El a murit pentru noi

Se spune că moartea și impozitele nu se pot evita. Dar nu e chiar așa. Unii evită impozitele, dar nu și moartea. O pot amâna câțiva ani, dar, mai devreme sau mai târziu, moartea întotdeauna va veni. Și, fiindcă știm că morții – și cei buni, și cei răi – se duc mai întâi în același loc, speranța noastră legată de înviere înseamnă totul pentru noi. După cum a zis Pavel, fără această speranță, până și „cei ce au adormit în Hristos sunt pierduți” (1 Corinteni 15:18) – un fapt care ar fi de-a dreptul absurd, dacă am crede, asemenea multora, că aceia care „au adormit în Hristos” roiesc entuziasmați prin cer în prezența lui Dumnezeu.

Așadar, învierea lui Isus este capitală pentru credința noastră fiindcă în învierea Lui avem garanția învierii noastre. Dar înainte de a învia, Isus, bineînțeles, a trebuit să moară. Din acest motiv, în agonia Lui din Ghetsimani, ca o anticipare a morții Sale, El S-a rugat: „Acum, sufletul Meu este tulburat. Și ce voi zice? «Tată, izbăvește-Mă din ceasul acesta? Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta!»” (Ioan 12:27). Isus a venit ca să moară.

De înțeles:

Moartea lui Hristos și ce înseamnă ea în contextul făgăduinței vieții veșnice.

5 noiembrie: Sabatul Exploratorului

Comentariu EGW

Când, ca răspuns la rugăciunea sa, viaţa lui Ezechia a fost prelungită cu cincisprezece ani, împăratul, recunoscător, I-a dat lui Dumnezeu tributul laudei pentru mila Sa cea mare. În această cântare, el spune motivul pentru care se bucură: „Căci nu Locuinţa morţilor Te laudă, nu moartea Te mărește, și cei ce s-au pogorât în groapă nu mai nădăjduiesc în credincioșia Ta; ci cel viu Te laudă, ca mine astăzi” (Isaia 38:18,19). Credinţa populară îl prezintă pe cel mort neprihănit ca fiind în ceruri, fericit și lăudându-L pe Dumnezeu cu o limbă nemuritoare, dar Ezechia n-a putut vedea nicio perspectivă glorioasă în moarte. În cuvintele sale este de acord cu mărturia psalmistului: „Căci cel ce moare nu-și mai aduce aminte de Tine și cine Te va lăuda în Locuinţa morţilor?” „Nu morţii laudă pe Domnul și nici vreunul din cei ce se pogoară în locul tăcerii” (Psalmii 6:5; 115:17). – Tragedia veacurilor, p. 546 
Învierea lui Isus a fost o mostră, un început al învierii tuturor celor care au adormit în El. Trupul înviat al Mântuitorului, purtarea Sa, tonul vocii, toate le erau cunoscute urmașilor Săi. Tot așa se vor ridica din mormânt și cei adormiți în Isus. Îi vom recunoaște pe prietenii noștri tot așa cum L-au recunoscut ucenicii pe Isus. Se poate ca prietenii noștri să fi fost bolnavi, deformați și desfigurați în timpul vieții acesteia, totuși, în corpuri înviate și proslăvite se va păstra perfect individualitatea lor și noi vom recunoaște, în fețele care vor străluci de la lumina care vine de la fața lui Isus, chipurile celor dragi. 
La revenirea Sa, toți cei scumpi care au murit vor auzi glasul Său și vor ieși din mormânt pentru o viață nemuritoare și glorioasă. Aceeași putere care l-a ridicat pe Hristos din morți va readuce la viață biserica Sa și o va glorifica împreună cu El, deasupra tuturor domniilor, puterilor și oricărui nume care poate fi numit nu numai în lumea aceasta, ci și în lumea viitoare. – The Faith I Live By, p. 180 
Singura noastră speranță este o încredere desăvârșită în sângele Aceluia care poate să mântuiască în mod desăvârșit pe toți cei care vin la El. Moartea lui Hristos pe crucea Calvarului este singura noastră speranță în lumea aceasta și va fi tema noastră de gândire în lumea care va veni. O, dacă noi am putea să înțelegem valoarea ispășirii! Dacă am înțelege, am vorbi mai mult despre ea. Darul lui Dumnezeu în preaiubitul Său Fiu a fost expresia unei iubiri dincolo de puterea noastră de înțelegere. Era tot ce putea face Dumnezeu pentru a păstra dreptatea Legii Sale și totuși să-l salveze pe cel care a călcat-o. De ce să nu studieze omul acest subiect al răscumpărării? Este cel mai important subiect asupra căruia poate reflecta mintea omenească. Dacă oamenii ar contempla iubirea lui Hristos arătată la cruce, credința lor în posibilitatea de a-și însuși meritele sângelui Său ar fi întărită și ei ar fi curățați și salvați din păcat. – Signs of the Times, 30 decembrie 1889 
 

1. Citește Apocalipsa 13:8, Faptele 2:23, 1 Petru 1:19,20. Cum este considerat Hristos „înjunghiat de la întemeierea lumii” (NTR)?

Aspectul cel mai important pentru noi este că Isus a fost înjunghiat „de la întemeierea lumii”. Evident, trebuie să luăm acest lucru în sens simbolic (cartea Apocalipsa este plină de simboluri), fiindcă Isus nu a fost răstignit decât la mii de ani de la crearea pământului. Textul vrea să spună că planul de mântuire fusese instituit înainte de crearea lumii. Și un loc central în acest plan avea să-l ocupe moartea lui Isus, Mielul lui Dumnezeu, pe cruce.

2. Citește Tit 1:2,3. Cu cât timp în urmă a fost instituit planul de mântuire?

„Planul pentru răscumpărarea noastră n-a fost un gând venit ulterior, un plan alcătuit după căderea lui Adam. [...] A fost o manifestare a principiilor care din erele eterne constituie temelia tronului lui Dumnezeu” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 22). Acest plan le-a fost descoperit mai întâi lui Adam și Evei în Eden (Geneza 3:15,1) și a fost simbolizat de fiecare jertfă cu sânge din Vechiul Testament. De exemplu, când i-a pus la încercare credința lui Avraam, Dumnezeu S-a îngrijit ca un berbec să fie sacrificat în locul lui Isaac (Geneza 22:11-13). Această înlocuire a simbolizat și mai clar caracterul substitutiv al jertfei ispășitoare a lui Isus pe cruce. Astfel, elementul cel mai important din întregul plan de mântuire este moartea înlocuitoare a lui Isus, simbolizată timp de veacuri de jertfele animale, fiecare jertfă fiind un simbol al morții lui Isus pe cruce în calitate de „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29).

E drept că sacrificarea animalelor este ceva înfiorător și sângeros. Dar de ce tocmai aspectul acesta revoltător și sângeros este în esență lecția care ne învață despre moartea lui Isus în locul nostru și prețul teribil al păcatului?

Comentariu EGW

Profeții clare și precise fuseseră date cu privire la venirea Celui Făgăduit. Lui Adam i s-a dat asigurarea despre venirea Răscumpărătorului. Sen­tința rostită asupra lui Satana: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15) a fost pentru primii noștri părinți o făgăduință a răscumpărării, adusă la îndeplinire prin Hristos. – Faptele apostolilor, p. 222
Planul de mântuire fusese alcătuit mai înainte de aducerea la existență a pământului, căci Hristos este „Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8); totuși a fost o luptă chiar pentru Împăratul universului ca să-L dea pe Fiul Său să moară pentru neamul omenesc căzut. Dar „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3:16). O, taină a mântuirii! Iubirea lui Dumnezeu pentru o lume care nu L-a iubit! Cine poate pricepe adâncurile acestei iubiri care „întrece orice cunoștință”? De-a lungul veacurilor nesfârșite, minți nemuritoare, căutând să înțeleagă taina acestei iubiri de nepătruns, se vor uimi și-L vor adora. 
Dumnezeu avea să fie manifestat în Hristos, „împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19). Din cauza păcatului, omul a ajuns atât de decăzut, încât era imposibil ca, prin el însuși să ajungă din nou în armonie cu Acela a cărui natură este bunătate și curăție. Dar Hristos, după ce l-a răscumpărat pe om de sub condamnarea Legii, poate să îi dea putere divină, care să se unească cu eforturile omenești. Astfel, prin pocăință față de Dumnezeu și credință în Hristos, copiii lui Adam căzuți în păcat pot deveni iarăși „copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3:2). – Patriarhi și profeți, pp. 63–64
Pavel a arătat cât de strâns legase Dumnezeu serviciul jertfelor de profețiile privitoare la Cel care avea să fie adus „ca un miel pe care-l duci la măcelărie”. Mesia avea să-Și dea viața „ca jertfă pentru păcat”. Privind prin veacuri înainte, la scenele lucrării de ispășire îndeplinite de Mântuitorul, profetul Isaia mărturisea că Mielul lui Dumnezeu „S-a dat pe Sine Însuși la moarte și a fost pus în numărul celor fărădelege, … a purtat păcatele multora și S-a rugat pentru cei vinovați” (Isaia 53:7,10,12).
Mântuitorul profeției nu avea să vină ca un împărat pământesc, ci ca om între oameni, pentru a trăi o viață de sărăcie și umilință și, în cele din urmă, avea să fie disprețuit, lepădat și omorât. Mântuitorul profetizat în Scripturile Vechiului Testament avea să Se dea pe Sine ca jertfă în favoarea omenirii căzute, împlinind în felul acesta toate cerințele Legii care fusese călcată. În El, tipurile sistemului jertfelor aveau să se întâlnească direct cu antitipul, și moartea Sa pe cruce să dea sens și însemnătate întregului sistem religios iudaic. – Faptele apostolilor, p. 227
 

3. Care au fost reacțiile ucenicilor când Isus le-a prevestit suferințele și moartea Sa? Ce ar trebui să învățăm din reacțiile lor despre pericolul înțelegerii greșite a Scripturilor?
Matei 16:21-23
Matei 17:22,23
Marcu 9:30-32; Luca 9:44,45; 18:31-34

Isus s-a născut ca să moară și a trăit ca să moară. Fiecare pas pe care îl făcea Îl aducea mai aproape de marele Său sacrificiu ispășitor pe crucea Golgotei. Pe deplin conștient de misiunea Sa, El nu a lăsat pe nimeni și nimic să-L distragă de la misiunea Lui. La drept vorbind, „întreaga Lui viață a fost un preambul al morții Sale pe cruce” (Ellen G. White, Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 382).

În ultimul an al misiunii Sale pe pământ, Isus le-a vorbit ucenicilor din ce în ce mai clar despre apropiata Lui moarte. Dar ei nu păreau să poată și să vrea să accepte realitatea afirmațiilor Sale. Plini de idei false despre rolul lui Mesia, ultimul lucru la care se așteptau era ca Isus, în calitate de Mesia, să moară. Pe scurt, teologia lor eronată i-a dus la suferință inutilă.

Deja lui Nicodim Isus îi spusese: „Și, după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:14,15). Când Se afla în Cezareea, Isus le-a spus ucenicilor că trebuia „să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoților celor mai de seamă și din partea cărturarilor; că are să fie omorât și că a treia zi are să învieze” (Matei 16:21). Trecând în mod discret prin Galileea (Marcu 9:30-32) și în timpul ultimului Său drum la Ierusalim (Luca 18:31-34), Isus le-a vorbit iarăși ucenicilor despre moartea și învierea Sa. Fiindcă nu era ceea ce doreau să audă, ei nu au ascultat. Cât de ușor este să facem și noi la fel!

Oamenii, în special cei din poporul ales al lui Dumnezeu, au avut idei greșite cu privire la prima venire a lui Mesia. Ce idei eronate cu privire la a doua venire a lui Isus sunt răspândite în zilele noastre?

Comentariu EGW

Când le spusese că avea să moară și să învie, Isus căutase să-i atragă într-o discuţie cu privire la marea încercare a credinţei care le stătea înainte. Dacă ar fi fost gata să primească ce dorea El să le descopere, ar fi fost scutiţi de durere amară și de disperare. Cuvintele Lui le-ar fi adus mângâiere în ceasul întristării și descurajării. Dar, deși vorbise atât de lămurit despre ceea ce Îl aștepta, faptul că amintise că va merge curând în Ierusalim le aprinsese iarăși speranţa că împărăţia era pe punctul de a fi întemeiată. Lucrul acesta dusese la cearta cu privire la cine va ocupa cele mai înalte funcţii. … 
Mântuitorul i-a adunat pe ucenici în jurul Său și le-a spus: „Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă dintre toţi și slujitorul tuturor!” Aceste cuvinte erau atât de solemne și de impresionante, dar ucenicii erau departe de a le înţelege. Ei nu puteau să vadă ce înţelegea Hristos. Nu înţelegeau natura Împărăţiei lui Hristos și această neștiinţă era cauza aparentă a certurilor lor. … 
Foarte duios, dar cu multă solemnitate, Isus a încercat să îndrepte răul. El a arătat care este principiul care stăpânește în cer și în ce constă adevărata mărire, așa cum este apreciată după etalonul curţilor de sus. Cei care erau mânaţi de îngâmfare și dorinţă de înălţare de sine se gândeau mai mult la ei și la răsplata pe care urmau să o primească decât la modul în care ar fi trebuit să-I întoarcă lui Dumnezeu darurile pe care le primiseră. Ei nu puteau să aibă loc în Împărăţia cerurilor, deoarece erau asemenea celor din rândurile lui Satana. – Hristos, Lumina lumii, pp. 435–436 
Apostolul a purtat mintea fraților corinteni înainte, spre triumful dimineții învierii, când vor fi sculați la viață toți sfinții care au adormit pentru ca, de atunci încolo, să trăiască în veșnicie cu Domnul. „Iată”, afirmă apostolul, „vă spun o taină: nu vom adormi toți, dar toți vom fi schimbați într-o clipă, într-o clipeală de ochi, la cea din urmă trâmbiță. Trâmbița va suna, morții vor învia nesupuși putrezirii și noi vom fi schimbați. … «Moartea a fost înghițită de biruință. Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?»…”
În felul acesta, în modul cel mai hotărât și mai izbitor, apostolul s-a străduit să îndrepte ideile rătăcite și primejdioase și practicile care predominau în biserica din Corint. El a vorbit deschis, totuși cu iubire pentru suflete. În avertizările și mustrările sale a strălucit asupra lor lumina de la tronul lui Dumnezeu, pentru a dezvălui păcatele ascunse care le mânjeau viața. – Faptele apostolilor, pp. 320–321
 

4. Citește Ioan 19:1-30. Care este mesajul crucial din afirmația lui Isus: „S-a isprăvit”?

În sfârșit sosiseră momentele hotărâtoare pentru Hristos, pentru omenire și pentru întregul univers. În adâncă agonie, El Se lupta cu puterile întunericului. A înfruntat treptat grădina Ghetsimani, procesele nedrepte și apoi a urcat încet dealul Golgotei. Îngeri răi încercau să-L doboare. În timp ce atârna pe cruce, conducătorii preoților, cărturarii și bătrânii își băteau joc de El. Citește ce spuneau, în Matei 27:42.

Putea Isus să coboare de pe cruce și să Se salveze? Da, putea, dar nu voia. Iubirea Lui necondiționată pentru omenire, inclusiv pentru acei batjocoritori, nu L-a lăsat să renunțe. „Batjocoritorii se numărau printre aceia pe care venise să-i salveze și nu putea să Se dea jos de pe cruce și să Se salveze pentru că El era țintuit pe cruce nu de cuie, ci de dorința Lui de a-i salva” (Alfred Plummer, An Exegetical Commentary on the Gospel According to S. Matthew, Elliot Stock, 1910, p. 397). Aici, în suferința Lui, Isus Hristos biruia împărăția lui Satana, chiar dacă Satana fusese acela care declanșase evenimentele ce duseseră la cruce, inclusiv trădarea lui Iuda (Ioan 6:70; 13:2,27). „Cumva, într-un mod pe care evanghelistul nu încearcă să-l descrie, moartea lui Isus este atât un act al lui Satana, cât și un act prin care Isus obține victoria asupra lui Satana” (George E. Ladd, A Theology of the New Testament, Lutterworth Press, 1994, p. 192).

Strigând de pe cruce „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30), Isus a vrut să spună nu doar că agonia Lui se sfârșise, cât mai ales că El câștigase suprema luptă cosmică împotriva lui Satana și a forțelor lui malefice. „Tot cerul a triumfat odată cu victoria Mântuitorului. Satana a fost înfrânt şi şi-a dat seama că şi-a pierdut împărăţia” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 758). Este greu de imaginat uimitorul contrast: prin umilirea Sa totală, Fiul lui Dumnezeu obținuse – pentru noi și pentru univers – o istorică și glorioasă victorie.

Gândește-te cât de grav este păcatul dacă ispășirea lui a necesitat moartea lui Isus. Ce ar trebui să ne transmită acest adevăr despre cât de inutile sunt faptele noastre în obținerea vreunui merit înaintea lui Dumnezeu? La urma urmei, ce am putea adăuga noi la ceea ce Isus a făcut deja?

Comentariu EGW

Îngerii priviseră agonia iubitului lor Comandant până când nu mai suportaseră şi îşi acoperiseră feţele. Soarele refuzase să privească asupra acelei scene groaznice. Isus a strigat cu glas tare, umplând de groază inimile ucigaşilor Lui: „S-a isprăvit!” Atunci, perdeaua templului s-a sfâşiat de sus până jos, pământul s-a zguduit şi stâncile s-au sfărâmat. Un mare întuneric s-a lăsat pe faţa pământului. Când Isus a murit, părea că ultima speranţă a ucenicilor fusese spulberată. Mulţi dintre urmaşii Lui fuseseră martori la scena suferinţelor şi a morţii Sale, şi cupa tristeţii lor era plină.
Satana nu a mai jubilat atunci aşa cum o făcuse înainte. Nădăjduise să împiedice planul de mântuire, dar acesta avea temelii tari. Şi acum, prin moartea lui Hristos, ştia că el însuşi va trebui să moară la sfârşit şi împărăţia lui avea să-I fie dată lui Isus. S-a sfătuit cu îngerii lui. El nu reuşise să facă nimic împotriva Fiului lui Dumnezeu şi acum ei erau nevoiţi să-şi sporească eforturile şi, cu toată puterea şi măiestria lor, să se îndrepte asupra urmaşilor Lui. Trebuiau să-i oprească pe toţi cei pe care-i puteau împiedica să primească mântuirea cumpărată pentru ei de Isus. Făcând așa, Satana putea lucra încă împotriva stăpânirii lui Dumnezeu. De asemenea, avea să fie în interesul lui să-i oprească pe cât mai mulţi să vină la Isus. Căci păcatele celor care sunt răscumpăraţi prin sângele lui Hristos se vor întoarce în cele din urmă asupra lui Satana, cel care le-a adus, şi va trebui să suporte pedeapsa pentru ele, în timp ce aceia care nu acceptă mântuirea prin Isus vor suferi ei înşişi pedeapsa pentru propriile păcate. – Scrieri timpurii, pp. 177–178
Moise şi Aaron trebuiau să moară fără să intre în Canaan, supunân­du-se aceleiaşi pedepse care căzuse asupra celor aflaţi în poziţii mai umile. Ei s-au plecat în supunere, deşi cu un chin sufletesc de nedescris, dar dragostea lor pentru Dumnezeu şi încrederea lor în El au rămas neclintite. Exemplul lor este o lecţie pe care mulţi o trec cu vederea fără să înveţe din ea ceea ce ar trebui. Păcatul nu pare păcătos. Înălţarea de sine nu li se pare gravă. 
Dar foarte puţini îşi dau seama de caracterul păcătos al păcatului. Ei se amăgesc cu gândul că Dumnezeu este prea bun ca să-l pedepsească pe păcătos. Cazurile lui Moise, lui Aaron, lui David şi ale multor altora arată că nu ne aflăm în siguranţă atunci când păcătuim, fie în cuvânt, fie în gând, fie în faptă. Dumnezeu este o Fiinţă cu o dragoste şi o compasiune infinite. În cuvântarea de rămas-bun adresată copiilor lui Israel, Moise a spus: „Căci Domnul, Dumnezeul tău, este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos.” Mişcătoarea rugăminte înălţată de Moise, de a i se acorda privilegiul să intre în Canaan, a fost refuzată categoric. Păcatul de la Cades fusese public şi evident şi, cu cât poziţia păcătosului era mai înaltă, cu cât omul era mai renumit, cu atât mai fermă era porunca şi cu atât mai sigură, pedeapsa. – Mărturii, vol. 4, pp. 369–370
 

5. Ce a realizat pentru noi moartea lui Isus? Ioan 3:14-18; Romani 6:23

Când Isus a ajuns la râul Iordan ca să fie botezat, Ioan Botezătorul a exclamat: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29). Prin aceasta, Isus era recunoscut drept Mielul arhetipal prefigurat de toate jertfele din Vechiul Testament. Dar jertfele animale nu puteau îndepărta păcatele (Evrei 10:4). Ele ofereau doar o iertare condiționată, care depindea de împlinirea jertfei viitoare a lui Hristos pe cruce. Citește Ioan 1:9.

6. Citește Ioan 3:16,17. Ce speranță excepțională găsești aici, mai ales când simți, pe bună dreptate, că meriți să fii condamnat pentru ce ai făcut?

Gândește-te la tot ce înseamnă aceste lucruri. Isus, Cel care a creat universul (Ioan 1:1-3), S-a dat pe Sine pentru fiecare dintre noi, ca jertfă pentru păcate, ca astfel noi să nu mai fim condamnați pentru ceea ce meritam. Iată marea promisiune a Evangheliei!

Isus Hristos a declarat că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16). Dar nu ar trebui să uităm niciodată că Isus S-a oferit de bunăvoie pentru noi (Evrei 9:14). Luther s-a referit la cruce ca fiind „altarul pe care Isus, mistuit de focul iubirii nemărginite care ardea în inima Lui, a adus jertfa vie și sfântă a trupului și sângelui Său în fața Tatălui, cu rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi (Evrei 5:7)” (Luther’s Works, vol. 13, Concordia Publishing House, 1956, p. 319). Hristos a murit o dată pentru totdeauna (Evrei 10:10), o singură dată (Evrei 10:12), deoarece sacrificiul Lui este suficient și nu își pierde niciodată puterea. Ba, mai mult, „dacă nu s-ar fi găsit decât un singur suflet care să accepte Evanghelia harului Său, pentru a-l salva Hristos ar fi acceptat aceeași viață de trudă și umilință și aceeași moarte înjositoare” (Ellen G. White, Divina vindecare, p. 135).

Citește din nou Ioan 3:16, înlocuind cuvintele „lumea” și „oricine” cu numele tău. Cum poți învăța permanent, mai ales când ești ispitit, să-ți însușești această minunată promisiune?

Comentariu EGW

Hristos pe cruce nu doar îi conduce pe oameni la pocăință față de Dumnezeu pentru călcarea Legii lui Hristos – pentru că, pe aceia pe care îi iartă, Dumnezeu îi face mai întâi să se pocăiască –, ci Hristos a satisfăcut dreptatea, El s-a oferit pe Sine ca ispășire. Sângele Său care a curs pentru noi și trupul Său zdrobit satisfac cerințele legii călcate și, astfel El construiește podul peste prăpastia creată de păcat. El a suferit în trup, pentru ca trupul Său străpuns și zdrobit să îl poată acoperi pe păcătosul fără apărare. Victoria câștigată la moartea Sa pe Calvar a pus capăt pentru totdeauna puterii acuzatoare a lui Satana înaintea universului și a adus la tăcere acuzațiile acestuia că pentru Dumnezeu jertfirea de sine era cu neputință și, prin urmare nu era ceva important pentru familia omenească. 
Toți cei care vor pot ajunge biruitori. Să ne dăm toate silințele să atingem standardul care a fost pus în fața noastră. Hristos ne cunoaște slăbiciunea și putem merge la El în fiecare zi pentru ajutor. Nu este nevoie să primim putere cu o lună înainte. Noi trebuie să biruim zi de zi. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 7, p. 974
Domnul Hristos a trăit, a suferit şi a murit pentru răscumpărarea noastră. El a devenit „om al durerii”, pentru ca noi să putem avea parte de bucuria veşnică. Domnul Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său iubit, plin de har şi adevăr, să vină dintr-o lume de nedescrisă slavă într-o lume mânjită şi poluată de păcat şi întunecată de umbra morţii şi blestemului. El I-a îngăduit să părăsească sânul iubirii Sale şi adorarea îngerilor spre a suferi ruşinea, insulta, umilinţa, ura şi moartea. … 
Fiul fără prihană al lui Dumnezeu a luat asupra Sa povara păcatului. El, care era una cu Dumnezeu Tatăl, a ajuns să simtă în sufletul Său teribila despărţire pe care păcatul o aduce între Dumnezeu şi om. Acest fapt a smuls de pe buzele Sale strigătul plin de durere: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46). Povara zdrobitoare a păcatului, conştienţa teribilei lui grozăvii și a despărţirii păcătosului de Dumnezeu – acestea au zdrobit inima Fiului lui Dumnezeu. 
Dar acest mare sacrificiu n-a fost făcut pentru a trezi în inima Tatălui iubire faţă de păcătos şi nici pentru a-L determina să fie binevoitor a-l mântui. O, nu! „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu” (Ioan 3:16 ). Tatăl nu ne iubeşte ca urmare a marii Sale jertfe aduse pentru noi, ci El a adus această jertfă pentru că ne iubeşte. 
Domnul Hristos a fost mijlocul prin care Tatăl a putut să-Şi reverse asupra unei lumi căzute în păcat nemărginita Sa iubire. „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19). Dumnezeu Tatăl a suferit împreună cu Fiul Său. În agonia din Ghetsimani, în moartea ispăşitoare de pe crucea Golgotei inima Iubirii infinite a plătit preţul mântuirii noastre. – Calea către Hristos, p. 13
 

7. Citește 1 Corinteni 1:18-24. Ce spune Pavel despre cruce și cum o așază în contrast cu „înțelepciunea lumii”? De ce mesajul crucii este atât de important astăzi, când predomină materialismul (ideea că întreaga realitate nu ar fi decât materie, ceea ce ar însemna că nu există Dumnezeu, nici lumea supranaturală)?

Crucea lui Hristos este punctul central al istoriei mântuirii. „Veșnicia nu va putea niciodată cuprinde adâncimea iubirii manifestate la crucea de pe Golgota. Acolo iubirea infinită a lui Hristos și egoismul fără limite al lui Satana au stat față-n față” (Stephen N. Haskell, The Cross and Its Shadow, Bible Training School, 1914). În timp ce, în umilință, Isus Se oferea pe Sine ca răscumpărare pentru omenire, Satana, în egoismul lui, Îl cufunda în suferință și agonie. Hristos nu a murit de moartea naturală pe care fiecare om trebuie să o înfrunte. El a murit de moartea a doua, astfel încât toți aceia care Îl acceptă să nu mai fie nevoiți să o îndure.

Cu privire la semnificația crucii există câteva aspecte importante de reținut: (1) Jertfa lui Hristos este revelația supremă a dreptății lui Dumnezeu în privința păcatului (Romani 3:21-26). (2) Ea reprezintă revelația supremă a iubirii lui Dumnezeu pentru cei păcătoși (Romani 5:8). (3) Crucea constituie marea sursă de putere pentru a rupe lanțurile păcatului (Romani 6:22,23; 1 Corinteni 1:17-24). (4) Ea este singura noastră speranță pentru viața veșnică (Filipeni 3:9-11; Ioan 3:14-16; 1 Ioan 5:11,12). (5) Este singurul antidot la o viitoare rebeliune în univers (Apocalipsa 7:13-17; 22:3).

Niciunul dintre aceste adevăruri esențiale despre Golgota nu poate fi exprimat de „înțelepciunea lumii”. Dimpotrivă, predicarea crucii este o „nebunie” din perspectiva înțelepciunii lumii, care adesea nici măcar nu recunoaște cel mai evident adevăr care ar putea exista, și anume faptul că, da, Creatorul există (vezi Romani 1:18-20). Înțelepciunea lumească nu-L poate recunoaște pe Isus sau mântuirea pe care El o oferă prin moartea Lui înlocuitoare pe cruce.

Indiferent de valoarea „înțelepciunii lumii”, de ce nu ar trebui niciodată ca aceasta să ne influențeze convingerile despre Isus și speranța oferită prin cruce (1 Corinteni 1:21)?

Comentariu EGW

Purtând pedeapsa păcatului, mergând El Însuşi în mormânt, Hristos a luminat mormântul pentru toţi cei care mor în credinţă. Dumnezeu, în trup omenesc, a adus la lumină viaţa şi nemurirea prin Evanghelie. Murind, Hristos a asigurat viaţa veşnică pentru toţi cei care cred în El. Murind, El l-a condamnat pe iniţiatorul păcatului şi al necredinţei să sufere pedeapsa păcatului – moartea veşnică.

Posesorul şi dătătorul vieţii veşnice, Hristos, era singurul care putea să învingă moartea. El este Răscumpărătorul nostru. – Mărturii, vol. 6, pp. 230–231

În cea dintâi manifestare a nemulţumirii sale, Satana a fost foarte viclean. El a pretins că nu vrea altceva decât să aducă o stare de lucruri mai bună, un anumit progres. El a îndepărtat perechea sfântă de Dumnezeu, sugerându-le celor doi să nu se mai supună poruncilor Lui în acelaşi punct în care mii sunt ispitiţi şi astăzi şi cad: imaginaţia lor deşartă. Adevărata cunoaştere este de origine divină. Satana a strecurat în mintea primilor noştri părinţi dorinţa după o cunoaştere speculativă, prin care le-a spus că aveau să se dezvolte, să atingă o stare mult superioară, dar, pentru a obţine acest progres, trebuiau să adopte o cale contrară voii sfinte a lui Dumnezeu, deoarece, spunea el, Dumnezeu nu voia să-i conducă spre culmile cele mai înalte. Nu era planul lui Dumnezeu ca ei să obţină cunoştinţa care îşi avea temelia în neascultare. Prin ispitele lui, Satana deschide şi înaintea lumii de astăzi acest domeniu vast, în care a căutat să-i conducă pe Adam şi pe Eva. – Mărturii, vol. 5, p. 502

„«Dacă poți!» … Toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede” (Marcu 9:23). Credința ne unește cu cerul și ne ajută să ne împotrivim puterilor întunericului. Prin Hristos, Dumnezeu oferă putere și creează posibilități pentru a transforma orice trăsătură rea și pentru a respinge orice ispită, oricât de atrăgătoare. Dar mulți au impresia că le lipsește credința și de aceea rămân departe de Hristos. Aceste suflete, în nevrednicia lor deznădăjduită, să se prindă de harul Mântuitorului lor iubitor. Nu vă uitați la voi înșivă, ci la Hristos! Acela care i-a vindecat pe bolnavi și a alungat demonii când a fost pe pământ este încă același puternic Răscumpărător. Atunci, prindeți-vă de făgăduințele Sale, care sunt asemenea unor frunze din pomul vieții: „Pe cel care vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Când veniți la El, să credeți că vă primește, căci a promis. Nu veți pieri dacă faceți lucrul acesta. Niciodată! …

„Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8).

Şi „dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8:31,32). – Divina vindecare, pp. 65–66

Studiu suplimentar: Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, capitolele 74 și 78; Calea către Hristos, capitolul 3

„Am văzut că cerul întreg este interesat de mântuirea noastră; și noi să fim indiferenți? Să fim nepăsători, ca și când ar fi un lucru de mică importanță dacă suntem salvați sau pierduți? Să desconsiderăm noi sacrificiul făcut pentru noi? Unii așa au făcut. Au desconsiderat harul care le-a fost oferit și și-au atras dezaprobarea lui Dumnezeu. Duhul lui
Dumnezeu nu poate fi întristat la nesfârșit. Dacă va mai fi întristat, curând Se va îndepărta. După ce Dumnezeu a făcut tot ce se putea face pentru a-i salva pe oameni, dacă ei dovedesc, prin viața lor, că desconsideră harul oferit de Isus, moartea va fi partea lor și va fi scump plătită. Va fi o moarte teribilă; pentru că ei vor trebui să simtă agonia pe care a simțit-o Domnul Hristos pe cruce ca să plătească mântuirea pe care ei au refuzat-o. Atunci își vor da seama ce au pierdut – viața veșnică și moștenirea nepieritoare. Marele sacrificiu făcut pentru salvarea sufletelor demonstrează care este valoarea lor. Odată pierdut, sufletul prețios este pentru totdeauna pierdut” (Ellen G. White, Mărturii, vol. 1, p. 124).

Studiu zilnic:

2 Samuel 16

2 Samuel 17

2 Samuel 18

2 Samuel 19

2 Samuel 20

2 Samuel 21

2 Samuel 22 

Ellen G. White, Rugăciunea,capitolul 8 (de la par. „Rugați-vă fără încetare”)

1. Cine blestema, vântura praf și arunca pietre împotriva lui David?

2. Cine i-a dat „bunul sfat” lui Absalom și cine l-a nimicit?

3. Care era cea mai mare nenorocire ce i s-ar fi putut întâmpla lui David?

4. Cum a fost Dumnezeu „potolit față de țară”?

5. Care este cea mai mare putere a creștinului?

Comentariu EGW

Calea către Hristos, capitolul 3, „Pocăința”.

Privire generală
Moartea înlocuitoare a Domnului Isus este adevărul de anvergură cosmică cel mai important. Isus Hristos este jertfa ispășitoare, fiindcă El a murit pentru păcatele noastre (Romani 3:25; 4:25; 1 Corinteni 15:3; Evrei 2:17; 1 Ioan 2:2; 4:10). Cea mai mare jertfă adusă vreodată a fost cea când Împăratul întregului univers a venit în lumea noastră păcătoasă, a trăit fără păcat ca om și a murit în locul nostru. Creștinismul veritabil are în centru răstignirea lui Hristos (1 Corinteni 2:2).
Ellen G. White afirmă elocvent acest lucru: „Sacrificiul Domnului Hristos ca jertfă de ispășire pentru păcat constituie marele adevăr în jurul căruia se adună toate celelalte. Pentru a fi corect înțeles și apreciat, fiecare adevăr din Cuvântul lui Dumnezeu, de la Geneza la Apocalipsa, trebuie studiat în lumina care vine de la crucea Golgotei. Vă prezint mărețul monument al milei și al regenerării, al mântuirii și al răscumpărării – Fiul lui Dumnezeu înălțat pe cruce. Aceasta trebuie să fie baza oricărei cuvântări rostite de pastorii noștri” (Slujitorii Evangheliei, p. 315). Ea adaugă: „Dintre toți cei ce poartă numele de creștini, adventiștii de ziua a șaptea ar trebui să fie cei mai remarcabili în ce privește înălțarea lui Hristos în fața lumii” (Ibidem, p. 156). Moartea lui Isus pe cruce este piatra de temelie pe care se sprijină toate învățăturile biblice.
Isus Hristos a venit din mai multe motive: (1) ca să răscumpere omenirea – El s-a născut ca om ca să moară pentru noi (Marcu 10:45; Ioan 3:16,17); (2) ca să ne dezvăluie adevăratul caracter al lui Dumnezeu (Ioan 1:14; 10:28-30; 14:6-9); (3) ca să-l învingă pe Satana și să respingă falsele lui pretenții (Matei 4:1-11; Ioan 12:31; 16:11; Evrei 2:14) și (4) ca să dovedească faptul că Adam ar fi putut asculta de Dumnezeu așa cum Domnul Hristos, în umanitatea Lui, a împlinit cu desăvârșire toată Legea și a trăit o viață sfântă, fără păcat (Psalmii 16:10; Luca 1:35; Ioan 8:46; 14:30; Faptele 2:24; 1 Corinteni 15:22,45; 1 Ioan 3:5). 

Comentariu
Robul care suferă
Despre Robul Domnului găsim în cartea Isaia cinci imnuri recunoscute de teologi: (1) Isaia 42:1-9; (2) Isaia 49:1-7; (3) Isaia 50:4-9; (4) Isaia 52:13 – 53:12 și (5) Isaia 61:1-3. Aceste poeme prezintă lucrarea lui Isus Hristos. El Și-a început slujirea publică cu pasajul din Isaia 61:1,2, care vorbește despre misiunea Lui (vezi Luca 4:16-21). Dar cea mai frumoasă și mai elaborată expunere despre semnificația morții lui Hristos din Biblie este Isaia 53. Imnul-cheie despre Robul care suferă, ce începe în capitolul 52 și continuă în capitolul 53, este simetric structurat (5 strofe, fiecare a câte 3 versuri, care pot fi marcate după cum urmează):
(1)    Isaia 52:13-15 – Enigma: Imnul începe cu o enigmă: acest Rob este înțelept și foarte înălțat, pe de o parte, dar, pe de altă parte, El este desfigurat, detestat de ceilalți și schimonosit. 
(2)    Isaia 53:1-3 – Respingerea: Aceste versete indică umilința absolută a Robului. El a suferit, a fost disprețuit și respins și a devenit un „om al durerii”. 
(3)    Isaia 53:4-6 – Ispășirea: Acest segment constituie miezul temei, exprimând motivul pentru toată suferința și moartea lui Isus. Fiindcă El „durerile noastre le-a luat asupra Lui”, „suferințele noastre le-a purtat”, a fost „străpuns pentru păcatele noastre” și „zdrobit pentru fărădelegile noastre”, iar „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor”.
(4)    Isaia 53:7-9 – Supunerea Lui: Aceste texte descriu suferința, procesul, moartea și îngroparea lui Isus. 
(5)    Isaia 53:10-12 – Înălțarea Lui: Imnul culminează cu învierea Celui care a fost jertfa pentru vină, cu reușita și victoria Lui. El îi va în­drep­tăți pe mulți pentru că „a purtat păcatele multora” și Și-a împărțit prada cu ei. Moartea Lui a fost voluntară, înlocuitoare și ispășitoare; ulterior, rezultatele morții Sale triumfătoare sunt puse în dreptul credincioșilor în cadrul lucrării Lui de mijlocire pentru ei.
Capitolul 53 din Isaia este pasajul biblic pe care îl citea eunucul etiopian. Evanghelistul Filip i-a explicat că textul conține vestea bună despre Isus Hristos. Urmarea a fost convertirea și botezul etiopianului (Faptele 8:26-39).

Hristos pe cruce – punctul central al teologiei
Paradoxal, moartea lui Isus este garanția vieții și ne aduce viața veș­nică (Ioan 3:16,17; Romani 3:22-26; 1 Ioan 5:11,12). Nicio teorie nu poate explica pe deplin uriașa semnificație a morții lui Isus pe cruce. Chiar dacă putem alcătui un întreg mozaic de motive ale morții Lui, un asemenea tablou ar surprinde doar o frântură din sensul enorm al crucii. Hristos pe cruce dezvăluie iubirea de nepătruns a lui Dumnezeu pentru păcătoși, dreptatea Sa, adevărul Său, splendoarea caracterului Său sfânt, imuabilitatea Legii Sale, natura detestabilă a păcatului, caracterul sigur al modului Său de guvernare, victoria Lui asupra păcatului, cine sunt cei implicați în marea luptă și victoria definitivă a lui Isus asupra lui Satana și a forțelor răului.
Din aceste motive, moartea lui Isus ocupă un loc decisiv și dominant în teologia noastră adventistă. Nimic nu poate înlocui rolul central și importanța supremă a morții lui Hristos (Romani 1:16,17; 3:22-26; 1 Corinteni 1:30; 2:2; Efeseni 4:21; Filipeni 1:21; Coloseni 1:27,28). Ce s-a întâmplat la cruce este un act de salvare fără egal, de nereprodus, unic, irepetabil (Evrei 9:28; 10:12,14), din care derivă toate binecuvântările mântuitoare, inclusiv lucrarea de mijlocire a lui Isus pentru noi astăzi. Nimic nu poate îmbunătăți sau completa crucea și nimeni nu mai poate adăuga nimic la sacrificiul extraordinar pe care Isus l-a făcut pentru oameni; mântuirea este completă în El (Romani 3:21-26; 1 Corinteni 1:18,23,24; 2:2; Galateni 2:16,21; Efeseni 2:4-10). Moartea ispășitoare a lui Isus la Golgota este ca un izvor din care țâșnesc toate celelalte binecuvântări sau, altfel spus, ispășirea Sa se aseamănă cu o ghindă care conține tot stejarul. 
Fără îndoială, lucrarea de ispășire a Domnului Hristos a fost de­să­vârșită. Ellen G. White explică: „Atunci când a privit la sacrificiul Fiului Său, Dumnezeu S-a înclinat în semn de recunoaștere a perfecțiunii lui. «Este suficient», a zis El. «Ispășirea este desăvârșită»” (în The Review and Herald, 24 sept. 1901; subl. ad.). „Marele nostru Preot a adus singura jertfă care are valoare pentru salvarea noastră. Când S-a dat pe Sine pe cruce, o ispășire perfectă a fost făcută pentru păcatele oamenilor” (în The Signs of the Times, 28 iun. 1899).
Isus S-a făcut păcat și blestem pentru noi (Isaia 53:3-6; 2 Corinteni 5:21; Galateni 3:13) ca noi să putem trăi. Ceea ce a fost realizat la cruce cu aproape două mii de ani în urmă trebuie să fie acum aplicat, actualizat și înglobat în viața noastră ca să fim refăcuți după chipul lui Dumnezeu și să avem viață din belșug (Ioan 10:10). Hristos este Mijlocitorul nostru (1 Timotei 2:6) fiindcă este Mântuitorul nostru. Mijlocirea Lui este o continuare a acțiunii Lui salvatoare în dreptul nostru și în acest fel aplică lucrarea Sa de la cruce în favoarea noastră. Avem nevoie de moartea și viața Lui ca să fim vii din punct de vedere spiritual (Romani 3:24,25; 5:10). Raoul Dederen evidențiază rolul central al morții lui Isus: „În timp ce jertfa pentru păcat a fost adusă o dată pentru totdeauna pe cruce (Evrei 7:27; 9:28; 10:11-14), Hristos cel înălțat la cer face disponibile pentru noi toate beneficiile jertfei Sale ispășitoare” („Christ: His Person and Work”, în Handbook of Seventh-day Adventist Theology, Review and Herald, 2000, p. 187).

Stabilitate cosmică
Întregul univers este în siguranță pentru totdeauna datorită jertfei lui Hristos. Limbajul omenesc nu este în stare să descrie măreția și uriașele ei beneficii (Coloseni 1:19,20; 2:15; Efeseni 1:10; 6:12; Filipeni 2:9,10). Răzvrătirea și păcatul nu vor mai avea loc niciodată în cer datorită sacrificiului suprem al lui Isus Hristos la Golgota.
Ellen G. White explică adecvat că binele întregului univers de-a lungul veacurilor depinde de lucrarea pe care Isus a realizat-o la cruce: „Nu doar oamenii, ci și îngerii Îi vor atribui onoare și slavă Răscumpărătorului, fiindcă până și ei sunt în siguranță doar datorită suferințelor Fiului lui Dumnezeu. Locuitorii lumilor necăzute sunt feriți de apostazie prin eficacitatea a ceea ce a avut loc la cruce. Ea [crucea] este cea care a dezvăluit de fapt amăgirile lui Satana și i-a respins pretențiile. Nu doar cei care sunt spălați în sângele lui Isus, ci și sfinții îngeri sunt atrași la El prin actul Lui suprem de oferire a propriei vieți pentru păcatele lumii” (Manuscris nepublicat, MS 41, 1892).
„Când Hristos a strigat: «S-a sfârșit!», lumile necăzute au fost puse la adăpost. Pentru ele, lupta s-a dat și victoria a fost câștigată. De atunci înainte, Satana nu avea să mai beneficieze de simpatia universului. Argumentului adus de diavol, și anume că lepădarea de sine era imposibilă pentru Dumnezeu și prin urmare pe nedrept pretinsă de la ființele inteligente create de El, i s-a dat un răspuns pentru totdeauna. Pretențiile lui Satana au fost înlăturate definitiv. Universul ceresc și-a găsit siguranța într-o supunere pe vecie” (în The Review and Herald, 12 martie 1901, p. 271).
„Îngerii Îi atribuie onoare şi slavă lui Hristos, deoarece nici chiar ei nu sunt în siguranță decât dacă privesc la suferințele Fiului lui Dumnezeu. Îngerii cerului sunt feriţi de apostazie prin eficacitatea a ceea ce a avut loc la cruce. Fără cruce, ei nu ar fi mai feriți de rău decât au fost îngerii înainte de căderea lui Satana” (în The Signs of the Times, 30 decembrie 1889, p. 345).

Știința crucii
Ellen G. White declară: „Scopul minunat al harului lui Dumnezeu, taina iubirii răscumpărătoare, constituie subiectul pe care îngerii doresc să-l adâncească şi va fi obiectul lor de studiu de-a lungul veacurilor nesfârşite. Atât cei răscumpăraţi, cât şi fiinţele necăzute vor descoperi în crucea lui Hristos ştiinţa şi cântecul lor” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 19, 20; vezi și Tragedia veacurilor, p. 651, 652).
Ellen G. White ne sfătuiește să ne însușim știința crucii și să le-o predăm și tinerilor noștri: „Dezvăluirea iubirii lui Dumnezeu față de oameni se concentrează la cruce. Limba nu poate descrie semnificaţia ei deplină, pana de scris nu o poate zugrăvi, mintea omului nu o poate cuprinde. [...] Hristos răstignit pentru păcatele noastre, Hristos înviat, Hristos înălţat la cer – aceasta este ştiinţa mântuirii pe care trebuie să ne-o însușim și să o transmitem mai departe” (Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 178). „Tinerii să facă din Cuvântul lui Dumnezeu hrana minții și a sufletului. Crucea lui Hristos să facă obiectul de studiu al întregii educații, centrul oricărei învățături și al oricărui studiu” (Divina vindecare, p. 460).

Aplicație
1. Care este sensul următoarei afirmații a lui Ellen G. White: „Taina crucii explică toate celelalte taine” (Tragedia veacurilor, p. 652)?
2. Dacă de-a lungul veșniciei vom studia știința mântuirii și vom găsi mereu ceva nou de admirat și de care să fim uimiți, ce ne spune acest fapt despre semnificația morții lui Hristos la Golgota?
3. Pavel afirmă că pentru unii crucea este o nebunie, iar pentru alții este o pricină de poticnire. Pentru cei credincioși, ea este „puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1:24). De ce crezi că Pavel este îndreptățit să facă o asemenea afirmație?