Legământul zecimii

În Geneza 14, Avram se întorsese dintr-o misiune reușită de salvare de ostatici, în urma căreia îi recuperase pe nepotul lui, Lot, familia acestuia și pe ceilalți prizonieri de război luați din Sodoma. Regele Sodomei a fost atât de recunoscător pentru că fusese salvat încât i-a oferit lui Avram toată prada de război. Avram nu doar că a refuzat oferta regelui, dar i-a dat lui Melhisedec zecime din tot ceea ce deținea.

Imediat după experiența lui Avram cu zecimea, Dumnezeu a spus: „Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău și răsplata ta cea foarte mare” (Geneza 15:1). De fapt, Dumnezeu îi spunea lui Avram: „Nu te teme! Eu te voi proteja și Mă voi îngriji de nevoile tale.” Apoi, mult mai târziu, Moise le spune israeliților chiar înainte să intre în Canaan: „Să iei zeciuială din tot ce-ți va aduce sămânța, din ce-ți va aduce ogorul în fiecare an […] ca să te înveți să te temi totdeauna de Domnul Dumnezeul tău” (Deuteronomul 14:22,23).

Ellen G. White a scris: „Dinainte să-i fie dat lui Moise sistemul precis, încă din zilele lui Adam chiar, oamenilor li s-a cerut să Îi ofere lui Dumnezeu daruri în scopuri religioase” (Mărturii pentru biserică, vol. 3, p. 393). Ce înseamnă toate acestea pentru zilele noastre?

Comentariu EGW

Domnul i-a dat poporului Său un mesaj pentru acest timp. Acesta este prezentat în capitolul 3 din cartea Maleahi. Cum ar fi putut Domnul să-Şi prezinte cerinţele mai clar şi mai categoric decât o face în acest capitol? 
Toţi trebuie să-şi aducă aminte că cerinţele lui Dumnezeu sunt mult mai importante decât orice altă cerinţă. El ne dă cu îmbelşugare şi contractul pe care l-a făcut cu omul este ca a zecea parte din tot ce are acesta să Îi fie înapoiată lui Dumnezeu. Domnul le-a încredinţat cu generozitate administratorilor Săi comorile Sale, dar, despre zecime, El spune: Aceasta este a Mea. Exact în măsura în care Dumnezeu îi dă omului din ceea ce este proprietatea Sa, omul trebuie să-I înapoieze lui Dumnezeu cu credincioşie o zecime din tot ce are. Această rânduială clară a fost stabilită de Isus Hristos Însuşi. – Mărturii, vol. 6, p. 384 
Toate lucrurile bune pe care le avem ne sunt date cu împrumut de Mântuitorul nostru. El ne-a făcut administratori. Cele mai mici daruri ale noastre, cele mai umile servicii, dacă sunt oferite cu credinţă şi cu dragoste, pot deveni daruri consacrate pentru a câştiga suflete în slujba Stăpânului şi pentru a vesti slava Sa. Interesele şi prosperitatea Împărăţiei lui Hristos trebuie să fie puse mai presus de orice alte considerente. Cei care fac din plăcerile şi din interesele lor egoiste obiectivele principale ale vieţii lor nu sunt ispravnici credincioşi.
Cei care îşi tăgăduiesc eul pentru a le face bine altora şi care se consacră pe ei şi tot ce au în slujba lui Hristos vor cunoaşte acea fericire pe care omul egoist o caută în zadar. … 

Creştinii uită că sunt slujitorii Stăpânului, că ei înşişi, timpul lor şi tot ce au Îi aparţin Lui. – Mărturii, vol. 3, p. 397-398 
În timp ce oamenii caută binele pământesc, Domnul Isus le îndreaptă atenția spre o răsplată cerească. Dar El nu plasează totul într-o viață viitoare, ci răsplata începe aici. În vremurile străvechi, Domnul i S-a arătat lui Avraam și i-a spus: „Eu sunt scutul tău și răsplata ta cea foarte mare” (Geneza 15:1). Aceasta este răsplata tuturor celor care Îl urmează pe Hristos. Pe măsură ce inima noastră se deschide, Dumnezeu Emanuel – Cel „în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei”, în care „locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:3,9) – ne oferă privilegiul de a stabili o relație plină de iubire cu El, de a-L cunoaște, de a-L avea, de a primi atributele Lui, posibilitatea de a cunoaște iubirea și puterea Lui, de a deține bogățiile de necuprins ale lui Hristos, de a înțelege tot mai mult „care sunt lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea; și să cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință, ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:18,19) – „«aceasta este moștenirea robilor Domnului, așa este mântuirea care le vine de la Mine», zice Domnul” (Isaia 54:17). – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 34 
Fiecare suflet convertit trebuie să aibă lumina cu privire la cerinţa lui Dumnezeu legată de zecimi şi daruri. Toate lucrurile de care se bucură oamenii sunt primite de la Domnul și El este mulţumit când aceia care sunt moştenitorii Lui beneficiază de bunurile Sale, dar Domnul a făcut o înţelegere specială cu toţi aceia care se află sub steagul însângerat al Prinţului Emanuel, şi anume, ca ei să-şi arate dependenţa de Dumnezeu şi responsabilitatea faţă de El, înapoind în vistieria Sa o parte din ce este al Său. Această parte este rânduită pentru a fi investită în susţinerea lucrării ce trebuie să fie făcută pentru a împlini misiunea dată de Fiul lui Dumnezeu ucenicilor Săi chiar înainte de a Se înălța la cer. – Evanghelizare, p. 249
 

Dicționarele definesc zecimea ca „a zecea parte din ceva” sau „zece la sută”. Această definiție este probabil preluată din narațiunea biblică. Zecime înseamnă pur și simplu a-I înapoia lui Dumnezeu 10% din venitul sau câștigul nostru. Se înțelege că tot ce avem Îi aparține Lui, de la bun început. Legislația privitoare la zecime dată lui Israel pe muntele Sinai arată că zecimea este sfântă și Îi aparține lui Dumnezeu (vezi Leviticul 27:30,32). Dumnezeu nu cere decât cei 10% care Îi aparțin. Darurile noastre de mulțumire sunt separate, ceva în plus față de zecime. Zecimea este mărturia minimă a angajamentului nostru creștin. Nicăieri în Biblie nu găsim vreun element care să indice că partea lui Dumnezeu ar fi mai puțin decât o zecime.

1. Citește Geneza 14:18-20 și Evrei 7:1-9. Care a fost răspunsul lui Avram când s-a întâlnit cu Melhisedec? Ce ne învață lucrul acesta despre cât de veche era această practică?

Prima menționare a zecimii în Biblie este în Geneza 14, care redă întâlnirea dintre Melhisedec și Avram. Ultima menționare a zecimii în Biblie evocă aceeași întâlnire, iar termenii „a zecea parte” și „zeciuială” sunt interschimbabili (vezi Evrei 7:1-9 în traducerile românești BTF și VBRC). De observat în pasajul din Evrei că nici Melhisedec, nici Hristos nu era din seminția lui Levi, așadar zeciuiala a existat și înainte, și după leviți – israeliți cu un statut distinct. Zecimea nu este un obicei exclusiv evreiesc și nu își are originea la Sinai, în cadrul poporului evreu.

2. Citește Geneza 28:13,14,20-22. Ce a promis Dumnezeu să facă pentru Iacov și care a fost răspunsul lui Iacov adresat lui Dumnezeu?

Într-o seară, după ce a plecat de acasă fugind de furiosul lui frate Esau, Iacov a visat o scară care se ridica de la pământ până la cer. Îngeri urcau și coborau pe ea. Dumnezeu stătea la capătul ei și a promis să fie cu Iacov, iar într-o zi să îl readucă acasă. Acest tânăr singur a avut o experiență de convertire reală și a spus: „Domnul va fi Dumnezeul meu […] și Îți voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da” (Geneza 28:21,22).

De ce este important să înțelegem că zecimea, la fel ca Sabatul, nu își are originea în legislația iudaică religioasă? Ce înțelegem din acest adevăr noi, cei care trăim în era de după Hristos?

Comentariu EGW

Dar rânduiala zecimii nu a început cu evreii. Din cele mai vechi timpuri Domnul a cerut zecimea pentru Sine, iar cererea aceasta a fost recunoscută și onorată. Avraam i-a plătit zecime lui Melhisedec, preotul Dumnezeului Celui Preaînalt (Geneza 14:20; 28:22). … Când israeliții erau pe punctul de a se constitui ca națiune, li s-a reafirmat legea zecimii ca o rânduială poruncită de Dumnezeu, iar de ascultarea de ea depindea bunăstarea lor.

Rânduiala zecimii și a darurilor a fost dată pentru a întipări în mintea oamenilor marele adevăr că Dumnezeu este izvorul tuturor binecuvântărilor pentru ființele pe care le-a creat și că Lui I se cuvine recunoștința oamenilor pentru darurile bune ale providenței Sale. – Patriarhi și profeți, p. 525 
Iacov s-a trezit din somnul său în tăcerea adâncă a nopții. Înfățișările strălucitoare din viziunea sa au dispărut. Numai contururile neclare ale dealurilor singuratice și, deasupra lor, cerul înstelat, strălucitor, întâmpinau acum privirea lui. Dar avea sentimentul solemn că Dumnezeu era cu el. … Iacov a ridicat un monument al îndurării lui Dumnezeu, pentru ca, ori de câte ori avea să treacă pe acolo, să se oprească în acel loc sfânt pentru a I se închina lui Dumnezeu. El a numit locul acela Betel, sau „Casa lui Dumnezeu”. Cu profundă recunoștință, el a repetat făgăduința: „dacă va fi Dumnezeu cu mine și mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc și haine să mă îmbrac și dacă mă voi întoarce cu bine în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu; piatra aceasta, pe care am pus-o ca stâlp de aducere aminte, va fi casa lui Dumnezeu și Îți voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da.”
În acest caz, Iacov nu căuta să Îi pună condiții lui Dumnezeu. Domnul făgăduise deja prosperitate, iar acest vot a fost revărsarea unei inimi pline de recunoștință pentru asigurarea iubirii și îndurării lui Dumnezeu. Iacov înțelegea că Dumnezeu are asupra lui drepturi pe care trebuie să le recunoască și că dovezile speciale ale bunătății divine acordate lui cer un răspuns. – Patriarhi și profeți, p. 187 

Este o parte a lucrării voastre aceea de a-i învăța pe cei pe care îi aduceți la adevăr să aducă zecimea la casa vistieriei ca o recunoaștere a dependenței lor de Dumnezeu. Ei trebuie să fie pe deplin iluminați cu privire la datoria lor de a-I înapoia Domnului ceea ce este al Lui. Porunca de a da zecime este atât de clară, încât nu există niciun fel de scuză pentru a nu asculta de ea. Dacă neglijați să îi învățați pe cei nou-convertiți cu privire la acest lucru, lăsați nefăcută una dintre cele mai importante părți ale lucrării voastre. – Letter 51, 1902 

„Orice zeciuială ... este a Domnului.” Aici se folosește aceeași expresie ca în porunca privitoare la Sabat. „Ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău” (Exodul 20:10). Domnul a reținut pentru Sine o anumită parte din timp și din veniturile oamenilor și niciun om nu poate, fără a păcătui, să rețină pentru propriul interes fie una, fie alta. – Patriarhi și profeți, p. 525 
 

3. Citește Maleahi 3:10. Ce aflăm din acest verset despre locul în care ar trebui să ajungă zecimea noastră?

Chiar dacă în text nu se oferă indicații precise, este evident că poporul lui Dumnezeu știa la ce făcea referire termenul „casa vistieriei”. Dumnezeu include în îndrumările Sale: „ca să fie hrană în Casa Mea”. Poporul Lui știa că inițial casa lui Dumnezeu a fost sanctuarul – cortul complex construit după instrucțiuni precise date lui Moise la muntele Sinai. Mai târziu, când Israel a locuit în Țara Făgăduită, locația centrală a fost mai întâi la Șilo, apoi, oarecum permanent, la templul din Ierusalim.

4. Citește Deuteronomul 12:5-14. Aceste versete nu sugerează că aceia care sunt copii ai lui Dumnezeu pot să aleagă singuri unde să își depună zecimea. Ce principii putem extrage din aceste versete pentru noi astăzi?

Ca membri ai familiei lui Dumnezeu, vrem să înțelegem și să punem în practică voia Lui cu privire la ce să facem cu zecimea. Din narațiunea biblică aflăm că de trei ori pe an – cu ocazia Paștelui, a Cincizecimii și a Sărbătorii Corturilor (Exodul 23:14-17) – poporul lui Dumnezeu trebuia să meargă la Ierusalim să își aducă personal darurile și zecimile și să Îl laude pe Dumnezeu și să se închine Lui. Apoi leviții împărțeau zecimea fraților lor din toată țara lui Israel (vezi 2 Cronici 31:11-21; Neemia 12:44-47; 13:8-14). În armonie cu acest principiu biblic al colectării centralizate, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea a desemnat conferințele locale, misiunile și uniunile de biserici ca „vistierii” ale bisericii mondiale, de unde se plătește lucrarea de slujire.

Pentru confortul membrilor bisericii, zecimea este adusă la biserica locală, unde, ca parte a experienței lor de închinare, ei își aduc zecimile și darurile, deși unii aleg să dăruiască online. Trezorierii locali trimit apoi zecimea către contul conferinței. Acest sistem de administrare a zecimii, conceput și rânduit de către Dumnezeu, a permis Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea să aibă un impact mondial tot mai mare.

Imaginează-ți cum ar fi dacă fiecare ar alege să își depună zecimea unde vrea, în detrimentul Bisericii Adventiste în sine. Ce s-ar întâmpla atunci cu biserica noastră? Prin urmare, de ce este această practică o idee rea și contrară Scripturii?

Comentariu EGW

Mi s-a arătat că se reţine zecimea care ar trebui să fie adusă cu credincioşie în tezaurul Domnului pentru susţinerea pastorilor şi a misionarilor care deschid Scripturile în faţa oamenilor şi care lucrează din casă în casă. Lucrarea de evanghelizare a lumii a fost, în mare parte, împiedicată de egoismul personal. Unii, chiar printre aceia care se declară creştini, nu sunt în stare să vadă că lucrarea Evangheliei trebuie să fie susţinută prin mijloacele pe care Hristos li le-a dat lor. Este nevoie de bani pentru ca lucrarea care se desfăşoară în întreaga lume să poată fi dusă mai departe. Mii și mii pier în păcat, iar lipsa de mijloace împiedică proclamarea adevărului, care trebuie să fie dus la toate neamurile, seminţiile, limbile şi popoarele. Sunt oameni gata să meargă ca soli ai Domnului, dar, din cauza lipsei de mijloace în tezaur, ei nu pot fi trimişi în acele locuri unde oamenii aşteaptă ca cineva să vină şi să-i înveţe adevărul. 
Sunt mulţi în lumea noastră care tânjesc să audă cuvântul vieţii. Dar cum l-ar putea ei auzi, dacă nu are cine să li-l predice? Şi cum ar putea să trăiască fără niciun mijloc de susţinere aceia care sunt trimişi să-i înveţe? Dumnezeu doreşte ca viaţa lucrătorilor Săi să fie susţinută cu grijă. Ei sunt proprietatea Lui şi El este dezonorat atunci când ei sunt obligaţi să muncească într-un mod care le afectează sănătatea. El este dezonorat şi atunci când, din lipsă de mijloace, nu pot fi trimişi lucrători în câmpurile lipsite. – Mărturii, vol. 9, p. 52

Când oamenii nu iau seama la cerințele lui Dumnezeu, prezentate clar înaintea lor, Domnul le permite să urmeze calea pe care și-au ales-o și să culeagă roadele faptelor lor. Oricine reține pentru propriul folos partea pe care Dumnezeu a rezervat-o pentru Sine se dovedește un administrator necredincios. El nu va pierde numai ce a reținut de la Domnul, ci și ce și-a păstrat pentru sine ca fiind al său. – „A Test of Gratitude and Loyalty”, Review and Herald, February 4, 1902 
Problema darurilor nu este lăsată în seama imboldurilor noastre. Dumnezeu ne-a dat învăţături clare în această privinţă. El a prevăzut zecimile şi darurile ca pe o măsură a responsabilităţii noastre şi doreşte să I le oferim cu regularitate şi sistematic. ... Fiecare să-şi examineze cu regularitate venitul, care este în întregime o binecuvântare de la Dumnezeu, şi să pună deoparte zecimea ca un fond special, sacru, pentru Domnul. Acest fond nu trebuie în niciun caz să fie destinat vreunui alt scop; el trebuie destinat numai susţinerii lucrării Evangheliei. După ce este pusă deoparte zecimea, să fie hotărâte şi darurile, fiecare „după câştigul” lui. …
Această solie nu şi-a pierdut deloc puterea. Este la fel de actuală şi importantă ca darurile lui Dumnezeu, care sunt mereu noi şi neîntrerupte. Nu este greu să ne înţelegem responsabilitatea în lumina acestei solii date prin sfântul profet al lui Dumnezeu. Nu suntem lăsaţi să ne poticnim în întuneric şi neascultare. Adevărul este afirmat precis şi poate fi înţeles clar de toţi cei care doresc să fie cinstiţi înaintea lui Dumnezeu. O zecime din tot venitul nostru este a Domnului. El Îşi aşază mâna peste partea pe care a specificat să I-o restituim şi ne spune: Îţi voi permite să foloseşti bunătăţile Mele după ce vei pune deoparte zecimea şi după ce vei veni înaintea Mea cu daruri. – Sfaturi pentru administrarea creștină a vieții, p. 80, 82 
 

5. Citește Leviticul 27:30 și Numeri 18:21,24. Ce spune Dumnezeu să se facă cu zecimea?

Pentru că este stăpânul tuturor lucrurilor (Psalmii 24:1), Dumnezeu nu are nevoie de bani. Dar, pentru că zecimea este a Lui, El ne spune ce să facem cu ea, și anume să o folosim pentru sprijinirea lucrării Evangheliei. Astfel, zecimea lui Dumnezeu este folosită pentru nevoile slujitorilor. Seminției lui Levi – corpul preoțesc din Vechiul Testament – nu i s-au oferit proprietăți importante, cum au primit celelalte seminții. Cei din Levi au primit anumite cetăți, inclusiv cetățile de scăpare, cu suficient pământ în jurul lor pentru grădini. Ei erau întreținuți de zecimile celorlalte seminții și ei înșiși dădeau zecime din venitul lor.

6. Citește Faptele apostolilor 20:35. Care este mesajul acestui verset și ce legătură are cu zecimea?

Zeciuirea este importantă pentru că ne ajută să stabilim o relație de încredere cu Dumnezeu. Să iei o zecime din venitul tău și să „o dai” (chiar dacă, practic, ea Îi aparține oricum lui Dumnezeu) este cu adevărat un act de credință și numai prin exercitarea ei credința va crește.

Gândește-te, de exemplu, la vremea sfârșitului, când cei credincioși nu vor putea vinde sau cumpăra, așa cum este descris în Apocalipsa 13 și 14 (vezi studiul 11). Faptul de a avea deja consolidată încrederea în Dumnezeu, în grija, puterea și dragostea Lui va avea o importanță capitală atunci când va părea că întreaga lume este împotriva noastră. Dar, chiar și înainte de acea perioadă, cât este de important pentru noi toți să învățăm să ne încredem în Dumnezeu indiferent de situația în care ne aflăm! Un al doilea motiv important pentru a fi credincioși din punct de vedere financiar este acela că vom avea acces la binecuvântări tangibile promise de Dumnezeu. Ca parte a legământului zecimii, Dumnezeu a promis binecuvântări atât de mari încât nu vom avea unde să le depozităm. Cu acest surplus îi putem ajuta pe alții și putem contribui la înaintarea lucrării lui Dumnezeu, prin darurile noastre.

În ce moduri ai cunoscut din propria experiență marele adevăr că este „mai ferice să dai decât să primești” (Faptele apostolilor 20:35)?

Comentariu EGW

Aducerea zecimii era doar o parte din planul lui Dumnezeu pentru sprijinirea lucrării Sale. Numeroase daruri și jertfe erau rânduite de Dumnezeu. În dispensațiunea iudaică, poporul era învățat să nutrească un spirit de dărnicie, atât în scopul susținerii lucrării lui Dumnezeu, cât și pentru împlinirea nevoilor celor în lipsă. La anumite ocazii speciale, se făceau daruri de bunăvoie. Cu ocazia secerișului sau la culesul viilor, primele roade ale câmpului – cereale, vin, untdelemn – erau consacrate ca un dar Domnului. Culegerea spicelor rămase în urma secerătorilor și a colțurilor terenurilor era rezervată pentru săraci. Pârga lânii, atunci când se tundeau oile, sau a boabelor, atunci când grâul era treierat, era pusă deoparte pentru Dumnezeu. Tot la fel era și cu întâii născuți ai tuturor animalelor, iar pentru fiul cel întâi născut se plătea un preț de răscumpărare. Primele roade trebuiau prezentate înaintea Domnului la sanctuar și după aceea erau date să fie folosite de preoți. 

Prin această rânduială, de dovedire a bunăvoinței, Domnul căuta să-i învețe pe israeliți că El trebuia să fie primul în toate. În felul acesta, li se reamintea că Dumnezeu era stăpânul câmpurilor, al turmelor și cirezilor lor, că El era Acela care le trimitea soarele și ploaia care făceau să crească și să se coacă recolta. Tot ce aveau ei era al Său; ei nu erau decât administratorii bunurilor Sale. – Faptele apostolilor, p. 336-337 
Dumnezeu i-a făcut pe oameni administratori ai Săi. Bunurile pe care li le-a încredințat sunt mijloacele pe care El le-a prevăzut pentru răspândirea Evangheliei. Acelora care se dovedesc administratori cre­dincioși El le va încredința bunuri și mai mari. Domnul zice: „Voi cinsti pe cine Mă cinstește” (1 Samuel 2:30). „Pe cine dă cu bucurie îl iubește Dumnezeu” (2 Corinteni 9:7), iar atunci când copiii Săi își aduc darurile și jertfele cu inimă recunoscătoare, „nu cu părere de rău sau de silă”, binecuvântarea Lui va fi cu ei așa cum a făgăduit: „Aduceți însă la casa vistieriei toate zeciuielile ca să fie hrană în Casa Mea; puneți-Mă astfel la încercare, zice Domnul oștirilor, și veți vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor și dacă nu voi turna peste voi belșug de binecuvântare” (Maleahi 3:10). – Patriarhi și profeți, p. 529
În măsura în care dragostea lui Hristos ne umple inima şi ne controlează viaţa, lăcomia, egoismul şi iubirea de confort vor fi învinse şi va fi plăcerea noastră să facem voia lui Hristos, ai Cărui slujitori pretindem că suntem. Atunci, fericirea noastră va fi proporţională cu faptele noastre altruiste, motivate de dragostea lui Hristos. 

În cadrul planului de mântuire, înţelepciunea divină a stabilit legea cauzei şi a efectului, făcând ca fapta de binefacere, în toate aspectele ei, să fie de două ori binecuvântată. Cel care îi dă celui nevoiaş îi binecuvântează pe alţii şi este binecuvântat el însuşi într-o şi mai mare măsură. Dumnezeu ar fi putut să-Şi atingă obiectivul de a-i mântui pe păcătoşi fără ajutorul omului, dar El ştia că omul nu putea să fie fericit fără să ia parte la această măreaţă lucrare, în cadrul căreia avea să cultive sacrificiul de sine şi generozitatea. 
Pentru ca omul să nu piardă rezultatele binecuvântate ale generozităţii, Mântuitorul nostru a făcut un plan prin care să-l înroleze ca împreună-lucrător cu El. Printr-un lanţ de împrejurări care să-i solicite dărnicia, El revarsă asupra omului cele mai bune mijloace de a cultiva mărinimia şi de a-şi forma obiceiul de a-i ajuta pe cei săraci şi de a contribui la înaintarea cauzei Sale. – Mărturii, vol. 3, p. 382 
 

Calculăm zecimea în funcție de venitul pe care îl avem, dacă suntem plătiți la oră sau avem un salariu fix, și dăm zecime din profit, dacă suntem propriii angajați și avem propria afacere. În multe țări, statul oprește taxe pentru a acoperi costul serviciilor puse la dispoziția oamenilor, precum siguranța, drumurile și podurile, plata șomajului etc. Întrebarea legată de venitul brut sau net face referire la calcularea zecimii înainte sau după oprirea acestor taxe de către stat. Aceia care sunt propriii angajați sunt îndreptățiți să își deducă costurile afacerii pentru a-și determina profitul înainte de a fi achitate taxele personale.

Studii privind obiceiurile de dăruire ale adventiștilor de ziua a șaptea arată că majoritatea adventiștilor calculează zecimea din venitul brut, adică din ceea ce câștigă înainte de reținerea taxelor.

7. Citește 1 Împărați 17:9-16. Care era situația văduvei înainte de venirea lui Ilie? Ce i-a cerut profetul să facă înainte să se îngrijească de ea și de fiul ei? Ce aflăm în legătură cu subiectul în discuție?

Când a sosit Ilie, văduva din Sarepta i-a explicat situația ei dificilă. Ilie i-a cerut apă, apoi a adăugat: „Nu te teme, întoarce-te și fă cum ai zis. Numai pregătește-mi întâi mie, cu untdelemnul și făina aceea, o mică turtă și adu-mi-o; pe urmă să faci și pentru tine și pentru fiul tău. Căci așa vorbește Domnul Dumnezeul lui Israel: «Făina din oală nu va scădea, și untdelemnul din urcior nu se va împuțina până în ziua când va da Domnul ploaie pe fața pământului»” (1 Împărați 17:13,14). Dădea Ilie dovadă de egoism? Sau testa credincioșia femeii dându-i ocazia să își manifeste credința? Răspunsul ar trebui să fie evident.

Ideea principală cu privire la venitul brut sau net este că fiecare trebuie să decidă în dreptul său. Biserica nu ne impune ce să facem, și aceasta pe bună dreptate. În definitiv, fiecare trebuie să facem propria alegere și, indiferent ce facem noi, personal, nu ar trebui să îi judecăm pe cei care fac altfel. Fiecare dintre noi trebuie să dea socoteală individual lui Dumnezeu, și numai Lui, pentru alegerile noastre. „Fiecare trebuie să fie propriul evaluator și este lăsat să dea cum își propune în inima sa” (Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 4, p. 469).

Cum explici cuiva care nu a dat niciodată zecime care sunt binecuvântările de pe urma returnării ei? Care sunt acele binecuvântări și cum îți întărește credința faptul că dai zecimea?

Comentariu EGW

Credinţa înseamnă să nu te îndoiești de Dumnezeu, ci să crezi că El ne iubește și știe cel mai bine ce este spre binele nostru. Astfel, ea ne determină să alegem calea Sa, în loc să o alegem pe a noastră. …
Ar trebui să fie clarificat modul în care trebuie să ne exercităm credinţa. Fiecare făgăduinţă a lui Dumnezeu are condiţii. Dacă suntem dispuși să-I împlinim voia, beneficiem de toată puterea Lui. Orice dar promis de El se află chiar în promisiunea respectivă. „Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 8:11). După cum stejarul se află în ghindă, la fel de sigur darul lui Dumnezeu se află în făgăduinţa Sa. Dacă primim făgăduinţa, avem deja darul. – Educație, p. 253 
„El dă tuturor viața, suflarea și toate lucrurile” (Faptele 17:25). Domnul declară: „Ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, fiarele munților cu miile lor” (Psalmii 50:10). „Ale Mele sunt aurul și argintul” (Hagai 2:9). Și tot Dumnezeu le dă oamenilor puterea de a strânge bunuri (vezi Deuteronomul 8:18). Ca recunoaștere că toate acestea vin de la El, Domnul a poruncit ca o parte din belșugul darurilor Sale să Îi fie înapoiată sub formă de daruri și jertfe pentru întreținerea slujbei de preamărire a Sa. – Patriarhi și profeți, p. 525 

În zilele lui Ilie, israeliţii se îndepărtaseră de Dumnezeu. Ei se agăţau de păcatele lor şi respingeau avertizările date de Duhul prin trimişii Domnului. În felul acesta, ei îndepărtau chiar mijloacele prin care ar fi putut să primească binecuvântările lui Dumnezeu. Domnul a trecut pe lângă casele israeliţilor şi a găsit un adăpost pentru slujitorul Său într-o ţară păgână, la o femeie care nu făcea parte din poporul ales. Dar femeia aceasta a fost favorizată pentru că urmase lumina pe care o primise, iar inima îi era deschisă să primească o lumină mai mare, pe care Dumnezeu i-o trimitea prin profetul Său. – Hristos, Lumina lumii, p. 238
Minunată a fost ospitalitatea arătată faţă de profetul lui Dumnezeu de această femeie feniciană şi minunat au fost răsplătite credinţa şi generozitatea ei. „Şi multă vreme au avut ce să mănânce ea şi familia ei şi Ilie. Făina din oală n-a scăzut şi untdelemnul din urcior nu s-a împuţinat, după cuvântul pe care-l rostise Domnul prin Ilie. După aceea, fiul femeii, stăpâna casei, s-a îmbolnăvit. Şi boala lui a fost atât de cumplită, încât n-a mai rămas suflare în el. … El [Ilie] a i-a răspuns: «Dă-mi încoace pe fiul tău.» … Şi … a chemat pe Domnul … Domnul a ascultat glasul lui Ilie şi sufletul copilului s-a întors în el şi a înviat. Ilie a luat copilul, l-a coborât jos, în casă, din odaia de sus, şi l-a dat mamei sale. Şi Ilie a zis: «Iată, fiul tău este viu.» Şi femeia a zis lui Ilie: «Cunosc acum că eşti un om al lui Dumnezeu şi cuvântul Domnului în gura ta este adevăr!»” (vers. 15-24). … „Cine primeşte un proroc în numele unui proroc va primi răsplata unui proroc” (Matei 10:41). – Mărturii, vol. 6, p. 346 
 

8. Citește 1 Corinteni 4:1,2. Ce fel de oameni suntem chemați să fim în calitate de copii ai lui Dumnezeu și administratori ai binecuvântărilor Lui?

Așadar, ce înseamnă să fim credincioși cu zecimea noastră? În această săptămână am recapitulat câteva elemente definitorii:
1. Suma – este a zecea parte sau 10% din venitul sau din profitul nostru.
2. Dusă la „casa vistieriei” – locul din care sunt plătiți angajații pentru vestirea Evangheliei.
3. Cinstirea lui Dumnezeu cu prima parte din venitul nostru.
4. Folosită în scopul corect – sprijinirea lucrării de slujire.
E responsabilitatea noastră ca membri ai bisericii să respectăm primele trei elemente; este responsabilitatea administratorilor trezoreriei să se asigure că fondurile din zecimi sunt folosite în mod corespunzător. De asemenea, spre deosebire de darurile noastre, zecimea nu rămâne la aprecierea noastră. Atât zecimea, cât și donarea ei în trezorerie sunt responsabilitatea noastră. Nu noi suntem cei care stabilesc parametrii, ci Dumnezeu. Dacă nu înapoiez toți cei 10% din câștigul meu înseamnă că nu ofer zecimea; dar și dacă nu duc la „casa vistieriei” cei 10% înseamnă tot că nu ofer zecimea.

9. Citește Matei 25:19-21. Când ni se cere să dăm socoteală de modul în care am administrat fondurile lui Dumnezeu? Ce li se spune celor care au fost credincioși din punct de vedere financiar?

„«Aduceți însă la casa vistieriei toate zeciuielile» (Maleahi 3:10), aceasta este porunca lui Dumnezeu. Nu se face niciun apel la recunoștința sau generozitatea noastră. Aceasta nu este decât o chestiune de corectitudine. Zecimea este a Domnului; iar El ne îndeamnă să Îi dăm înapoi ceea ce este al Său” (Ellen G. White, Educație, p. 138). Administrarea bunurilor lui Dumnezeu este un privilegiu unic – și totodată o responsabilitate. El ne binecuvântează și ne susține și nu cere decât a zecea parte, apoi Își folosește zecimea pentru a avea grijă de cei care slujesc, la fel cum a avut grijă de seminția lui Levi în vremurile Israelului din vechime.

Unor persoane nu le place cum sunt folosiți banii lor și de aceea nu dau zecime sau oferă donații în altă parte. Ce ne învață Biblia despre aceasta?

Comentariu EGW

Nu este intenția lui Dumnezeu ca astăzi, creștinii, ale căror privilegii le întrec cu mult pe acelea ale națiunii iudaice, să dăruiască mai puțin decât aceia. „Cui i s-a dat mult”, a spus Mântuitorul, „i se va cere mult” (Luca 12:48). Dărnicia cerută evreilor, în cea mai mare măsură, avea să fie spre binele neamului lor; astăzi, lucrarea lui Dumnezeu se întinde pe tot pământul. Hristos a pus comorile Evangheliei în mâinile urmașilor Săi și a așezat asupra lor răspunderea de a duce lumii vestea cea bună a mântuirii. Cu siguranță, obligațiile noastre sunt mult mai mari decât au fost cele ale vechiului Israel. – Faptele apostolilor, p. 337 
… Orice binecuvântare revărsată asupra noastră cere un răspuns pe care trebuie să-l dăm Autorului tuturor îndurărilor. Creștinul trebuie să-și cerceteze adesea trecutul vieții și să-și amintească cu recunoștință prețioasele izbăviri pe care Dumnezeu le-a lucrat – și le lucrează – pentru el, susținându-l în încercări, deschizând căi înaintea lui atunci când totul pare întunecos și potrivnic, înviorându-l atunci când totul pare să se prăbușească. El ar trebui să recunoască toate aceste dovezi ale grijii ocrotitoare a îngerilor cerești. Având în vedere aceste nenumărate binecuvântări, el ar trebui să întrebe adesea cu o inimă supusă și recunoscătoare: „Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui față de mine?” (Psalmii 116:12). – Patriarhi și profeți, p. 187 
Fiecare ispravnic trebuie să înțeleagă că, atunci când face eforturi pentru slava lui Dumnezeu în lumea aceasta, fie că stă înaintea unor necredincioși, fie că stă înaintea unor prinți, el trebuie să arate că, pentru el, Dumnezeu este cel dintâi, cel din urmă și cel mai bun în toate. Adevăratul creștin va înțelege că el are dreptul să se numească așa numai dacă Îl înalță pe Hristos cu o putere constantă, perseverentă și mereu crescândă.

„Ce se cere de la ispravnici este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredințat lui” (1 Corinteni 4:2). Când suntem credincioși în a-L face pe Dumnezeu cunoscut, impulsurile noastre vor fi sub controlul lui Dumnezeu și vom avea o creștere spirituală și intelectuală constantă. Dar, când se asociază pentru a-l înălța pe om și au puțin de spus despre Dumnezeu, oamenii sunt slăbiciunea însăși. Dumnezeu îi va părăsi pe aceia care nu Îl recunosc în fiecare efort făcut pentru a ridica omenirea. Numai puterea lui Hristos poate să refacă mașinăria omenească distrusă. Peste tot și în orice loc lăsați-i pe cei din jurul vostru să vadă că voi Îi aduceți slavă lui Dumnezeu! Omul să fie pus în umbră și Dumnezeu să Se vadă ca singura speranță pentru omenire. Fiecare om trebuie să își zidească pe Stânca cea veșnică, Isus Hristos, casa și atunci ea va rezista în orice furtună. – The Upward Look, p. 81 

Dumnezeu pregătește mintea ca să-L recunoască pe El ca fiind singurul care poate să-i vină în ajutor sufletului care se luptă. El îi va învăța pe toți aceia care stau sub steagul Său să fie administratori credincioși ai harului Său. Omul nu poate să fie mai slab decât atunci când se gândește că va fi mai bine văzut de oameni dacă Îl lasă pe Dumnezeu deoparte când se întâlnește cu ei. Dumnezeu trebuie să fie pus mai presus de orice. Înaintea Lui, înțelepciunea celui mai mare om este nebunie.
Dumnezeu i-a dat omului principii nemuritoare, în fața cărora, într-o zi, orice putere omenească va trebui să se plece. Nouă ne-a fost încredințat adevărul. Prețioasele raze de lumină nu trebuie să fie ascunse sub obroc, ci trebuie să-i lumineze pe toți cei ce sunt în casă. – „Give Unto the Lord the Glory Due Unto His Name”, Manuscript 21, March 8, 1899 
 

Studiu suplimentar: Citește cel mai amplu document despre zecime scris de Ellen G. White, în volumul 9 din Mărturii pentru biserică, p. 245-252. Studiază și Secțiunea III din Sfaturi privind administrarea creștină a vieții, p. 65-107.

„Dacă toată zecimea s-ar vărsa în tezaurul Domnului așa cum ar trebui, s-ar primi așa binecuvântări încât darurile și jertfele în scopuri sacre s-ar înmulți de zece ori” (Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 4, p. 474). Ce declarație extraordinară! Dacă am fi toți credincioși în darea zecimii, Dumnezeu ne-ar binecuvânta cu fonduri care să ne înmulțească darurile o mie la sută.

„Toți ar trebui să-și aducă aminte că cerințele lui Dumnezeu sunt superioare oricăror cerințe. El ne dă din belșug și contractul pe care l-a făcut cu omul este ca a zecea parte din bunurile sale să Îi fie înapoiată lui Dumnezeu. Domnul, plin de îndurare, le încredințează administratorilor Săi comorile Sale, dar cu privire la a zecea parte El zice: aceasta este a Mea. Exact în măsura în care Dumnezeu i-a dat omului proprietatea Sa, omul trebuie să-I înapoieze lui Dumnezeu cu credincioșie o zecime din tot avutul său. Acest aranjament deosebit a fost făcut chiar de Hristos” (Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 6, p. 384).
Studiu zilnic: 
1 Cronici 22 
1 Cronici 23
1 Cronici 24
1 Cronici 25
1 Cronici 26
1 Cronici 27
1 Cronici 28

 Ellen G. White, Rugăciunea, capitolul 13 (DAVID până la DANIEL, inclusiv)

1. Ce a strâns David și număra un milion pentru zidirea templului?

2. Câți dregători, judecători și instrumentiști leviți a rânduit David?

3. Ce instrumente se foloseau pentru prorocire?

4. De ce a fost refuzat David când a dorit să zidească o casă Numelui Domnului?

5. Ce urma să facă Dumnezeu când conducătorii în vreme de război intrau în casa de rugăciune?

Comentariu EGW

Studiu suplimentar: Slujitorii Evangheliei, cap. „Efectul primirii Duhului Sfânt”; Mărturii, vol. 9, cap. „Administratori credincioși”.