„Mă voi ridica”

Epoca noastră nu este singura în care răul, nedreptatea și oprimarea fac ravagii. Psalmiștii au trăit și ei într-o astfel de eră. Prin urmare, pe lângă altele, psalmii sunt și forme de protest împotriva violenței și asupririi din lume. Este protestul lui Dumnezeu, al nostru și al psalmiștilor. 

Da, Domnul este îndelung răbdător și Își stăpânește mânia în marea Lui îndurare, pentru că dorește ca nimeni să nu piară, ci toți să vină la pocăință și să își schimbe căile (2 Petru 3:9-15). Și, deși momentul ales de Dumnezeu pentru a interveni nu coincide întotdeauna cu așteptările umane, va veni ziua judecății lui Dumnezeu (Psalmii 96:13; Psalmii 98:9). Nu trebuie decât să ne încredem în El și în promisiunile Sale, până când va veni ziua aceea. Numai Creatorul al cărui tron este întemeiat pe neprihănire și pe dreptate (Psalmii 89:14; Psalmii 97:2) poate oferi, prin judecata Sa suverană, stabilitate și prosperitate lumii. Aspectul dublu al judecății divine include eliberarea celor asupriți și distrugerea celor răi (Psalmii 7:6-17).

Aceasta este ceea ce ni s-a promis și se va întâmpla, fără îndoială, într-o zi, dar la vremea stabilită de Dumnezeu, nu de noi – așa cum accentuează psalmistul. 

10 – 17 februarie – Săptămâna Căminului Creştin
 

Comentariu EGW

Domnul va veni curând pe norii cerului cu putere și slavă mare. Oare acest eveniment și pregătirea importantă pe care trebuie să o facem, nu sunt îndeajuns lămurite în adevărurile descoperite pentru a ne face să ne gândim în mod solemn la datoria noastră? Acest subiect trebuie să fie prezentat distinct și clar înaintea poporului. „… Fiul omului va veni în slava Sa … toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui” (Matei 25:31,32) 

… Judecata de pe urmă este un eveniment foarte solemn și înfricoșă­tor. Aceasta trebuie să aibă loc înaintea universului. Tatăl I-a încredințat Domnului Isus pe deplin această judecată. El va face cunoscută răsplata credincioșiei față de Legea lui Iehova. Dumnezeu va fi onorat și guvernarea Lui îndreptățită și slăvită și aceasta în prezența locuitorilor lumilor necăzute. Stăpânirea lui Dumnezeu va fi îndreptățită și înălțată la cel mai înalt și extins nivel. Nu este vorba de judecata unui individ sau a unei națiuni, ci a lumii întregi. Oh, ce schimbare se va produce atunci în înțelegerea tuturor ființelor create! Atunci toți vor înțelege valoarea vieții veșnice. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 296 (14 oct.)
Religia adevărată a lui Isus este izvorul din care se revarsă șuvoaie de iubire, milă și sacrificiu de sine.
Un creștin, bărbat sau femeie, este o persoană care se aseamănă cu Domnul Isus, care este activă în serviciul Domnului, prezentă la întâlnirile religioase și a cărei prezență îi va încuraja și pe alții să participe. Religia nu constă în diferite lucrări, ci religia lucrează ea însăși, nu este inactivă.

Mulți par să aibă impresia că religia are tendința de a-l face pe cel credincios limitat și rigid, dar adevărata religie nu îngustează perspectiva, ci lipsa religiei micșorează capacitățile și îngustează mintea. Când un om este îngust la minte, lucrul acesta este dovada că are nevoie de harul lui Dumnezeu, ungerea divină, pentru că un creștin este un om prin care Domnul, Dumnezeul oștirilor, poate să lucreze astfel ca el să țină calea Domnului pe pământ și să facă să se vadă care este voia lui Dumnezeu pentru oameni. – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 7, p. 935

Pentru creștinii adevăraţi și credincioși există o bucurie și o mângâiere pe care lumea nu le cunoaște. Pentru ei, aceasta este o taină. Speranţa creștină este mare, cu nemurirea și slava ei deplină. Ea pătrunde până dincolo de perdea și este o ancoră a sufletului, sigură și de neclintit. Şi când furtuna mâniei lui Dumnezeu va veni asupra celor nelegiuiţi, această speranţă nu-i va părăsi pe cei credincioși, ci ei vor fi ascunși „sub acoperișul cortului Lui”.

… Deși pământul se va clătina într-o parte și în alta ca un om beat și va fi mișcat din locul lui ca o colibă, dacă am făcut din Dumnezeu stânca noastră, El ne va elibera. „Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt (și) se odihnește la umbra Celui Atotputernic... Pentru că zici: «Domnul este locul meu de adăpost!» și faci din Cel Preaînalt turnul tău de scăpare, de aceea nicio nenorocire nu te va ajunge... Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale” (Psalmii 91:1,9–11). – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 354 (13 dec.)
 

1. Citește Psalmii 18:3-18; Psalmii 76:3-9,12 și Psalmii 144:5-7. Cum este descris Domnul în aceste texte? Ce transmit aceste imagini despre disponibilitatea lui Dumne­zeu de a-Și elibera poporul?

Aceste imnuri Îl laudă pe Dumnezeu pentru puterea Lui uimitoare asupra forțelor răului, care Îi amenință poporul. Dumnezeu este descris în măreția Lui ca Războinic și Judecător. Imaginea lui Dumnezeu de războinic este frecventă în psalmi și evidențiază asprimea și graba răspunsului lui Dumnezeu la strigătele și suferința poporului Său.
„Domnul a tunat în ceruri, Cel Preaînalt a făcut să-I răsune glasul cu grindină şi cărbuni de foc. A aruncat săgeţi şi a risipit pe vrăjmaşii mei, a înmulţit loviturile trăsnetului şi i-a pus pe fugă. Atunci s-a văzut albia apelor şi s-au descoperit temeliile lumii, la mustrarea Ta, Doamne, la vuietul suflării nărilor Tale” (Psalmii 18:13-15). 

Absoluta determinare și amploare a acțiunii lui Dumnezeu ar trebui să risipească orice dubiu cu privire la incredibila Lui grijă și compasiune pentru cei care suferă sau cu privire la capacitatea Lui de a învinge răul. Nu trebuie decât să așteptăm ca El să treacă la acțiune. De fapt, chiar și atunci când oameni ai lui Dumnezeu, precum David, au fost implicați în război, victoria nu a venit prin mijloace omenești. În multele lui bătălii cu dușmanii poporului lui Dumnezeu, regele David L-a lăudat pe Dumnezeu ca singurul care a obținut toate victoriile. I-ar fi fost ușor să își asume meritele pentru cele întâmplate, pentru multele lui succese, dar David nu gândea în acești termeni. Știa care era sursa puterii lui.

Deși declară că Domnul îi deprinde mâinile cu lupta (Psalmii 18:34), nicăieri în psalmi David nu se bazează pe capacitățile lui militare. În schimb, Domnul luptă pentru David și îi asigură reușita (Psalmii 18:47,48). În cartea psalmilor, regele David, cunoscut ca un războinic biruitor, își asumă rolul de muzician priceput și Îl laudă pe Domnul ca unic Izbăvitor și Susținător al poporului Său (Psalmii 144:10-15). Lauda la adresa lui Dumnezeu și rugăciunea înălțată către El sunt sursele de putere ale lui David, care sunt mai tari decât oricare armă. Numai Dumnezeu este demn de încredere și închinare.

Oricare ar fi succesul, darurile și aptitudinile pe care le ai, de ce trebuie să-ți amintești mereu de sursa lor? În ce pericol de afli dacă uiți de sursă?
 

Comentariu EGW

Omul căzut este captivul de drept al lui Satana. Misiunea lui Hristos a fost aceea de a-l răscumpăra de sub puterea marelui său adversar. Omul este înclinat, din firea sa, să urmeze sugestiile lui Satana și nu poate să reziste unui dușman atât de îngrozitor dacă Hristos, puternicul Biruitor, nu locuiește în el, conducându-i dorințele și dându-i putere. Numai Dumnezeu poate să limiteze puterea lui Satana. El știe mai bine decât cei din poporul lui Dumnezeu ce putere pot să aibă asupra lui când tăria lor este Hristos. Când ei se roagă în smerenie Marelui Învingător să îi ajute, cel mai slab dintre cei care cred adevărul, dacă se sprijină cu adevărat pe Hristos, poate să-l respingă cu succes pe Satana împreună cu toate oștile lui.

Satana va chema în ajutor legiunile sale de îngeri ca să se împotrivească înaintării chiar și a unui singur suflet și, dacă este cu putință, să-l smulgă din mâna lui Hristos. Însă, dacă cel aflat în pericol perseverează și, în neajutorarea lui, se bizuie cu totul pe meritele sângelui lui Hristos, Mântuitorul nostru ascultă rugăciunea fierbinte a credinței și trimite o întărire de îngeri care excelează în putere ca să-l elibereze. Satana nu suportă ca oamenii să apeleze la puternicul lui rival, pentru că el se teme și tremură în fața maiestății și puterii Lui. Când aude rugăciunea fierbinte, întreaga armată a lui Satana tremură. – Our Father Cares, p. 216
Prin puterea pe care ne-o dă Isus, noi putem fi „mai mult decât biruitori”. Dar noi nu putem avea prin noi înșine această putere. O putem primi numai prin Spiritul lui Dumnezeu.

Trebuie să cercetăm în profunzime natura lui Hristos și taina iubirii Sale, „care întrece orice cunoștință” (Efeseni 3:19). Trebuie să trăim în razele plăcute și pline de căldură ale Soarelui Neprihănirii. Numai iubirea plină de compasiune a Domnului Hristos, harul Său divin, puterea Sa fără margini ne pot face în stare să-l oprim pe necruțătorul dușman și să supunem împotrivirea care este în inima noastră. Ce este puterea noastră? Bucuria în Domnul. Să lăsăm ca iubirea Domnului Isus să umple inimile noastre și atunci vom fi pregătiți să primim puterea pe care El vrea să ne-o dea.

Să-I mulțumim în fiecare zi lui Dumnezeu pentru binecuvântările care sunt ale noastre. Dacă omul se smerește înaintea lui Dumnezeu, înțelegând că este cu totul incapabil să facă el însuși lucrarea care trebuie să fie făcută pentru ca sufletul lui să fie curățit, dacă va lăsa la o parte neprihănirea personală, atunci Domnul Hristos va veni și va rămâne în inima lui. Cu mâna Sa va face din el un om nou și va continua această lucrare până ce omul va ajunge desăvârșit în Domnul. – In Heavenly Places, p. 64
 

2. Citește Psalmii 9:18; Psalmii 12:5; Psalmii 40:17; Psalmii 113:7; Psalmii 146:6-10; Psalmii 41:1-3. Care este mesajul acestor texte, inclusiv pentru noi astăzi?

Dumnezeu manifestă o grijă deosebită pentru dreptatea asigurată mai multor categorii de persoane vulnerabile, inclusiv cei săraci, lipsiți, asupriți, orfani, văduve, văduvi și străini. Psalmii, la fel ca Legea și Profeții, sunt clari în această privință (Exodul 22:21-27; Isaia 3:13-15). Mulți psalmi folosesc expresia „sărac și lipsit” și evită să îi prezinte pe cei oprimați în termeni exclusiv naționali și religioși. Lucrul acesta are ca scop evidențierea preocupării universale a lui Dumnezeu pentru întreaga omenire. Expresia „sărac și lipsit” nu este limitată la sărăcia materială, ci semnifică și vulnerabilitate și neajutorare. Expresia face apel la compasiunea lui Dumnezeu și transmite ideea că cel în suferință este singur și nu are alt ajutor în afară de Dumnezeu. Formularea „sărac și lipsit” trimite și la sinceritatea, loialitatea și iubirea omului față de Dumnezeu atunci când își mărturisește totala dependență de El și când renunță la orice urmă de autoafirmare și de încredere în propriile puteri. 

În același timp, grija pentru cei cu lipsuri (Psalmii 41:1-3) demonstrează credincioșia oamenilor față de Dumnezeu. Răul comis asupra celor vulnerabili era un păcat deosebit de grav în cultura biblică (Deuteronomul 15:7-11). Psalmii îi inspiră pe credincioși să își ridice glasul împotriva oricărei forme de oprimare.
Psalmii mai evidențiază și cât de inutilă este încrederea în mijloacele omenești efemere ca sursă supremă de înțelepciune și siguranță. Poporul lui Dumnezeu trebuie să reziste ispitei de a căuta salvarea la liderii și la instituțiile omenești, mai ales atunci când acestea sunt în contradicție cu căile lui Dumnezeu. 

În harul Său, Domnul nostru S-a identificat cu cei săraci, devenind El Însuși sărac, pentru ca prin sărăcia Lui mulți să se îmbogățească (2 Corinteni 8:9). Printre bogățiile lui Hristos se numără eliberarea de orice asuprire adusă de păcat, iar El ne promite viața veșnică în împărăția lui Dumnezeu (Apocalipsa 21:4). Isus Hristos împlinește făgăduințele din psalmi în calitate de Judecător divin, care va judeca orice nelegiuire comisă asupra celor vulnerabili, precum și neglijarea datoriei pe care o avem față de ei (Matei 25:31-46).

Cât de des te gândești la cei „săraci și lipsiți” dintre noi și ce faci pentru ei? Ce poți face, de exemplu, pentru persoanele private de libertate?

Comentariu EGW

Pe cei care au milă de nenorociți, de orbi, de șchiopi, de cei chinuiți, de orfani și de nevoiași, Hristos îi prezintă ca păzitori ai legii care vor avea viața veșnică.
Având în vedere ceea ce face Cerul pentru a-i salva pe cei pierduți, cum pot cei care sunt părtași ai bogățiilor harului lui Hristos să-și retragă interesul și simpatia de la semenii lor? Cum pot ei să-și îngăduie mândria unui rang sau a unei caste și să-i disprețuiască pe nenorociți și pe săraci? – Lucrarea de binefacere, p. 209

Când un om se luptă străduindu-se sincer să se întrețină pe el și familia lui și totuși nu este în stare s-o facă, iar ei au de suferit din cauza lipsei de hrană și îmbrăcăminte, Domnul nu-i va declara nevinovați pe frații noștri slujbași dacă ei merg înainte cu indiferență sau îi prescriu acestui frate condiții care sunt practic imposibil de îndeplinit. Noi trebuie să luăm asupra noastră starea fratelui nenorocit.

Orice neglijență din partea celor care pretind a fi urmașii lui Hristos și nereușita de a ușura necesitățile unui frate sau ale unei surori care poartă jugul sărăciei și opresiunii sunt înregistrate în cărțile cerului ca fiind făcute față de Hristos, în persoana sfinților Lui. Ce socoteală va avea Domnul cu mulți, foarte mulți care le prezintă altora cuvintele lui Hristos, dar nu manifestă milă gingașă și considerație față de un frate în credință care a avut mai puține șanse și mai puțin succes decât ei! – Lucrarea de binefacere, p. 210
Cât de mare a fost darul pe care Dumnezeu i l-a dat omului și cu câtă bucurie i l-a oferit! Cu o dărnicie care nu va putea fi vreodată întrecută, El a dat ca să-i mântuiască pe fiii răzvrătiți ai oamenilor și să îi ajute să vadă scopul Său și să distingă dragostea Sa. Îi veți aduce voi darurile voastre, considerând că nimic din ceea ce aveți nu este prea bun pentru a-l oferi Celui care „L-a dat pe singurul Său Fiu născut”?

Spiritul dărniciei este spiritul cerului. Spiritul egoismului este spiritul lui Satana.
Dumnezeu nu depinde de oameni pentru înaintarea cauzei Sale. El ar fi putut să-i trimită pe îngeri ca ambasadori ai adevărului Său; ar fi putut să-Și facă auzită voința vorbind direct, așa cum a rostit Legea pe muntele Sinai. Însă, pentru a cultiva în noi spiritul binefacerii, El a ales să îi angajeze pe oameni în această lucrare.
Fiecare act de jertfire de sine pentru binele altora consolidează spiritul binefacerii în inima dătătorului, apropiindu-l tot mai mult de Răscumpărătorul lumii care, „măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți”. Viața va fi o binecuvântare pentru noi doar dacă împlinim scopul divin pentru care am fost creați. Toate darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu se vor dovedi a fi doar un blestem dacă omul nu le va întrebuința pentru a le aduce binecuvântare semenilor lui și pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu pe pământ. – Sfaturi pentru administrarea creștină a vieții, pp. 19–20
 

Dumnezeu le-a dat liderilor lui Israel autoritatea de a menține drep­tatea în țară (Psalmii 72:1-7,12-14). Regii lui Israel trebuiau să își exercite autoritatea în concordanță cu voia lui Dumnezeu. Preocuparea centrală a conducerii trebuia să fie asigurarea păcii și a dreptății în țară și grija pentru categoriile sociale dezavantajate. Numai în aceste condiții țara și întregul popor aveau să prospere. Tronul regal este consolidat de fidelitatea față de Dumnezeu, nu de puterea omenească.

3. Citește Psalmul 82. Ce se întâmplă când conducătorii pervertesc dreptatea și îi asupresc pe cei pe care trebuie să îi protejeze?

În Psalmul 82 Dumnezeu Își rostește sentințele în dreptul judecătorilor corupți din Israel. În mod clar, „dumnezeii” (Psalmul 82:1,6) nu sunt nici zei păgâni, nici îngeri, pentru că aceștia nu au fost niciodată însărcinați să facă dreptate poporului lui Dumnezeu, prin urmare, nu puteau fi judecați că nu au împlinit această sarcină. Acuzațiile enumerate în versetele 2-4 evocă legile din Tora, identificând „dumnezeii” ca liderii lui Israel (Deuteronomul 1:16-8; Deuteronomul 16:18-20; Ioan 10:33-35). Dumnezeu îi verifică pe „fiii oamenilor” dacă judecă drept și le pronunță pedeapsa, pentru că au fost găsiți nedrepți. Liderii se clatină în întuneric fără cunoaștere (Psalmii 82:5) pentru că au abandonat legea lui Dumnezeu, lumina (Psalmii 119:105). Scriptura susține cu tărie ideea că Domnul este singurul Dumnezeu. Dumnezeu hotărăște să împartă conducerea lumii cu lideri omenești rânduiți de El ca reprezentanții Săi (Romani 13:1). Cât de des însă, acești reprezentanți omenești au folosit greșit autoritatea care le-a fost dată, atât în istorie, cât și în prezent?

Psalmul 82 demască și ia în derâdere apostazia unor conducători care se credeau „dumnezei”, mai presus de ceilalți oameni. Deși le-a acordat liderilor israeliți autoritatea și favoarea de a se numi „fii ai Celui Preaînalt” și de a fi reprezentanții Lui, Dumnezeu renunță la acești conducători răi. Dumnezeu le amintește că sunt muritori și supuși acelorași legi morale ca restul oamenilor. Nimeni nu este mai presus de legea divină (Psalmii 82:6-8). Dumnezeu va judeca întreaga lume. Și poporul lui Dumnezeu va trebui să Îi dea socoteală. Atât conducătorii, cât și oamenii de rând ar trebui să urmeze exemplul Judecătorului divin și să își pună speranța supremă în El.

Ce fel de autoritate deții asupra altora? Cât de corect și echitabil îți exerciți această autoritate? Ai grijă!
 

Comentariu EGW

David știa că planul înalt al lui Dumnezeu pentru Israel va putea fi împlinit numai dacă poporul și conducătorii vor veghea în mod neabătut să atingă ținta pusă înaintea lor. El mai știa că, pentru a îndeplini însărcinarea cu care Dumnezeu l-a onorat pe fiul său Solomon, tânărul conducător trebuia să fie nu numai un luptător, om de stat și suveran, ci și un om energic, bun, un învățător al dreptății, un exemplu de credincioșie.

Cu grijă duioasă, David l-a îndemnat pe Solomon să fie nobil și viteaz, să manifeste milă și bunătate față de supușii săi și, în toate relațiile cu națiunile pământului, să cinstească și să slăvească Numele lui Dumnezeu, descoperind frumusețea sfințeniei. Nenumăratele încercări și experiențele deosebite, prin care trecuse David în timpul vieții, îl învățaseră valoarea virtuților nobile și l-au determinat să declare pe patul de moarte, în însărcinarea dată lui Solomon: „Cel ce împărățește între oameni cu dreptate, cel ce împărățește în frică de Dumnezeu, este ca lumina dimineții, când răsare soarele în dimineața fără nori, ca razele soarelui după ploaie” (2 Samuel 23:3,4). – Profeți și regi, p. 26

Prin garantarea plină de atenție a drepturilor și libertăților supușilor lui, Iosafat a subliniat considerația pe care orice membru al familiei omenești o primește de la Dumnezeul dreptății, care conduce peste toți. „Dumnezeu stă în adunarea lui Dumnezeu; El judecă în mijlocul dumnezeilor.” Și aceia care sunt rânduiți să lucreze ca judecători sub autoritatea Lui trebuie să facă „dreptate celui slab și orfanului”, să le dea „dreptate nenorocitului și săracului”, să-l scape „pe cel nevoiaș și lipsit, izbăvindu-l din mâna celor răi” (Psalmii 82:1,3,4). – Profeți și regi, p. 198

Uneori, un om care a fost pus într-o poziție de răspundere, în calitate de conducător, începe să creadă că are o autoritate supremă și că toți frații lui sunt obligați să-i ceară permisiunea înainte de a face lucrarea pe care o consideră necesară. Un asemenea om se află într-o situație periculoasă. El a pierdut rolul pe care îl are un adevărat conducător în poporul lui Dumnezeu. În loc să fie un sfătuitor înțelept, el își asumă prerogativele unui conducător sever. Orice manifestare a înălțării de sine și a unei autorități de acest fel Îl dezonorează pe Dumnezeu. Niciun om care se bazează pe propria putere nu trebuie să fie vreodată minte și rațiune pentru un alt om pe care Domnul îl folosește în lucrarea Sa. Nimeni să nu stabilească reguli și regulamente omenești pentru a stăpâni în mod arbitrar asupra tovarășilor lui de lucrare, care au o experiență personală cu privire la adevăr.

Dumnezeu le cere tuturor celor care au exercitat o autoritate necuvenită să înceteze orice manifestare de dominare asupra lucrătorilor Săi. Toți cei cărora le-au fost încredințate responsabilități sfinte să se străduiască să-și înțeleagă datoria față de Dumnezeu și să o aducă la îndeplinire cu credincioșie și umilință. Nimeni să nu se considere un stăpân care deține autoritatea de a exercita controlul asupra fraților lui. Principiile Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să fie învățate și practicate. – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, pp. 491–492
 

5. Citește Psalmii 96:6-10; Psalmii 99:1-4 și Psalmii 132:7-9,13-18. Unde are loc judecata lui Dumnezeu și care sunt implicațiile pentru noi? Cum ne ajută sanctuarul să înțelegem cum va gestiona Dumnezeu problema răului?

Judecata Domnului este strâns legată de sanctuar. Sanctuarul era mediul în care înțelegerea psalmistului cu privire la problema răului suferea o transformare (Psalmii 73:17-20). Sanctuarul era locul desemnat pentru judecata divină, de exemplu prin intermediul judecății lui Urim (Numeri 27:21) și a pieptarului marelui-preot (Exodul 28:15,28-30). Prin urmare, mulți psalmi Îl descriu pe Dumnezeu pe tronul Său din sanctuar gata să judece lumea pentru păcat și rău.

În sanctuar se dezvăluia planul de mântuire. În păgânism, păcatul era înțeles în primul rând ca o pată fizică ce trebuia îndepărtată prin ritualuri magice. În schimb, Biblia prezintă păcatul ca o încălcare a legii morale a lui Dumnezeu. Sfințenia lui Dumnezeu înseamnă că El iubește dreptatea și neprihănirea. Tot la fel, poporul lui Dumnezeu ar trebui să caute dreptatea și neprihănirea și să se închine lui Dumnezeu în sfințenia Sa. Pentru a face lucrul acesta, trebuie să păzească legea lui Dumnezeu, care este o expresie a sfințeniei Sale.

De aceea sanctuarul este locul de iertare a păcatelor și de redare a neprihănirii, după cum se observă prin intermediul tronului milei lui Dumnezeu și al „jertfe[lor] de dreptate” (Deuteronomul 33:19; Psalmii 4:5).

Cu toate acestea „Dumnezeu[l] iertător” Se răzbună pentru faptele rele ale celor nepocăiți (Psalmii 99:8). Implicațiile practice ale rolului sanctuarului de loc al judecății divine se văd în conștientizarea constantă a sfințeniei lui Dumnezeu și în cerințele de a dovedi o viață neprihănită în concordanță cu principiile legământului lui Dumnezeu.
Judecata lui Dumnezeu din Sion are drept rezultat bunăstarea celor neprihăniți și înfrângerea celor răi (Psalmii 132:13-18). Sanctuarul făcea posibilă anticiparea cu bucurie a venirii Domnului ca Judecător, în special în Ziua Ispășirii. Tot așa, psalmii întăresc certitudinea sosirii iminente a Judecătorului divin (Psalmii 96:13; Psalmii 98:9), și anume, a lui Isus Hristos, în sanctuarul ceresc (Apocalipsa 11:15-19).

Citește Romani 8:34. Cum ne arată acest verset că ceea ce face Hristos în sanctuarul ceresc este o veste bună pentru poporul Său?
 

Comentariu EGW

Întreaga ceremonie [de la sanctuar] era destinată să-i impresioneze pe israeliţi cu privire la sfinţenia lui Dumnezeu și la ura Sa faţă de păcat; să le arate apoi că nu puteau veni în legătură cu păcatul fără să se întineze. Fiecărui om i se cerea să-și întristeze sufletul în timp ce se făcea această lucrare de ispășire. Toate treburile trebuiau lăsate la o parte și întreaga adunare a lui Israel trebuia să petreacă ziua în smerenie solemnă înaintea lui Dumnezeu, cu rugăciune, post și adâncă cercetare de inimă.

… În Ziua Ispășirii, marele-preot, după ce sacrifica jertfa de la adunare, intra în Locul Preasfânt cu sângele acestei jertfe și-l stropea spre tronul harului, direct deasupra Legii, pentru a da satisfacţie cerinţelor ei. Atunci, în calitatea lui de mijlocitor, lua păcatele asupra sa și le ducea afară din sanctuar. Punându-și mâinile pe capul ţapului de trimis, mărturisea toate păcatele, în felul acesta trecându-le simbolic de la el asupra ţapului de trimis. Apoi, ţapul le ducea în pustie și erau socotite ca fiind îndepărtate pentru totdeauna de la popor. – Tragedia veacurilor, pp. 419–420

Întrucât Satana este originea păcatului, instigatorul la făptuirea tuturor păcatelor care au adus moartea Fiului lui Dumnezeu, dreptatea cere ca el să sufere pedeapsa finală. Lucrarea Domnului Hristos pentru mântuirea oamenilor și curățirea Universului de păcat va fi încheiată prin îndepărtarea păcatului din Sanctuarul ceresc și așezarea acestor păcate asupra lui Satana, care va suporta pedeapsa finală. Tot astfel și în serviciul preînchipuitor, șirul anual al serviciilor se încheia cu lucrarea de curățire a sanctuarului și mărturisirea sau punerea păcatelor pe capul țapului de trimis.
În felul acesta, prin slujbele de la cortul întâlnirii și de la templul care i-a luat locul mai târziu, poporul era învățat zilnic marile adevăruri referitoare la moartea și slujirea Domnului Hristos, iar o dată pe an mintea tuturor era îndreptată spre evenimentele de încheiere a marii controverse dintre Hristos și Satana – curățirea finală a Universului de păcat și păcătoși. – Patriarhi și profeți, p. 358

… Astăzi, El [Isus] stă înaintea altarului îndurării, prezentându-I Tatălui rugăciunile celor care doresc ajutorul Său. El nu respinge niciun suflet înlăcrimat și pocăit. El invită fiecare suflet temător să prindă curaj. Oricine vrea se poate prinde de tăria lui Dumnezeu și poate face pace cu El, iar El va face pace.
Cei care vin la Isus pentru a se refugia sunt ridicați de El deasupra învinuirilor și loviturilor acuzatorilor. Niciun om și niciun înger rău nu-i pot pune sub acuzație. Hristos îi unește cu propria Sa natură divino-umană. Ei stau lângă marele Purtător al păcatelor, în lumina care vine de la tronul lui Dumnezeu. – Divina vindecare, p. 90