuda avea trăsături de caracter valoroase, dar avea şi câteva trăsături care ar fi trebuit eliminate înainte de a putea fi mântuit. El trebuia să se nască din nou, nu dintr-o sămânţă pieritoare, ci dintr-una nepieritoare. Principala lui tendinţă negativă, pe care o moştenise şi apoi o cultivase, era lăcomia. Prin practicare, ea a devenit un obicei care şi-a pus amprenta asupra tuturor acţiunilor lui. …

… I s-au pus la dispoziţie toate ocaziile de a-L primi pe Hristos ca Mântuitor personal, dar a refuzat darul. Nu a vrut să-şi predea calea şi voinţa lui Hristos. Nu a practicat ceea ce se opunea înclinaţiilor lui. Prin urmare, spiritul puternic al avariţiei nu a fost corectat. În vreme ce, formal, a continuat să se numere printre ucenici şi se afla în prezenţa lui Hristos, Iuda îşi însuşea mijloacele care aparţineau vistieriei Domnului. 
Iuda ar fi putut să profite de aceste lecţii dacă ar fi avut dorinţa de a-şi păstra sufletul curat, însă dorinţa lui de înavuţire l-a biruit, iar iubirea de bani a devenit puterea dominantă. Prin îngăduire, această trăsătură de caracter a ajuns să se dezvolte şi să prindă o rădăcină atât de adâncă, încât a alungat din inima lui sămânţa bună a adevărului. – Sfaturi privind administrarea creștină a vieții, p. 219-220

Aceşti bani puţini erau pentru Iuda o continuă ispită şi, din timp în timp, când făcea vreun mic serviciu pentru Hristos sau dedica puţin din timpul lui vreunui scop religios, el se plătea singur din fondul acela sărac, strâns pentru a ajuta la răspândirea luminii Evangheliei. În cele din urmă, a devenit atât de avar, încât a deplâns cu amărăciune faptul că mirul vărsat pe capul lui Isus era prea scump. El s-a gândit atât de mult la lucrul acesta şi l-a întors pe toate părţile în mintea lui, încât a calculat şi banii care ar fi ajuns în mâna lui, dacă mirul acela ar fi fost vândut. Egoismul lui a crescut atât de mult, încât a ajuns să considere că rezerva lor de bani suferea o mare pierdere prin faptul că nu primise contravaloarea mirului. În cele din urmă, el s-a plâns în mod deschis pentru risipa acestui dar extravagant oferit lui Hristos. Mântuitorul l-a mustrat pentru lăcomia lui. Aceasta a crescut în inima lui Iuda până când, pentru o mică sumă de bani, a fost de acord să-L trădeze pe Domnul lui. Printre păzitorii Sabatului vor exista întotdeauna unii care nu sunt mai cinstiţi în inima lor decât era Iuda… . – Mărturii, vol. 4, p. 42
Dacă ne apropiem de Dumnezeu ne vom apropia mai mult și unii de alții. Nu ne putem apropia de aceeași cruce dacă nu există unitate în spirit. Hristos S-a rugat ca ucenicii Săi să fie una așa cum El și Tatăl sunt una. Noi trebuie să căutăm să fim una în spirit și înțelegere. Trebuie să căutăm să fim una pentru ca Dumnezeu să fie glorificat în noi așa cum a fost glorificat în Fiul și Dumnezeu ne va iubi așa cum Îl iubește pe Fiul Său.
Dumnezeu te iubește. El nu vrea să te atragă aproape de El ca să-ți facă rău, o, nu! Ci vrea să te mângâie, să reverse asupra ta un untdelemn de bucurie, să îți vindece rănile făcute de păcat, să-ți lege vânătăile pe care ți le-a făcut Satana. El vrea să-ți dea o haină de laudă în locul unui duh mâhnit. – That I May Know Him, p. 246 
 

Ce perioadă efervescentă era pentru membrii bisericii! După revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, apostolii predicau Evanghelia cu forță și mii de oameni se alăturau bisericii. „După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunați; toți s-au umplut de Duhul Sfânt și vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală. Mulțimea celor ce crezuseră era o inimă și un suflet. Niciunul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obște” (Faptele apostolilor 4:31,32).

Ce privilegiu au avut Anania și Safira să fie parte din biserica primară, să o vadă crescând și să vadă manifestarea Duhului Sfânt într-un mod atât de marcant! „Căci nu era niciunul printre ei care să ducă lipsă: toți cei ce aveau ogoare sau case le vindeau, aduceau prețul lucrurilor vândute și-l puneau la picioarele apostolilor, apoi se împărțea fiecăruia după cum avea nevoie” (Faptele apostolilor 4:34,35).

Acesta a fost cadrul în care Anania și Safira, evident impresionați de ceea ce se întâmpla și vrând să fie parte din acțiune, au decis să vândă o proprietate și să doneze bisericii câștigul. Până aici, toate bune.

5. Citește Faptele apostolilor 5:1-11. Ce crezi că a fost mai grav: păstrarea unei părți din bani sau minciuna? De ce o pedeapsă atât de aspră?

La început păreau sinceri în dorința lor de a dărui pentru lucrare. „După aceea însă, Anania și Safira L-au întristat pe Duhul Sfânt prin faptul că au cedat simțămintelor de lăcomie. Ei au început să regrete promisiunea făcută și în scurt timp au pierdut plăcuta influență a binecuvântării care le încălzise inimile cu dorința de a face lucruri mari pentru cauza lui Hristos” (Ellen G. White, Faptele apostolilor, p. 72). Cu alte cuvinte, deși avuseseră la început cele mai bune motive, lăcomia i-a făcut să joace un rol și să pretindă că erau ceva ce nu erau.

„O mare frică a cuprins toată adunarea și pe toți cei ce au auzit aceste lucruri” (Faptele apostolilor 5:11). Cu siguranță că, după acest incident, oamenii au fost mult mai atenți la înapoierea zecimii. Dar această relatare tristă nu a fost inclusă în Biblie ca avertisment cu privire la credincioșia în returnarea zecimii. Ce ne învață, în schimb, despre unde ne poate duce lăcomia?

Comentariu EGW

Dumnezeu urăște fățărnicia și falsitatea. Anania și Safira s-au folosit de hoție în purtarea lor cu Dumnezeu; ei L-au mințit pe Duhul Sfânt și, pentru păcatul lor, au primit o pedeapsă imediată și groaznică. Când Anania a venit cu darul său, Petru i-a zis: „Anania, pentru ce ți-a umplut Satana inima ca să minți pe Duhul Sfânt și să ascunzi o parte din prețul moșioarei? Dacă n-o vindeai, nu rămânea ea a ta? Și, după ce ai vândut-o, nu puteai să faci ce vrei cu prețul ei? Cum s-a putut naște un astfel de gând în inima ta? N-ai mințit pe oameni, ci pe Dumnezeu.”

„Anania, când a auzit cuvintele acestea, a căzut jos și și-a dat sufletul. O mare frică a apucat pe toți cei ce ascultau aceste lucruri.” …
Înțelepciunea infinită a văzut că această manifestare însemnată a mâniei lui Dumnezeu era necesară pentru a păzi tânăra biserică ca să nu ajungă să slăbească efectul principiilor morale. Numărul membrilor ei creștea foarte repede. Biserica ar fi fost în primejdie dacă, prin creșterea rapidă a numărului celor convertiți, ar fi fost adăugați bisericii bărbați și femei care, în timp ce mărturiseau că Îi slujesc lui Dumnezeu, se închinau lui Mamona. Pedeapsa aceasta dă mărturie despre faptul că oamenii nu-L pot înșela pe Dumnezeu, că El dă la iveală păcatul ascuns al inimii și că nu Se lasă batjocorit. Ea avea ca scop să avertizeze biserica, să-i facă pe credincioși să se ferească de înșelăciune și fățărnicie și să ia seama să nu-L jefuiască pe Dumnezeu. – Faptele apostolilor, p. 72-73 
Sunt unii care se fac vinovaţi de acelaşi păcat ca Anania şi Safira, gândind că, dacă reţin o parte din ceea ce cere Dumnezeu prin sistemul zecimii, fraţii nu vor afla niciodată. Aşa a gândit şi vinovatul cuplu al cărui exemplu ne este dat ca avertizare. În acest caz, Dumnezeu ne dovedeşte că El este Cel care cercetează inima. Motivele şi scopurile omului nu pot fi ascunse de El. Domnul le-a lăsat creştinilor din toate veacurile o avertizare perpetuă de a se feri de păcatul către care inima omului este mereu înclinată. 

Chiar dacă acum nu mai vedem semne vizibile ale dezaprobării lui Dumnezeu faţă de repetarea păcatului lui Anania şi al Safirei, totuşi acesta este la fel de odios în ochii lui Dumnezeu, iar cel care îl comite va fi la fel de sigur pedepsit în ziua judecăţii, dar mulţi vor simţi blestemul lui Dumnezeu chiar în această viaţă. Când se ia un angajament faţă de lucrare, este un jurământ făcut faţă de Dumnezeu şi trebuie respectat cu sfinţenie. În ochii lui Dumnezeu, a-ţi însuşi spre proprie folosinţă ceea ce a fost consacrat odată înaintării sfintei Sale lucrări nu este cu nimic mai puţin decât a comite un sacrilegiu. – Mărturii, vol. 4, p. 469
Sacrificiul de sine este esența învățăturii lui Hristos. Deseori credin­cioșilor li se impune acest lucru pe un ton aparent poruncitor, întrucât nu există un alt mod de a-i salva pe oameni decât acela de a-i desprinde de viața lor egoistă. În viața Sa pe pământ, Hristos a arătat ce înseamnă cu adevărat puterea Evangheliei. ... Fiecărui om care va suferi împreună cu El, opunându-se păcatului, lucrând pentru cauza Sa, renunțând la sine pentru binele altora, El îi promite că va avea parte de răsplata veșnică a celor neprihăniți. Prin manifestarea spiritului care a caracterizat viața Sa, trebuie să devenim părtași naturii Sale. Asumându-ne viața Sa de sacrificiu pentru alții, vom primi în viața viitoare „o greutate veșnică de slavă”. – „A Work of Preparation”, Review and Herald, September 28, 1911 
 

Lăcomia este o problemă a inimii și, la fel ca mândria și egoismul, trece adesea neobservată, de aceea poate fi mortală și înșelătoare. Și așa sunt destul de greu de învins păcatele care sunt evidente: minciuna, adulterul, furtul, idolatria, călcarea Sabatului – care sunt fapte exterioare, lucruri pe care le gândim înainte să le facem –, dar să învingem chiar și gândurile rele? De aici începe greul.

6. Citește 1 Corinteni 10:13. Ce promisiune ni se face aici și de ce este atât de important să o înțelegem în contextul poftei/lăcomiei?

Cum putem așadar, prin puterea lui Dumnezeu, să ne ferim de acest păcat periculos de înșelător?
1. Ia decizia să Îi slujești lui Dumnezeu, să te bazezi pe El și să fii parte din familia Lui! „Alegeți astăzi cui vreți să slujiți […]. Cât despre mine, eu și casa mea vom sluji Domnului” (Iosua 24:15).

2. Petrece timp zilnic în rugăciune și include Matei 6:13 –„ Și nu ne duce în ispită, ci izbăvește-ne de cel rău. Căci a Ta este împărăția și puterea și slava în veci.” Când poftești ceva ce știi că nu ar trebui, roagă-te și cere împlinirea făgăduințelor din Biblie pentru a obține biruința, precum cea din 1 Corinteni 10:13!

3. Studiază Biblia în mod regulat! „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta” (Psalmii 119:11). Isus S-a confruntat cu problema omului, adică problema păcatului. A fost ispitit în orice aspect în care suntem și noi ispitiți. Și, pentru a avea puterea de a rezista, a petrecut nopți întregi în rugăciune și comuniune cu Tatăl Său. Și Isus nu a plecat de pe acest pământ până când nu ne-a deschis nouă calea prin exemplul Său și nu ne-a promis putere, pentru ca orice persoană să poată trăi o viață de credință și ascultare – pentru a dezvolta un caracter ca al lui Hristos.

„Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemați-L câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu obosește iertând” (Isaia 55:6,7).

Au existat în viața ta consecințe ale lăcomiei? Dacă da, care au fost acelea? Ce lecții ai învățat?

Comentariu EGW

Păcatul de moarte care a dus la nimicirea lui Acan își avea rădăcina în lăcomie, unul dintre păcatele cele mai obișnuite și privite cu cea mai mare ușurătate. În timp ce alte păcate sunt dezvăluite și pedepsite, foarte rar călcarea poruncii a zecea atrage o mustrare și aceea ușoară! Urâciunea păcatului acestuia și urmările lui îngrozitoare sunt lecții extrase din istoria lui Acan.

Lăcomia este un rău care crește treptat. Acan cultivase pornirea spre lăcomie până când aceasta ajunsese un obicei care-l prinsese în lanțuri aproape cu neputință de sfărâmat. În timp ce hrănea răul acesta, ar fi putut cel puțin să fie umplut de groază la gândul că ar putea aduce nenorocire asupra întregului Israel, dar puterile conștiinței lui fuseseră amorțite prin păcat și, când ispita a venit, el i-a căzut ușor pradă.
Oare nu se săvârșesc și astăzi păcate asemănătoare față de avertismente tot atât de solemne și precise? Și nouă ni se interzice, la fel de hotărât, să ne lăsăm pradă lăcomiei, așa după cum nu i se dăduse voie lui Acan să-și însușească ceva din prada Ierihonului. Dumnezeu consideră lăcomia ca fiind la fel ca vrăjitoria. Ni se dă avertismentul: „Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona” (Coloseni 3:5; Matei 6:24). „Vedeți și păziți-vă de orice fel de lăcomie” (Luca 12:15). „Nici să nu fie pomenită între voi” (Efeseni 5:3). Avem în fața noastră soarta grozavă a lui Acan, Iuda, Anania și Safira. Cu mult mai înainte, avem exemplul lui Lucifer, acel „luceafăr strălucitor, fiu al zorilor” care, râvnind după o stare mai înaltă, a pierdut pentru totdeauna mărirea și fericirea cerului. Și, în ciuda tuturor acestor avertismente, pretutindeni domnește lăcomia. – Patriarhi și profeți, p. 496 

Dumnezeu S-a îngrijit ca noi să nu fim ispitiți peste puterile noastre și, pentru fiecare ispită, El va pregăti un mijloc de scăpare. Dacă trăim cu totul pentru Dumnezeu, nu vom îngădui minții să zăbovească asupra unor închipuiri egoiste.
Dacă există vreo cale prin care Satana poate avea acces la minte, el își va semăna acolo buruienile sale și le va face să crească până când acestea vor produce o recoltă bogată. În niciun caz Satana nu poate obține stăpânire asupra gândurilor, cuvintelor și acțiunilor noastre, decât dacă noi, în mod voit, deschidem ușa și îl invităm să intre. Atunci el va intra și, îndepărtând sămânța cea bună semănată în inimă, va face ca adevărul să nu aibă niciun efect. 
Toți aceia care poartă Numele lui Hristos trebuie să vegheze, să se roage și să păzească bine căile de acces către suflet, deoarece Satana este la lucru pentru a pângări și distruge, dacă i se dă cea mai mică șansă. – Căminul adventist, 402 

(1 Corinteni 10:12,13). Cuvintele acestea sunt date pentru oameni care, fiind în contact cu lumea, sunt supuși ispitelor și influențelor care înșală și amăgesc. Cât timp au gândul ațintit la Acela care este soarele și scutul lor, negura și întunericul care îi înconjoară nu vor lăsa nicio pată sau mânjitură pe hainele lor. Ei vor umbla cu Hristos. Ei se vor ruga, vor crede și vor lucra pentru a salva sufletele care sunt gata să piară. Ei încearcă să rupă legăturile pe care Satana le-a strâns în jurul lor și nu vor fi dați de rușine dacă, prin credință, Îl vor lua pe Hristos ca tovarăș de drum. Marele înșelător va pune continuu înaintea lor ispite și înșelătorii ca să distrugă lucrarea agentului omenesc, dar, dacă el se încrede în Dumnezeu, dacă este blând și smerit cu inima, rămânând pe calea Domnului, Cerul se va bucura, pentru că el va căștiga biruința. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 7, p. 960 
 

La cucerirea Ierihonului, Acan nu a fost singurul bărbat care a cărat aur și argint în tabăra lui Israel. Iosua le-a spus oamenilor să ducă argintul, aurul și vasele de aramă și de fier în vistieria casei Domnului (Iosua 6:19,24). Orice altceva trebuia ars. Acan însă a fost singurul care păstrase ceva pentru sine. „Între milioanele lui Israel n-a fost decât un singur bărbat care, în ceasul solemn al biruinței și al judecății, s-a încumetat să calce porunca lui Dumnezeu. Lăcomia lui Acan s-a animat la vederea costumului babilonian scump; chiar și atunci când, din cauza lui, a ajuns față în față cu moartea, el tot l-a numit «o manta frumoasă de Șinear». Un păcat a dus la un altul și și-a mai însușit și aurul și argintul consacrat tezaurului Domnului – Îl jefuise pe Dumnezeu de primele roade ale pământului Canaanului” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 496).

În lista lui Pavel cu semnele ultimelor zile, primele două elemente au de-a face cu atitudinea noastră față de bani și bunuri. „Să știi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani [lacomi]” (2 Timotei 3:1,2). Egoismul și dragostea de bani sunt atribute importante ale omenirii din zilele finale – zilele noastre.

Studiu zilnic:
2 Cronici 35
2 Cronici 35
Ezra 1
Ezra 2
Ezra 3
Ezra 4
Ezra 5

Ellen G. White, Rugăciunea, capitolul 16 (până la „Rugăciunea particulară trebuie să fie tainică”)

1. Cine a afirmat că Dumnezeu i-a dat toate împărățiile pământului?

2. Cine și cui trebuia să doneze aur, argint, avere și vite?

3. Unde apare numărul 666 în cartea Ezra?

4. Ce împărat al Babilonului a dat poruncă în primul an de domnie să se rezidească templul?

5. Cum este a doua neglijare a rugăciunii?

Studiu suplimentar: Asemenea lui Hristos, „Hristos, un exemplu desăvârșit pentru toți”, p. 37 (23 ianuarie).