1 Și bărbații lui Israel juraseră în Mițpa, spunând: Niciunul dintre noi nu va da pe fiica sa de soție, lui Beniamin.

Juraseră. În raportul anterior n-a fost făcută nici o menţiune despre acest jurământ. Este vădit că seminţiile l-au făcut curând după ce s-au adunat pentru prima dată la Miţpa, înainte de a începe ostilităţile pe faţă. Cei din vechime priveau jurământul ca inviolabil (vezi cap. 11,30; 17,1.2).

Deşi astfel de jurăminte nu puteau fi călcate sau retrase, israeliţii, mai ales în vremurile de mai târziu, au găsit multe căi de a păzi litera unui jurământ dar a călca spiritual prin şmecherie sau altfel de evaziune. Totuşi, nimeni nu este obligat să-şi ţină cuvântul mărturiei lui dacă acesta cere să săvârşească o faptă rea.

Să nu-şi dea fata. Probabil că jurământul a fost făcut sub blestem ca în Fapte 23,14. Acţiunea beniamiţilor de a sprijini pe oamenii cei răi din Ghibea au trezit mânia israeliţilor în aşa măsură încât ei s-au legat să nu-şi facă căsătorii mixte cu beniamiţii, întocmai după cum li se poruncise de Domnul să nu facă căsătorii mixte cu cele şapte neamuri păgâne din Canaan (Deuteronom 7,1-4).


2 Și poporul a venit la casa lui Dumnezeu și a rămas acolo până seara înaintea lui Dumnezeu; și și-au ridicat vocile și au plâns mult,

Betel (în engl. house of God). Poate că Silo. Unii cred că cuvintele ar trebui iarăşi traduse ca nume proprii Betel (vezi despre cap. 20,18.27).

Au vărsat multe lacrimi. După ce mânia lor aprigă a trecut, poporul a recunsocut că merseseră prea departe cu răzbunarea lor asupra uneia dintre seminţiile lor. Cu cât mai bine ar fi fost dacă plânsul lor ar fi avut loc mai devreme, înainte ca fapta să fi fost făcută.


3 Și au spus: O, DOAMNE Dumnezeul lui Israel, de ce s-a întâmplat aceasta în Israel, ca să lipsească astăzi un trib din Israel?

Pentru ce? Întrebarea aceasta înseamnă că israeliţii L-au învinuit pe Dumnezeu aducând seminţia lui Beniamin la o nimicire adevărată (vezi v. 15). Seminţiile adunate ar fi trebuit să ştie că mânia lor şi dorinţa lor de răzbunare care au luat naştere din cauza celor două înfrângeri ale lor de către oştirea lui Beniamin, a fost adevărata cauză a nimicirii aproape complete a seminţiei.


4 Și s-a întâmplat a doua zi că poporul s-a sculat devreme și a zidit acolo un altar și au oferit ofrande arse și ofrande de pace.

Au zidit acolo un altar. Această afirmaţie a fost adusă ca dovadă că israeliţii se adunaseră la Betel în loc de Silo, pentru că la Silo trebuia să fi existat deja un altar în legătură cu cortul întâlnirii. Pe de altă parte, acei care cred că referirea este la Silo înţeleg că textul vrea să spună că poporul a clădit un altar nou la Silo, fie că cel vechi era în paragină, fie că era nevoie de altul spre a face faţă unui număr aşa de mare de jertfe care au fost aduse (vezi cap. 20,18.27; 21.2).


5 Și copiii lui Israel au spus: Cine dintre toate triburile lui Israel nu s-a urcat cu adunarea înaintea DOMNULUI? Pentru că făcuseră un mare jurământ referitor la cel care nu s-a urcat la DOMNUL la Mițpa, spunând: Cu siguranță va fi dat la moarte.

Nu s-a suit. După ce întreaga luptă trecuse, israeliţii au început o cercetare să se asigure dacă întreaga naţiune răspunsese la chemarea de a lua parte la războiul împotriva lui Beniamin. Când oştirea se adunase pentru prima dată, seminţiile făcuseră un jurământ împotriva oricărei părţi a israeliţilor care a refuzat să sprijine antrepriza. Probabil că au fost necesare măsuri extreme spre a obliga cooperarea.


6 Și copiii lui Israel s-au pocăit pentru Beniamin, fratele lor, și au spus: Un trib este stârpit din Israel astăzi.
7 Cum să facem rost de soții pentru cei care rămân, văzând că am jurat pe DOMNUL că nu le vom da dintre fiicele noastre, de soții?
8 Și au spus: Care dintre triburile lui Israel nu s-a urcat la Mițpa la DOMNUL? Și, iată, nimeni nu venise la tabără, la adunare, din Iabes-Galaad.

Iabes din Galaad. Identificat cu Tell el-Meqbereh şi Tell Abu Kharaz, cam la 9 mile şi jumătate spre sud şi est de Betshan în Wadi el-Yabis la răsărit de Iordan. Se pare că între seminţia lui Beniamin şi cetatea Iabes din Galaad a existat o legătură de rudenie prin alianţă. Afinitatea aceasta pare să fi continuat chiar după ce cetatea a fost nimicită şi reclădită. Saul, care a aparţinut seminţiei lui Beniamin, a făcut prima lui faptă de vitejie scăpând Iabesul din Galaad de amoriţi (1 Samuel 11,3-15). Pe vremea morţii lui Saul, locuitorii din Iabesul din Galaad şi-au plătit înapoi datoria lor salvând trupul lui Saul de a fi expus public pe zidurile Bet-Sanului (1 Samuel 31,8-13).


9 Fiindcă poporul a fost numărat și, iată, nu era acolo nimeni dintre locuitorii Iabes-Galaadului.
10 Și adunarea a trimis acolo douăsprezece mii de oameni dintre cei mai viteji și le-au poruncit, spunând: Duceți-vă și loviți cu ascuțișul sabiei pe locuitorii din Iabes-Galaad împreună cu femei și copii.

Douăsprezece mii. Metoda aceasta de a înrola o oştire reprezentativă a întregului grup fusese folosită mai înainte (Numeri 31,1-6).

Duceţi-vă şi treceţi prin ascuţişul săbiei. Adoptarea acestui mijloc de a obţine soţii pentru cei 600 de supravieţuitori ai seminţiei lui Beniamin care se ascunseseră în peşterile muntelui Rimon ne ajută să înţelegem lumina spirituală mărginită a acelor vremuri. Astfel de măsuri crude în numele religiei sunt revoltătoare şi trebuie înţelese în lumina vremurilor în care au avut loc.


11 Și acesta este lucrul pe care să îl faceți: Să nimiciți cu desăvârșire orice parte bărbătească și pe orice femeie care s-a culcat cu bărbat.

Orice femeie. Fiecare locuitor trebuia nimicit, cu singura excepţie a fetelor fecioare. Ceilalţi membri ai familiei nu erau în realitate mai vinovaţi decât aceste fete. Întreaga procedare nemiloasă, deşi adusă la îndeplinire sub aspectul împlinirii unui jurământ sfânt faţă de Domnul, n-a fost decât un mijloc brutal de a împiedica dispariţia seminţiei lui Beniamin.


12 Și au găsit printre locuitorii din Iabes-Galaad patru sute de fecioare tinere, care nu cunoscuseră bărbat și care nu s-au culcat cu parte bărbătească; și le-au adus în tabără la Șilo, care este în țara Canaanului.

Patru sute. Le lipseau încă două sute spre a avea destule pentru cei 600 de beniamiţi care mai erau în viaţă în peşteri. Silo. Vezi cele despre versetele 2, 4; cap. 20,18. Tabăra s-a putut muta la Silo la scurt timp după încheierea ostilităţilor cu Beniamin.


13 Și întreaga adunare a trimis pe câțiva să vorbească copiilor lui Beniamin, care erau la stânca Rimon și să îi cheme pașnic.
14 Și Beniamin s-a întors în acel timp și ei le-au dat de soții pe acelea pe care le-au lăsat vii dintre femeile Iabes-Galaadului; și totuși nu le ajungeau.
15 Și poporul s-a pocăit pentru Beniamin, pentru că DOMNUL făcuse o spărtură în triburile lui Israel.

Domnul făcuse o spărtură. Spărtura sau golul în cercul lanţului celor 12 seminţii fusese făcută în realitate de israeliţii înşişi în excesul lor iraţional de a pedepsi fapta nebunească a unor beniamiţi. Dacă ei ar fi acţionat în tot timpul în spiritul adevăratei iubiri frăţeşti, ei ar fi putut să aducă la îndeplinire finalul dorit fără măcelărirea lipsită de sens şi atrocităţile pe care le-au săvârşit.


16 Atunci bătrânii adunării au spus: Cum să facem rost de soții pentru cei care rămân, văzând că femeile au fost nimicite din Beniamin?

Cum să facem? Bătrânii ştiau că aceşti oameni se vor căsători din necesitate cu soţii canaanite. Spre a evita această calamitate, ei au folosit mijloace ocolite pentru a ţine litera jurământului lor chiar dacă călcau spiritul lui. În loc să înlăture cu curaj jurământul lor în primul rând şi să îngăduie beniamiţilor să se căsătorească (cu femei) din celelalte seminţii, ei au fost mânaţi de credinţa lor greşită că un jurământ este întotdeauna de necălcat, să săvârşească măcelărirea de bărbaţi, femei şi copii nevinovaţi.


17 Și au spus: Trebuie să fie o moștenire pentru cei scăpați din Beniamin, să nu fie nimicit un trib din Israel.

Moştenirea. Probabil că aceasta nu se referă la proprietate, avere reală, deşi unii au sugerat că bătrânii au sfătuit oştirea victorioasă să nu împartă teritoriul lui Beniamin între ei. Ei au înţeles că trebuia să fie o succesiune familiară pentru restul beniamiţilor.


18 Totuși, nu putem să le dăm soții dintre fiicele noastre, căci copiii lui Israel au jurat, spunând: Blestemat fie cel care dă o soție lui Beniamin.
19 Atunci au spus: Iată, este o sărbătoare anuală a DOMNULUI în Șilo, într-un loc care este spre nord de Betel, spre est de drumul mare care urcă de la Betel la Sihem, și spre sud de Lebona.

O sărbătoare. În timpul anului erau trei sărbători la care fiecare israelit de parte bărbătească trebuia să ia parte (Exod 23,17). Având în vedere că pe vremea aceasta cortul întâlnirii era aşezat la Silo, adunările acestea urmau să se ţină acolo. Este îndoielnic dacă în acele vremuri nestabile a existat o încercare pe scară largă de a urma ritualul prescris. Din 1 Samuel 1,3 este evident că nici chiar familiile evlavioase n-au luat întotdeauna parte la toate cele trei sărbători.

Care este la miazănoapte. Autorul Judecătorilor face o descriere atentă a aşezării lui Silo. Faptul că autorul socoteşte necesar să explice cititorilor lui aşezarea lui Silo i-a făcut pe mulţi să fixeze data pentru scrierea Judecătorilor mulţi ani după ce filistenii au distrus Silo la sfârşitul slujbei de judecător a lui Eli. Se pare că autorul i-a considerat pe oamenii zilelor lui ca necunoscători ai poziţiei cetăţii. Totuşi, pe de altă parte, este adevărat că Silo a fost amintit de multe ori mai înainte de către autorul Judecătorilor fără nici o încercare de a explica poziţia lui.

Lebona. Cetatea este numită acum Lubban. Ea este la 3 mile (5 km) nord-vest de Silo.


20 De aceea au poruncit copiilor lui Beniamin, spunând: Duceți-vă și pândiți în vii;
21 Și vedeți și, iată, dacă fetele din Șilo ies să danseze cu dansuri, atunci ieșiți dintre vii și fiecare bărbat să își prindă o soție dintre fiicele din Șilo și apoi duceți-vă în țara lui Beniamin.

Fetele din Silo. La aceste sărbători fusese poruncit să vină numai partea bărbătească (Exod 23,17; Deuteronom 16,16). Uneori bărbaţii erau însoţiţi de soţiile şi fiicele lor, dar majoritatea femeilor prezente aveau să fie acelea care locuiau în Silo sau în apropiere.

Să joace. La sărbătorile secerişului erau prevăzute atât ocazii sociale, cât şi slujbe religioase (PP 540).


22 Și dacă părinții lor sau frații lor vor veni la noi să se plângă, atunci le vom spune: Fiți binevoitori cu ei din cauza noastră; fiindcă în război nu i-am păstrat fiecărui bărbat soția, pentru că nu voi le-ați dat de data aceasta, ca să fiți vinovați.

Fraţii. În vechime, fraţii unei fete care era răpită erau acei care în primul rând cereau despăgubire pentru maltratarea ei (vezi Geneza 34,7-31; 2 Samuel 13,20-38).

Atunci aţi fi vinovaţi. Bătrânii lui Israel au făgăduit să-i potolească pe părinţii şi fraţii fetelor răpite prin două motivări: prima – sfatul bătrânilor căzuse de acord că bărbaţii lui Beniamin trebuiau să aibă de undeva soţii; iar a doua – jurământul nu avea să fie călcat de către părinţi, pentru că fiicele lor nu au fost date în căsătorie, ci fuseseră luate cu forţa.


23 Și copiii lui Beniamin au făcut astfel și și-au prins soții, conform numărului lor, dintre cele care dansau, pe care le-au prins; și au mers și s-au întors la moștenirea lor și au reparat cetățile și au locuit în ele.
24 Și copiii lui Israel au plecat de acolo în timpul acela, fiecare om la tribul său și la familia sa, și au ieșit de acolo fiecare la moștenirea sa.

Au plecat. După ce serbarea a trecut şi beniamiţii supravieţuitori îşi asiguraseră soţii, oştirea a fost lăsată la vatră. Trupele trebuie să fi fost plecate de acasă de cel puţin 5 sau 6 luni, pentru că cei 600 de bărbaţi ai lui Beniamin se ascunseseră la Rimon timp de 4 luni (cap. 20,47).


25 În acele zile nu era împărat în Israel; fiecare om făcea ceea ce era drept în ochii săi.

Nu era împărat în Israel. Declaraţia face o tranziţie corespunzătoare cărţii lui Samuel, care descrie începutul monarhiei.