Înțelegerea naturii umane

Tensiunea dintre cuvântul lui Dumnezeu, „vei muri negreșit” (Geneza 2:17), și falsa promisiune a lui Satana, „hotărât că nu veți muri” (Geneza 3:4), nu s-a limitat doar la Grădina Edenului, ci a străbătut toate erele istoriei. Mulți oameni încearcă să armonizeze cuvintele lui Satana cu cele ale lui Dumnezeu. Pentru ei, avertizarea „vei muri negreșit” se referă doar la corpul fizic trecător, în timp ce promisiunea „hotărât că nu veți muri” ar fi o referire la sufletul sau spiritul nemuritor.

Dar această abordare nu funcționează. Cum să poată fi armonizate cuvintele lui Dumnezeu cu ale lui Satana, care se bat cap în cap? Să existe vreun suflet sau spirit imaterial care supraviețuiește în mod conștient după moartea fizică? Există multe încercări filozofice și chiar științifice de a răspunde la aceste întrebări. Dar, în calitate de creștini bazați pe Biblie, noi trebuie să recunoaștem că doar Dumnezeul atotputernic, Cel care ne-a creat, ne și cunoaște în totalitate (vezi Psalmul 139). Prin urmare, doar în Cuvântul Său pentru noi, în Scripturi, putem găsi răspunsul la aceste întrebări cruciale.

De înțeles:

Modul în care Vechiul Testament definește natura umană și starea oamenilor după ce mor.

15 octombrie: Dar pentru construcții Conferințe (colectă) Ziua Administrării Creștine a Vieții

Comentariu EGW

Având în vedere care sunt oportunităţile de cercetare ale omului, cât de scurtă este viaţa sa, cât de limitată este sfera sa de acţiune, cât de îngustă este viziunea sa, cât de frecvente și de mari sunt erorile din concluziile pe care le trage (mai cu seamă privind evenimentele care se presupune că sunt anterioare istoriei biblice), cât de des așa-zisele deducţii știinţifice sunt revizuite sau respinse, cu câtă seninătate, din când în când, perioada de dezvoltare a pământului este mărită sau micșorată cu milioane de ani și cum teoriile înaintate de diverși oameni de știinţă vin în conflict unele cu altele – dacă ţinem seama de toate acestea, putem noi consimţi, pentru privilegiul de a ne trasa originile în germeni, moluște și maimuţe, să respingem declaraţia Sfintei Scripturi, atât de măreaţă în simplitatea ei, că „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu” (Geneza 1:27)? Putem noi respinge acea genealogie, mai nobilă decât oricare altă genealogie ţinută la rang de cinste în curţile împărătești – „fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu” (Luca 3:38)? – Educație, p. 130

Mâna care sprijină lumile în spaţiu, mâna care ţine toate lucrurile din universul lui Dumnezeu în ordinea lor perfectă și în neobosita lor activitate este mâna care a fost ţintuită pe cruce pentru noi.

Măreţia lui Dumnezeu este de nepătruns pentru noi. „Domnul Își are scaunul de domnie în ceruri” (Psalmii 11:4). Totuși, prin Duhul Său, este prezent pretutindeni. El cunoaște în amănunt și Se interesează în mod personal de toate lucrările mâinilor Lui. – Educație, p. 132

Dacă oamenii ar fi gata să primească adevărul, atât de clar arătat în Scripturi, cu privire la natura omului și starea lui în moarte, ar vedea în pretențiile și în manifestările spiritismului puterea lucrării lui Satana, semne și minuni mincinoase. Dar, în loc să renunțe la libertatea atât de plăcută inimii firești și să părăsească păcatele pe care le iubesc, mulțimile își închid ochii față de lumină, merg drept înainte, fără să țină seama de avertizări, în timp ce Satana își flutură cursele împrejurul lor, iar ei devin prada lui, „pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună” (2 Tesaloniceni 2:10,11).

Aceia care se împotrivesc învățăturilor spiritismului sunt asaltați nu numai de oameni, ci chiar de Satana și de îngerii lui. Ei au intrat într-o luptă împotriva domniilor, puterilor și duhurilor rele din locurile cerești. Satana nu va ceda nici măcar o palmă de teren, dacă nu este alungat de puterea solilor cerești. Poporul lui Dumnezeu trebuie să fie în stare să-l înfrunte așa cum a făcut Mântuitorul nostru prin cuvintele: „Este scris”. Satana poate cita acum Scriptura ca în zilele lui Hristos și îi va schimba învățăturile pentru a-și susține amăgirile. Aceia care vor sta în picioare în acest timp de primejdie trebuie să înțeleagă pentru ei mărturia Scripturilor. – Tragedia veacurilor, p. 559

1. Citește Geneza 1:24-27 și Geneza 2:7,19. Ce asemănări și deosebiri sunt între crearea animalelor și crearea oamenilor? Ce ne spune Geneza 2:7 despre natura umană?

Geneza ne spune că în ziua a șasea din săptămâna creației, Domnul „a făcut din pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului” (Geneza 2:19) și „a făcut pe om din țărâna pământului” (Geneza 2:7). Deși atât animalele, cât și oamenii au fost făcuți din pământ, crearea omului a fost diferită în două aspecte. În primul rând, Dumnezeu l-a modelat pe om din punct de vedere fizic și apoi „i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7). El a fost o entitate fizică înainte de a deveni o entitate vie. În al doilea rând, Dumnezeu a creat omul parte bărbătească și parte femeiască, după chipul și asemănarea Dumnezeirii (Geneza 1:26,27).

Versetul 7 din Geneza 2 precizează că infuzia de „suflare de viață” în corpul fizic al lui Adam l-a transformat într-un „suflet viu” sau „o ființă vie” (BVA) (ebr., nefeș chayyah). Aceasta înseamnă că niciunul dintre noi nu are un suflet care poate exista separat de corp. Mai degrabă, fiecare om este o ființă vie sau un suflet viu. Pretenția că „sufletul” este o entitate conștientă care poate exista separată de corpul uman este o idee păgână, nu biblică. Înțelegerea adevăratei naturi a omului ne ferește de acceptarea noțiunii populare de suflet imaterial și a tuturor ereziilor periculoase care s-au format pe baza acestei credințe.

Nu este posibilă nicio existență conștientă a niciunei părți izolate din ființa umană, separată de persoană ca întreg. Dumnezeu ne-a creat într-un mod uimitor și nu ar trebui să speculăm dincolo de ceea ce spun în realitate Scripturile pe acest subiect. De fapt, nu doar că natura vieții în sine este un mister (oamenii de știință încă nu se pot pune de acord cu privire la ce înseamnă mai exact ca ceva să fie viu), dar și mai plină de mister este natura stării de conștiență. Cum pot câteva sute de grame de țesut material (celule și substanțe chimice) din capul nostru – creierul nostru – să rețină și să creeze lucruri imateriale, precum gânduri și emoții? Cei care studiază acest domeniu admit că într-adevăr nu știm.

Ce miracol este viața! De ce ar trebui să ne bucurăm nu doar de darul vieții, ci și de cel al vieții veșnice, un miracol chiar mai mare?

Comentariu EGW

Viața fizică este primită de fiecare om, individual. Omul nu este veșnic sau nemuritor, pentru că Dumnezeu, Dătătorul vieții, o ia înapoi. Omul nu are control asupra vieții lui. Dar viața lui Hristos nu era împrumutată. Nimeni nu putea să ia viața Sa. „Eu Îmi dau viața”, a spus El. În El era viața originală, neîmprumutată, nederivată. Omul nu are această viață în sine însuși. O poate avea numai prin Hristos. Nu o poate câștiga prin puterea lui, ci îi este oferită ca dar, fără plată, dacă el crede în Hristos ca Mântuitor al său personal. „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3). Acesta este izvorul de viață deschis pentru lume. – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 5, p. 1130

La crearea omului s-a descoperit puterea unui Dumnezeu existent ca persoană. Când Dumnezeu l-a conceput pe om ca o reflectare a chipului Său, forma umană era perfectă, dar fără viață. Atunci, un Dumnezeu-Persoană, existent prin Sine Însuși, a dat acelei forme suflare de viață și omul a devenit o ființă vie, rațională. Toate componentele organismului uman au fost puse în mișcare. Inima, arterele, venele, limba, mâinile, picioarele, nervii, neuronii, toate au început să funcționeze și toate au fost condiționate de niște legi. Omul a devenit un suflet viu. Prin Hristos-Cuvântul, Dumnezeu ca Persoană l-a creat pe om și l-a înzestrat cu inteligență și putere. – Divina vindecare, p. 415

Prin Dătătorul vieții, sufletul poate trăi de-a lungul veacurilor veșnice și omul trebuie să aibă mare grijă de sufletul pe care Hristos l-a răscumpărat cu sângele Său. … Dacă valoarea imensă a sufletului nu a fost apreciată, dacă în curțile templului său au pătruns negustorii lumii și l-au întinat și dacă a fost murdărit prin faptul că a fost supus regulilor lui Satana, căruia i-a fost permis să pună stăpânire pe gânduri și sentimente, te rog fierbinte să nu mai amâni nicio clipă și să vii înaintea lui Dumnezeu în rugă sinceră, fără nicio presupunere sau ezitare de moment, și să spui: „O, Doamne, eu am deschis ușa inimii pentru cel mai mare vrăjmaș al Tău și al sufletului meu. Am făcut fapte ca și cum aș fi putut să îmi salvez singur sufletul. … Nu îndrăznesc să îl mai încredințez niciunei alte puteri în afară de puterea Ta. … Vin la picioarele Tale. Miel al lui Dumnezeu, Te rog, spală sufletul meu în sângele Tău, îmbracă-l în haina Ta de curăție și neprihănire!” – Lift Him Up, p. 215

2. Citește Ezechiel 18:4,20 și Matei 10:28. Cum ne ajută aceste versete să înțelegem natura sufletului uman?

Viața omului în această lume a păcatului este fragilă și trecătoare (Isaia 40:1-8). Nimic infectat de păcat nu poate fi veșnic prin natura sa. „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit” (Romani 5:12). Moartea este consecința firească a păcatului, care afectează întreaga viață de aici, iar în această privință Biblia transmite două concepte importante: (1) Și oamenii, și animalele mor: „Căci soarta omului și a dobitocului este aceeași [...]; cum moare unul, așa moare și celălalt: toți au aceeași suflare, și omul nu întrece cu nimic pe dobitoc [...]. Toate merg la un loc; toate au fost făcute din țărână și toate se întorc în țărână” (Eclesiastul 3:19,20). (2) Moartea fizică a persoanei înseamnă încetarea existenței acesteia ca suflet viu (ebr., nefeș). În Geneza 2:16,17, Dumnezeu i-a avertizat pe Adam și pe Eva că aveau să moară în cazul în care ar fi păcătuit vreodată mâncând din pomul cunoștinței binelui și răului.

Evocând această avertizare, Domnul întărește ideea de mai sus în Ezechiel 18:4,20 – „Sufletul care păcătuiește, acela va muri.” Această afirmație are două implicații importante. (1) Deoarece toate ființele umane sunt păcătoase, toți suntem supuși inevitabilului proces de îmbătrânire și moarte (Romani 3:9-18,23). (2) Această noțiune biblică anulează ideea populară de presupusă nemurire naturală a sufletului. Dacă sufletul ar fi nemuritor și ar continua să fie viu într-o altă lume după moarte, de fapt noi n-am muri cu adevărat, nu-i așa?

În schimb, soluția biblică la dilema morții nu este un suflet lipsit de trup care migrează în paradis, în purgatoriu sau chiar în iad. Soluția este categoric învierea de la sfârșitul timpului a acelora care au murit în Hristos – după cum a afirmat Isus în predica Sa cu privire la Pâinea vieții: „Oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viața  veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6:40).

Ce folos ar fi avut prima venire a lui Hristos fără cea de-a doua? Care este garanția că Isus va reveni și ce promisiune foarte importantă se va împlini atunci?

Comentariu EGW

Când vocea lui Dumnezeu îi va învia, cei morți vor ieși din mormânt cu aceleași pofte și pasiuni, aceleași preferințe și aceleași repulsii pe care le-au cultivat în timpul vieții. Dumnezeu nu face nicio minune pentru a recrea un om care nu a vrut să fie recreat atunci când i s-au acordat toate ocaziile și i s-au asigurat toate condițiile favorabile. În timpul vieții, el nu a simțit nicio desfătare în Dumnezeu și nici nu a găsit vreo plăcere în slujba Lui. Caracterul lui nu este în armonie cu Dumnezeu și nu ar putea fi fericit în familia cerească. – Parabolele Domnului Hristos, p. 270

Satana le-a spus îngerilor lui să facă un efort deosebit pentru a răspândi minciuna spusă pentru prima dată Evei în Eden: „Hotărât că nu veți muri.” Iar când rătăcirea a fost primită de oameni și aceștia au fost conduși să creadă că omul este nemuritor, Satana i-a făcut să creadă mai departe că păcătosul avea să trăiască în chin veșnic. Atunci a fost pregătită calea pentru ca Satana să lucreze prin reprezentanții lui și să-L reprezinte pe Dumnezeu înaintea oamenilor ca fiind un tiran răzbunător, care îi aruncă în iad pe toți aceia de care nu este mulțumit și îi face să simtă veșnic mânia Sa; și, în timp ce aceștia suferă un chin de nespus și se zvârcolesc de durere în flăcările veșnice, El este reprezentat ca uitându-Se la ei cu satisfacție. Satana știa că, dacă această rătăcire avea să fie primită, Dumnezeu avea să fie urât de mulți, în loc să fie iubit, adorat, și mulți aveau să fie făcuți să creadă că amenințările din Cuvântul lui Dumnezeu nu vor fi împlinite în mod literal, căci ar fi împotriva caracterului Său plin de bunăvoință și iubire să arunce în tortură eternă făpturile pe care le-a creat. – Scrieri timpurii, p. 218

Cuvântul Viului Dumnezeu trebuie să fie ghidul nostru. Fiecare dintre noi trebuie să își înțeleagă dependența de El, care este dată de faptul că a fost creat de Dumnezeu și răscumpărat de El. Citiți și studiați afirmațiile făcute în capitolul 6 din Ioan. Rugați-vă să înțelegeți aceste adevăruri. Sunt alarmată când văd slăbiciunea spirituală a acelora care au o lumină atât de mare. Dacă ar fi umblat în lumina aceasta, ar fi fost plini de putere în Domnul. Dar ei nu au făcut așa și aceia care vin la adevăr prin eforturile lor privesc la oameni pentru înțelepciune în loc să privească la Isus Hristos, „adevărata Lumină care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1:9). Când cei care spun că ei cred în Hristos Îl primesc prin credință, El va fi pentru ei sfințire, neprihănire și marea lor răsplată. – The Upward Look, p. 181

3. Citește Geneza 2:7 și Eclesiastul 12:1-7. Ce diferență există între cele două pasaje? Cum ne ajută ele să înțelegem mai bine în ce stare se află omul după ce moare? Vezi și Geneza 7:22.

După cum am văzut, Biblia transmite că omul este un suflet (Geneza 2:7) și că sufletul încetează să existe când corpul moare (Ezechiel 18:4,20). Dar cum rămâne cu duhul/spiritul? Nu rămâne conștient chiar și după moartea corpului? Mulți creștini așa cred, ba chiar încearcă să-și justifice opinia citând Eclesiastul 12:7 – „până nu se întoarce țărâna în pământ, cum a fost, și până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat”. Dar această afirmație nu sugerează că duhul/spiritul celui mort rămâne conștient în prezența lui Dumnezeu.

Eclesiastul 12:1-7 descrie dramatic procesul îmbătrânirii, care culminează cu moartea. Versetul 7 prezintă moartea ca inversare a procesului de creare din Geneza 2:7. Recitește acest verset. Acum recitește și Eclesiastul 12:7. Deci suflarea de viață pe care Dumnezeu a suflat-o în nările lui Adam și pe care a oferit-o tuturor celorlalte ființe umane se întoarce la Dumnezeu odată cu ultima expirație sau, cu alte cuvinte, suflarea de viață încetează pur și simplu să mai fie suflată și să circule prin nări.

Ar trebui să reținem că Eclesiastul 12:7 descrie procesul morții tuturor oamenilor și nu îi diferențiază pe cei drepți de nelegiuiți. Dacă presupusele spirite ale morților ar supraviețui ca entități conștiente în prezența lui Dumnezeu, atunci duhurile celor nelegiuiți ar fi cu Dumnezeu? Această idee nu este în armonie cu învățătura generală a Scripturilor. Deoarece același proces al morții are loc și în dreptul oamenilor, și în dreptul animalelor (Eclesiastul 3:19,20), moartea nu este nimic altceva decât încetarea existenței ca ființă vie. O spune și psalmistul: „Îți ascunzi Tu Fața, ele tremură; le iei Tu suflarea, ele mor și se întorc în țărâna lor” (Psalmii 104:29).
 

Adesea spunem că moartea este doar o parte a vieții. De ce este greșită această zicere? Moartea este opusul vieții, dușmanul vieții. Ce speranță măreață transmit cuvintele: „vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea” (1 Corinteni 15:26)!

Comentariu EGW

Dumnezeu pune înaintea omului viața și moartea și el poate alege. Mulți doresc viața, dar continuă să meargă pe calea cea largă. Ei aleg să se răzvrătească împotriva stăpânirii lui Dumnezeu, în ciuda marii Sale îndurări și compasiuni, arătate prin aceea că L-a dat pe Fiul Său să moară pentru ei. Cei care nu aleg să accepte mântuirea cumpărată cu un preț atât de mare trebuie să fie pedepsiți. Dar am văzut că Dumnezeu nu-i va închide în iad pentru a suporta un chin veșnic și nici nu-i va lua în cer, căci dacă ar fi aduși în compania celor curați și sfinți ar fi teribil de nefericiți. Ci îi va nimici cu desăvârșire, făcându-i ca și cum n-ar fi fost vreodată; atunci va fi satisfăcută dreptatea Sa. L-a făcut pe om din țărâna pământului, iar cei neascultători și nesfinți vor fi mistuiți de foc și se vor întoarce în țărână. Am văzut că bunăvoința și compasiunea lui Dumnezeu în această privință ar trebui să-i facă pe toți să-I admire caracterul și să-I adore Numele sfânt. După ce nelegiuiții sunt șterși de pe fața pământului, toată oștirea cerească va spune: „Amin!” – Scrieri timpurii, p. 221

Nobilii de pe acest pământ nu sunt totuși decât niște oameni; ei mor și se întorc în țărână, unde nu mai există nicio satisfacție în laude și onoruri. Însă onoarea care vine de la Dumnezeu durează. A fi moștenitor al lui Dumnezeu și împreună-moștenitor cu Hristos înseamnă să ai drept la bogății de nepătruns, bogății de o valoare atât de mare, încât, pe lângă ele, aurul și argintul și toate pietrele prețioase ale pământului sunt nimic. Prin Hristos ni se oferă bucurii de nespus, o greutate veșnică de slavă. „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.”

Noi suntem lipsiți de acea credință simplă; avem nevoie să învățăm arta de a ne încrede în cel mai bun prieten. Deși nu Îl vedem, Isus veghează asupra noastră cu cea mai delicată compasiune și este sensibil față de limitările și infirmitățile noastre. Nimeni dintre cei care au privit la El prin credință, atunci când erau în cea mai mare nevoie, nu a fost dezamăgit. … Creștinul este … cel mai fericit om din lume. El se simte în siguranță, pentru că se încrede în Isus și se bucură de prezența Sa. Apărarea sa este „Dumnezeu, care mântuiește pe cei cu inima curată”. Nu amânați, ci începeți … să vă fixați mintea mai ferm asupra lui Isus și a lucrurilor cerești, amintindu-vă că, privind, suntem schimbați în același chip. Aveți curaj în Domnul! – Lift Him Up, p. 376

„Dacă moartea este ultimul dușman care va fi nimicit la înviere, putem înțelege cu câtă ardoare ar trebui să dorească și să se roage credin­cioșii pentru a doua venire a lui Hristos, când va fi realizată această biruință deplină și finală. … Aceasta este ziua după care toți cre­dincioșii au tânjit, în care au sperat, pe care au așteptat-o ca fiind împlinirea mântuirii lor, de care au fost prinse toate dorințele și eforturile ființei lor.” „Grăbește, Doamne, ziua aceea binecuvântată!” … Așa a fost speranța bisericii apostolice, a bisericii „din pustie” și a reformatorilor. – Ma­ra­natha, p. 14

4. Ce aflăm din următoarele pasaje despre starea oamenilor după ce mor? Iov 3:11-13; Psalmii 115:17; Psalmii 146:4 și Eclesiastul 9:5,10

Unii comentatori ai Bibliei susțin că pasajele de mai sus, scrise într-un limbaj poetic, nu pot fi folosite pentru a defini starea omului în moarte. Este adevărat că uneori limbajul poetic poate fi ambiguu și ușor de interpretat greșit, dar nu așa stau lucrurile cu aceste versete. Limbajul lor este clar, iar conceptele sunt în totală armonie cu învățăturile generale ale Vechiului Testament pe această temă. În Iov 3, patriarhul își deplânge nașterea din cauza propriei suferințe, considerând că, dacă ar fi murit la naștere, ar fi dormit și s-ar fi odihnit. Psalmul 115 definește spațiul morților drept loc al tăcerii, fiindcă „nu morții laudă pe Domnul” (Psalmii 115:17). Nu prea reiese de aici că morții, cei credincioși (și recunoscători), sunt în cer închinându-se lui Dumnezeu. Potrivit Psalmului 146, activitățile mintale ale omului încetează odată cu moartea, fiind o descriere biblică perfectă a ceea ce se întâmplă la deces. Iar Eclesiastul 9 adaugă că „cei morți nu știu nimic” și că în mormânt „nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici știință, nici înțelepciune!” (v. 5, 10) – confirmând învățătura Bibliei că morții nu sunt conștienți.

Ceea ce spune Biblia despre starea de inconștiență în moarte nu ar trebui să genereze nicio panică printre creștini. În primul rând, nu există niciun iad care ar arde veșnic sau vreun purgatoriu temporar care să îi aștepte pe cei care mor nemântuiți. În al doilea rând, există o răsplată uimitoare care îi așteaptă pe cei care mor în Hristos. Nu este de mirare că, „pentru credincioși, moartea este ceva de mică însemnătate. [...] Pentru creştin, moartea nu este decât un somn, o clipă de tăcere şi de întuneric. Viaţa este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu şi, «când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă» (Coloseni 3:4; vezi și Ioan 8:51,52)” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 787).

Gândește-te la morții care mor în Domnul. Ei își închid ochii murind și, fie că stau în mormânt 1.500 de ani, fie 5 luni, este totuna pentru ei. Următorul lucru pe care îl vor ști va fi revenirea lui Isus. În acest caz s-ar putea spune că morții o duc oarecum mai bine decât noi, cei vii?

Comentariu EGW

– Dar, mamă, i-am spus eu, tu chiar crezi că sufletul doarme în mormânt până la înviere? Crezi că, atunci când moare, creștinul nu merge îndată la cer și că păcătosul nu merge în iad?

Ea mi-a răspuns:

– Biblia nu ne oferă nicio dovadă cu privire la existența unui iad veșnic. Dacă ar exista un asemenea loc, ar trebui să fie menționat în Cartea Sfântă. ...

După această conversație, timp de câteva luni, nu am mai auzit nimic despre nemurirea sufletului, dar, în toată această perioadă, mintea mea s-a frământat mult cu privire la subiectul nemuririi. Apoi am auzit o predică în care erau prezentate aceleași idei și am fost convinsă că ele constituie adevărul. De la data când am înțeles lumina privitoare la somnul celor morți, taina care învăluise învățătura învierii s-a risipit din mintea mea, iar marele eveniment a dobândit o importanță nouă și minunată pentru mine. … Dacă la moarte sufletul primește îndată răsplata fericirii sau a nenorocirii veșnice, de ce mai e nevoie de învierea sărmanelor trupuri?

Dar această credință frumoasă și nouă mi-a arătat motivul pentru care scriitorii inspirați insistaseră atât de mult asupra subiectului învierii trupului, deoarece întreaga ființă a celor decedați rămânea în mormânt într-o stare de adormire. Acum puteam înțelege cu claritate falsitatea credinței noastre din trecut cu privire la acest subiect. – Schițe din viața mea, pp. 49–50

Domnul Hristos S-a făcut una cu omenirea, pentru ca oamenii să poată ajunge una cu El în duh şi viaţă. În virtutea acestei unităţi, în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu, viaţa Sa ajunge să fie viaţa lor. El îi spune celui pocăit: „Eu sunt Învierea şi Viaţa” (Ioan 11:25). Domnul Hristos consideră moartea ca fiind un somn – tăcere, întuneric, somn. El vorbeşte despre ea ca fiind doar de o clipă. „Oricine trăieşte şi crede în Mine”, spune El, „nu va muri niciodată” (Ioan 11:26). „Dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea” (Ioan 8:52). „Dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea” (Ioan 8:51). Pentru cel ce crede, moartea este doar o problemă minoră. Pentru el, moartea este numai un somn. „Căci, dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi, împreună cu Isus, pe cei ce au adormit în El” (1 Tesaloniceni 4:14). – Solii alese, cartea 1, pp. 302–303La origine, omul a fost înzestrat cu puteri nobile și cu o minte bine echilibrată. Întreaga sa fiinţă era perfectă și în armonie cu Dumnezeu. Gândurile îi erau curate, motivaţiile sfinte. Însă, din cauza neascultării, puterile i-au fost pervertite și egoismul a luat locul iubirii. Natura lui a devenit atât de vulnerabilă, ca urmare a călcării legii, încât i-ar fi fost imposibil, cu propriile forţe, să reziste puterii răului. A devenit astfel prizonierul lui Satana și, fără intervenţia specială a lui Dumnezeu, ar fi rămas așa pentru totdeauna. Ispititorul își propusese, de fapt, să zădărnicească planul urmărit de Dumnezeu prin crearea omului și să umple pământul cu jale și dezolare, ca apoi să atribuie toate aceste rele lui Dumnezeu, Cel care l-a creat pe om. – Calea către Hristos, p. 17

5. Ce adaugă următoarele versete la înțelegerea noastră despre moarte? Geneza 25:8; 2 Samuel 7:12; 1 Împărați 2:10 și 22:40

Vechiul Testament exprimă în diverse moduri ideea de deces și înmormântare. Unul din moduri este expresia „a fi adăugat la propriul popor”, așa cum se spune despre Avraam sau despre Aaron și Moise, sau „a adormi/a fi culcat împreună cu propriii părinți”.

6. Ce ne transmite despre moarte faptul că atât împărații buni, cât și cei răi au mers în aceeași locuință a morții? 2 Împărați 24:6; 2 Cronici 32:33

Despre moartea împăratului David, Biblia spune că el „a adormit cu părinții lui și a fost îngropat în cetatea lui David” (1 Împărați 2:10). Aceeași expresie este folosită și cu privire la alți împărați evrei, atât credincioși, cât și necredincioși. Putem identifica cel puțin trei aspecte semnificative ale adormirii alături de părinți: (1) Mai devreme sau mai
târziu va sosi clipa când va trebui să ne odihnim de activitățile noastre obositoare și de suferințele noastre; (2) Nu suntem nici primii, nici singurii care urmează acest drum nedorit, fiindcă și strămoșii noștri au mers deja pe el, înaintea noastră; (3) Fiind îngropați lângă ei, rămânem cu ei chiar și în starea de inconștiență a morții. Acest lucru s-ar putea să nu aibă prea mult sens în unele culturi moderne individualiste, dar a avut o mare însemnătate în timpurile străvechi.

Aceia care mor în Hristos pot fi îngropați aproape de cei dragi, dar chiar și așa nu există nicio comunicare între ei. Vor rămâne inconștienți până în acea zi glorioasă când vor fi treziți din somnul lor profund pentru a se alătura celor dragi care au murit în Hristos.

Imaginează-ți cum ar fi dacă morții ar fi cu adevărat conștienți și ar putea vedea cum este viața aici, pe pământ, mai ales pentru cei dragi, care de multe ori suferă îngrozitor după moartea lor. În acest caz, de ce adevărul că morții dorm ar trebui să aducă multă mângâiere celor vii?

Comentariu EGW

„Mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viață veșnică, și această viață este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viață” (1 Ioan 5:11,12). Iar Isus a zis: „Eu îl voi învia în ziua de apoi.” Hristos S-a făcut una în trup cu noi, pentru ca noi să putem deveni una în duh cu El. În virtutea acestei uniri vom ieși noi din morminte, nu numai ca o manifestare a puterii lui Hristos, ci pentru că, prin credință, viața Lui a devenit viața noastră. Aceia care Îl văd pe Hristos în adevăratul Lui caracter și Îl primesc în inimă au viață veșnică. Hristos locuiește în noi prin Duhul, iar Duhul lui Dumnezeu, primit în inimă prin credință, este începutul vieții veșnice. – Hristos, Lumina lumii, p. 388 
Lui Elisei nu i-a fost dat să-și urmeze stăpânul într-un car de foc. Domnul a îngăduit să vină asupra lui o suferință îndelungată. În orele lungi de slăbiciune și de suferință omenească, credința lui s-a prins de făgăduințele lui Dumnezeu și a văzut în juru-i soli cerești ai mângâierii și ai păcii. Așa cum pe înălțimile Dotanului văzuse oștile cerului care-l înconjurau, carele de foc ale lui Israel și călărimea lui, acum era conștient de prezența îngerilor care simțeau cu el și a fost sprijinit. În toată viața lui manifestase o credință puternică și, pe măsură ce înaintase în cunoașterea căilor lui Dumnezeu și a bunătății Sale pline de milă, credința rodise o încredere dăinuitoare în Dumnezeul lui, iar când moartea l-a chemat, a fost gata să se odihnească de ostenelile lui. …
Împreună cu psalmistul, Elisei putea spune cu toată încrederea: „Dar eu, în nevinovăția mea, voi vedea Fața Ta: cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău” (Psalmii 17:15). – Profeți și regi, pp. 263–264
Biblia învaţă lămurit că cei morţi nu merg îndată la ceruri. Ei sunt descriși ca dormind până la înviere (1 Tesaloniceni 4:14; Iov 14:10-12). Chiar în ziua când funia de argint se rupe și vasul de aur se sfărâmă (Eclesiastul 12:6), pier și gândurile omului. Aceia care coboară în mormânt stau în tăcere. Ei nu mai știu nimic din ce se face sub soare (Iov 14:21). 
Ce binecuvântată odihnă pentru neprihănitul obosit! Fie timpul lung sau scurt, pentru cei sfinţi nu este decât o clipă. Ei dorm și sunt treziţi de trâmbiţa lui Dumnezeu la o nemurire glorioasă. „Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuși putrezirii ... Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire și trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă»” (1 Corinteni 15:52,54). 
Când sunt chemaţi din somnul lor adânc, cei înviaţi încep să gândească exact de acolo de unde au încetat. Ultimul simţământ a fost boldul morţii, ultimul gând a fost acela al căderii sub puterea mormântului. Când se ridică din mormânt, primul lor gând se va prinde de strigătul biruitor: „Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” (vers. 55). – Tragedia veacurilor, p. 549
 

Studiu suplimentar: Ellen G. White, Tragedia veacurilor, capitolul 33

Dacă ai suportat vreo operație și ai fost anesteziat total, ai putea avea o vagă idee despre cum este starea celor morți. Dar, chiar și sub anestezie, creierul tău funcționează. Imaginează-ți cum este pentru cei morți, când toate funcțiile creierului, toate, s-au oprit cu totul. Când cineva moare, închide pur și simplu ochii și – valabil pentru orice om mort din toate timpurile – următorul lucru de care va fi conștient va fi ori a doua venire a lui Isus, ori revenirea Lui după o mie de ani (vezi Apocalipsa 20:7-15). Până atunci, toți morții, buni sau răi, se odihnesc, pentru un timp care li se va părea o clipă. Acelora dintre noi care rămânem în viață ni se pare că moartea durează mult. Și pentru noi chiar durează mult, dar pentru cei morți pare să dureze doar o clipă.

„Dacă ar fi adevărat că sufletele tuturor oamenilor merg direct în cer în momentul morţii, atunci am dori mai degrabă moartea decât viaţa. [...] Biblia spune clar că morţii nu merg imediat în cer. Ei sunt descrişi dormind până în momentul învierii” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 539, 550).

Studiu zilnic:

1 Samuel 26

1 Samuel 27

1 Samuel 28

1 Samuel 29

1 Samuel 30

1 Samuel 31

2 Samuel 1

 Ellen G. White, Rugăciunea,  capitolul 6 (de la par. „Cereți cu credință și apoi primiți”)

1. De ce nu s-au deșteptat Saul și gărzile lui când David a luat urciorul cu apă?

2. Ce fel de oameni îndepărtase Saul din țară?

3. Cât de plăcut era David înaintea lui Achiș?

4. De ce fel de îngropare au avut parte trupurile lui Saul și ale fiilor lui?

5. În ce condiții, cele mai elocvente rugăciuni sunt cuvinte fără rost?

Comentariu EGW

Tragedia veacurilor, capitolul 33, „Prima mare amăgire”.

Privire generală
Dumnezeu i-a creat pe oameni după chipul Său ca o încununare a actului Său de creare a lumii fizice. Acest fapt este redat prin limbaj poetic, întrebuințat pentru prima dată în Biblie: „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut” (Geneza 1:27). Relatarea biblică despre creație explică clar ideea că atât bărbatul, cât și femeia au fost făcuți după chipul lui Dumnezeu. Aceștia au fost făcuți egali, cu funcții biologice diferite, precum și în totală dependență de Dumnezeu. Deși nu erau nemuritori, fiindcă doar Dumnezeu este nemuritor (1 Timotei 6:16), ei puteau totuși să trăiască veșnic dacă rămâneau într-o relație de încredere și iubire cu Creatorul lor.
Monismul biblic susține că fiecare ființă umană a fost creată ca o unitate și că nicio parte din ființa umană nu poate trăi după ce persoana moare. Expresia „suflet nemuritor” și doctrina că oamenii se nasc nemuritori sau cu suflete sau duhuri nemuritoare nu se găsește în Biblie. Oamenii, sau sufletele, nu dețin o nemurire inerentă. Nu au nicio existență conștientă separată de corp. După ce persoana moare, partea conștientă din ea încetează să funcționeze. Nemurirea omului provine întotdeauna și exclusiv de la Dumnezeu.

Comentariu
Creați cu măiestrie ca suflete vii
Relatarea despre creație exprimă clar că oamenii au fost creați de Domnul. Geneza 2:7 descrie două dintre acțiunile majore ale Crea­torului. Rezultatul acelor acțiuni a fost crearea primei ființe umane, Adam: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om [prima acțiune] din țărâna pământului, i-a suflat [a doua acțiune] în nări suflare de viață, și [rezultatul] omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7). Din punct de vedere ontologic, noi suntem o unitate (trup + duh = suflet viu). Dumnezeu l-a creat pe Adam ca o persoană vie sau ca o ființă umană, în limba ebraică, ad litteram, „un suflet viu”. În acest context, termenul „suflet” înseamnă „persoană”, „ființă”, „sine”. Baza antropologiei biblice este că noi suntem un suflet; noi nu avem un suflet. Hans Wolff întreabă: „Ce înseamnă nefeš [suflet] [...] aici [în Geneza 2:7]? Cu siguranță nu «suflet» [în sensul dualist tradițional]. Nefeș este menit să fie luat împreună cu întreaga structură a omului și mai ales cu suflarea lui; mai mult decât atât, omul nu are nefeș, el este nefeș, el trăiește ca nefeș” (Anthropology of the Old Testament, Fortress, 1974, p. 10).
Dumnezeu i-a creat pe oameni ca un trup însuflețit, plin de viață, nu ca pe un suflet întrupat. Astfel oamenii nu au fost creați cu un suflet nemuritor ca o entitate în interiorul lor de sine stătătoare, ci ca ființe umane care sunt suflete. Această doctrină este confirmată de utilizarea termenului și de alți autori biblici mai târziu în Scriptură. De exemplu, (1) cartea Geneza numără câte „persoane” au plecat în Egipt cu Iacov, și acestea sunt numite „suflete” (Geneza 46:26,27); (2) Luca menționează câți oameni au fost botezați după predicarea lui Petru în ziua Cincizecimii: aproape trei mii de oameni (Faptele 2:41; literal, „trei mii de suflete”). 
Trupul, sufletul și duhul/spiritul funcționează într-o strânsă colaborare, dezvăluind o puternică relație de interdependență între facultățile spirituale, mintale și educaționale ale unei persoane. La acestea trebuie să mai adăugăm și o dimensiune socială, fiindcă suntem creați ca ființe sociale. Pavel dezvoltă acest aspect multidimensional al comportamentului uman și lămurește că, în calitate de oameni, avem nevoie să-I permitem lui Dumnezeu să ne transforme prin harul și Duhul Său: „Dumnezeul păcii să vă sfințească El Însuși pe deplin și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5:23).
Așadar, tot ceea ce suntem și facem trebuie să fie sfințit de Dumnezeu. În existența noastră ca oameni, noi experimentăm viața la nivel fizic, emoțional, mintal/intelectual, spiritual și social. Nu putem separa aceste aspecte. De exemplu, când ne angajăm să facem mișcare (fie că alergăm, lucrăm în grădină sau muncim), ne punem la lucru și simțămintele, gândurile, precum și facultățile noastre mintale, spirituale (în cazul în care ne rugăm sau recităm un verset biblic) și sociale (dacă nu suntem singuri) pe durata respectivei activități.

Moartea – reversul vieții
Moartea cauzează o inversare a actului creator al lui Dumnezeu, a existenței noastre ca ființe vii. Cel mai important lucru de știut este că identitatea noastră se află în mâinile lui Dumnezeu. Cartea Eclesiastul formulează acest gând într-un limbaj poetic: „Dar adu-ți aminte de Făcătorul tău [...] până nu se rupe funia de argint, până nu se sfărâmă vasul de aur, până nu se sparge găleata la izvor și până nu se strică roata de la fântână; până nu se întoarce țărâna în pământ, cum a fost, și până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat” (Eclesiastul 12:1,6,7). Aici, „duhul” înseamnă și „natură, caracter” (Psalmii 32:2), identitatea noastră. Nu suntem uitați de Dumnezeu, căci numele noastre sunt în cartea vieții (Filipeni 4:3; Apocalipsa 3:5; 13:8; 20:15; 21:27).
Contrar înțelegerii obișnuite cu privire la nemurire, duhul omului nu supraviețuiește după moarte și nu își continuă existența sa nesfârșită. Sufletul ca ființă umană este muritor. Profetul Ezechiel spune clar că „sufletul” este muritor atunci când afirmă: „Sufletul [ebr., nefeș, adică persoană umană] care păcătuiește, acela va muri” (Ezechiel 18:4). Un suflet, adică o persoană, care nu va trăi după voia lui Dumnezeu va muri. Aceasta înseamnă că sufletul (ființa umană) poate să păcătuiască și să moară. Isus confirmă acest lucru: „Temeți-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă și sufletul, și trupul în gheenă” (Matei 10:28). Să observăm că Isus spune că întreaga persoană („și sufletul, și trupul”, dimensiunea interioară și cea exterioară a existenței noastre) va fi distrusă în iad (gehenna), în iazul de foc.
Sufletul nu există fără trup și nu supraviețuiește morții trupului. Doar Dumnezeu poate ucide sufletul, ceea ce înseamnă că sufletul nu este nemuritor. Aici, „suflet” înseamnă viața unei persoane, întreaga existență și întregul destin al unui om (nu se referă la un suflet sau duh nemuritor); în același timp, trupul reprezintă doar o existență fizică temporară. Claude Tresmontant afirmă corect: „Atunci când aplicăm termenului ebraic nefeș [suflet] [...] caracteristicile termenului platonic psyche [suflet] [...] lăsăm să ne scape adevărata semnificație a lui nefeș și, în plus, rămânem și cu nenumărate pseudoprobleme” (A Study of Hebrew Thought, Desclee Company, 1960, p. 94).
Moartea este somn sau odihnă și a muri înseamnă a fi adăugat la poporul lui Dumnezeu, adică a fi pus în mormânt alături de ceilalți (Geneza 25:8; 2 Samuel 7:12; 1 Împărați 2:10; 22:40; Psalmii 13:3; Ioan 11:11-15; Faptele 13:36; Apocalipsa 14:13). Cei morți nu știu nimic, nu Îl laudă pe Domnul, nu lucrează, nici nu fac planuri sau alte activități în mormânt (Iov 3:11-13; Psalmii 115:17; 146:4; Eclesiastul 9:5,10).

Doctrina despre nemurirea sufletului are origini păgâne
Credința în nemurirea sufletului este preluată din filozofia greacă. Pitagora (un contemporan mai tânăr al profetului Daniel) și-a bazat învățăturile religioase pe principiul metempsihozei. Metempsihoza postulează că sufletul nu moare niciodată, ci mai degrabă este menit să parcurgă un ciclu de renașteri până când ajunge să se elibereze din acest ciclu prin puritatea vieții pe care o duce. Pitagora credea în transmigrație, sau reîncarnarea sufletului în repetate rânduri, în corpuri umane, în animale sau în plante până ce devenea nemuritor. Ideile lui Pitagora despre reîncarnare au fost influențate de religia greacă antică. 
Platon (cu aproximație, contemporan cu Maleahi, ultimul profet al Vechiului Testament) a perfecționat această învățătură elenistică. El a făcut să predomine credința în nemurirea sufletului în așa mare măsură încât a devenit o concepție populară. În perioada intertestamentară, învățătura despre chinul veșnic (Cartea Iuditei 16:17) și practica înălțării rugăciunilor pentru morți (Cartea a doua a macabeilor 12:39-45) au început să pătrundă în iudaism (pentru excepții la aceste tendințe vezi și Cartea lui Tobit 14:6-8; Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah 7:17; 19:2,3; 21:9; 36:7-10; Cartea lui Baruh 4:32-35; Prima cartea a macabeilor 2:62-64; Cartea a doua a macabeilor 7:9,14). Flavius Josephus menționează că fariseii credeau în nemurirea sufletului (vezi Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor II, VIII, 14;Antichități iudaice XVIII, I, 2,3).
Tertulian (circa 155-220), un apologet creștin, a fost printre primii creștini care au susținut că oamenii au un suflet nemuritor: „Mă pot folosi așadar de punctul de vedere al lui Platon atunci când declară că «fiecare suflet este nemuritor»” (Tertullian, „On the Resurrection of the Flesh”, Ante-Nicene Fathers, vol. 3, Hendrickson Publishers Inc., 2004, p. 547).
Oscar Cullmann contestă punctul de vedere al lui Tertulian și nu este de acord cu el. Cullmann a scris o carte cu o foarte mare influență în care susține că ideea de nemurire a sufletului este de origine greacă, iar teologii nu pot îmbrățișa ambele concepții: credința într-un suflet nemuritor și nemurirea primită în dar la momentul învierii (Immortality of the Soul or Resurrection of the Dead? The Witness of the New Tes­tament, 1958).
Brevard Childs explică: „S-a observat de multă vreme că, potrivit Vechiului Testament, omul nu are un suflet, ci este un suflet (Geneza 2:7). Cu alte cuvinte, omul este o entitate completă, nu un compozit din anumite părți, trup, suflet și duh” (Old Testament Theology in a Canonical Context, Fortress, 1985, p. 199).
Unii teologi încearcă să argumenteze viața de după moarte recurgând pur și simplu la înțelegerea comună, întrucât nu există nicio afirmație biblică în privința aceasta. De exemplu, Stewart Goetz afirmă: „Scriptura în întregime nu învață că sufletul există. Scriptura doar presupune existența sufletului fiindcă existența lui este susținută de judecata oamenilor de rând” („A Substance Dualist Response”, în In Search of the Soul: Perspectives on the Mind-body Problem – Four Views of the Mind-Body, Wipf and Stock, 2010, p. 139). Concepțiile împământenite și înțelegerea comună pot totuși să ducă în eroare.

Darul vieții veșnice
Viața veșnică este darul lui Dumnezeu pentru aceia care cred în Hristos Isus ca Mântuitorul lor personal (Ioan 3:16; 5:24,25; 10:27,28; 17:3; Romani 2:7; 6:22,23; Galateni 6:8). Nemurirea este condiționată și depinde de răspunsul nostru pozitiv la bunătatea lui Dumnezeu și de acceptarea Evangheliei. Acest dar al nemuririi le este oferit credincioșilor la a doua venire a lui Isus (1 Corinteni 15:51-55; 1 Tesaloniceni 4:13-18).

Aplicație
1    Ce înseamnă din punct de vedere relațional și ontologic să fim creați după chipul lui Dumnezeu? 
2    Doar Hristos, prin harul, Duhul și Cuvântul Său, poate reface în oameni chipul lui Dumnezeu. Cum poți trăi ca persoană creată după chipul lui Dumnezeu?
3    Dacă suntem creați muritori fără un suflet nemuritor, explică în ce fel putem avea viața veșnică.
4    Dumnezeu a pus în inima fiecărui om dorul de veșnicie (Eclesiastul 3:11). Ce poți face pentru a trezi această dorință profundă într-un coleg sau un vecin agnostic ori ateu, prin faptele tale și în timpul conversațiilor cu el?