Pasaje care se contrazic?

Petru ne avertizează: „Fiți totdeauna gata să răspundeți oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi” (1 Petru 3:15). Pavel ne îndeamnă și el: „Propovăduiește Cuvântul, stăruiește asupra Lui la timp și ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea și învățătura. Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învățătura sănătoasă” (2 Timotei 4:2,3). Prin urmare, ar trebui să analizăm nu doar acele pasaje care pot fi explicate ușor în acord cu convingerile noastre, ci să abordăm și pasajele care sunt de obicei folosite pentru a da o învățătură diferită de ceea ce credem noi.

Să urmăm exemplul inspirator al lui Isus. „Hristos Însuşi n-a lăsat nerostit niciun singur cuvânt din adevăr, dar l-a rostit întotdeauna cu iubire. [...] El n-a fost niciodată aspru, n a rostit niciodată în mod inutil vreun cuvânt sever, niciodată n-a provocat unei inimi sensibile o suferinţă nenecesară. El n-a criticat slăbiciunea omenească” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 353).

De înțeles:

Pasajele provocatoare folosite de unii ca să justifice noțiunea de nemurire naturală a sufletului ar trebui să ne întărească propriile convingeri și să ne ajute să răspundem cu bunăvoință celor care pun sub semnul întrebării învățătura Bibliei.

26 noiembrie: Ziua Prevenirii Violenței

Comentariu EGW

O înțelegere corectă a cuvântului Scripturii, a ceea ce „Este scris”, cu privire la starea celor morți este esențială pentru vremea de acum. Cuvântul lui Dumnezeu declară că morții nu știu nimic, și ura, și dragostea lor au pierit. Noi trebuie să mergem la cuvântul sigur al profeției și să recunoaștem autoritatea lui. Doar dacă avem o bună cunoaștere a Scripturii, atunci când puterea făcătoare de minuni a lui Satana se va manifesta în lume, nu vom putea fi amăgiți să numim aceste minuni lucrări ale lui Dumnezeu, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu declară că, dacă va fi cu putință, chiar cei aleși vor fi prinși în capcanele amăgirilor lui Satana. Noi nu trebuie să lăsăm din mână Scriptura. Dacă reușește să te facă să crezi că în Cuvântul lui Dumnezeu sunt și lucruri care nu sunt inspirate, Satana va fi gata să-ți prindă în capcană sufletul. Noi nu trebuie să ne simțim în siguranță, să fim siguri pe noi, însă, în același timp, trebuie să cunoaștem adevărul . – Review and Herald, 18 decembrie 1888

În timpul acesta sunt prezentate tot felul de amăgiri. Adevărurile cele mai simple ale Cuvântului lui Dumnezeu sunt acoperite de o masă de teorii inventate de oameni. Idei false mortale sunt prezentate ca fiind un adevăr în fața căruia toți trebuie să se închine. Simplitatea adevăratei evlavii este îngropată sub tradiție.

Învățătura despre nemurirea naturală a sufletului este una dintre ideile false prin care vrăjmașul îi înșală pe oameni. Ideea aceasta falsă este aproape universal răspândită. ... Aceasta este una dintre minciunile concepute în sinagoga vrăjmașului, care face parte din vinul otrăvitor al Babilonului. „… Toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei și împărații pământului au curvit cu ea și negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei.” „Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: «Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu fiți loviți cu urgiile ei!»” – Evanghelizare, p. 247

Subiectul despre starea omului în moarte, faptul că sufletul nu este nemuritor, de asemenea, trebuie să fie tratat cu o mare grijă, ca nu cumva introducerea lui să provoace o controversă adâncă și agitată, care va închide ușa pentru o cercetare ulterioară a adevărului.

Când ne adresăm minții oamenilor este nevoie de o mare înțelepciune, chiar și când prezentăm dovezile nădejdii care este în noi. … Care este nădejdea pentru care trebuie să dăm un motiv? Este nădejdea vieții veșnice prin Isus Hristos. ... Voi insistați prea mult asupra ideilor și doctrinelor specifice, iar inima celui necredincios nu este sensibilizată. A încerca să-l impresionați, este ca și când a-i încerca să lovești un fier rece. ...

Avem nevoie continuu de înțelepciune pentru a ști când să vorbim și când să păstrăm tăcerea. Totuși, când vorbim despre nădejdea vieții veșnice, suntem întotdeauna în siguranță deplină. Iar când inima este întru totul sensibilizată și supusă de dragostea lui Isus, se va pune întrebarea: „Doamne, ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?” – Letter 12, 1890

1. De ce pasajul din Luca 16:19-31 nu este o descriere literală a vieții de dincolo?

Unii teologi sugerează că pasajul din Luca 16:19-31 ar trebui interpretat literal, și anume ca o descriere a stării morților. Dar această perspectivă ar duce la numeroase concluzii nebiblice și ar contrazice multe pasaje pe care deja le-am analizat. În primul rând, ar trebui să admitem că raiul și iadul sunt suficient de aproape cât să permită o conversație între locuitorii lor (Luca 16:23-31). Ar mai trebui să presupunem și că în viața de după moarte, în timp ce corpul zace în mormânt, rămâne o formă conștientă a sufletului care are ochi, un deget, o limbă și care simte până și setea (Luca 16:23,24). Dacă aceasta ar fi o descriere a stării omului în moarte, atunci cu siguranță raiul nu ar fi un loc al bucuriei, fiindcă cei salvați ar putea să urmărească nesfârșitele chinuri ale celor dragi pierduți și chiar să dialogheze cu ei (Luca 16:23-31). Cum ar putea o mamă să fie fericită în rai în timp ce se uită la agonia continuă a iubitului ei copil din iad? Într-un asemenea context, ar fi practic imposibil de împlinit promisiunea lui Dumnezeu că nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere (Apocalipsa 21:4).

Din cauza unor astfel de incoerențe, mulți teologi moderni consideră narațiunea despre Lazăr și omul bogat drept o ilustrație în care nu toate detaliile pot fi interpretate literal. George E. Ladd, deși nu este adventist, pare să fie adventist când afirmă că această povestire a fost probabil „o parabolă cu elemente împrumutate din gândirea iudaică a vremii și nu are scopul de a transmite nimic despre starea morților” („Eschatology”, în The New Bible Dictionary, Eedermans, 1962, p. 388). Pilda bogatului nemilostiv prezintă un contrast izbitor între bine îmbrăcatul „bogat” și „un sărac numit Lazăr, plin de bube” (Luca 16:19,20). Pasajul transmite că: (1) statutul și recunoașterea socială din prezent nu reprezintă un criteriu pentru răsplata viitoare și (2) destinul veșnic al fiecărei persoane este decis în această viață și nu poate fi schimbat în viața de dincolo (Luca 16:25,26).

Citește Luca 16:31. Ce mesaj ar trebui să ne însușim din cuvintele tari ale lui Isus cu privire la autoritatea Bibliei și modul în care ne raportăm la ea?

Comentariu EGW

În parabola despre omul bogat și săracul Lazăr, Domnul Hristos arată că destinul veșnic al oamenilor este hotărât în timpul acestei vieți. Harul lui Dumnezeu îi este oferit fiecărui suflet de-a lungul timpului de probă. Dar, dacă își risipesc ocaziile, dedicându-se satisfacțiilor egoiste, oamenii se despart singuri de viața veșnică. După moarte, nu le va mai fi acordat niciun alt timp de probă. Oamenii așază, prin propria alegere, o prăpastie de netrecut între ei și Dumnezeu.
Această parabolă prezintă un contrast între bogații care nu s-au încrezut în Dumnezeu și săracii care au avut încredere în Dumnezeu și au depins de El. Domnul Hristos arată că va veni timpul când poziția celor două categorii de oameni va fi inversată. Într-o zi, cei care sunt săraci în privința bunurilor lumești, dar care se încred în Dumnezeu și sunt răbdători în suferință, vor fi înălțați mai presus de cei care acum dețin cele mai înalte poziții pe care le poate oferi lumea, dar care nu și-au încredințat viața în mâna lui Dumnezeu. – Parabolele Domnului Hristos, p. 260 
În această parabolă, Domnul Hristos îi întâmpina pe oameni pe terenul lor. Mulți dintre cei care ascultau cuvintele Domnului Hristos susțineau doctrina care spunea că, între moarte și înviere, cel decedat se află într-o stare de conștiență. Mântuitorul cunoștea ideile lor și Și-a formulat parabola în așa fel încât să le transmită câteva adevăruri importante, tocmai prin intermediul acestor păreri preconcepute. El ținea în fața ascultătorilor Săi o oglindă în care să se poată vedea pe ei înșiși în adevărata lor relație cu Dumnezeu. Domnul a folosit acea opinie larg răspândită pentru a le comunica ideea pe care dorea să o evidențieze mai presus de toate celelalte, și anume că niciun om nu este prețuit pentru posesiunile lui, deoarece ele îi aparțin doar ca un împrumut din partea Domnului. Folosirea greșită a acestor daruri îl va așeza mai prejos de cei mai săraci și mai nenorociți dintre oamenii care Îl iubesc pe Dumnezeu și se încred în El. – Parabolele Domnului Hristos, p. 263 
În încheierea istoriei omului bogat din parabolă sunt descrise evenimentele finale din istoria acestui pământ. Bogatul pretindea că este un fiu al lui Avraam, dar era despărțit de Avraam printr-o prăpastie de netrecut, printr-un caracter care se formase greșit. Avraam I-a slujit lui Dumnezeu, urmând Cuvântul Său cu credință și supunere. Dar bogatul a fost nepăsător față de Dumnezeu și față de nevoile omenirii suferinde. Prăpastia cea mare dintre el și Avraam era prăpastia neascultării. ... 
Când vocea lui Dumnezeu îi va învia, cei morți vor ieși din mormânt cu aceleași pofte și pasiuni, aceleași preferințe și aceleași repulsii pe care le-au cultivat în timpul vieții. Dumnezeu nu face nicio minune pentru a recrea un om care nu a vrut să fie recreat atunci când i s-au acordat toate ocaziile și i s-au asigurat toate condițiile favorabile. ... A învăța de la Domnul Hristos înseamnă a primi harul Lui, care este caracterul Său. Dar cei care nu prețuiesc și nu folosesc ocaziile valoroase și influențele sfinte care le-au fost acordate pe pământ nu sunt pregătiți să ia parte la închinarea curată din cer. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 269–271 
Luni, 21 noiembrie
 

Unul dintre textele biblice cel mai des folosite pentru a dovedi că sufletul este nemuritor e Luca 23:43. Citește-l în mai multe traduceri și versiuni ale Bibliei și vei observa că aproape toate îl redau la fel, dând impresia că exact în ziua în care a murit Isus, El și tâlharul au fost împreună în rai. Nu ar trebui să fim surprinși, deoarece aceste traduceri sunt realizate de specialiști care cred în nemurirea naturală a sufletului. Dar este aceasta cea mai bună traducere a textului?

2. Compară Luca 23:43 cu Ioan 20:17 și cu Ioan 14:1-3. În ce mod promisiunea făcută tâlharului pocăit de pe cruce ar trebui interpretată în lumina cuvintelor lui Isus adresate Mariei Magdalena și a făgăduinței făcute ucenicilor?

Supoziția că Isus și tâlharul au mers în rai în aceeași zi contrazice cuvintele lui Isus adresate Mariei Magdalena după înviere, care transmit că El încă nu mersese în prezența Tatălui în cer (Ioan 20:17). Această idee greșită, și anume că Isus și tâlharul pocăit au mers în cer în aceeași zi, mai contrazice și promisiunea făcută de Isus ucenicilor că aveau să fie luați la cer abia la a doua Sa venire (Ioan 14:1-3).

Problema în Luca 23:43 este dacă adverbul „astăzi” (gr., sēmeron) determină verbul care vine după el („a fi”) sau pe cel de dinaintea lui („a spune”). Wilson Paroschi admite că gramatical este practic imposibil de stabilit alternativa corectă. „Luca însă are tendința clară de a folosi acest adverb legat de verbul care este în fața lui. Acesta este cazul în 14 din cele 20 de folosiri ale lui sēmeron din Luca și din Faptele apostolilor” („The Significance of a Comma: An Analysis of Luke 23:43”, în Ministry, iunie 2013, p. 7). Așadar interpretarea cea mai firească a versetului 43 din Luca 23 ar fi: „Adevărat îți spun astăzi, vei fi cu Mine în rai.” Formularea „îți spun astăzi” evidențiază relevanța și solemnitatea afirmației: „vei fi cu Mine în rai”. Pe scurt, Isus îi promitea tâlharului, chiar atunci și acolo, că avea să fie mântuit. De altfel, versiunea EDCR a Bibliei Cornilescu (vezi în aplicația YouVersion) redă astfel într-o notă acest text: „Adevărat îți spun astăzi: vei fi cu Mine în rai.”

Citește Luca 23:39-43. În ciuda păcatului său, a faptului că nu avea nimic de oferit lui Dumnezeu, tâlharului pocăit i s-a promis viața veșnică în Hristos. În ce fel acest episod transmite marele adevăr al mântuirii doar prin credință? În ce privințe suntem și noi exact ca acel tâlhar? În ce fel ne deosebim?

Comentariu EGW

Acum, când atârna pe cruce, încă mai ajungea până la El sunetul râsetelor și al blestemelor. Cu inima plină de dor, El a fost atent să audă vreo expresie a credinței din partea ucenicilor Săi. Dar El a auzit numai cuvinte de jale: „Noi trăgeam nădejde că El este Acela, care va izbăvi pe Israel”. Cât de mângâietoare a fost atunci pentru Mântuitorul exprimarea credinței și a iubirii din partea tâlharului muribund! În timp ce conducătorii iudeilor Îl tăgăduiau și chiar ucenicii se îndoiau de divinitatea Lui, sărmanul tâlhar, pe pragul veșniciei, Îl numește Domn pe Isus. Mulți au fost gata să-L numească Domn atunci când făcea minuni sau după ce S-a ridicat din mormânt, dar nimeni altul, în afară de tâlharul pocăit, care a fost salvat în ceasul al unsprezecelea, nu L-a recunoscut atunci când, muribund, atârna pe cruce. …

„Îți spun astăzi, vei fi cu Mine în rai.” Domnul Hristos nu i-a făgăduit tâlharului că va fi cu El în paradis în ziua aceea. Nici El nu mergea în ziua aceea în paradis. El a dormit în mormânt, iar în dimineața învierii a spus: „… încă nu M-am suit la Tatăl Meu” (Ioan 20:17). Dar, în ziua răstignirii, ziua aparentei înfrângeri și întunecimi, a fost dată făgădu­ința: „Astăzi”, pe când murea ca un răufăcător pe cruce, Domnul Hristos îl asigură pe bietul păcătos: „Vei fi cu Mine în rai”. – Hristos, Lumina lumii, pp. 750–751

Domnul Isus i-a spus Mariei: „Nu Mă ține, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu.” Pe cruce, când Isus a închis ochii în moarte, sufletul Său nu a plecat imediat la cer, așa cum cred unii – cum ar putea fi adevărate cuvintele lui: „…încă nu M-am suit la Tatăl Meu”? Spiritul lui Isus a dormit în mormânt împreună cu trupul Lui, și nu și-a luat zborul spre cer, păstrându-și acolo o existență separată de corp, ca să privească la ucenicii care jeleau în timp ce îmbălsămau corpul din care sufletul zburase. Tot ce cuprind viața și rațiunea lui Hristos a rămas împreună cu trupul Său în mormânt și, când a ieșit de acolo a ieșit ca o ființă completă, nu a trebuit să-Și cheme spiritul din cer. El a avut putere să Își dea viața și să Și-o ia iarăși. – Comentariile lui Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 5, p. 1150

Mântuitorul milostiv stă chiar lângă tine, gata să te ajute. El va trimite toți îngerii din slavă să te ajute când te lupți să învingi păcatul, pentru ca Satana să nu te poată birui. Hristos … a luat asupra Sa natura omenească ca să poată coborî la om în ispitele de care este asaltat. Răscumpărătorul nostru știe exact cum să ne ajute pe fiecare în luptele pe care le avem. – In Heavenly Places, p. 263

4. Citește 1 Petru 3:13-20. Cum le-a predicat Hristos „duhurilor din închisoare [...] în zilele lui Noe”? (Vezi și Geneza 4:10.)

Comentatorii care cred în nemurirea naturală a sufletului susțin că Hristos le-a predicat „duhurilor din închisoare” (1 Petru 3:19) în timp ce El încă Se odihnea în mormânt. Din perspectiva lor, spiritul Lui lipsit de trup s-a dus în iad și le-a predicat spiritelor fără trup ale antediluvienilor. Dar această idee fantezistă este inacceptabilă biblic, fiindcă nu există o a doua posibilitate de salvare pentru cei morți (Evrei 9:27,28). De ce le-ar predica Isus celor fără nicio altă șansă la mântuire? În același timp, această teorie contrazice învățătura Bibliei că morții rămân inconștienți în mormânt până la învierea finală (Iov 14:10-12; Psalmii 146:4; Eclesiastul 9:5,10; 1 Corinteni 15:16-18; 1 Tesaloniceni 4:13-15). În plus, și dacă am presupune că, în timp ce Se afla cu trupul în mormânt, Isus a coborât în iad ca să le predice antediluvienilor nelegiuiți, de ce doar aceștia să fi auzit mesajul Lui? Să nu fi fost și alți oameni pierduți care să ardă în iad cu ei?

Este lipsită de sens și sugestia că Isus le-ar fi predicat îngerilor căzuți neascultători din zilele lui Noe. În timp ce despre „duhurile din închisoare” se spune că „fuseseră răzvrătite odinioară” (1 Petru 3:19,20), Biblia spune că îngerii răi sunt în continuare răzvrătiți astăzi (Efeseni 6:12; 1 Petru 5:8). Mai mult, îngerii căzuți sunt „puși în lanțuri veșnice, în întuneric”, „pentru judecata zilei celei mari” (Iuda 6), fără nicio posibilitate de a fi salvați. De remarcat că duhurile din închisoare din 1 Petru 3:19 sunt identificate în versetul 20 cu antediluvienii răzvrătiți din „zilele lui Noe”. Termenul „duh” (gr., pneuma) este folosit în acest text (și în tot Noul Testament, precum 1 Corinteni 16:18; Galateni 6:18) cu referire la oameni vii care aud și acceptă invitația la mântuire. Cuvintele „în închisoare” se referă, evident, nu la o închisoare propriu-zisă, ci la închisoarea păcatului în care se află natura umană nenăscută din nou (Romani 6:1-23; 7:7-25). Isus le-a predicat antediluvienilor nepocăiți prin intermediul lui Noe, care a fost instruit de Dumnezeu (Evrei 11:7) și a devenit un „propovăduitor al neprihănirii” pentru contemporanii săi (2 Petru 2:5). Versetele lui Petru au fost scrise în contextul a ceea ce înseamnă a fi credincios; ele nu constituie un comentariu cu privire la starea morților.

Comentariu EGW

Dumnezeu le-a oferit [antediluvienilor] o sută douăzeci de ani de probă și în acest timp le-a vorbit prin Metusala, Noe și mulți alți slujitori ai Săi. Dacă ar fi ascultat cuvintele acestor martori credincioși, dacă s-ar fi pocăit și I-ar fi fost credincioși Domnului, El nu i-ar fi nimicit. …

„Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările Diavolului.” Hristos a fost angajat în această luptă în vremea lui Noe. Glasul Lui le-a vorbit locuitorilor lumii vechi, prin mesaje de avertizare, mustrare și invitații. El le-a acordat oamenilor 120 de ani ca timp de probă, în care să se pocăiască. Dar oamenii au ales înșelăciunile lui Satana și au pierit în apele potopului. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 1, p. 1088

Păcatele pentru care nu s-au pocăit și n-au fost părăsite nu vor fi iertate și nici șterse din cărți, ci vor sta ca mărturie împotriva păcătosului în ziua lui Dumnezeu. Poate că faptele rele au fost săvârșite la lumina zilei sau în întunericul nopții, dar au fost deschise și descoperite înaintea Aceluia cu care avem de-a face. Îngerii lui Dumnezeu au fost martori la fiecare păcat și l-au înregistrat în rapoartele care nu greșesc. Păcatul poate fi ascuns, negat, acoperit ca să nu fie știut de tată, de mamă, de soție, de copii și de prieteni; nimeni altul în afară de făptașul vinovat n-ar putea să aibă nici cea mai slabă bănuială cu privire la păcat; dar el este descoperit în fața inteligențelor cerului. Întunericul nopții celei mai întunecate, tăinuirea cea mai meșteșugită nu sunt în stare să acopere nici măcar un gând de cunoașterea Celui veșnic. Dumnezeu are un raport exact cu privire la orice faptă nedreaptă și lucrare necinstită. El nu este indus în eroare de aparența de evlavie. El nu face greșeli în aprecierea caracterului. Oamenii pot fi înșelați de cei stricați cu inima, dar Dumnezeu pătrunde prin toate prefăcătoriile și citește viața interioară. …

Așa după cum trăsăturile feței sunt reproduse cu o exactitate fără greș pe planșeta lăcuită a artistului, tot astfel caracterul este reprodus cu credincioșie în cărțile de sus. Și totuși, cât de puțin interes se manifestă cu privire la raportul care trebuie să fie supus privirii ființelor cerești! Dacă s-ar putea da la o parte vălul care desparte lumea vizibilă de cea invizibilă, iar fiii oamenilor l-ar vedea pe îngerul raportor înregistrând orice cuvânt și faptă cu care vor trebui să se întâlnească la judecată, câte cuvinte care se rostesc zilnic ar rămâne nerostite și câte fapte ar rămâne nefăcute! – Tragedia veacurilor, pp. 486–487

5. Citește Apocalipsa 6:9-11. Cum pot striga de „sub altar” „sufletele” martirilor morți?

Ruperea celei de-a cincea peceți din Apocalipsa dezvăluie o scenă neobișnuită. Sufletele martirilor sunt văzute, metaforic vorbind, „sub altar” strigând către Dumnezeu după răzbunare (Apocalipsa 6:9-11). Unii comentatori tind să identifice acest „altar” cu altarul tămâierii menționat în legătură cu a șaptea pecete (Apocalipsa 8:1-6). Dar referirea la „sânge” (în loc de „tămâie”) din Apocalipsa 6:9-11 ne face să vedem aici o trimitere la altarul pentru arderea-de-tot, pe care se vărsa sângele jertfelor (Leviticul 4:18,30,34). După cum se obișnuia ca altarul să fie uns cu sângele jertfelor, și sângele martirilor s-a vărsat simbolic pe altarul lui Dumnezeu, când martirii și-au pierdut viața rămânând credincioși Cuvântului lui Dumnezeu și mărturiei lui Isus (Apocalipsa 6:9; vezi și Apocalipsa 12:17; 14:12). Și „sufletele” de sub altar reprezintă un simbol. Luate literal, ar trebui să concluzionăm că martirii nu sunt pe deplin fericiți în cer, fiindcă încă strigă să fie răzbunați. Nu prea par să se bucure de răsplata mântuirii, nu-i așa? Dorința de răzbunare îți poate face viața foarte nefericită. Dar să îți facă nefericită și moartea?

Este important să ne amintim că Ioan nu a văzut cerul așa cum este în realitate. „Nu există cai albi, roșii, negri sau galbeni, călăriți de războinici. Isus nu apare acolo sub forma unui miel cu o rană de cuțit care sângerează. Cele patru fiare nu reprezintă creaturi înaripate reale cu trăsăturile specifice respectivelor animale. [...] În același fel, nu există «suflete» care stau sub vreun altar din cer. Întreaga scenă constituia o reprezentare plastică și simbolică” (Comentariul biblic adventist, vol. 7, p. 778). George E. Ladd, neadventist fiind, nota: „În exemplul de față [Apocalipsa 6:9-11], altarul este clar cel al jertfelor, pe care se vărsa sângele jertfei. Faptul că Ioan a văzut sufletele martirilor sub altar nu are nicio legătură cu starea morților sau cu situația lor din stadiul intermediar; este doar un mod viu de a reprezenta faptul că ei au fost martirizați în Numele Dumnezeului lor” (A Commentary on the Revelation of John, p. 103).

Cine (mai ales dintre victimele nedreptății) nu a strigat să se facă dreptate? De ce noi, prin credință, trebuie să avem încredere că în final dreptatea, care lipsește atât de mult în această lume, se va face negreșit? Ce mângâiere găsești în această promisiune minunată?

Comentariu EGW

Când a fost ruptă pecetea a cincea, Ioan a văzut în viziune, sub altar, mulțimea celor care au fost omorâți din cauza Cuvântului lui Dumnezeu și a mărturiei lui Isus Hristos. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 7, p. 968 
Dumnezeu a lucrat întotdeauna pentru copiii Săi, când ei se aflau în situația cea mai critică, atunci când se părea că nu mai este nicio speranță ca ruina să fie evitată. Planurile oamenilor răi, vrăjmașii bisericii, sunt supuse puterii Sale și providenței Sale cârmuitoare! El poate mișca inimile oamenilor de stat, mânia celor turbulenți și nemulțumiți, a celor care Îl urăsc pe Dumnezeu, adevărul și poporul Său, poate să fie potolită așa cum se potolesc apele dacă El le poruncește să se liniștească. Rugăciunea mișcă brațul Celui Atotputernic. Acela care face stelele să meargă în ordine pe bolta cerului, al cărui glas controlează valurile adâncimilor de ape, același Creator infinit va lucra în favoarea poporului Său, dacă acesta Îl cheamă în credință. El va ține în frâu forțele întunericului până când avertizarea este dată lumii și toți cei ce o vor asculta vor fi pregătiți pentru luptă. – Mărturii, vol. 5, p. 452
Întregul sistem de principii și de învățături religioase, care ar trebui să constituie temelia și structura vieții sociale, pare a fi un edificiu gata să se prăbușească în ruină.
Criminalii cei mai josnici, când sunt aruncați în închisoare pentru abaterile lor, sunt făcuți adesea primitorii darurilor și atențiilor ca și când ar fi obținut o distincție de invidiat. Se face o mare publicitate caracterului și crimelor lor. Presa publică amănunte revoltătoare cu privire la vicii, inițiindu-i în felul acesta și pe alții în practicarea înșelătoriei, furtului și a crimei, iar Satana tresaltă pentru succesele planurilor lui diabolice. … 
Curțile de justiție sunt corupte. Conducătorii sunt mânați de dorința după câștig și de iubirea de plăceri senzuale. Necumpătarea a întunecat facultățile multora, așa încât Satana are stăpânire aproape deplină asupra lor. Juriștii sunt pervertiți, mituiți, înșelați. Beția și petrecerile, pasiunea, gelozia, necinstea de orice fel sunt prezente printre aceia care administrează legile. „Adevărul s-a poticnit în piața de obște și neprihănirea nu poate să se apropie” (Isaia 59:14). – Tragedia veacurilor, pp. 585–586 
Răbdarea lui Dumnezeu are totuși limite. Hotarul îndelungii Sale răbdări poate fi ajuns și atunci El va pedepsi cu siguranță. Și, când ajunge la cazul păcătosului încrezut în sine, El nu Se va opri până nu îl va nimici cu desăvârșire. – Comentariile lui Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 3, p. 1166 
 

Studiu suplimentar: Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, capitolul 21; Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, capitolul 78; Principiile fundamentale ale educației creștine, capitolul „Profesorii – exemple de integritate creștină”

„În parabola despre omul bogat și săracul Lazăr, Domnul Hristos arată că destinul veșnic al oamenilor este hotărât în timpul acestei vieți. Harul lui Dumnezeu îi este oferit fiecărui suflet de-a lungul timpului de probă. Dar, dacă își risipesc ocaziile, dedicându-se satisfacțiilor egoiste, oamenii se despart singuri de viața veșnică. După moarte nu le va mai fi acordat niciun alt timp de probă. Oamenii așază, prin propria alegere, o prăpastie de netrecut între ei și Dumnezeu” (Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 260).

„Când martirajul părea singura cale de a scăpa de chin, primii creştini se bucurau că erau consideraţi demni să sufere pentru Hristos, care a fost crucificat pentru ei. Exemplul lor valoros va fi o mângâiere şi o încurajare pentru poporul lui Dumnezeu care va trece printr-un timp de criză cum nu a mai fost niciodată” (Ellen G. White, Mărturii, vol. 5, p. 213).

Studiu zilnic:

1 Împărați 13

1 Împărați 14

1 Împărați 15

1 Împărați 16

1 Împărați 17

1 Împărați 18

1 Împărați 19

Ellen G. White, Rugăciunea, capitolul 10

1. Cât timp au stat unul lângă altul măgarul și leul din 1 Împărați 17?

2. Ce expresie folosește autorul cărții 1 Împărați pentru a descrie păcatul dintre David și Bat-Șeba?

3. Ce meniu zilnic primea Ilie lângă pârâul Cherit, când și de câte ori?

4. Ce a mâncat Ilie înainte de a călători spre muntele lui Dumnezeu?

5. Care este sfatul pentru rugăciunile lungi și rostite cu voce puternică?

Comentariu EGW

Studiu suplimentar

Principiile fundamentale ale educației creștine, capitolul „Profesorii – exem­ple de integritate creștină” (prima parte) p. 504.

Privire generală

Acest studiu analizează pasajele biblice indicate de unii că ar susține nemurirea sufletului și/sau existența unui iad care arde veșnic. Pasajele sunt următoarele:

(1) Luca 16:19-31 – o parabolă despre un om bogat și un om sărac, pe nume Lazăr. Deși unii susțin că această parabolă este o descriere literală a vieții de după moarte, un studiu mai aprofundat asupra contextului demonstrează că Isus a folosit mai degrabă parabola pentru (a) a arăta că statutul de bogat nu garantează intrarea în cer și (b) a-i îndemna pe oameni să asculte de Scripturi.

(2) Luca 23:43 – Isus îi spune tâlharului de pe cruce: „Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.” La o comparare cu alte pasaje, în care Isus afirmă că nu Se suise încă la Dumnezeu în duminica învierii (Ioan 20:17) și că noi vom fi cu El după ce Se va întoarce să ne ia (Ioan 14:1-3), reiese clar că Isus nu promite că El și tâlharul aveau să se întâlnească în cer chiar în acea zi. Mai degrabă, tâlharul va merge în cer după înviere. Întreaga propoziție a lui Isus este fără echivoc: „Îți spun astăzi: vei fi cu Mine în rai” (EDCR, notă la Luca 23:43).

(3) Filipeni 1:21-24 și 1 Tesaloniceni 4:13-18 – Pavel spune că el abia așteaptă să fie „cu Domnul”, dar nu precizează intervalul de timp dintre moartea și învierea sa.

(4) 1 Petru 3:13-20 – Faptul că Isus le-a predicat „duhurilor din închisoare [...] în zilele lui Noe” nu înseamnă că El a transmis personal un mesaj antediluvienilor neascultători din iad, ci constituie, în schimb, o avertizare cu privire la închisoarea păcatului, rostită de Noe prin Duhul Sfânt.

(5) Apocalipsa 6:9-11 – Sufletele martirilor care strigă după dreptate de sub altarul arderilor-de-tot nu sunt suflete în sens literal; acestea sunt un simbol al acelora care au fost omorâți datorită credincioșiei lor față de Dumnezeu.

Comentariu

Să analizăm mai îndeaproape două dintre pasajele studiate în această săptămână: (1) bogatul și Lazăr (Luca 16:19-31) și (2) sufletele martirilor care strigă după răzbunare (Apocalipsa 6:9-11).

Bogatul și Lazăr (Luca 16:19-31)

Isus a povestit despre omul bogat și despre Lazăr pentru a demonstra cât de importante sunt alegerile pe care le facem cât suntem în viață. Isus nu a spus această ilustrație ca să ne ofere informații despre viața de după moarte. Persoana sau lucrul căruia îi suntem consacrați aici – fie că e vorba sau nu de Hristos – nu se mai poate schimba după moarte (Evrei 9:27).

Mai mult, parabola subliniază că, dacă cineva nu are grijă să se lase învățat de Scripturi, atunci, și dacă ar vedea pe un om sculându-se dintre morți, nu va fi convins să creadă. Cu alte cuvinte, dacă un om are acces la Scripturi și cu toate acestea nu își schimbă comportamentul, și în cazul în care ar veni cineva la el să-i spună despre un iad îngrozitor, tot nu ar conta pentru el. Isus exprimă clar că un om fie are o inimă deschisă față de Dumnezeu, fie o inimă împietrită și că doar atitudinea sau deschiderea inimii lui față de Dumnezeu va fi elementul care îl va duce la pocăință și la o viață schimbată (Ezechiel 36:26,27). Nu avem nicio scuză, pentru că toți avem nevoie de Scripturile care ne spun despre Dumnezeu (Luca 16:29-31).

Nimic din contextul acestei parabole nu sugerează că Isus aborda aici starea morților. În schimb, în pasajul anterior, Isus predică despre egoism, câștigul necinstit și buna administrare, cu precădere a banilor. Apoi, El trece la pilda despre bogat și Lazăr, subliniind că bogăția nu garantează o veșnicie fericită în cer. Cu alte cuvinte, viața veșnică se bazează pe acceptarea lucrării mântuitoare a lui Hristos în dreptul nostru. Moise și prorocii au arătat spre Mesia.

Unii au protestat că această povestire nu ar trebui numită parabolă fiindcă începe cu: „Era un om bogat”, în loc să se specifice că este o pildă. Dar acest argument nu ține, pentru că mai sunt și alte parabole care încep în același fel, precum pilda precedentă, care începe cu aceeași expresie: „Un om bogat avea...” (Luca 16:1).

Și detaliile povestirii demonstrează cât de neîntemeiată este ideea de iad arzând. În primul rând, ar fi imposibil ca cineva ars de viu să simtă că se răcorește doar pentru că limba îi este atinsă de un deget înmuiat în apă. Pe deasupra, distanța mică dintre rai și iad ar face imposibilă fericirea cuiva în ceruri dacă ar putea, în orice moment, să aibă o conversație cu cineva drag chiar în apropierea lui, care ar arde o veșnicie. Promisiunea din cartea Apocalipsa că nu vor mai fi nici durere, nici tânguire, nici lacrimi în cer nu s-ar mai împlini niciodată (Apocalipsa 21:4).

Putem să fim recunoscători că această parabolă nu reprezintă realitatea. Noi slujim unui Dumnezeu care nu torturează pe nimeni pe vecie. Roy Gane enumeră trei probleme majore în legătură cu un iad care arde veșnic:

(1)  „Oare Dumnezeu le va da fructe din pomul vieții celor nelegiuiți ca să-i țină vii în iad? Dacă da, acest lucru ar fi în contradicție cu învățătura biblică potrivit căreia doar mântuiții se bucură de dreptul la rodul acestui pom (Apocalipsa 22:14). Este de luat în considerare capitolul 3 din Geneza, unde Dumnezeu le-a interzis lui Adam și Evei, care tocmai păcătuiseră, accesul la pomul vieții tocmai pentru a-i împiedica să trăiască veșnic (Apocalipsa 22:22-24) și, drept urmare, ei au murit (Geneza 5:5 cu privire la moartea lui Adam).

(2) În Apocalipsa 20, «iazul de foc» care îi distruge pe cei nelegiuiți acoperă o suprafață mare a pământului din jurul Noului Ierusalim (Apocalipsa 20:8-10). Nu există niciun indiciu în Apocalipsa 21 și 22 că «iazul» topit rămâne un element definitiv al noului pământ.

(3) Aceia care sunt aruncați în «iazul de foc» suferă «moartea a doua», care este ultima moarte (Apocalipsa 20:14,15; 21:8). Prin urmare, ei mor; nu continuă să trăiască veșnic într-o suferință infernală” (Roy Gane, „Atonement Forever in God’s New Heaven and New Earth”, în Salvation: Contours of Adventist Soteriology, p. 255, 256).

Sufletele martirilor (Apocalipsa 6:9-11)

Dat fiind că se face referire la înjunghiere și la sânge, altarul menționat aici este altarul pentru arderea-de-tot mai degrabă decât altarul tămâierii. Deoarece sângele animalelor era vărsat la picioarele altarului, la fel sângele sfinților a fost oferit simbolic lui Dumnezeu ca o jertfă. Sfinții de sub altar au murit datorită mărturiei lor credincioase față de Evanghelie. Deși a fost o tragedie, moartea lor reprezintă și un triumf fiindcă ei au murit în Hristos (Apocalipsa 14:13).

„Sufletele” strigă după răzbunare în sensul de a li se face dreptate legală. „Lui Dumnezeu I se cere să conducă un proces legal care să se încheie cu un verdict ce le va face dreptate sfinților martirizați” (Joel N. Musvosvi, Vengeance in the Apocalypse, Andrews University Seminary Doctoral Dissertation Series 17, 1993, p. 232). Sfinții au fost persecutați pe nedrept și au murit fiindcă I-au fost credincioși lui Dumnezeu și s-au consacrat cu înflăcărare predicării Evangheliei. Dreptatea după care ei strigă le aparține, dar, mai important, strigă și ca să se vadă caracterul lui Dumnezeu ca adevărat, sfânt și drept.

Există câteva motive pentru care acești sfinți nu ar trebui considerați „suflete” în sens literal care strigă la Dumnezeu, ci mai degrabă o reprezentare simbolică a sângelui sfinților care strigă după dreptate.

În primul rând, este semnificativ faptul că altarul pentru arderea-de-tot se afla în curtea templului, deoarece, după cum punctează Ranko Stefanovic, aceasta înseamnă „că scena prezentată aici nu are loc în templul din cer, ci pe pământ” (Revelation of Jesus Christ: Commentary on the Book of Revelation, Andrews University Press, 2009, p. 244). Astfel, curtea exterioară simbolizează pământul. Prin urmare, „sufletele celor ce fuseseră înjunghiați” strigă de pe pământ și nu pot fi deci duhuri care sunt „vii” în ceruri.

În al doilea rând, după ce sfinților le sunt date haine albe, care reprezintă neprihănirea lui Hristos, martirilor li se spune să „se mai odihnească puțină vreme”, „până se va împlini numărul tovarășilor lor de slujbă”, al fraților și surorilor lor care aveau să fie omorâți cum au fost și ei (Apocalipsa 6:11). Deci li se spune, la propriu, să se mai odihnească puțină vreme. Termenul pentru „odihnă” este anapauo și este tradus cu „odihnă, reconfortare, a opri sau chiar a muri”. Mai este folosit și în Apocalipsa 14:13 – „«Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul!» «Da», zice Duhul, «ei se vor odihni [anapau] de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează.»” Această categorie de oameni apare din nou atunci când sunt readuși la viață la a doua venire: „Și am văzut sufletelor celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus [...]. Ei au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de ani” (Apocalipsa 20:4). Este clar că la momentul acesta ei revin la „viață”. Ei nu erau deja duhuri/spirite vii, altminteri această afirmație ar fi nenecesară. Așadar, descrierea „odihnei” lor pentru puțină vreme, atunci când este combinată cu ideea de „somn”, folosită în Biblie pentru ideea de moarte, îl ajută pe cititor să înțeleagă că sfinții decapitați mai trebuiau să stea în mormintele lor încă puțină vreme, adică până la a doua venire a lui Hristos.

Aplicație

1. Deoarece ideea principală din pilda despre bogatul nemilostiv și Lazăr este aceea de a rămâne la învățăturile Scripturii și de a le lăsa să ne schimbe viața, tu ce crezi că ai nevoie să-L lași pe Dumnezeu să-ți spună? Ceva legat de acumularea de bunuri materiale, bogății și trăirea unei vieți în lux, ca omul bogat? Sau despre cu totul alte lucruri? Poate despre egoismul ascuns în alte forme? Poftești după ce au alții în loc să fii

mulțumit cu propriile lucruri? Ai convingerea că propriile opinii și metode sunt cele mai bune? În ce domeniu al vieții ai nevoie de puterea lui Dumnezeu care să te schimbe? Ia-ți timp pentru a preda totul lui Dumnezeu în rugăciune.

2. Moartea de martir nu este ceva ce ne dorim. Dar Isus a zis: „Cine își va păstra viața o va pierde și cine își va pierde viața pentru Mine o va câștiga” (Matei 10:39). Putem ajunge atât de preocupați să nu ne pierdem viața, încât să uităm de misiunea noastră de a le spune altora despre Isus. Cum putem pune această misiune pe primul loc?

3. Ce putem învăța despre diferența dintre a striga după răzbunare umană și a striga ca Dumnezeu să facă dreptate divină? Cum să facem să lăsăm mai mult lucrurile în mâna lui Dumnezeu și să avem încredere că El Se va îngriji de aspectele ce țin de viața noastră?