Iacov devine Israel

Îndelungata istorie a familiei lui Iacov continuă, cu bune și rele. În ciuda a toate însă, mâna lui Dumnezeu și credincioșia Sa față de făgăduințele legământului se văd în toate câte se întâmplă.

Săptămâna aceasta îl vom urmări în continuare pe Iacov, care a plecat de la Laban, se întoarce acasă și trebuie să se confrunte cu Esau, victima înșelătoriei lui. Ce îi va face acest frate nedreptățit într-un mod atât de grosolan? Din fericire pentru Iacov, care era cuprins de frică pentru ce urma să se întâmple, Domnul Dumnezeul părinților lui i Se arată încă o dată într-o împrejurare care va deveni elementul de referință pentru ceea ce mai târziu se va numi „vreme de necaz pentru Iacov” (vezi Ieremia 30:5-7). Și, în noaptea aceea, Iacov înșelătorul a devenit Israel – un nume nou pentru un început nou, un început care avea să ducă, în cele din urmă, la crearea unei națiuni care avea să îi poarte numele.

Cu alte cuvinte, în ciuda a tot ce se întâmplă, istoria patriarhilor și a familiilor lor este relatată în Scriptură ca să ne arate că Dumnezeu Se ține de promisiunile făcute și le va împlini chiar dacă uneori pare că poporul Lui face tot posibilul să împiedice împlinirea acelor făgăduințe.

4 iunie – Sabatul Copiilor

Iacov a ales moștenirea credinței. El se străduise s-o obțină prin iscusință, înșelăciune și fals, dar Dumnezeu a îngăduit ca acest păcat să lucreze îndreptarea lui. Deși în ultimii ani trecuse prin tot felul de experiențe amare, Iacov nu se abătuse niciodată de la ținta sa și nu renunțase la alegerea sa. El a învățat faptul că, bizuindu-se pe iscusința și înțelepciunea omenească pentru a obține binecuvântarea, el se luptase de fapt împotriva lui Dumnezeu. Din noaptea aceea a luptei de lângă pârâul Iaboc, Iacov a ieșit un alt om. Încrederea în sine a fost smulsă din rădăcină. Din acel moment înainte nu s-a mai văzut la el șiretenie. Viața sa nu a mai fost marcată de uneltiri și înșelăciune, ci de simplitate și adevăr. El a învățat să se sprijine în mod simplu pe brațul Celui Atotputernic și, când a trecut prin încercări și suferințe, el s-a plecat într-o umilă supunere înaintea voinței lui Dumnezeu. Elementele josnice ale caracterului său au fost arse în cuptorul de foc, iar aurul adevărat a fost curățat, până când credința lui Avraam și a lui Isaac a apărut în toată limpezimea ei, în Iacov. – Patriarhi și profeți, p. 208

Caracterul lui Dumnezeu, așa cum ne este descoperit prin Hristos, ne invită să avem credință și dragoste, pentru că îndurarea și mila Tatălui nostru nu au margini. La fiecare pas pe calea noastră către cer, El va fi cu noi să călăuzească prin orice încurcătură, să ne dea ajutor în orice ispită. …

Acela care depinde continuu de Dumnezeu printr-o credință simplă, încredere și rugăciune va fi înconjurat de îngerii cerești. Acela care trăiește prin credința în Hristos va fi întărit și susținut, făcut în stare să lupte lupta cea bună a credinței și să apuce viața veșnică. – In Heavenly Places, p. 16

Sunt foarte uimită că Dumnezeu suportă stricăciunea fiilor oamenilor atâta vreme, suportă neascultarea lor, și totuși le îngăduie să trăiască abuzând de îndurările Lui și aducând o mărturie mincinoasă împotriva Lui prin declarații răutăcioase. Dar căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre și nu trebuie să ne mirăm de răbdarea Sa, de îndurarea Sa delicată și de infinita Lui compasiune, deoarece El a dat o dovadă de necontestat că așa este caracterul Său – El este încet la mânie și Se îndură până la al miilea neam de cei ce-L iubesc și păzesc poruncile Lui. …

Răspunderile pe care le avem nu sunt deloc mici. Simțământul nostru de dependență ne va atrage mai aproape de Dumnezeu, iar simțământul datoriei care urmează să fie împlinită ne va solicita să facem eforturi împletite cu rugăciunile cele mai arzătoare – lucrare, credință și rugăciune continuă. Putere! Putere! Strigătul nostru este pentru putere fără măsură. Ea ne așteaptă. Noi trebuie numai să ne-o însușim, să Îl credem pe Dumnezeu pe cuvânt, să ne manifestăm credința prin fapte, să stăm cu fermitate sprijiniți pe făgăduințe, să luptăm pentru a primi harul lui Dumnezeu. Învățătura nu este esențială, geniul nu este necesar, elocvența poate lipsi, dar rugăciunea unei inimi smerite și pocăite este întotdeauna ascultată de Dumnezeu și, dacă El ascultă, niciun obstacol de pe pământ nu poate sta în cale. Puterea lui Dumnezeu ne va face eficienți. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 187 (27 iunie)

La scurt timp după ce a plecat de la Laban, Iacov are parte de o altă experiență cu Dumnezeu. Știind că fratele lui, Esau, este pe drum, având cu el și „patru sute de oameni” (Geneza 32:6), Iacov se roagă fierbinte la Domnul, chiar dacă recunoaște că este „prea mic pentru toate îndurările și pentru toată credincioșia pe care [a] arătat-o față de robul [Lui Iacov]” (Geneza 32:10). Categoric, Iacov înțelegea deja mai bine ce este harul.
Și cum i-a răspuns Domnul?

1. Ce semnificații spirituale ne aduce impresionantul episod al luptei lui Iacov?
Geneza 32:22-31
Osea 12:3,4

Iacov este tulburat, pe bună dreptate, din cauza a ceea ce se întâmpla. După ce face tot ce ține de el ca să-și protejeze familia, campează peste noapte. Apoi, pe neașteptate, el este atacat de „un om” (Geneza 32:24). Acesta este un termen care poate avea conotații deosebite, evocând prezența divină (vezi Isaia 53:3). Daniel l-a folosit cu referire la preotul ceresc Mihail (Daniel 10:5); a fost de asemenea cuvântul folosit de Iosua pentru a descrie „Căpetenia oștirii Domnului”, pe care Iosua îl numește „Domnul” (Iehova, YHWH – Iosua 5:13-15).

Într-adevăr, în toiul luptei Iacov trebuie să-și fi dat seama că se lupta cu Dumnezeu Însuși, după cum o exprimă cuvintele lui: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta” (Geneza 32:26). În același timp, faptul că se agață cu disperare de Domnul, că refuză să-L lase să plece, exprimă totodată dorința lui arzătoare să fie iertat și împăcat cu Domnul său.

„Greșeala care îl făcuse pe Iacov să păcătuiască, obținând prin înșelăciune dreptul de întâi născut, stătea acum în mod clar înaintea sa. El nu avusese încredere în făgăduințele lui Dumnezeu, ci căutase ca, prin propriile eforturi, să realizeze ceea ce Dumnezeu ar fi împlinit în momentul ales de El și pe căile Sale” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, pp. 197, 198).

Iar dovada că Iacov fusese iertat a fost schimbarea numelui: dintr-unul care amintea de păcat în unul care îi marca victoria. „Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel (Cel ce luptă cu Dumnezeu), căci ai luptat cu Dumnezeu și cu oameni și ai fost biruitor” (Geneza 32:28).

Care a fost experiența ta în ce privește „lupta cu Dumnezeu”? Ce înseamnă această luptă și de ce este uneori important să avem acest fel de experiență?

Comentariu EGW

Noaptea de groază a lui Iacov, atunci când s-a luptat în rugăciune pentru eliberarea din mâna lui Esau (Geneza 32:24-30), reprezintă experiența poporului lui Dumnezeu în ultimul timp de strâmtorare. Din cauza înșelăciunii practicate pentru a-și asigura binecuvântarea tatălui, care voia să i-o dea lui Esau, Iacov fugise ca să-și scape viața, înspăimântat de amenințările groaznice ale fratelui său. După ce rămăsese timp de mulți ani în exil, se hotărâse, la porunca lui Dumnezeu, să se întoarcă în țara lui natală cu soțiile și copiii, cu turmele și cirezile. Ajungând la hotarele țării, s-a umplut de frică la vestea apropierii lui Esau în fruntea unei cete de luptători, fără îndoială, puși pe răzbunare. Ceata lui Iacov, neînarmată și fără apărare, părea să cadă victimă neajutorată violenței și măcelului. Și, pe lângă povara temerii și neliniștii, se mai adăuga și povara apăsătoare a remușcării că păcatul lui fusese acela care îl adusese în această situație. Singura lui nădejde era în harul lui Dumnezeu; singura lui apărare trebuia să fie rugăciunea. …

… În întuneric și în singurătate, el continua să se roage și să se umilească înaintea lui Dumnezeu. Deodată, o mână i s-a așezat pe umăr. Crezând că un vrăjmaș caută să-i ia viața, a început să se lupte cu atacatorul cu toată puterea și disperarea. Când se crăpa de ziuă, străinul și-a folosit puterea supranaturală; la atingerea lui, bărbatul cel puternic este ca paralizat și cade neajutorat și rugător pe grumazul misteriosului său adversar. Iacov știe acum că s-a luptat cu Îngerul legământului. Cu toate că fusese lovit și suferea o durere ascuțită, nu s-a abătut de la țintă. Timp îndelungat, suferise remușcări, apăsare și necaz pentru păcatul lui; acum trebuia să primească asigurarea că este iertat. … Patriarhul a exclamat: „Nu Te las până nu mă vei binecuvânta!” … Câtă încredere, câtă hotărâre și stăruință sunt manifestate aici! … Iacov … pusese stăpânire pe asigurarea dată aceluia care-și mărturisește slăbiciunea și nevrednicia și se încrede în mila unui Dumnezeu care Își ține legământul. …

… El și-a prins tare brațul său nesigur de făgăduințele lui Dumnezeu, iar inima Iubirii Infinite nu a putut respinge cererea unui păcătos. Ca o dovadă a biruinței lui și ca o încurajare pentru alții de a-i imita exemplul, numele i-a fost schimbat dintr-unul care-i reamintea păcatul în altul care comemora biruința. – Tragedia veacurilor, pp. 616–617

Isus cunoaște cazul fiecărui om. Tu poate zici: „Sunt păcătos, foarte păcătos.” Se poate să fie așa, dar, cu cât ești mai rău, cu atât ai mai mare nevoie de Isus. El nu-i izgonește pe cei care plâng sau sunt întristați. El nu spune nimănui despre tainele inimii tale care vrei să rămână ascunse, ci invită fiecare suflet tremurând să prindă curaj. El îi iartă din toată inima pe toți aceia care vin la El căutând iertare și îndreptare. …

Aceia care caută scăpare la El sunt înălțați de Isus mai presus de acuzațiile și de vorbirile de rău ale oamenilor. Nici oamenii, nici îngerii nu pot să-i acuze. Hristos îi face părtași de natura Sa divino-umană. Ei stau alături de marele Purtător de păcate, în lumina care strălucește de la tronul lui Dumnezeu. – Hristos, Lumina lumii, p. 568

De la Peniel, „Fața lui Dumnezeu” (Geneza 32:30), locul unde a avut experiența cu Dumnezeu, Iacov pornește acum să se întâlnească cu fratele lui. După 20 de ani de despărțire, Iacov îl vede venind cu 400 de oameni (Geneza 33:1). Iacov este îngrijorat și de aceea se pregătește – pe el și familia lui – pentru orice eventualitate.

2. Ce legătură este între faptul că Iacov vede fața lui Dumnezeu și apoi vede fața fratelui său? Ce transmite această legătură în privința relației noastre cu Dumnezeu și a relației noastre cu „frații” noștri, oricare ar fi ei?
Geneza 33

Iacov se pleacă de șapte ori înaintea fratelui său (Geneza 33:3), pe care îl numește de câteva ori „domnul meu” (Geneza 33:8,13,15) și se prezintă pe sine drept „robul [s]ău” (Geneza 33:5; compară cu Geneza 32:4,18,20). Este semnificativ faptul că cele șapte plecăciuni ale lui Iacov fac trimitere la cele șapte binecuvântări ale tatălui său (Geneza 27:27-29); în plus, prin actul de închinare, el inversează acele binecuvântări ale tatălui care vorbesc despre neamurile care se închină înaintea lui (Geneza 27:29).

E ca și când intenția lui Iacov ar fi aceea de a-și plăti datoria față de fratele său și de a-i întoarce binecuvântarea pe care i-o furase (Geneza 33:11). Contrar tuturor așteptărilor, atunci când îl vede pe fratele lui, Esau aleargă spre el și, în loc să-l omoare, „l-a sărutat. Și au plâns” (Geneza 33:4).

Mai târziu, Iacov avea să spună despre Esau: „Căci m-am uitat la fața ta cum se uită cineva la Fața lui Dumnezeu, și tu m-ai primit cu bunăvoință” (Geneza 33:10). Iacov face această afirmație extraordinară pentru că a înțeles că Esau îl iertase. Verbul ebraic ratzah, „primit”, este un termen teologic care se referă la orice jertfă care este „plăcută”, „primită” de Dumnezeu, ceea ce include astfel iertarea divină (Leviticul 22:27; Amos 5:22).

Experiența iertării din partea lui Dumnezeu de care Iacov a avut parte la Peniel, unde a văzut fața lui Dumnezeu, se repetă acum, când are parte de iertarea fratelui său, despre care spune că este ca și când ar fi văzut fața lui Dumnezeu. Iacov retrăiește experiența de la Peniel, cea dintâi pregătindu-l pentru cea de-a doua. Iacov a fost iertat de Dumnezeu și de fratele său. Acum trebuie să fi înțeles cu adevărat ce înseamnă harul, chiar mai bine decât înțelesese înainte.

Încearcă astăzi să refaci relația cu o persoană care te-a supărat în trecut sau mediază împăcarea unor persoane care nu își vorbesc.

Comentariu EGW

Esau mărșăluia împotriva lui Iacov cu o armată, cu scopul de a-și ucide fratele. Dar, în timp ce Iacov se lupta cu îngerul în noaptea aceea, un alt înger a fost trimis să-i miște inima lui Esau, pe când acesta dormea. Esau l-a văzut în vis pe Iacov, exilat timp de douăzeci de ani departe de casa tatălui său, din cauză că se temea pentru viața lui. I-a observat întristarea când a aflat că mama lor murise. În visul lui a văzut umilința lui Iacov și pe îngerii lui Dumnezeu în jurul lui. A visat că, atunci când s-au întâlnit, el nu mai avea de gând să-i facă rău. Când s-a trezit, Esau le-a povestit celor patru sute de oameni visul său și le-a spus să nu-l vatăme pe Iacov, pentru că Dumnezeul tatălui lui era cu el. Când îl vor întâlni, niciunul dintre ei să nu-i facă rău. – Istoria mântuirii, p. 96

Sprijinindu-se de toiagul său, patriarhul păși înainte să întâlnească ceata de ostași. Era palid și slăbit din pricina luptei care avusese loc numai cu puțin timp înainte și mergea încet și cu eforturi dureroase, oprindu-se după fiecare pas, dar fața lui strălucea de bucurie și pace.

La vederea acelui suferind schilod, „Esau a alergat înaintea lui, s-au îmbrățișat, i s-a aruncat pe grumaz și l-a sărutat și au plâns” (Geneza 33:4). Privind asupra acestei scene, chiar și inimile acelor soldați brutali au fost mișcate. Deși el le povestise visul său, totuși ei nu puteau înțelege schimbarea bruscă ce avusese loc cu căpitanul lor. Cu toate că vedeau infirmitatea patriarhului, nu se gândeau că această slăbiciune era de fapt chiar tăria lui. – Patriarhi și profeți, p. 198

De câte ori nu avem sentimentul că am fost tratați nedrept, că au fost spuse lucruri neadevărate despre noi și că am fost prezentați într-o lumină falsă înaintea celorlalți. Când suntem încercați astfel, trebuie să ne păzim bine spiritul și limba. Va trebui să avem iubirea lui Hristos, ca să nu nutrim un spirit neiertător. Să nu avem cumva impresia că, dacă cei care ne-au greșit nu-și mărturisesc greșelile, noi suntem îndreptățiți să nu le acordăm iertare. Nu ar trebui să acumulăm supărările, păstrându-le în inimă până când cel pe care-l considerăm vinovat și-a umilit inima în pocăință și mărturisire. … Oricât de mult și de grav am fi fost răniți, nu trebuie să păstrăm în suflet supărarea și să ne compătimim pentru nedreptatea care ni s-a făcut, ci, așa cum sperăm să fim iertați de greșelile pe care le-am făcut împotriva lui Dumnezeu, tot așa noi trebuie să-i iertăm pe cei ce ne-au făcut rău. … Când suntem insultați, cât de puternică este ispita de a răspunde cu aceeași monedă! Dar, făcând astfel, ne arătăm la fel de răi ca aceia care ne-au insultat. Când sunteți ispitiți să insultați pe cineva, rugați-vă în tăcere ca Dumnezeu să vă dea harul Său și să puteți să țineți gura închisă. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 144 (17 mai)

Acum, că s-a împăcat cu fratele lui, Iacov vrea să se stabilească în Canaan în pace. Cuvântul șalem, „cu bine” (Geneza 33:18), care derivă din cuvântul șalom, „pace”, este pentru prima dată exprimat în legătură cu parcursul lui Iacov.

După ce a cumpărat o bucată de pământ de la locuitorii țării (Geneza 33:19), el ridică un altar acolo, demonstrând credință și faptul că a înțeles cât de dependent este de fapt de Domnul. La fiecare jertfă adusă are loc un act de închinare. Cu toate acestea, pentru prima dată în viața lui, Iacov-Israel se confruntă cu problemele ce derivă din stabilirea în țară. Ca și Isaac în Gherar cu Abimelec (Geneza 26:1-33), Iacov încearcă să găsească o modalitate de a se înțelege cu canaaniții.

3. Ce s-a întâmplat și a răsturnat planurile lui Iacov de a duce o existență
pașnică?
Geneza 34

Acest episod dezgustător scoate în evidență complexitatea personajelor și a faptelor lor. Senzualul Sihem, care o violează pe Dina, este descris ca un bărbat sincer și plin de iubire față de Dina, încercând să repare greșeala făcută. El este dispus inclusiv să se supună ritualului de legământ prin circumcizie.

Între timp, Simeon și Levi, care se prezintă ca apărători ai lui Dumnezeu și ai poruncilor Sale și ca împotrivitori ai căsătoriilor cu canaaniții (Leviticul 19:29), recurg la minciună și la înșelătorie (Geneza 34:13) și sunt gata să omoare și să prade (Geneza 34:25-27). Acțiunile lor nu sunt doar condamnabile (de ce nu l-au pedepsit doar pe cel care greșise?), ci au potențialul de a crea și multe probleme. Cât despre Iacov, el este preocupat doar să fie pace. Când i se aduce la cunoștință violul asupra fiicei lui, el nu spune nimic (Geneza 34:5). Dar, după ce aude ce au făcut fiii lui, el îi muștruluiește fățiș din cauza a ceea ce ar putea urma: „Voi m-ați nenorocit, făcându-mă urât locuitorilor țării, canaaniților și fereziților. N-am sub porunca mea decât un mic număr de oameni; ei se vor strânge împotriva mea, mă vor bate și voi fi nimicit, eu și casa mea” (Geneza 34:30).

De nenumărate ori vedem în aceste pasaje amăgire și înșelătorie, precum și acte de bunătate și de har. Ce ne spune acest fapt despre natura umană a credincioșilor?

Rămânerea lui Iacov și a fiilor săi la Sihem s-a sfârșit cu violență și vărsare de sânge. Unica fiică din casa lui a fost dezonorată, aducându-se rușine asupra ei, doi dintre frații ei au fost vinovați de omor, o întreagă cetate a fost dată ruinei și uciderii ca răzbunare pentru fărădelegea săvârșită de un tânăr desfrânat. …

Cruzimea vicleană a lui Simeon și Levi nu a fost neprovocată, și totuși, în comportarea lor față de locuitorii din Sihem, ei au făcut un păcat foarte mare. Ei și-au ascuns cu grijă intențiile față de Iacov, iar vestea despre răzbunarea lor l-a umplut de groază. Cu inima îndurerată în fața înșelăciunii și violenței fiilor săi, el a spus numai: „Voi m-ați nenorocit, făcându-mă urât locuitorilor țării. ... N-am sub porunca mea decât un mic număr de oameni; ei se vor strânge împotriva mea, mă vor bate și voi fi nimicit, eu și casa mea” (Geneza 34:30). Dar durerea și neplăcerea cu care el a privit fapta lor sângeroasă se desprinde din cuvintele în care, cu aproape cincizeci de ani mai târziu, se referea la acel eveniment, atunci când se găsea pe patul său de moarte, în Egipt. „Simeon și Levi sunt frați; săbiile lor sunt niște unelte de silnicie. Nu vreau să intre sufletul meu la sfaturile lor, nu vreau să se unească duhul meu cu adunarea lor. ... Blestemată să fie mânia lor, pentru că a fost prea turbată, și furia lor, căci a fost prea sălbatică” (Geneza 49:5-7). – Patriarhi și profeți, pp. 204–205

Firea omenească se luptă întotdeauna pentru întâietate, este întotdeauna gata de ceartă, dar acela care Îl cunoaște pe Isus este golit de eu, de mândrie, de iubire de întâietate și în sufletul lui este pace. Eul este pus în slujba Duhului Sfânt. Atunci nu mai ardem de dorința de a avea locul cel mai de frunte. Nu mai avem ambiția de a da buzna și a lovi cu coatele pentru a atrage atenția, ci simțim că, pentru noi, locul cel mai înalt este la picioarele Mântuitorului. Privim la Isus, așteptând ca mâna Sa să ne conducă și glasul Său să ne călăuzească. …

Când Îl primim pe Hristos ca pe un oaspete în suflet, pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, va păzi inimile și mințile noastre prin Hristos Isus. Viața Mântuitorului pe pământ, deși trăită în mijlocul luptei, a fost o viață de pace. În timp ce vrăjmașii furioși Îl urmăreau continuu, El zicea: „Cel ce M-a trimis este cu Mine, Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 8:29). Nicio furtună de mânie omenească sau satanică nu era în stare să tulbure liniștea acelei desăvârșite comuniuni cu Dumnezeu. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 15–16

Fiul lui Dumnezeu a fost desemnat să vină pe acest pământ pentru a lua natura umană și, prin exemplul Său, să fie o mare putere de învățare pentru oameni. Experiența Sa ca om avea să-i facă pe oameni să reziste puterii lui Satana. … Fiii oamenilor experimentaseră pe viu cunoștința răului, iar Isus venea în lume pentru a le arăta că El sădise pentru ei pomul vieții, ale cărui frunze sunt pentru vindecarea popoarelor. – Sfaturi pentru părinți, educatori și elevi, pp. 33–34

4. Ce lecții despre adevărata închinare putem extrage din reforma produsă în familia lui Iacov?
Geneza 34:30–35:15

Imediat după nemulțumirea lui Iacov că pacea cu canaaniții fusese compromisă (Geneza 34:30) și după ce i-a mustrat pe cei doi fii ai lui (Geneza 34:31), Dumnezeu îl îndeamnă pe Iacov să plece de la Sihem și să se întoarcă la Betel, ca să-și reînnoiască legământul. Apoi, primul lucru consemnat după porunca lui Dumnezeu este că Iacov le spune celor din casa lui să renunțe la idolii canaaniți, care fuseseră luați odată cu prădarea cetății Sihem, și la idolii pe care Rahela îi furase din casa tatălui ei (Geneza 31:19,32). Și aceste aspecte sunt foarte importante în ce privește legământul cu Dumnezeu. Acești idoli fuseseră păstrați și probabil adorați în ciuda angajamentului lui Iacov față de Dumnezeu. Nu era suficient ca Iacov să plece de la Sihem ca să scape de influența din Canaan. El trebuia să îndepărteze idolii din tabăra lui și din inimile oamenilor.

Procesul pocăinței înseamnă să facem mai mult decât să ne mutăm fizic dintr-un loc în altul sau dintr-o biserică în alta. Cel mai important este ca, prin harul lui Dumnezeu, să căutăm să eradicăm idolatria din inima noastră, indiferent de locul în care trăim, deoarece ne putem face idoli aproape din orice. Când Iacov Îl ascultă pe Dumnezeu și procedează conform cu porunca Sa, în final Dumnezeu intervine și „groaza lui  că unitatea familiei fusese restabilită. Iacov îi dă acestui loc numele de El-Betel, un mod de aducere-aminte a visului lui cu scara, un semn că legătura dintre cer și pământ – legătură ruptă pentru o vreme – era acum refăcută.

De data aceasta, accentul este pe Dumnezeul de la Betel, nu pe loc în sine. Nota aceasta personală apare din nou când Dumnezeu îi amintește lui Iacov de numele lui, Israel, cu dubla făgăduință pe care această binecuvântare o aduce cu sine. Mai întâi, binecuvântarea primită de Iacov înseamnă rodnicie, continuarea liniei mesianice și nașterea multor „neamuri” (Geneza 35:11), iar în al doilea rând aceasta face trimitere la Țara Promisă (Geneza 35:12).

Comentariu EGW

„Iacov a zis casei lui şi tuturor celor ce erau cu el: «Scoateţi dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru, curăţiţi-vă şi schimbaţi-vă hainele, ca să ne sculăm şi să ne suim la Betel, căci acolo voi ridica un altar Dumnezeului care m-a ascultat în ziua necazului meu şi care a fost cu mine în călătoria pe care am făcut-o.» Ei au dat lui Iacov toţi dumnezeii străini care erau în mâinile lor şi cerceii pe care-i purtau în urechi. Iacov i-a îngropat în pământ sub stejarul de lângă Sihem” (Geneza 35:2,3). Și familia lui Iacov nu i-a mai găsit. …

Iacov s-a smerit înaintea Domnului și a cerut și familiei sale să facă acest lucru, să îndepărteze toate podoabele, pentru că el urma să aducă o jertfă de ispășire înaintea lui Dumnezeu și să se roage stăruitor pentru ei ca Domnul să nu îngăduie să fie nimiciți de alte națiuni. Dumnezeu a privit cu plăcere la eforturile lui Iacov de a îndepărta răul din familia lui, i S-a arătat și l-a binecuvântat și Și-a înnoit făgăduința pe care i-o făcuse, pentru că dovedise că se teme de Domnul. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 137

Pavel a stăruit de frații săi să se întrebe pe ei înșiși ce influență vor avea asupra altora cuvintele și faptele lor și să nu facă nimic, oricât de nevinovat ar fi, care ar părea să consfințească idolatria sau care ar putea jigni vederile celor mai slabi în credință. „Fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu. Să nu fiți pricină de păcătuire nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru biserica lui Dumnezeu.”

Cuvintele de avertizare adresate de apostol bisericii din Corint sunt valabile în toate timpurile și, îndeosebi, sunt potrivite în zilele noastre. Prin idolatrie el nu înțelegea numai închinarea la idoli, ci și preocuparea de sine, iubirea unei vieți de ușurătate, satisfacerea apetitului și a pasiunilor. O credință doar cu numele în Hristos, o îngâmfată cunoaștere a adevărului, nu face pe nimeni creștin. O religie care nu caută altceva decât să mulțumească ochiul, urechea și gustul sau care aprobă cedarea în fața plăcerilor nu este religia lui Hristos. – Faptele apostolilor, pp. 316–317

Cauza lui Dumnezeu trebuie să ocupe primul loc în planurile și în sentimentele noastre. Este nevoie să se transmită o solie directă cu privire la îngăduirea eului, în timp ce cauza lui Dumnezeu duce lipsă de bani. Unii sunt atât de reci și de apostați, încât nu-și dau seama că se atașează de comoara pământească ce va dispărea curând și pentru totdeauna. Iubirea de lume îi învăluie, ca o mantie groasă și, dacă nu-și schimbă conduita, nu vor afla cât de valoroasă este practicarea tăgăduirii de sine de dragul lui Hristos. Toți idolii noștri și toată iubirea noastră față de lume trebuie alungate din inimă.

Există pastori și prieteni credincioși care observă pericolul care îi înconjoară pe acești oameni egocentrici și le arată unde greșesc în alegerea drumului pe care se află, dar, în loc să primească mustrarea în același spirit în care le este dată și să beneficieze de ea, cei dojeniți se răzvrătesc împotriva celor care se poartă cu ei cu devotament. – Sfaturi privind administrarea creștină a vieții, pp. 220–221

5. Cu ce alte necazuri se confruntă Iacov în familia lui disfuncțională?
Geneza 35:15-29

Imediat ce Iacov pleacă de la Betel, trei întâmplări legate între ele marchează ultima etapă din drumul lui spre Țara Promisă: se naște ultimul fiu al lui Iacov, moare Rahela, iar Ruben, primul lui fiu cu Lea, se culcă cu concubina lui Iacov. Deși textul nu spune motivul pentru care tânărul a făcut un asemenea lucru rău, este posibil ca el să fi vrut să discrediteze, să păteze, nașterea ultimului fiu al lui Iacov și să înjosească memoria Rahelei. Pur și simplu nu știm.

Nașterea ultimului copil al lui Iacov este corelată cu Betleemul (Geneza 35:19), care se află între granițele Țării Promise. Prin urmare, nașterea aceasta este prima împlinire a promisiunii lui Dumnezeu cu privire la viitorul lui Israel. În sens profetic, moașa îi spune Rahalei aceleași cuvinte folosite de Dumnezeu ca să-l asigure pe Avraam: „Nu te teme” (Geneza 35:17; vezi Geneza 15:1). Este foarte semnificativ faptul că Iacov schimbă numele dat de muribunda Rahela fiului ei: Ben-Oni, „fiul durerii mele”, devine Beniamin, „fiul dreptei”. Probabil că această precizare, „spre dreapta”, însemna direcția sud, ca mod de exprimare a speranței în Țara Promisă și în tot ce zisese Dumnezeu că va face pentru poporul Lui după ce se va așeza în ea.

În tot acest timp, Ruben întreține relații sexuale cu Bilha, concubina tatălui său și totodată slujitoarea Rahelei (Geneza 35:25; 30:3). Pur și simplu nu știm din ce motiv a comis această faptă scandaloasă, decât că este un alt exemplu de depravare umană. Uimitor, Iacov nu reacționează la acest act îngrozitor, deși i s-a spus despre el (Geneza 35:22). Poate că la acest punct în viața lui, Iacov se încrede în Dumnezeu că Își va împlini cuvântul în ciuda păcatului și a răului care se întâmplă din timp în timp în jurul lui.

Exact această lecție de credință reiese din lista celor 12 fii ai lui Iacov, care vor fi strămoșii poporului Israel (Geneza 35:22-26). Nu cei mai respectabili și cei mai buni oameni, după cum vom vedea. Totuși, în ciuda tuturor acestor probleme, a disfuncționalității, chiar și a răului săvârșit pe față, așa cum a fost cazul lui Ruben cu Bilha, voia lui Dumnezeu se va împlini prin această familie, indiferent cât de dereglată era viața ei.

În ciuda greșelilor umane, planurile supreme ale lui Dumnezeu se vor împlini. Imaginează-ți ce s-ar întâmpla dacă oamenii ar coopera, dacă L-ar asculta pe Dumnezeu. S-ar putea voia Lui împlini mai ușor, adică cu mai puțină suferință umană, stres și întârziere?

Comentariu EGW

De la Betel era o călătorie de numai două zile până la Hebron, dar ea i-a adus lui Iacov o mare durere prin moartea Rahelei. El slujise de două ori câte șapte ani de dragul ei și dragostea a făcut ca munca să-i fie ușoară. Cât de profundă și de statornică a fost acea iubire s-a văzut atunci când, după mult timp, când Iacov se afla aproape de moarte în Egipt, Iosif a venit să-și viziteze tatăl, iar bătrânul patriarh, privind înapoi la viața sa, a spus: „La întoarcerea mea din Padan, Rahela a murit pe drum lângă mine, în țara Canaan, la o depărtare bunicică de Efrata; și am îngropat-o acolo, pe drumul care duce la Efrata, sau Betleem” (Geneza 48:7). Din istoria familiei, a vieții sale lungi și pline de necazuri, numai pierderea Rahelei a fost amintită. – Patriarhi și profeți, p. 206

Omenirea nu are în sine nicio lumină. Despărțiți de Hristos, noi suntem ca o făclie neaprinsă, ca luna, atunci când fața ei este întoarsă de la soare. Noi nu avem nici măcar o singură rază de strălucire pe care să o revărsăm în întunericul lumii. Dar, când ne întoarcem spre Soarele Neprihănirii, când venim în atingere cu Hristos, tot sufletul se luminează de strălucirea feței Sale divine.

Urmașii lui Hristos trebuie să fie mai mult decât o lumină în mijlocul oamenilor. Ei sunt lumina lumii. Isus le spune tuturor acelora care poartă Numele Său: Voi v-ați predat Mie și Eu v-am dat lumii ca reprezentanți ai Mei. După cum Tatăl M-a trimis pe Mine în lume, tot așa, zice El, „i-am trimis și Eu pe ei în lume” (Ioan 17:18). După cum Hristos este calea prin care Se descoperă Tatăl, tot așa și noi trebuie să fim mijlocul prin care Se descoperă Hristos. Chiar dacă Mântuitorul nostru este marele Izvor de lumină, să nu uiți, creștin iubit, că El este descoperit prin oameni. Binecuvântările lui Dumnezeu sunt revărsate prin unelte omenești. Hristos Însuși vine în lume ca Fiu al omului. Natura omenească unită cu natura dumnezeiască trebuie să vină în contact cu ce e omenesc. Biserica Domnului Hristos, fiecare ucenic al Mântuitorului, este mijlocul hotărât de cer pentru descoperirea lui Dumnezeu față de oameni. Îngeri ai măririi așteaptă să dea prin noi, sufletelor care sunt aproape să piară, lumina și puterea cerului. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 40

Nu există nicio apărare sigură împotriva răului decât prin adevăr. Niciun om nu poate sta ferm pentru ce este drept, dacă adevărul nu locuiește în inima lui. Există o singură putere care ne poate face și păstra neclintiți – puterea lui Dumnezeu, care ne este dată prin harul lui Hristos.

Când vine în legătură cu Hristos, omul devine credincios și curat în natura lui. Hristos asigură eficiența și omul devine o putere pentru bine. … Credincioșia și integritatea sunt atribute ale lui Dumnezeu și acela care are aceste calități are o putere care este de neînvins. – In Heavenly Places, p. 179

Citește capitolul 18, „Noaptea luptei”, din cartea Patriarhi și profeți, de Ellen G. White.

„Experiența lui Iacov în timpul acelei nopți de luptă și chin reprezintă încercarea prin care poporul lui Dumnezeu trebuie să treacă înaintea revenirii lui Hristos. […] Aceasta va fi experiența celor care fac parte din poporul lui Dumnezeu în lupta lor finală cu puterile răului. Dumnezeu va pune la probă credința, perseverența, încrederea lor în puterea Sa de a-i elibera. Satana se va strădui să-i îngrozească la gândul că ei sunt niște cazuri fără nicio speranță, că păcatele lor sunt prea grave ca să poată fi iertate. Ei vor avea un simțământ profund al propriei nedesăvârșiri și, revizuindu-și viața, speranța lor se va prăbuși. Dar, aducându-și aminte de măreția milei lui Dumnezeu și de pocăința lor sinceră, ei vor face apel la făgăduințele Sale, făcute prin Hristos păcătoșilor neajutorați care se pocăiesc. Credința lor nu se va stinge pentru că nu primesc imediat răspuns la rugăciuni. Ei se vor prinde de tăria lui Dumnezeu, așa cum Iacov s-a prins puternic de înger, iar dorința sufletului lor va fi exact ca a acestuia: «Nu Te voi lăsa […] până nu mă vei binecuvânta (Geneza 32:26).»

Așadar istoria vieții lui Iacov este o asigurare cu privire la faptul că Dumnezeu nu îi va alunga pe aceia care au fost duși în păcat, dar care s-au întors la El cu o adevărată pocăință ” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, pp. 201–203).

Studiu la rând
Numeri 12

Numeri 13

Numeri 14

Numeri 15

Numeri 16

Numeri 17

Numeri 18

Evanghelizare, subcapitolul „Vocea slujitorului Evangheliei”

1. Câte zile a fost Maria ținută afară din tabără?

2. Ce însemna „Eșcol” și de ce s-a dat acest nume unei văi?

3. Cine și după ce criterii avea să nu intre în țara pe care jurase Domnul că o va da israeliților?

4. Unde trebuia să fie păstrat toiagul înverzit și înflorit al lui Aaron?

5. Cum ar trebui să fie învățați să vorbească toți lucrătorii?

Pentru studiu suplimentar

Fii și fiice ale lui Dumnezeu, „El ne schimbă din păcătoși în sfinți”, p. 112 (15 aprilie);

Asemenea lui Hristos, „Puterea de a fi biruitor în lupta cu Dumnezeu și cu oamenii”, p. 120 (16 aprilie).

Pasaje în studiu: Geneza 32–35; Osea 12:3,4; Ieremia 30:5-7

I. Privire generală
Introducere: Acum, Iacov era eliberat de prezența lui Laban. Sub binecuvântarea lui Dumnezeu, el a ajuns bogat. Pare că este în sfârșit fericit. Și-a atins ținta și se îndreaptă spre casă, în Canaan. Totuși, Iacov este profund îngrijorat cu privire la viitorul lui în Canaan și la amenințarea pe care o reprezenta fratele său. Exact în acest moment alege Dumnezeu să Se apropie de Iacov. Această confruntare extraordinară va schimba radical caracterul lui Iacov. Drept urmare, i se dă un nume nou, Israel. Întâlnirea lui Iacov cu Dumnezeu la Peniel corespunde cu întâlnirea de la Betel. Cele două relatări sunt paralele la nivel de cuvinte, structură și teme. În timp ce momentul Betel începe la apus, Peniel se termină la răsăritul soarelui, cu perspectiva unui viitor glorios. După o noapte de luptă, Iacov iese din această confruntare cu o binecuvântare și cu un nume nou. A avut o întâlnire personală cu Dumnezeul iubirii și trăiește. La rândul său, el poate privi chipul dușmanului – fratele lui, Esau – cu umilință și iubire. Apoi, Iacov se îndreaptă spre familia lui și înfruntă nelegiuirea celor din casa lui – violarea Dinei, crimele comise de fiii lui și, în cele din urmă, idolatria care încă  predomina în casa lui.

Temele studiului
1. Strâmtorarea lui Iacov: Necazul lui Iacov până să ajungă în Țara Promisă conține o lecție despre dependența de Dumnezeu și prefigurează necazul escatologic – de la sfârșitul timpului – al poporului lui Dumnezeu.
2. Lupta cu Dumnezeu: Confruntarea lui Iacov cu Dumnezeu l-a constrâns să se confrunte cu sine însuși și să se schimbe. Lupta lui conține lecții despre semnificația convertirii.
3. Fața fratelui: Ca urmare a întâlnirii lui cu Dumnezeu, Iacov poate să vadă fața lui Dumnezeu prin intermediul feței fratelui său.

II. Comentariu
Strâmtorarea lui Iacov
Necazul lui Iacov (tsarah) îl inspiră pe profetul Ieremia să facă o corelație cu starea deplorabilă a poporului Israel în exil (Ieremia 30:7). Dar, dincolo de acest eveniment particular, limbajul profetului sugerează clar că el are în vedere Ziua escatologică a Domnului, din viitor (compară cu Țefania 1:14-18). Daniel aplică aceeași expresie referitoare la „necaz”, „strâmtorare” (tsarah) la timpul
sfârșitului (Daniel 12:1; compară cu Matei 24:15,21).

Necazul lui Iacov are două cauze. Prima cauză vizează relația pe plan orizontal cu fratele său. A doua vizează relația pe plan vertical cu Dumnezeu. Prima grijă a lui Iacov este fratele lui, căruia îi trimite două formații de mesageri. Această inițiativă este o operațiune strategică de a proteja cea de-a doua tabără: în cazul în care prima tabără ar fi atacată, cea de-a doua ar avea timp să scape. Iacov decide să trimită înaintea lui Esau „două tabere” de oameni. Iacov numește cele două formații de mesageri umani makhaneh, „tabere” (Geneza 32:7,[8]). El înțelege că, pentru a reface relația sa cu Dumnezeu, trebuie mai întâi să restaureze propria relație cu fratele lui.

Asemenea bunicului său Avraam, Iacov Îi cere fierbinte lui Dumnezeu să-l ajute. El își îndreaptă cererea doar spre Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu i-a poruncit să se întoarcă în Canaan (Geneza 32:9), același Dumnezeu care i-a promis că-i va asigura urmași (Geneza 32:12). Iacov face referire la minunea harului lui Dumnezeu (Geneza 32:10). Cei doi termeni din ebraică, khesed („îndurare”) și ′emet („credincioșie”) sunt chiar cuvintele pe care slujitorul lui Avraam le-a folosit atunci când L-a binecuvântat pe Dumnezeu pentru că i-a auzit rugăciunea (Geneza 24:27). După ce se roagă, Iacov își pregătește tabăra pentru înnoptare. Totuși, înainte de a merge la culcare, el acționează din nou. Astfel, textul alternează rugăciunea și acțiunea. Fiindcă nu este naiv și credința lui nu îl face pasiv, Iacov ia toate măsurile de precauție pentru tabăra sa. Organizează serii de daruri care să ajungă la Esau pentru a-l „potoli” (Geneza 32:20). Verbul ebraic kpr, „a potoli”, înseamnă „a ispăși”. Asocierea cu alte cuvinte precum minkhah, „dar/cadou”, un termen care se referă la darurile de jertfă (Leviticul 2:1-14), și nasa′ panim, „a ierta” sau „a accepta, a primi”, sunt o dovadă a perspectivei religioase. Iacov are în vedere împăcarea lui recentă cu Dumnezeu (Geneza 32:22-32) atunci când încearcă să se împace cu fratele său (compară cu Matei 5:23).

Lupta cu Dumnezeu
Iacov rămâne singur pentru că, în neliniștea sufletului său, vrea să se roage pentru intervenția și protecția lui Dumnezeu. În timp ce se roagă, „un om” (Geneza 32:24) se apropie de el. Crezând că este atacat de un dușman, Iacov începe să se lupte cu el ca să-și scape viața. Descrierea ambiguă „un om” îi conferă o identitate misterioasă acestei persoane. Iacov îl va identifica pe acest om drept Dumnezeu (Geneza 32:30), așa cum o va face și profetul Osea (12:3,4). Același limbaj va fi folosit și de Isaia la descrierea Robului obișnuit cu suferința (Isaia 53:3). Nu este un lucru nemaiauzit ca Dumnezeu să ia formă umană pentru a relaționa cu oamenii (vezi Geneza 18:1,17; Judecătorii 6:11). Același termen, „un om”, este folosit de Daniel pentru a-L identifica pe Marele- Preot ceresc (Daniel 10:5; compară cu Daniel 8:11) și expresia „căpetenia oștirii” (Daniel 8:11) Îl descrie pe Domnul Însuși (Iosua 5:14,15).

Faptul că ni se spune că acest Om (Dumnezeu) nu triumfă conține o lecție teologică importantă despre Dumnezeu și despre relația Sa cu oamenii. „Slăbiciunea” lui Dumnezeu în confruntarea Sa cu oamenii este o expresie a harului și a iubirii Sale și un mister al întrupării Lui pentru a-i salva pe oameni. Impresia de slăbiciune este imediat contracarată de următorul gest al Omului. O simplă atingere este suficientă pentru a cauza o luxație, sugerând o putere supraumană. Locul loviturii, „încheietura coapsei” (Geneza 32:25), care se referă la șold sau la zona inghinală, este un eufemism pentru locul asociat cu procrearea. Atingerea divină este astfel o binecuvântare implicită care face trimitere la urmașii lui Iacov (Geneza 46:26; Exodul 1:5). Faptul că Iacov a fost lovit în organul reproducător a fost asociat și cu interdicția alimentară de a nu consuma sânge. Căci viața stă în sânge (Geneza 9:4). Prin urmare, aici avem de-a face cu mai mult decât o simplă rememorare a istoriei vieții lui Iacov (Geneza 32:32); episodul biblic evocă lecții teologice importante. De asemenea, îi atrage atenția consumatorului de carne asupra principiului fundamental al sfințeniei vieții. Profetul Osea interpretează lupta lui Iacov cu Dumnezeu ca o experiență a rugăciunii (Osea 12:4). Credința lui Iacov este cea care explică insistența, tenacitatea lui (Luca 11:5-8). Prin urmare, noul nume al lui Iacov este „Israel”.

Explicația „omului” conține o serie de paradoxuri: (1) Iacov s-a luptat cu Dumnezeu, dar „omul” lămurește că Iacov s-a luptat și cu oameni; (2) numele Israel înseamnă ad litteram „Dumnezeu luptă”, deși clarificarea care vine după nume spune că Iacov este cel care luptă cu Dumnezeu (Geneza 32:28); (3) Iacov tocmai a fost lovit de către „om”, care i-a dislocat un șold, totuși narațiunea clarifică faptul că Iacov este cel care a triumfat.

Toate aceste paradoxuri transmit niște lecții teologice importante: (1) calitatea relației lui Iacov cu Dumnezeu depinde de calitatea relației lui cu oamenii (în acest caz, cu Esau) și viceversa; (2) numele Israel, „Dumnezeu luptă”, îi aduce aminte lui Iacov că el trebuie să învețe să-L lase pe Dumnezeu să lupte în locul lui (vezi Exodul 14:13,14). Iacov va birui atâta timp cât Îi va permite lui Dumnezeu să triumfe asupra lui, un principiu care va fi enunțat de Pavel: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12:10). Iacov dă numele locului unde Dumnezeu i S-a arătat „Peniel”, care înseamnă „fața lui Dumnezeu”. Acest nume simbolizează experiența lui personală, și anume, faptul că s-a luptat cu Dumnezeu și a supraviețuit. Folosirea expresiei ebraice „față în față” nu înseamnă că Iacov a văzut efectiv fața fizică a lui Dumnezeu. Această expresie este echivalentă cu a vedea „chipul Domnului” (Numeri 12:8) și descrie mai degrabă experiența unei întâlniri directe cu Dumnezeu (Deuteronomul 5:4).

Fața fratelui
La refuzul lui Esau de a accepta darul fratelui său (Geneza 33:9), Iacov răspunde prin a corela explicit relația lui cu Esau și relația pe care o are cu Dumnezeu: „M-am uitat la fața ta cum se uită cineva la Fața lui Dumnezeu” (Geneza 33:10). Iacov a văzut „Fața lui Dumnezeu” (Peniel) prin intermediul feței lui Esau. Experiența lui Iacov cu Esau este un al doilea Peniel – primul Peniel pregătește calea pentru cel de-al doilea Peniel. Întâlnirea lui Iacov cu Dumnezeu l-a ajutat pe Iacov să se întâlnească cu fratele lui, iar împăcarea cu fratele său va influența propria relație cu Dumnezeu. Iacov a ajuns să înțeleagă că dragostea lui pentru Dumnezeu și dragostea lui pentru Esau sunt într-o relație de interdependență. Isus extrage această lecție teologică unică din Scripturi: „«Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău». Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.» În aceste două porunci se cuprind toată Legea și Prorocii” (Matei 22:37-40).

III. Aplicație
Strâmtorarea lui Iacov: „Și, după cum patriarhul s-a luptat toată noaptea pentru eliberarea din mâna lui Esau, la fel, oamenii religioși vor striga la Dumnezeu zi și noapte pentru a scăpa de inamicii care îi înconjoară” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 201). În ce fel experiența strâmtorării lui Iacov servește drept profeție plină de speranță cu privire la sfârșitul timpului? Ce avertisment și încurajare putem extrage din necazul lui Iacov care să ne ajute în timpul de strâmtorare? Ați avut vreodată o experiență pe care ați perceput-o ca pe o vreme de necaz – o perioadă în care v-ați rugat în agonie, doar pentru a fi confruntați cu ceea ce părea a fi tăcerea lui Dumnezeu? Cum ați făcut față acelui necaz?

Lupta cu Dumnezeu: Rememorați momente când v-ați luptat cu ispite și cu îndoieli. Cum v-au adus aceste lupte și mai aproape de Dumnezeu? Împărtășițivă mărturia cu grupa. Cum se aplică în dreptul rugăciunii afirmația îndrăzneață a lui Iacov: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta” (Geneza 32:26)? De ce „a pierde” lupta cu Dumnezeu înseamnă de fapt a o câștiga? Cum vă poate schimba pentru totdeauna lupta cu Dumnezeu? Citiți și comentați Romani 7:23-25. De ce trebuie să ne „luptăm” și de ce lupta cu Dumnezeu este atât de dificilă? De ce este imposibil să învingem prin noi înșine? Citiți Efeseni 6:12.

Fața fratelui: De ce și în ce fel experiența iertării pe care Dumnezeu v-a acordat-o vă ajută să iertați? De ce faptul de a iubi, a respecta și a aprecia diferențele față de cineva dintr-o altă rasă, cultură sau religie depinde de experiența de a-L vedea pe Dumnezeu Însuși? Ce gesturi față de fratele sau sora noastră ne-ar putea înlesni experiența de a vedea fața lui Dumnezeu?