Lucrăm la o versiune îmbunătățită a site-ului myBible. O poți încerca acum →

Har, dragoste și părtășie

Text de memorat

„Harul Domnului _ __ şi dragostea lui __ şi împărtăşirea _ _ să fie cu voi cu toţi! _” (2 Corinteni 13:14).

Pavel încheie 2 Corinteni subliniind din nou elementele esențiale abordate în scrisorile lui. În acest sens exprimă 5 imperative (2 Co­rinteni 13:11). Primul imperativ, „bucurați-vă” (EDCR), amintește de textele anterioare din scrisori. Al doilea imperativ, „desăvârșiți-vă”, traduce un cuvânt din greacă (katartizō) care apare aici și în 1 Corinteni 1:10. Al treilea, „îmbărbătați-vă”, rezumă 2 Corinteni 1:3-7. Pavel își începe și își încheie a doua scrisoare cu încurajare. Primim încurajarea lui Dumnezeu pentru a-i susține pe alții (2 Corinteni 1:4,6). Al patrulea și al cincilea imperativ, „fiți cu un cuget, trăiți în pace” (2 Corinteni 13:11), sunt un apel la unitate. Această atmosferă de bucurie, reabilitare, încurajare, unitate și pace este condiția pentru prezența lui Dumnezeu, „Dumnezeul dragostei și al păcii” (2 Corinteni 13:11). Ea rezultă din lucrarea Dumnezeului nostru trinitar în inima omului (2 Corinteni 13:14).

Harul, dragostea și împărtășirea provin din acțiunea Trinității în beneficiul nostru. Aceste trei elemente creștine favorizează o atmosferă caracterizată de prezența lui Dumnezeu.

26 septembrie: Ziua Administrării Creștine a Vieții

Comentariu EGW

Esența înțelegerii harului și a experienței creștine constă în credința în Hristos, în cunoașterea lui Dumnezeu și a Fiului Său, pe care L-a trimis El. Dar aici mulți dau greș, pentru că le lipsește credința în Dumnezeu. În loc să-și dorească să fie aduși în părtășie cu Hristos la lepădarea Sa de sine și la umilința Sa, ei caută mereu supremația eului. … O, ce bine ar fi dacă am aprecia dragostea lui Dumnezeu! Atunci, inimile noastre ar deveni mai mari, vederile noastre limitate ar deveni mai largi, barierele de gheață ale egoismului ar fi dărâmate și înțelegerea noastră ar fi mai profundă decât este acum. …

Pentru că nu-L cunoaștem pe Dumnezeu, nu avem credință în Hristos, nu suntem profund impresionați de umilința pe care a îndurat-o pentru noi și, de aceea, adânca lui smerire nu ne face să ne smerim și noi și să-L înălțăm pe El. … O, dacă L-ați iubi așa cum v-a iubit El pe voi, nu ați evita o experiență asemenea celei din capitolele întunecate ale suferinței Fiului lui Dumnezeu!

Pentru a fi părtași cu Hristos la suferințele Sale, trebuie să privim la Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Când contemplăm umilința lui Hristos, când vedem lepădarea Sa de sine și jertfa Sa, suntem cuprinși de uimire în fața acestei manifestări a iubirii divine pentru omul vinovat. Când, pentru Hristos, suntem chemați să trecem prin încercări care sunt de natură umilitoare, dacă avem gândul lui Hristos, le vom suporta cu blândețe, fără să fim jigniți de ofense și fără să ne opunem răului care ni se face. Vom manifesta spiritul pe care îl avea Hristos. … Pentru a putea conlucra cu Domnul Hristos la realizarea marelui plan de răscumpărare, noi trebuie să înțelegem ce înseamnă jertfa, ostenelile și suferințele Sale. – That I May Know Him, p. 104

Biserica este o societate creștină formată pentru membrii care o compun, pentru ca fiecare membru să se poată bucura de ajutorul primit prin intermediul tuturor harurilor și talentelor celorlalți membri și de lucrarea lui Dumnezeu asupra lor, potrivit darurilor și abilităților lor diferite. Biserica este unită în sfintele legături ale părtășiei, pentru ca fiecare membru să poată beneficia de influența celuilalt. Toți trebuie să se lege prin legământul iubirii și al armoniei. Principiile creștine și harurile întregii societăți de credincioși trebuie să adune putere și forță într-o acțiune armonioasă. Fiecare credincios trebuie să fie binecuvântat și să devină mai bun sub influența purificatoare și transformatoare a diverselor capacități ale celorlalți membri, pentru ca lucrurile care îi lipsesc unuia să fie din belșug manifestate la altul. Toți membrii trebuie să se unească pentru ca biserica să poată deveni o priveliște pentru lume, pentru îngeri și pentru oameni.

Legământul pentru a deveni membru al bisericii este ca fiecare să calce pe urmele lui Hristos, ca toți să ia jugul Lui asupra lor și să învețe de la Acela care este blând și smerit cu inima. Făcând aceasta, „veți găsi”, spune scumpul Mântuitor, „odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară” (Matei 11:29,30).

Cei care poartă jugul lui Hristos se vor apropia unul de altul. Vor cultiva simpatia și răbdarea și, în sfântă devotare, se vor întrece în efortul de a arăta față de ceilalți înțelegerea delicată și dragostea de care simt ei înșiși că au atât de mare nevoie. Cel slab și lipsit de experiență, deși este slab, poate fi întărit de cei mai plini de speranță și de cei cu experiență matură. Deși cel mai mic dintre toți, el este o piatră care trebuie să strălucească în clădire. El este un membru vital al trupului organizat, unit cu Hristos, Capul viu, și, prin Hristos, el trebuie să se identifice cu toate virtuțile caracterului lui Hristos, astfel încât Mântuitorului să nu-I fie rușine să-l numească frate. … O biserică separată și distinctă de lume este, înaintea cerului, cel mai important lucru de pe tot pământul. … Biserica trebuie să fie așa cum a intenționat Dumnezeu să fie – un reprezentant al familiei lui Dumnezeu într-o altă lume. – Lift Him Up, p. 295

Este înălțător că la finalul acestei epistole vedem o referire la harul Domnului Isus, exact ca la început (2 Corinteni 1:2; 13:14). Pavel începe și încheie această scrisoare cu o referire la harul Lui. Așa cum am văzut la începutul acestui trimestru, el nu putea să nu se gândească și să nu vorbească despre Domnul Isus. „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2 Corinteni 8:9).

Cât de admirabil și de irezistibil este harul Domnului Isus! El a părăsit bogățiile existenței Sale veșnice pentru a deveni sărac. A mers pe drumurile prăfuite ale Galileei antice. „S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce” (Filipeni 2:8). A făcut aceste lucruri pentru ca noi să putem deveni „bogați”, adică să avem șansa de a fi cu El în cer. Nouă, care am cunoscut doar o lume a păcatului, a morții și a suferinței, ne este greu să înțelegem ce a însemnat pentru Domnul Isus să părăsească cerul ca să vină aici și să-Și dea viața pentru noi.

  1. Ce învățătură importantă găsești în Romani 16:20; Galateni 6:18; Filipeni 4:23 și 1 Tesaloniceni 5:28?

Pavel face referire la harul Domnului Isus foarte des în scrisorile lui. Unele afirmații nestemate sunt: „Darul pe care ni l-a făcut harul acesta [...] în Isus Hristos, s-[a] dat din belșug celor mulți” (Romani 5:15). Cei care primesc această abundență de har „vor domni în viață prin [...] Isus Hristos” (Romani 5:17). Ca și în cazul 2 Corinteni, Pavel începe și încheie anumite epistole menționând harul Domnului Isus (Romani 1:7; Romani 16:20; 1 Corinteni 1:3; 1 Corinteni 16:23; Galateni 1:3; 6:18; Filipeni 1:2; Filipeni 4:23). Acest subiect îi ocupa gândurile și era dorința lui să umple și mintea corintenilor.

Aceasta a fost dorința lui pentru toate bisericile. De notat ce le spune efesenilor: „Harul să fie cu toţi cei ce iubesc pe Domnul nostru Isus Hristos în curăţie. Amin” (Efeseni 6:24). Ar dori el oare ca noi să-L iubim pe Domnul Isus mai puțin decât atât, cu mai puțin decât o dragoste nepieritoare? Cu siguranță că nu. Până la urmă, dorința lui era ca harul lui Isus să ajungă la cât mai mulți oameni (2 Corinteni 4:15) și să devină suficient pentru ei, așa cum a fost și pentru el (2 Corinteni 12:9).

Gândește-te la harul divin! Ce meriți pentru lucrurile pe care le-ai spus și le-ai făcut? Totuși ce îți oferă Dumnezeu în schimb?

Comentariu EGW

Puterea vine prin exercițiu. Toți cei care își pun la lucru abilitățile date de Dumnezeu vor avea o capacitate sporită de a se dedica în serviciul Său. Cei care nu fac nimic pentru cauza lui Dumnezeu nu vor reuși să crească în har și în cunoașterea adevărului. Un om care preferă să stea culcat și nu vrea să-și miște membrele își va pierde curând toată pu­terea de a le folosi. În același fel, creștinul care nu își va exercita puterile date de Dumnezeu nu numai că nu va reuși să crească în Hristos, dar își va pierde și puterea pe care o mai are, devine un paralitic spiritual. Cei care, cu dragoste pentru Dumnezeu și pentru semenii lor, se străduiesc să-i ajute pe alții sunt bine înrădăcinați, se întăresc, rămân statornici în adevăr. Adevăratul creștin lucrează pentru Dumnezeu nu dintr-un impuls, ci din principiu; nu pentru o zi sau o lună, ci pe tot parcursul vieții sale.

Această lume nu este un teren de defilare, ci un câmp de luptă. Toți sunt chemați să îndure greutăți ca niște buni soldați. Trebuie să fie puternici și să se comporte ca niște adevărați bărbați. … Adevăratul test al caracterului se dă dovedind disponibilitatea de a purta poveri, de a merge în locul cel mai greu, de a face lucrarea care trebuie făcută, chiar dacă aceasta nu va aduce nicio recunoaștere sau re­com­pensă pământească.

Ce bine ar fi dacă fiecare și-ar aprecia capacitățile care i-au fost date de Dumnezeu! Prin Hristos puteți urca pe scara progresului și puteți aduce fiecare putere sub controlul Său. … În puterea voastră nu reușiți să faceți nimic, dar, prin harul lui Isus Hristos, vă puteți folosi puterile în așa fel încât să aduceți cel mai mare bine sufletului vostru și cea mai mare binecuvântare sufletelor altora. Prindeți-vă de Isus și veți face cu sârguință lucrările pe care le-a făcut Hristos și, în cele din urmă, veți primi răsplata veșnică. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 306

Soldatul lui Hristos trebuie să înfrunte ispita în multele ei forme, să reziste și să o învingă. Cu cât conflictul este mai aprig, cu atât mai mare este harul oferit pentru a satisface nevoile sufletului. … Adevăratul creștin va înțelege ce înseamnă să treci prin conflicte severe și experiențe grele, dar va crește constant în harul lui Hristos pentru a-l înfrunta cu succes pe dușmanul sufletului său. … Uneori, întunericul îi va apăsa sufletul, însă adevărata lumină va străluci, razele puternice ale Soarelui Neprihănirii vor risipi negura și…, prin harul lui Hristos, el va fi capabil să fie un martor credincios al lucrurilor pe care le-a auzit de la mesagerul inspirat al lui Dumnezeu. … Prezentându-le astfel și altora adevărul, lucrătorul pentru Hristos obține o viziune mai clară asupra măsurilor luate cu dărnicie pentru toți, asupra suficienței harului lui Hristos pentru orice vreme de conflict, durere și încercare. Prin tainicul plan de răscumpărare, a fost oferit har, astfel încât lucrarea imperfectă a agentului uman să poată fi acceptată în Numele lui Isus, Apărătorul nostru.

Omul are puțină putere și nu poate face decât o mică lucrare, chiar folosind la maximum toată capacitatea sa. … Dumnezeu este atotputernic și, în fiecare moment în care avem nevoie de ajutor divin și îl căutăm cu sinceritate, El ni-l va da. Dumnezeu a promis, punând chezășie Cuvântul Său, că harul Său îți va fi de ajuns în cea mai mare nevoie a ta, în cea mai mare nenorocire. Hristos îți va fi un ajutor nelipsit dacă îți vei însuși harul Său. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 260

„Harul Domnului Isus Hristos și dragostea lui Dumnezeu și împăr­tășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți! Amin” (2 Corinteni 13:14). Cu acest verset își încheie Pavel a doua epistolă. De observat ordinea în care menționează cele trei Persoane ale Trinități – Fiul, Tatăl și Duhul Sfânt.

2. Ce ne spun Ioan 3:16,17; Romani 8:37-39 și 1 Ioan 4:8-11 despre dragostea lui Dumnezeu?

În 1 Ioan 4:8 ni se spune că „Dumnezeu este dragoste”. Dragostea este un atribut esențial al lui Dumnezeu. Ioan subliniază că putem cunoaște dragostea prin faptul că Dumnezeu L-a trimis pe singurul Său Fiu să moară pentru noi (Ioan 3:16). Dumnezeu L-a trimis pe Domnul Isus într-o misiune de salvare (Ioan 3:17), iar aceasta a făcut parte din planul de mântuire (Faptele 3:20,21; 1 Ioan 4:10,14). Isus a precizat de mai multe ori în evanghelii că Tatăl L-a trimis (Matei 10:40; Marcu 9:37).

Într-o afirmație remarcabilă, Pavel spune: „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8). Putem întrezări dragostea lui Dumnezeu în relația frumoasă dintre soț și soție, precum și dintre părinți și copii, în prieteniile sincere și în alte relații. Iubirea lui Dumnezeu se vede și în natură. „«Dumnezeu este iubire» scrie pe fiecare boboc de floare ce stă să se deschidă, pe fiecare fir de iarbă care răsare. Păsărelele încântătoare, făcând să răsune aerul cu trilurile lor înveselitoare; florile, atât de delicat colorate în desăvârşirea lor, înmiresmând aerul; copacii înalţi ai pădurii, cu bogatul lor frunziş de un verde viu – toate mărturisesc despre grija părintească şi duioasă a Dumnezeului nostru şi despre dorinţa Sa de a-i face pe copiii Lui fericiţi” (Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 10).

Dar nimic nu este mai convingător decât faptul că Dumnezeu L-a dat pe Domnul Isus jertfă pentru păcatele noastre. Când înțelegem că Dumnezeu ne-a iubit până într-acolo încât L-a trimis pe Isus să-Și dea viața pentru noi, reacția noastră este disponibilitatea „să ne dăm viața pentru frați” (1 Ioan 3:16). Pavel voia ca cei din Corint să trăiască în unitate. Dar fără dragoste nu există unitate. De aceea i-a învățat că „dragostea zidește” (1 Corinteni 8:1) și că fără dragoste totul este zadarnic și gol (1 Corinteni 13:1-3). Așadar, tot ce facem trebuie făcut din iubire (1 Corinteni 16:14), care este o extensie a iubirii lui Dumnezeu.

Ce am pierde din Evanghelie dacă Isus Însuși nu ar fi pe deplin și veșnic Dumnezeu?

Comentariu EGW

Ar trebui să ne exprimăm recunoștința și lauda față de Dumnezeu pentru binecuvântările dăruite pentru viața aceasta trecătoare și pentru orice mângâiere. Dumnezeu ar dori ca fiecare familie pe care o pregătește să locuiască în locașurile veșnice de sus să-I dea slavă pentru comorile bogate ale harului Său. Dacă, în viața de cămin, copiii ar fi educați și instruiți să Îi fie recunoscători Dătătorului tuturor lucrurilor bune, am vedea un element de har ceresc manifestându-se în familiile noastre. În viața de cămin s-ar vedea veselie și, venind din astfel de familii, tinerii ar aduce cu ei un spirit de respect și evlavie în sala de clasă și în biserică. Atunci, ei ar fi prezenți în sanctuarul unde Dumnezeu Se întâlnește cu poporul Său, ar exista acolo respect pentru toate rânduielile închinării și s-ar aduce laudă și mulțumire pentru toate darurile providenței Sale. …

Fiecare binecuvântare în cele vremelnice ar fi primită cu recu­noștință, iar fiecare binecuvântare spirituală ar deveni de două ori mai prețioasă, deoarece percepția fiecărui membru al familiei este sfințită prin Cuvântul adevărului. Domnul Isus este foarte aproape de cei care apreciază astfel darurile Sale pline de har, care înțeleg că tot ce au bun vine de la Dumnezeul binevoitor, iubitor și atent și recunosc că El este marele Izvor al oricărui lucru bun și al oricărei mângâieri, Sursa inepuizabilă a harului.

Dacă ne-am exprima mai mult credința, dacă ne-am bucura mai mult de binecuvântările pe care știm că le avem – marea milă a lui Dumnezeu și iubirea Sa – am avea mai multă credință și o bucurie mai mare. Nicio limbă nu poate exprima și nicio minte limitată nu poate cuprinde binecuvântarea care vine ca urmare a aprecierii bunătății și iubirii lui Dumnezeu. Chiar și pe pământ putem avea bucurie ca un izvor care nu seacă niciodată, deoarece este alimentat din râurile care curg din tronul lui Dumnezeu. – Our Father Cares, p. 24

Dumnezeu este iubire. El ne-a arătat această iubire prin darul singurului Său Fiu. Totuși, iubirea lui Dumnezeu nu scuză păcatul. Dumnezeu nu scuză păcatul lui Satana, păcatul lui Adam sau Cain și nu va scuza nici păcatul vreunuia dintre copiii oamenilor. Natura pervertită a omului poate distorsiona iubirea lui Dumnezeu făcând-o să pară slăbiciune, dar, de pe crucea Calvarului, strălucește lumina pentru ca omul să aibă concepții corecte și să nu susțină teorii care sunt răstălmăciri ale adevărului. …

Adevărul, așa cum este el în Isus, ne va oferi cele mai importante lecții. Va arăta că iubirea lui Dumnezeu este vastă și profundă, este infinită, dar că, rostind pedeapsa pentru cei neascultători, care au dat la o parte Legea lui Dumnezeu, hotărârea va fi fără compromisuri. Iubirea și dreptatea lui Dumnezeu lucrează împreună. Ele ajung până la adâncimile durerii și degradării umane, pentru a-i ridica pe cei căzuți și asupriți care se agață de adevăr prin pocăință și credință în Isus. – Lift Him Up, p. 158

În lumea păgână antică, oamenii nu credeau că zeii îi iubeau pe muritori. Dimpotrivă, zeii erau răuvoitori și furioși și trebuiau îmbunați. Ideea de Dumnezeu al iubirii, așa cum vedem în Biblie, era o noutate. Oricât de surprinzătoare ar fi fost această afirmație în vremea lui, Pavel Îl descrie pe Dumnezeul nostru ca „Dumnezeul dragostei și al păcii” (2 Corinteni 13:11).

3. Cum poți găsi speranță în ceea ce se spune în 2 Corinteni 13:11? Cum poți trăi personal ce afirmă acest verset?

Expresia „Dumnezeul dragostei și al păcii” poate fi interpretată în două feluri: (1) Dumnezeu este văzut ca sursa iubirii și a păcii sau (2) Dumnezeu este caracterizat de iubire și de pace. Nu este însă necesar să alegem între cele două. Pentru că dragostea și pacea sunt caracteristici intrinseci ale lui Dumnezeu, El ne dăruiește dragoste și pace. În alte părți Pavel Îl descrie pe Dumnezeu ca „Dumnezeul răbdării și al mângâierii” (Romani 15:5), „Dumnezeul nădejdii” (Romani 15:13), „Dumnezeul păcii” (Romani 15:33; 16:20; 1 Corinteni 14:33; Filipeni 4:9; 1 Tesalo­niceni 5:23), „Părintele îndurărilor” (2 Corinteni 1:3) și „Dumnezeul oricărei mângâieri” (2 Corinteni 1:3). Dumnezeu este sursa tuturor acestor binecuvântări. El ni le oferă pe toate din dragostea Sa neclintită.

În timp ce expresia „Dumnezeul păcii” este destul de comună în Biblie, expresia „Dumnezeul dragostei” apare doar aici (2 Corinteni 13:11), prin urmare merită meditat profund la ea. Referirea lui Pavel la Dumnezeul dragostei cu câteva versete înainte de binecuvântarea trinitară din 2 Corinteni 13:14 sugerează că el Îl înțelegea pe Dumnezeu drept trei Persoane. „Deși folosește aici cuvântul «Dumnezeu» cu sensul de o Persoană din trei, perspectiva lui Pavel despre Isus și despre Duhul Sfânt în alte locuri din epistolele sale […] ne obligă să considerăm că întreaga frază se referă la singurul Dumnezeu, pe care biserica timpurie a ajuns să-L vadă în formă trinitară. Avea să mai treacă peste un secol până când teologii […] să înceapă să folosească cuvinte precum «Trinitate» ca o abreviere pentru a exprima ceea ce Pavel deja afirmase” (Tom Wright, Paul for Everyone: 2 Corinthians, 2004, p. 148).

Noi credem într-un singur Dumnezeu, unitatea de trei Persoane care trăiesc veșnic într-o relație de dragoste. Acest Dumnezeu trinitar ne iubește și ne cheamă să ne iubim unii pe alții într-un mod care reflectă dragostea dintre cele trei Persoane ale Dumnezeirii.

Comentariu EGW

Deși acum S-a înălțat în prezența lui Dumnezeu și stă împreună cu El pe tronul universului, Isus nu a pierdut nimic din natura Sa plină de compasiune. Astăzi, aceeași inimă miloasă și blândă este deschisă înaintea tuturor durerilor omenirii. Astăzi, mâna care a fost străpunsă este întinsă pentru a revărsa și mai multă binecuvântare peste po­porul Său care se află în lume. …

În toate încercările noastre avem un Ajutor care nu dă greș niciodată. El nu ne lasă să ne luptăm singuri cu ispita, să ne războim singuri cu răul și, în cele din urmă, să fim zdrobiți de poveri și întristare. Deși acum El este ascuns de privirile muritorilor, urechea credinței poate auzi glasul Lui care spune: Nu te teme, Eu sunt cu tine. „Eu sunt… Cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor” (Apocalipsa 1:18).

Cei care îndepărtează nelegiuirea din inimile lor și își întind mâinile către Dumnezeu în rugăciune fierbinte vor avea acel ajutor pe care numai Dumnezeu îl poate da. Pentru sufletele oamenilor a fost plătită o răscumpărare ca ei să aibă posibilitatea să scape din robia păcatului și să obțină iertarea, curăția și cerul. … Cei care vin mereu la tronul harului, cu cereri sincere și fierbinți pentru a primi înțelepciune și putere divină, vor putea deveni slujitori activi și folositori ai lui Hristos. Poate că nu au mari talente, dar, dacă au o inimă smerită și o încredere fermă în Isus, vor putea să facă o lucrare bună, aducând suflete la Hristos. …

Mii de oameni au o concepție greșită despre Dumnezeu și atributele Sale. … Dumnezeu este un Dumnezeu al adevărului. Dreptatea și mila sunt atributele tronului Său. El este un Dumnezeu al iubirii, al milei și al compasiunii delicate. Așa este El reprezentat în Fiul Său, Mântuitorul nostru. El este un Dumnezeu al răbdării și al îndelungii răbdări. Dacă aceasta este ființa pe care o adorăm și cu al cărei caracter căutăm să ne asemănăm, ne închinăm adevăratului Dumnezeu. Dacă Îl urmăm pe Hristos, meritele Sale, care ne sunt atribuite, se înalță înaintea Tatălui ca o mireasmă plăcută. Iar harurile caracterului Mântuitorului, sădite în inimile noastre, vor răspândi în jurul nostru o mireasmă prețioasă. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 77

Hristos a venit să i-L descopere lumii pe Dumnezeu ca un Dumnezeu al iubirii, un Dumnezeu al milei, al grijii și al compasiunii. Prin Răscumpărătorul lumii, întunericul gros cu care Satana învăluise tronul Divinității a fost înlăturat, iar Tatăl a fost arătat din nou oamenilor ca Lumina vieții. …

Hristos Se întristează când îi vede pe oameni atât de absorbiți de grijile lumești și de complicațiile ocupațiilor lor, încât nu mai au timp să se împrietenească cu Dumnezeu. Pentru ei, cerul este un loc străin, pentru că nu a intrat niciodată în calculele lor. Nefiind familiarizați cu lucrurile cerești, se plictisesc să audă despre ele. Nu le place să-și deranjeze mintea cu nevoia lor de mântuire. Dar Domnul dorește să le deranjeze mintea, ca ei să se poată familiariza cu El la timp pentru a accepta oferta Sa de mântuire. – În locurile cerești, p. 8

Harul Domnului Isus nu doar că dezvăluie dragostea lui Dumnezeu pentru noi, ci aduce și părtășia Duhului ca efect suplimentar al acelei iubiri. În același timp, părtășia izvorăște din dragostea lui Dumnezeu. Fără dragoste, nu există părtășie. Pavel însuși scrie: „Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire şi vreo îndurare, faceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând” (Filipeni 2:1,2).

Unii oameni spun că Duhul Sfânt este doar o forță sau o influență, dar acest lucru nu poate fi adevărat. Până la urmă, de ce ar menționa Pavel două persoane – Tatăl și Fiul – împreună cu o simplă „forță” într-o formulă trinitară? Nu ar avea niciun sens. Așa cum Tatăl și Fiul sunt prezentați într-o relație personală (2 Corinteni 1:3; 2 Corinteni 11:31), relația Duhului cu diverse persoane ne duce la concluzia că El este, de asemenea, o persoană (Romani 8:15,16; vezi și Ioan 14:16,17,26; Ioan 15:26).
Expresia „părtășie în Duhul” (Filipeni 2:1, EDCR) poate fi înțeleasă în două feluri. Poate însemna părtășia unii cu alții oferită de Duhul sau părtășia cu Duhul Însuși. Mai mulți interpreți ai Bibliei susțin că aceste sensuri nu se exclud reciproc. În cele din urmă, părtășia unii cu alții este consecința părtășiei cu Duhul.

4. Studiază 1 Corinteni 2:10,11; 1 Corinteni 3:16; 1 Corinteni 12:11 și 2 Corinteni 3:6,17. Ce i-a învățat Pavel pe corinteni despre Duhul?

Pavel are multe de spus despre lucrarea Duhului. În 1 și 2 Corinteni există peste 40 de referiri la Duhul Sfânt. Duhul Sfânt contribuie la zidirea sufletească a bisericii (1 Corinteni 14:12), îi înzestrează pe oameni pentru misiune (1 Corinteni 2:4,5), ne descoperă lucrurile profunde ale lui Dumnezeu (1 Corinteni 2:10,11) și ne învață despre ele (1 Corinteni 2:13), locuiește în noi (1 Corinteni 3:16; 1 Corinteni 6:19), colaborează cu Hristos la îndreptățirea noastră (1 Corinteni 6:11), dă daruri spirituale bisericii (1 Corinteni 12 – 14), ne pecetluiește pentru mântuire (2 Corinteni 1:22), întipărește legea în inima oamenilor (2 Corinteni 3:3) și ne dă viață nouă în Hristos (2 Corinteni 3:6) și eliberare din păcat (2 Corinteni 3:17). Categoric nu putem trăi fără Duhul Sfânt.

De ce înțelegerea divinității Duhului Sfânt este importantă pentru a înțelege pe deplin dragostea lui Dumnezeu pentru noi?

Comentariu EGW

Când inimile oamenilor sunt mişcate de prezenţa Spiritului lui Dumnezeu, oamenii sunt mai sensibili la influenţa Duhului Sfânt şi iau hotărârea de a-şi tăgădui eul şi de a face sacrificii pentru cauza lui Dumnezeu. Atunci când lumina divină străluceşte în cămăruţele minţii cu o claritate şi o putere neobişnuite, sentimentele omului firesc sunt învinse, egoismul îşi pierde puterea asupra inimii şi se trezeşte dorinţa de a imita Modelul, pe Isus Hristos, în practicarea tăgăduirii de sine şi a binefacerii. Omului egoist din fire devine amabil şi plin de compasiune faţă de păcătoşii pierduţi şi face un jurământ solemn faţă de Dumnezeu, aşa cum au făcut Avraam şi Iacov.

Îngerii cereşti sunt prezenţi în astfel de ocazii. Dragostea lui Dumnezeu şi iubirea pentru oameni triumfă asupra egoismului şi asupra iubirii de lume. În special se întâmplă astfel atunci când vorbitorul prezintă, în Spiritul şi în puterea lui Dumnezeu, planul de mântuire împlinit de Maiestatea cerului prin sacrificiul de pe cruce. …

Dumnezeu i-a dat omului o parte de făcut pentru mântuirea semenilor săi. Omul poate lucra împreună cu Hristos, făcând fapte de milă şi de binefacere, dar el personal nu-i poate mântui, deoarece nu este capabil să satisfacă cerinţele dreptăţii care a fost insultată. Lucrul acesta l-a putut face numai Fiul lui Dumnezeu, lăsându-Şi deoparte onoarea şi slava, îmbrăcându-Şi divinitatea în natura omenească şi venind pe pământ să Se umilească şi să-Şi verse sângele în favoarea neamului omenesc.

Încredinţându-le ucenicilor Săi misiunea de a merge „în toată lumea” să propovăduiască „Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16:15), Hristos le-a încredinţat oamenilor lucrarea de răspândire a Evangheliei. Dar, în timp ce unii merg să predice, El îi cheamă pe alţii să răspundă cerinţelor Sale de a aduce zecimi şi daruri cu care să susţină lucrarea pastorală şi să răspândească pe tot pământul adevărul tipărit. – Ye Shall Receive Power, p. 90

Lumea piere pentru că duce lipsă de adevăr, adevărul curat, nealterat. Hristos este adevărul. Cuvintele Sale sunt adevărul.
Atunci când, condus de Duhul Sfânt, credinciosul poate pune mâna el însuși pe adevăr, și-l poate însuși, el mănâncă pâinea care s-a coborât din cer. El pătrunde în viața lui Hristos și înțelege marele sacrificiu făcut în favoarea omenirii căzute în păcat.

Cunoștința care vine de la Dumnezeu este pâinea vieții. Este con­ținutul frunzelor din pomul vieții care slujesc la vindecarea neamurilor. Un curent de viață spirituală face ca sufletul să vibreze atunci când crede cuvintele lui Hristos și le aplică în viața de zi cu zi. În felul acesta noi devenim una cu Hristos. Cel care era nestatornic și slab devine puternic. Dacă vom păstra până la sfârșit încrederea nezguduită pe care am avut-o la început, aceasta va însemna pentru noi viață veșnică.

Trebuie să primim tot adevărul – viața lui Isus. Adevărul ne curățește de orice întinăciune și pregătește sufletul pentru a primi prezența lui Hristos. Atunci Hristos, nădejdea slavei, va veni să locuiască în noi.
Trebuie să ne împărtășim de adevăr în fiecare zi. În felul acesta ne hrănim zilnic cu cuvintele lui Hristos, despre care El a spus că sunt duh și viață. Primirea adevărului îl va face pe cel ce îl primește un copil al lui Dumnezeu, moștenitor al cerului.

Adevărul primit în inimă nu este literă moartă, rece. … În adevăr găsim bucurii nespuse. În viața celui care trăiește și lucrează sub influența dătătoare de viață a adevărului se va vedea noblețe și distincție. Adevărul este sacru și divin. El este mai puternic și mai eficient decât orice altceva în formarea unui caracter asemenea caracterului Domnului Hristos. Când este cultivat în inimă, iubirea lui Hristos va fi mai scumpă decât iubirea oricărui om. Acesta este creș­tinismul. În felul acesta, adevărul – adevărul curat, nealterat – umple citadela sufletului. În suflet este atunci viața lui Dumnezeu. „Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou” (Ezechiel 36:26). – Our High Calling, p. 208

Când citim 2 Corinteni 13:14 am putea crede că Hristos este singura sursă a harului, Dumnezeu este singura sursă a dragostei, iar Duhul Sfânt este singura sursă a părtășiei, dar nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr.

5. Ce spun 1 Corinteni 1:3,4,9; 1 Corinteni 10:16; 2 Corinteni 1:2,12; Romani 8:35; Romani 15:30; Galateni 2:20 și Efeseni 3:19 despre har, dragoste și părtășie în legătură cu membrii Trinității?

Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt conlucrează pentru salvarea noastră. Harul, dragostea și părtășia nu provin doar de la unul singur, ci de la toți cei trei Membri ai Dumnezeirii. Cu toate acestea, Fiecare are funcții specifice în istoria mântuirii. Pavel este conștient de aceasta și subliniază această învățătură în scrisorile sale. De exemplu, planul de mântuire este prezentat cu o extraordinară economie de cuvinte în Galateni 4:4-6, cu participarea distinctă a celor trei membri ai Dumnezeirii. Dumnezeu Tatăl L-a trimis pe Isus, Fiul Său, ceea ce sugerează că Tatăl este Sursa acestui plan (Galateni 4:4). Fiul s-a născut dintr-o femeie (Galateni 4:4), o referire la întrupare și o indicare a împlinirii unei promisiuni străvechi (Geneza 3:15). Fiul ne-a răscumpărat și ne-a readus în relația corectă cu Tatăl, despre care Satana mințise (Geneza 3:5). Iar Duhul Sfânt legitimează identitatea noastră de copii ai lui Dumnezeu (Galateni 4:6).

Există și alte referiri la Trinitate în scrisorile pauline. Cei trei acționează împreună, înzestrând biserica pentru misiune (1 Corinteni 12:4-6), dându-ne putere spirituală (Efeseni 3:14-19) și favorizând o unitate profundă între membrii bisericii, o unitate care reflectă relația dintre membrii Dumnezeirii (Efeseni 4:4-6). În înțelegerea lui Pavel, nu doar că Dumnezeu este trinitar, dar cele trei Persoane ale Dumnezeirii colaborează pentru salvarea noastră (Efeseni 1:3,13,14). În Efeseni, Pavel merge până acolo încât spune că trebuie să fim umpluți de plinătatea Tatălui (Efeseni 3:19), a Fiului (Efeseni 4:13) și a Duhului Sfânt (Efeseni 5:18).

Pavel nu putea găsi un final mai bun pentru corespondența cu corintenii (2 Corinteni 13:14) – o promisiune că cei trei Demnitari ai universului, Trioul ceresc, vor fi cu noi acum și în veacul viitor.

Cum ar trebui ca părtășia dintre membrii bisericii să reflecte frumoasa re­lație din cadrul Dumnezeirii?

Comentariu EGW

Tatăl nu poate să fie descris prin lucrurile de pe pământ. Tatăl este plinătatea întruchipată a Dumnezeirii şi este invizibil pentru ochii muritori.

Fiul este plinătatea manifestată a Dumnezeirii. Cuvântul lui Dumnezeu declară că El este „întipărirea Fiinţei Lui”. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Aici este arătată personalitatea Tatălui.

Mângâietorul, pe care Domnul Hristos a făgăduit că Îl va trimite după ce Se va înălţa la cer, este Duhul Sfânt în toată plinătatea Dumnezeirii, care face vizibilă puterea harului divin pentru toţi aceia care Îl primesc pe Hristos ca Mântuitor personal şi cred în El. Sunt trei Persoane vii în acest trio ceresc; în Numele acestor trei puteri – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – sunt botezaţi cei care Îl primesc pe Hristos cu o credinţă vie şi aceste puteri vor conlucra cu supuşii ascultători ai cerului, în eforturile lor de a trăi o viaţă nouă în Hristos.

Domnul Hristos este Fiul preexistent al lui Dumnezeu şi există prin Sine Însuşi. … Când a vorbit despre preexistenţa Sa, Hristos a vrut să ne îndrepte gândurile spre veacurile nesfârşite din trecut. El ne asigură că nu a existat niciodată un timp în care El să nu fi fost într-o părtăşie strânsă cu Dumnezeul cel veşnic. Acela a cărui voce o ascultau iudeii fusese cu Dumnezeu dintotdeauna.

Domnul Isus a declarat: „Eu sunt Învierea şi Viaţa.” În Hristos este viaţa originală, neîmprumutată şi nederivată. „Cine are pe Fiul are viaţa.” Divinitatea lui Hristos este siguranţa celui credincios cu privire la viaţa veşnică. …
Duhul Sfânt este o persoană, pentru că El mărturiseşte (în trad. Cornilescu: adeverește) împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Când mărturia aceasta este adusă, ea poartă în sine propria dovadă. În astfel de momente, noi credem şi suntem siguri de faptul că suntem copiii lui Dumnezeu. …

Duhul Sfânt are o personalitate, altfel nu ar putea să-i mărturisească duhului nostru şi împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. De asemenea, El trebuie să fie o persoană divină, pentru că altfel nu ar putea să cerceteze tainele ascunse în mintea lui Dumnezeu. „În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa, nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu.” …

Noi trebuie să cooperăm cu cele trei puteri preaînalte ale cerului – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt –, iar aceste puteri vor lucra prin noi, făcându-ne să fim nişte împreună-lucrători cu Dumnezeu. – Evanghelizare, p. 614–617

Suplimentar: Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, cap. 73, „Să nu vi se tulbure inima”
„Numai harul lui Isus Hristos poate transforma inima de piatră într-o inimă de carne și o poate face să trăiască pentru Dumnezeu. [...] Oamenii nu au nicio putere să îndreptățească sufletul, să sfințească inima. Boala morală nu poate fi vindecată decât prin puterea Marelui Medic. Darul suprem al cerului, Însuși singurul născut din Tatăl, plin de har și de adevăr, este unicul care îi poate răscumpăra pe cei pierduți” (Ellen G. White, în The Signs of the Times, 2 mai 1892).

„«Dumnezeu este dragoste» (1 Ioan 4:16). Natura Sa și Legea Sa sunt iubire. El dintotdeauna a fost așa și așa va fi pentru totdeauna. «Cel Preaînalt, a cărui locuință este veșnică» și ale cărui «cărări sunt veșnice», nu Se schimbă. În El «nu este nici schimbare, nici umbră de mutare» (Isaia 57:15; Habacuc 3:6; Iacov 1:17). Orice manifestare a puterii creatoare este o expresie a iubirii nemărginite. Suveranitatea lui Dumnezeu implică deplina binecuvântare a tuturor ființelor create. [...] Istoria marelui conflict dintre bine și rău – de la data când a izbucnit pentru prima dată în ceruri și până la înfrângerea finală a răzvrătirii și eradicarea definitivă a păcatului – constituie de asemenea o demonstrare a iubirii neschimbătoare a lui Dumnezeu” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 33).

Zilnic:
Psalmii 37
Psalmii 38
Psalmii 39
Psalmii 40
Psalmii 41
Psalmii 42
Psalmii 43
Ellen G. White, Dietă și hrană, Apendice 2 

1. De ce râde Domnul de cel rău? 

2. Cum umblă omul și se frământă?

3. Cu ce spune psalmistul că se hrănește zi și noapte?

4. Ce era bucuria și veselia psalmistului? 

5. De ce au respins unii subiectul reformei sănătății și ce poziții au adoptat alții?

Privire generală
Imaginează-ți că ești la aeroport, luându-ți rămas-bun de la un prieten apropiat sau de la cineva drag! Ați petrecut timp prețios împreună – poate chiar ați trecut prin unele dificultăți. Când este pe punctul de a trece de controlul de securitate, prietenul sau persoana dragă se întoarce ca să îți spună ceva, poate doar câteva cuvinte. Sunt cuvinte pe care ți le vei aminti mult timp după ce avionul a decolat. Poate spune: „Ai grijă de tine!” „Continuă să faci ce îți place!” „Nu uita – eu cred în tine.”

Ultimele cuvinte rămân. Pot fi puține, dar adesea poartă cea mai profundă emoție, cel mai important îndemn sau mesajul esențial pe care vorbitorul vrea să ți-l amintești.

Apostolul Pavel își încheie adesea scrisorile din Noul Testament în același fel. După capitole întregi de învățătură, de corectare, de apărare, de încurajare și de doctrină, Pavel nu încheie niciodată în mod superficial. Ultimele lui cuvinte sunt bine gândite și adesea sunt expresii concentrate care transmit har, dragoste și părtășie – însăși esența Evangheliei și a comunității creștine.

Pavel nu doar își încheie scrisorile; el binecuvântează, reia și redirec­ționează atenția cititorilor spre ceea ce contează cel mai mult. Așa că, atunci când studiem finalurile epistolelor lui Pavel – în special 2 Corinteni 13:11-14 – nu citim doar formule politicoase de rămas-bun. Auzim ecoul bătăilor de inimă ale lui Pavel și, poate mai important, bătăile de inimă ale lui Dumnezeu.

Teme
În studiul din această săptămână ne vom concentra asupra celor trei concepte esențiale din 2 Corinteni 13:11-14, care se regăsesc în cuvintele de încheiere ale lui Pavel către biserica din Corint:
1. Harul este punctul de pornire: Este și darul Domnului Isus.
2. Dragostea este forța vitală: Dragostea este și natura lui Dumnezeu.
3. Părtășia este rezultatul relațional: Totodată, părtășia este și lucrarea Duhului, esențială pentru o comunitate creștină sănătoasă.

Comentariu
1. Context – practici de redactare a scrisorilor: În era Noului Testament scrierea de scrisori era un mijloc de comunicare comun și esențial, mai ales în lumea greco-romană, unde personaje precum filozofi, erudiți și conducători trimiteau adesea scrisori care urmau un format standard: salut, mulțumire, conținut și încheiere. Pavel a adoptat această structură, dar i-a dat un profund sens teologic și pastoral. De obicei își dicta scrisorile unui scrib (amanuensis), apoi le trimitea prin mesageri de încredere, precum Timotei sau Fivi.

Salutările lui Pavel adesea combinau tradiții iudaice și grecești („har și pace”), iar încheierile lui erau mai mult decât simple cuvinte de rămas-bun – reflectau grija sa, prioritățile spirituale și relația cu destinatarii. În 1 Corinteni 16:19-24 Pavel își încheie scrisoarea cu: salutări din partea altor biserici, o semnătură personală pentru a valida scrisoarea, un avertisment ferm pentru cei care nu-L iubesc pe Hristos și o binecuvântare profundă, evidențiind harul și dragostea lui statornică pentru corinteni.

În schimb, 2 Corinteni 13:11-14 se încheie cu îndemnuri mai blânde, la bucurie, la unitate și la pace, culminând cu o binecuvântare elocventă din partea Dumnezeului trinitar: „Harul Domnului Isus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi” (2 Corinteni 13:14). Aceste încheieri scot în evidență amestecul unic de doctrină și conexiune personală din scrierile lui Pavel, transformând ultimele cuvinte ale scrisorilor sale în îndemnuri spirituale durabile, concentrate pe har, pe dragoste și pe părtășie.

2. Punctul de plecare al harului: În 2 Corinteni 13:11-14 Pavel își încheie scrisoarea cu o binecuvântare pătrunzătoare și bogată din punct de vedere teologic, punând un accent major pe tema harului. El începe binecuvântarea cu „harul Domnului Isus Hristos”, evidențiind harul drept element fundamental al vieții creștine. Acest har, exprimat prin dăruirea de sine a lui Hristos (așa cum vedem mai devreme în 2 Corinteni 8:9), face posibile restaurarea, unitatea și pacea în cadrul bisericii tulburate din Corint.

Decizia lui Pavel de a încheia nu cu mustrare, ci cu har reflectă profunda lui preocupare pastorală și oglindește modul în care își încheie aproape toate scrisorile. De exemplu, cărțile Romani (Romani 16:20), Galateni (Galateni 6:18) și Filipeni (Filipeni 4:23) se încheie toate cu apeluri similare la prezența susținătoare a harului lui Hristos. În 2 Co­rin­teni 13:11-14 harul conduce la dragoste (de la Dumnezeu Tatăl) și la părtășie (prin Duhul Sfânt), formând o structură care cuprinde întregul cadru al relației divine. Pentru Pavel, harul nu este doar un concept teologic, ci puterea vie care îi unește pe credincioși cu Dumnezeu și unii cu alții. Așa că apostolul îl folosește constant în concluzia epistolelor sale pentru a-i reaminti bisericii că harul este cel care mântuiește, susține și împuternicește comunitatea creștină.

3. Forța vitală a dragostei: Pavel își încheie scrisoarea (2 Corinteni 13:11-14) cu un apel la unitate și la pace, culminând cu una dintre cele mai profunde binecuvântări din Noul Testament. O temă centrală în acest pasaj este dragostea, în mod special ca expresie a naturii lui Dumnezeu. În 2 Corinteni 13:14 Pavel îi conferă iubirii divine un rol-cheie în experiența credinciosului cu Dumnezeu – alături de har și de părtășie. Această dragoste nu este un sentiment vag, ci esența ființei lui Dumnezeu – Sursa atât a mântuirii, cât și a vieții comunității creștine. Această dragoste stă la baza îndemnurilor din 2 Corinteni 13:11, când credincioșii sunt încurajați să urmărească reabilitarea, să se consoleze unii pe alții, să aibă același mod de gândire și să trăiască în pace. Aceste porunci pentru membrii bisericii sunt posibil de realizat doar când cre­dincioșii sunt ancorați în dragostea altruistă și împăciuitoare care vine de la Dumnezeu.

Pavel evidențiază constant această temă a împăcării la finalul scrisorilor sale. În Romani 15:30 el face apel la biserică să se lupte „pentru dragostea Duhului” împreună în rugăciune, arătând că iubirea este forța motivatoare, chiar și în lucrarea spirituală.

În Efeseni 6:23,24 Pavel încheie cu: „Pace, fraţilor, şi dragoste împreună cu credinţa, din partea lui Dumnezeu Tatăl şi din partea Domnului Isus Hristos!”, apoi adaugă: „Harul să fie cu toţi cei ce iubesc pe Domnul nostru Isus Hristos în curăţie.” Aici, dragostea este atât divină – ca origine; cât și umană – ca răspuns; este o reflectare a iubirii lui Dumnezeu dăruite credinciosului. Similar, în 1 Tesaloniceni 3:12, Pavel se roagă: „Domnul să vă facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, cum facem şi noi înşine pentru voi”, legând din nou dragostea de lucrarea lui Dumnezeu și de mărturia bisericii.

Prin urmare, în 2 Corinteni 13, Pavel nu face doar o încheiere – ci rezumă Evanghelia. „Dragostea lui Dumnezeu” este sursa „harului lui Hristos” și a „împărtășirii Duhului”. Doar în această epistolă Pavel folosește formula Trinității „în epilog pentru a evidenția rolurile distincte ale Dumnezeirii în lucrarea de mântuire” („2 Corinthians”, în Andrews Bible Commentary, 2022, p. 1685). Iubirea este atributul inițiator al lui Dumnezeu, care se manifestă prin har și îi unește pe credincioși în părtășie. Încheind scrisoarea cu această binecuvântare triplă, Pavel le amintește corintenilor – o biserică divizată și tulburată – că doar o experimentare profundă a iubirii lui Dumnezeu le poate restaura uni­tatea, le poate menține pacea și le poate întări părtășia.

4. Părtășia ca rezultat relațional: Părtășia apare în 2 Corinteni 13:14 ca rezultat relațional al acțiunii Duhului Sfânt. În acest pasaj cuvântul „împărtășirea” (koinōnia) se referă la comuniune, la o relație profundă care există nu doar între credincioși și Duhul, ci și între credin­cioși datorită prezenței unificatoare a Duhului. Această binecuvântare finală rezumă esența comunității creștine: Duhul este Cel care creează și menține unitatea și profunzimea relațională din cadrul bisericii. Co­munitatea corinteană, marcată anterior de dezbinări și de rivalități, este acum îndemnată să trăiască în împăcare și în armonie prin părtășia produsă de Duhul.

Pavel abordează această temă a unității prin Duhul și în alte locuri. În Filipeni 2:1,2 el îi încurajează astfel pe cititori: „Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire şi vreo îndurare, faceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând.” La fel, în Romani 15:5,6, Pavel se roagă ca „Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Isus, pentru ca toţi împreună, cu o inimă şi cu o gură, să slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos.” Armonia este un rezultat relațional al lucrării Duhului lui Dumnezeu și încurajează dragostea și închinarea comună.

În Galateni 5:22-26 Pavel descrie roadele Duhului, dragoste, pace și bunătate – calități profund relaționale, esențiale vieții în comunitate. Astfel, în 2 Corinteni 13:14 Pavel nu oferă doar o binecuvântare obișnuită de final, ci schițează o viziune asupra a ceea ce poate realiza Duhul: o comunitate împăcată, plină de har, guvernată de dragoste, unită în părtășie divină.

„Harul, dragostea și părtășia nu sunt firești la om, ci sunt revărsate asupra bisericii de către membrii Dumnezeirii ca daruri divine. Aces­tea erau darurile care puteau vindeca biserica din Corint și care o pre­găteau pentru împlinirea speranței creștine la revenirea Domnului” („2 Corinthians”, în Andrews Bible Commentary, p. 1685).

Aplicație
Discutați în cadrul grupei următoarele întrebări, în lumina pasajului din 2 Corinteni 13:11-14!
1. În 2 Corinteni 13:11, Pavel spune: „Desăvârșiți-vă!” De ce credeți că Pavel include acest îndemn ca ultim sfat? Cum ar putea arăta reconcilierea în relațiile voastre personale sau în comunitatea bisericii?
2. Cum este posibil să avem „un gând” (1 Corinteni 1:10) și să trăim „în pace” (Romani 12:18) într-o biserică (precum cea din Corint) care se confruntă cu atâtea conflicte (vezi 1 Corinteni 1:10-13)?
3. Ce rol joacă smerenia în cultivarea unității?
4. În 2 Corinteni 13:12 credincioșilor li se spune: „Spuneți-vă unii altora sănătate, cu o sărutare sfântă.” Care ar putea fi astăzi o modalitate adecvată cultural de a exprima unitatea și acest tip de afecțiune spirituală?
5. În ce moduri ați experimentat harul lui Hristos în ultima vreme și cum poate influența această experiență modul în care le răspundeți oamenilor sau reacționați în situații dificile?
6. Există relații în comunitatea noastră spirituală care au nevoie de vindecare sau de consolidare? Dacă da, care sunt acestea? Mai important, ce pași putem face pentru a contribui la acel proces?
7. Pavel își încheie scrisoarea cu bucurie, mângâiere și pace. Care dintre aceste daruri divine vă sunt necesare acum și cum le puteți căuta prin prezența lui Dumnezeu?