Potopul

„Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5). Verbul „a văzut” îl duce pe cititor înapoi în timp la fiecare etapă din procesul creării lumii. Dar ceea ce Dumnezeu vede acum este ra′, „răutate”, în loc de tov, „bun”. Este ca și cum lui Dumnezeu Îi păruse rău că a creat lumea,
acum că era plină de ra′, răutate (Geneza 6:5).

Totuși, regretul lui Dumnezeu conține și elemente de salvare. Termenul ebraic pentru expresia „i-a părut rău” (nakham) își găsește ecoul în numele lui Noe (Noakh), care înseamnă „mângâiere” (Geneza 5:29). Astfel, reacția lui Dumnezeu la nelegiuire are două fațete. Deși conține amenințarea cu dreptatea, ceea ce va însemna distrugerea unora, în același timp răspunsul Său promite mângâiere și îndurare, care are drept urmare salvarea altora.

Acest „dublu mesaj” a fost deja auzit în cazul lui Cain și al lui Abel/Set și a fost repetat prin contrastul dintre urmașii lui Set („fiii lui Dumnezeu”) și cei ai lui Cain („fetele oamenilor”). Acum îl auzim din nou, când Dumnezeu face deosebire între Noe și restul oamenilor.

Comentariu EGW

[În zilele lui Noe] Neamul omenesc mai păstra încă mult din vigoarea lui de la început. Numai câteva generații trecuseră de când Adam avusese acces la pomul vieții, care era făcut să prelungească viața, iar existența omului încă se măsura cu secolele. Dacă acești oameni, cu viață lungă și cu puterile lor rare de a chibzui și realiza, s-ar fi devotat slujirii lui Dumnezeu, atunci ei ar fi făcut ca Numele Creatorului lor să fie proslăvit pe pământ și ar fi răspuns scopului pentru care El le-a dat viață. Dar ei au dat greș în a face lucrul acesta. Erau pe atunci mulți uriași, bărbați de o statură și putere mare, renumiți pentru înțelepciunea lor, pricepuți în născocirea celor mai iscusite și mai minunate lucruri, dar vinovăția lor, dată de faptul că lăsau frâu liber nelegiuirii, era într-un raport direct proporțional cu iscusința și înțelepciunea lor. 

Dumnezeu a revărsat asupra oamenilor care au trăit înainte de potop multe și bogate daruri, dar ei au folosit aceste binecuvântări ca să se slăvească pe ei înșiși și le-au transformat într-un blestem, datorită faptului că și-au legat inima de aceste daruri, în loc să o lege de Cel care le-a dat. Ei au folosit aurul și argintul, pietrele prețioase și lemnul cel mai ales la construirea de case pentru ei, întrecându-se unul pe celălalt în înfrumusețarea locuințelor lor, împodobindu-le cu lucrările cele mai iscusite. Ei căutau să-și satisfacă numai poftele inimii lor mândre și se desfătau în orgii și ticăloșii. Pentru că nu au vrut să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, au ajuns în curând să nege existența Lui. Se închinau naturii, în loc să se închine Dumnezeului naturii. Glorificau geniul uman și se închinau la lucrarea mâinilor lor și îi învățau pe copii să se plece în fața chipurilor cioplite. – Patriarhi și profeți, pp. 90–91

Despre antediluvieni citim: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. … Dumnezeu a zis lui Noe: «Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie. Iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul»” (Geneza 6:5,13).

Dumnezeu i-a avertizat pe locuitorii lumii vechi despre ce Își propusese să facă pentru a curăța pământul de nelegiuirile de pe el. Dar oamenii au râs batjocoritor de ceea ce considerau a fi o prezicere superstițioasă. Ei și-au bătut joc de avertizarea lui Noe despre un potop care ar fi urmat să vină. Când a fost pe pământ, Hristos i-a avertizat pe oameni despre nenorocirile care aveau să vină asupra Ierusalimului din cauză că locuitorii lui respinseseră adevărul și îi disprețuiseră pe mesagerii trimiși de Dumnezeu. Dar avertizarea Sa nu a fost luată în seamă.

Prin mesagerii Săi, Domnul ne-a trimis și nouă avertizări, declarând că sfârșitul tuturor lucrurilor este foarte aproape. Unii vor lua seama la aceste avertizări, însă marea majoritate le va desconsidera.

Așa va fi când va veni Hristos. Agricultori, negustori, oameni ai legii, oameni de afaceri vor fi atât de absorbiți de treburile și de afacerile lor și ziua Domnului va veni peste ei pe neașteptate. – In Heavenly Places, p. 343

1. Ce lecții putem învăța din acest minunat fragment de istorie de la început? Geneza 6:13–7:10

La fel ca Daniel, Noe este un profet care prezice sfârșitul lumii. Termenul ebraic pentru „corabie” (tevah) (Geneza 6:14) este același cuvânt rar, împrumutat din limba egipteană, care a fost folosit pentru „sicriașul” în care copilașul Moise a fost ascuns și salvat, ca să-l poată elibera pe Israel din Egipt (Exodul 2:3). De asemenea, unii au văzut în structura generală a corabiei niște asemănări cu chivotul din cortul întâlnirii (Exodul 25:10). După cum corabia de la potop a asigurat supraviețuirea omenirii, tot așa și chivotul legământului, un semn al prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său (Exodul 25:22), arată spre lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu pentru poporul Său.

Fraza: „Așa a și făcut Noe: a făcut tot ce-i poruncise Dumnezeu” (Geneza 6:22) încheie secțiunea care descrie pregătirile. Verbul ′asah, „a face”, care se referă la acțiunea lui Noe, corespunde cu verbul ′asah, „a face”, din porunca lui Dumnezeu cu care a început secțiunea (Geneza 6:14) și se repetă de cinci ori (Geneza 6:14-16). Această corespondență între porunca lui Dumnezeu și răspunsul lui Noe sugerează absoluta ascultare a lui Noe de ceea ce Dumnezeu îi spusese să facă, ′asah. Este, de asemenea, interesant că această expresie mai este utilizată și în contextul confecționării chivotului legământului (Exodul 39:32,42; 40:16).

Din nou, paralela dintre corabie și chivot confirmă funcția lor răscumpărătoare comună. Astfel, ascultarea lui Noe este descrisă ca parte din planul de salvare al lui Dumnezeu. Noe a fost salvat doar pentru că a avut acea credință prin care să facă ceea ce îi poruncise Dumnezeu (vezi Evrei 11:7). El a fost un prim exemplu de credință care se manifestă prin ascultare, singurul fel de credință care contează (Iacov 2:20). Pe scurt, deși „a căpătat milă înaintea Domnului” (Geneza 6:8), Noe a acționat prin credință și ascultare față de porunca lui Dumnezeu tocmai ca răspuns la această milă care-i fusese deja arătată. Nu la fel ar trebui să se întâmple și cu noi?

Comentariu EGW

Cu mai mult de o sută de ani înainte de potop, Domnul a trimis un înger la credinciosul Noe pentru a-i aduce la cunoștință că nu va mai avea milă de neamul omenesc decăzut. Totuși, nu-l va lăsa în necunoștință cu privire la planul Său. El urma să-l învețe pe Noe și să facă din el un predicator credincios pentru a avertiza lumea despre nimicirea care va veni, așa încât locuitorii pământului să rămână fără nicio scuză. Noe urma să le predice oamenilor și, de asemenea, să pregătească o corabie, în conformitate cu îndrumările lui Dumnezeu, pentru salvarea lui și a familiei sale. El nu trebuia doar să predice, ci exemplul pe care îl oferea prin construirea corabiei trebuia să-i convingă pe toți că el credea ce predica.

Noe și familia lui nu erau singurii care se temeau de Dumnezeu și ascultau de El. Totuși, Noe a fost omul cel mai evlavios și mai sfânt de pe pământ, iar el a fost acela a cărui viață a fost păstrată de Dumnezeu pentru a aduce la îndeplinire voia Sa, construind corabia și avertizând lumea cu privire la nenorocirea care urma să vină. – Istoria mântuirii, pp. 62–63

Noe a rămas tare ca stânca în mijlocul furtunii. El era înconjurat de toate felurile de nelegiuire și corupție morală, însă, în mijlocul disprețului și al ridiculizării publice, al nelegiuirii generale și neascultării, el s-a distins prin integritatea lui sfântă și prin credincioșia lui neșovăielnică. În timp ce lumea din jurul lui Îl disprețuia pe Dumnezeu și se complăcea în desfrâu excesiv, în violență și ticăloșii de tot felul, predicatorul credincios al neprihăniri a anunțat generația aceea de oameni că un potop de ape avea să înghită pământul din cauza nelegiuirii neîntrecute a locuitorilor lui. El i-a avertizat să se pocăiască, să creadă și să intre în corabie. …

Cuvintele lui erau însoțite de putere, pentru că, de fapt era glasul lui Dumnezeu care i se adresa omului prin slujitorul Său. Relația cu Dumnezeu l-a întărit cu forța puterii infinite și, timp de o sută douăzeci de ani, glasul lui solemn de avertizare a ajuns la urechile oamenilor din acea generație, vorbindu-le despre niște evenimente care, după înțelepciunea omenească, păreau ceva imposibil. … Cât de simplă și de asemănătoare cu aceea a unui copil a fost credința lui Noe, în mijlocul necredinței unei lumi batjocoritoare! … El i-a arătat lumii ce înseamnă să crezi întocmai ce a spus Domnul. – Asemenea lui Hristos, p. 322 (4 noiembrie)

„Este un lucru înfricoşător să tratăm cu uşurătate adevărul care a luminat înţelegerea noastră şi ne-a atins inimile. Nu putem respinge avertizările pe care ni le trimite Dumnezeu în mila Sa, iar apoi să putem scăpa nepedepsiţi. În zilele lui Noe a fost trimisă lumii o solie din cer, iar mântuirea oamenilor a depins de modul în care ei au tratat acea solie. Pentru că au respins avertizarea, Duhul lui Dumnezeu a fost retras de la păcătoşi şi ei au pierit în apele potopului. În timpul lui Avraam, îndurarea a încetat să mai stăruie pe lângă locuitorii vinovaţi ai Sodomei şi toţi, în afară de Lot, soţia lui şi două fiice, au fost mistuiţi de focul trimis din ceruri. Aşa a fost şi în zilele lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu le-a dat mărturie iudeilor necredincioşi din acea generaţie: «Iată că vi se lasă casa pustie.» Privind către zilele din urmă, aceeaşi putere infinită declară în ceea ce-i priveşte pe aceia care «nu au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi» că, «din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi». Când ei resping învăţăturile Cuvântului Său, Dumnezeu Îşi retrage Duhul şi îi lasă pradă amăgirilor pe care le iubesc.” – Scrieri timpurii, p. 45

Verbul ′asah, „a face”, care se referă la acțiunile lui Noe, este și un cuvântcheie în raportul despre creație din Geneza (Geneza 1:7,16,25,26,31; 2:2). Faptele lui Noe de ascultare sunt precum actele lui Dumnezeu de creare. Ceea ce putem deduce din această conexiune este că potopul nu înseamnă doar pedeapsa trimisă de Dumnezeu asupra oamenilor, ci și salvarea noastră de către El.

2. Citește Geneza 7. Ce anume din descrierea potopului ne reamintește de creație? Ce lecții putem extrage din elementele paralele ale celor două evenimente?

O citire atentă a pasajului despre potop scoate la iveală folosirea multor cuvinte și expresii comune cu pasajul despre crearea lumii: „șapte” (Geneza 7:2,3,4,10; compară cu Geneza 2:1-3); „parte bărbătească și parte femeiască” (Geneza 7:2,3,9,16; compară cu Geneza 1:27); „după soiul lor” (Geneza 7:14; compară cu Geneza 1:11,12,21,24,25); „dobitoacele”, „păsările”, „tot ce se târăște” (vezi Geneza 7:8,14,21,23; compară cu Geneza 1:24,25) și „suflare de viață” (Geneza 7:15,22; compară cu Geneza 2:7).

Într-o anumită măsură deci, istoria potopului sună ca istoria creației. Aceste ecouri ale creației ne arată că Dumnezeul care creează este același cu Dumnezeul care distruge (Deuteronomul 32:39). Dar aceste ecouri transmit și un mesaj de speranță: potopul este menit să fie o nouă creație, din apă, care duce la o nouă existență.

Mișcarea apelor arată că acest eveniment al creației înseamnă de fapt inversarea etapelor creației din Geneza 1. Spre deosebire de Geneza 1, care descrie separarea apelor de deasupra de apele de dedesubt (Geneza 1:7), potopul presupune reunificarea acestora atunci când se revarsă dincolo de limitele lor (Geneza 7:11).

Acest proces transmite un mesaj paradoxal: Dumnezeu trebuie să distrugă ce a fost înainte, ca să facă loc unei noi creații. Crearea unui pământ necesită distrugerea celui vechi. Evenimentul potopului prefigurează salvarea lumii care va avea loc în viitor, la sfârșitul timpului: „Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou, pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră și marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1; compară cu Isaia 65:17).

Ce anume în noi trebuie să fie nimicit ca să fie recreat? (Vezi Romani 6:1-6.)

Comentariu EGW

Raportul Bibliei este în armonie cu sine însuşi şi cu învăţătura naturii. Despre prima zi a creaţiei se spune: „Astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi” (Geneza 1:5). Şi, în esenţă, acelaşi lucru se spune despre fiecare din primele şase zile ale săptămânii creaţiei. Inspiraţia declară că au fost zile care au constat într-o seară şi o dimineaţă, ca oricare altele de atunci până astăzi. Cu privire la lucrarea lui Dumnezeu de a crea, mărturia divină este: „Căci El zice şi se face, porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă” (Psalmii 33:9). …

… Înainte de potop, dezvoltarea vieţii vegetale şi animale era cu mult superioară celei care a fost cunoscută de atunci încoace. La potop, scoarţa pământului s-a crăpat, au avut loc schimbări semnificative, iar în procesul de formare a noii scoarţe s-au păstrat multe dovezi ale vieţii antediluviene. Întinsele păduri îngropate în pământ în timpul potopului – care au fost, de atunci, transformate în cărbune – formează marile bazine carbonifere şi rezervele de petrol care contribuie la confortul şi bunăstarea noastră de astăzi. Aceste lucruri, când sunt aduse la lumină, sunt tot atâţia martori tăcuţi care atestă adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu. – Educație, p. 129

Iubirea lui Dumnezeu față de lume nu s-a manifestat din cauză că El L-a trimis pe Fiul Său, ci Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume pentru că a iubit atât de mult lumea, pentru ca Divinitatea îmbrăcată în natură umană să poată atinge omenirea, în vreme ce Divinitatea a rămas prinsă strâns de Divinitate. Deși păcatul deschisese o prăpastie între om și Dumnezeul său, bunăvoința divină a asigurat un plan de a crea un pod peste această prăpastie. Și ce material a folosit Dumnezeu? O parte din Sine. Acela care este oglindirea slavei Tatălui a venit într-o lume pârjolită și mutilată de blestem și, din caracterul Său divin, din trupul Său divin, a făcut un pod peste prăpastie. … Ferestrele cerului au fost deschise și, prin ele, peste lumea noastră întunecată s-a revărsat un potop de har divin, în șuvoaie vindecătoare. – Our High Calling, p. 12

Este nevoie de mai mult timp petrecut în rugăciune tainică, în strânsă comuniune cu Dumnezeu. Numai așa pot fi câștigate biruințele. Vigilența continuă este prețul siguranței.

Legământul Domnului este pentru binele sfinților Lui. Fiecare trebuie să-și descopere punctele slabe ale caracterului și să se păzească din răsputeri. Aceia care au fost înmormântați cu Hristos în botez și au înviat asemenea Lui s-au angajat să trăiască o viață nouă. „Dacă deci ați înviat împreună cu Hristos, să umblați după lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiți-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi ați murit, și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viața voastră, atunci vă veți arăta și voi împreună cu El în slavă” (Coloseni 3:1-4). – Sfaturi pentru părinți, educatori și elevi, p. 258

4. Ce a făcut Noe în primul rând când a ieșit din corabie și de ce? Geneza 8:20

Asemenea lui Adam și Evei, care cu siguranță I s-au închinat lui Dumnezeu în Sabat imediat după cele șase zile ale creației, Noe I-a adus închinare lui Dumnezeu imediat după potop, care este un alt eveniment al creației în sine. Există totuși o diferență între cele două acte de închinare. Spre deosebire de Adam și Eva, care I s-au închinat Domnului direct, Noe a trebuit să recurgă la o jertfă. Aceasta este prima dată când se pomenește în Biblie despre un altar. Jertfa a constat din „arderi-de-tot” (′olah), jertfa cea mai veche și cel mai des adusă. Aceasta a fost o jertfă de mulțumire din partea Noe (compară cu Numeri 15:1-11).

5. Cum a afectat potopul alimentația oamenilor? Care este principiul din spatele noilor restricții impuse de Dumnezeu? Geneza 9:2-4

Din cauza efectelor potopului, alimentația bazată pe plante nu a mai fost disponibilă așa cum fusese în trecut. Prin urmare, Dumnezeu le-a permis oamenilor să mănânce carne de animale. Această schimbare în alimentația oamenilor a generat o schimbare în relația dintre oameni și animale, spre deosebire de cea stabilită când au fost create. În pasajul despre creație se precizează că oamenii și animalele au avut aceeași alimentație bazată pe plante și nu au reprezentat o amenințare reciprocă. În lumea de după potop, uciderea animalelor cu scopul de a obține hrană a presupus o relație bazată pe frică și groază (Geneza 9:2). Odată ce au început să se mănânce reciproc, oamenii și animalele au dezvoltat fără îndoială o relație destul de diferită de cea de care s-au bucurat în Eden.

Totuși, îngăduința manifestată de Dumnezeu a presupus două restricții. În primul rând, nu toate animalele erau potrivite ca hrană. Prima restricție se subînțelegea din distincția dintre animalele „curate” și „necurate” (vezi Geneza 8:19,20; compară cu Geneza 1:21,24). Cea de-a doua restricție a fost clară și nouă și consta din abținerea de la consumarea sângelui, deoarece viața era în sânge (Geneza 9:4).

Informează-te despre cel mai apropiat centru adventist de sănătate și recomandă-l astăzi unei familii interesate de alimentația sănătoasă.

Comentariu EGW

În bucuria eliberării lor, Noe nu L-a uitat pe Acela prin a cărui grijă milostivă au fost salvați. Primul lucru pe care l-a făcut după ce a părăsit corabia a fost acela de a ridica un altar și a aduce jertfă din toate animalele și păsările curate, manifestându-și astfel recunoștința față de Dumnezeu pentru salvarea lor și credința lui în Hristos, Jertfa cea mare. Jertfa aceasta a fost bine plăcută lui Dumnezeu și, ca urmare, a venit o binecuvântare nu numai asupra patriarhului și a familiei lui, ci asupra tuturor acelora care aveau să mai trăiască pe pământ. „Domnul a mirosit un miros plăcut și Domnul a zis în inima Lui: «Nu voi mai blestema pământul din pricina omului... »” (Geneza 8:21,22). Aceasta era o lecție pentru toate generațiile de oameni ce aveau să vină. Noe ieșise din corabie pe un pământ pustiu, dar, mai înainte de a-și ridica o casă pentru sine, el I-a înălțat lui Dumnezeu un altar. Cireada lui de vite era mică la număr și fusese păstrată în viață cu mult efort, cu toate acestea, el a dat cu bucurie o parte Domnului, ca o recunoaștere a faptului că toate erau ale Lui. – Patriarhi și profeți, pp. 105–106

La data creării lor, Adam și Eva aveau cunoștință de Legea lui Dumnezeu; ei cunoșteau cerințele ei, preceptele ei erau scrise în inimile lor. Când omul a decăzut prin călcarea Legii, aceasta nu a fost schimbată, ci a fost rânduit un sistem de îndreptare a lucrurilor, care să-l aducă pe om înapoi, la ascultare. A fost dată făgăduința unui Mântuitor, iar jertfele rânduite arătau spre moartea Domnului Hristos ca fiind Marea Jertfă pentru păcat. …

Adam i-a învățat pe urmașii săi Legea lui Dumnezeu și ea a fost transmisă din tată în fiu de-a lungul generațiilor următoare. Dar, cu toate măsurile pline de bunăvoință, luate pentru mântuirea oamenilor, puțini au primit-o și au fost preocupați de ea. Prin neascultare, lumea a devenit atât de stricată, încât a fost nevoie să fie curățită de nelegiuirea ei, prin potop. Legea a fost păstrată de Noe și familia sa, iar, la rândul său, Noe i-a învățat pe urmașii săi Cele Zece Porunci. – Patriarhi și profeți, p. 363

Noe, privind la puternicele animale de pradă care au ieșit împreună cu el din corabie, s-a temut ca nu cumva familia sa, care număra numai opt persoane, să fie distrusă de ele. Dar Domnul a trimis la slujitorul Său un înger cu următoarea solie de asigurare: „S-apuce groaza și frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mișcă pe pământ și pe toți peștii mării: vi le-am dat în mâinile voastre. Tot ce se mișcă și are viață să vă slujească de hrană; toate acestea vi le dau ca și iarba verde” (Geneza 9:2,3). Până atunci, Dumnezeu nu i-a permis omului să folosească drept hrană carnea animalelor. El intenționa ca neamul omenesc să trăiască numai din roadele pământului, dar acum, când toată iarba verde pierise, El le-a dat permisiunea să mănânce carnea animalelor curate care fuseseră păstrate în corabie. – Patriarhi și profeți, p. 107

6. Ce însemna angajamentul lui Dumnezeu de a conserva viața? Cum împlinește binecuvântarea lui Dumnezeu acest angajament? Geneza 8:21–9:1?

Angajamentul lui Dumnezeu de a conserva viața a fost un act al harului, nu un rezultat al meritelor omului. Dumnezeu a decis să mențină viața pe pământ în ciuda răutății omului (Geneza 8:21). Geneza 8:22 spune literalmente: „cât va fi pământul”, adică atâta timp cât acest pământ există, anotimpurile se vor succeda și viața va fi conservată, păstrată. Pe scurt, Dumnezeu nu a renunțat la creația Sa.

De fapt, următorul text care vorbește despre binecuvântarea lui Dumnezeu ne duce înapoi la momentul creării inițiale a lumii, cu binecuvântarea aferentă acesteia (Geneza 1:22,28; 2:3). Într-un anumit sens, Domnul îi dădea omenirii șansa să o ia de la capăt, șansa unui nou început.

7. Ce însemna curcubeul? Ce legătură există între acest „semn al legământului” (Geneza 9:13) și celălalt semn al legământului, Sabatul? Geneza 9:8-17

Expresia „a face un legământ” se repetă de trei ori (Geneza 9:9,11,17), constituind punctul culminant al împlinirii făgăduinței anterioare făcute de Dumnezeu (Geneza 6:18). Secțiunea precedentă a fost paralelă cu ziua a șasea din relatarea despre creație, pe când secțiunea aceasta este paralelă cu cea despre ziua a șaptea din relatarea creației, și anume cea despre Sabat. În cadrul acestui pasaj, repetarea de șapte ori a cuvântului „legământ” trimite cu gândul la Sabat. Asemenea Sabatului, curcubeul este semnul legământului (Geneza 9:13,14,16; compară cu Exodul 31:12-17). Asemenea Sabatului, curcubeul are o acoperire universală, se aplică întregii lumi. După cum Sabatul, ca semn al creației, este pentru oricine de oriunde, și promisiunea că nu va mai veni niciun alt potop universal este pentru oricine de oriunde.

Data următoare când vezi un curcubeu, gândește-te la toate promisiunile pe care ni le-a făcut Dumnezeu. De ce putem avea încredere în ele?

Comentariu EGW

Pământul produce an după an bunătățile sale și își continuă mișcarea de rotație în jurul soarelui, nu pentru că ar avea în sine o putere. Mâna lui Dumnezeu călăuzește planetele și le poartă de grijă în mersul lor ordonat prin cosmos. Tot prin puterea Sa, vara și iarna, timpul semănatului și timpul seceratului, ziua și noaptea urmează una alteia într-o succesiune ordonată. Prin Cuvântul Său cresc plantele, apar frunzele, înfloresc florile. Orice lucru bun pe care îl avem, fiecare rază de soare și picătură de ploaie, fiecare bucată de pâine, fiecare clipă de viață – toate sunt un dar al iubirii.

Tatăl nostru cel ceresc a avut milă de noi chiar atunci când eram lipsiți de iubire și aveam un caracter neplăcut, fiind „vrednici să fim urâți și urându-ne unii pe alții”. „Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui” (Tit 3:3-5). Iubirea Sa, odată primită în inimă, ne va face amabili și iubitori nu numai față de aceia care ne plac, ci și față de oamenii cei mai greșiți, cei mai decăzuți și cei mai păcătoși. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 74–75

Când privim la curcubeu, pecetea și semnul făgăduinței lui Dumnezeu față de om că furtuna mâniei Sale nu va mai devasta lumea noastră prin apele unui potop, noi contemplăm ceva ce ochiul obișnuit nu poate vedea în această priveliște încântătoare. Îngerii se bucură când privesc uimiți acest semn al iubirii lui Dumnezeu față de noi. Și Răscumpărătorul lumii privește la el, pentru că acest curcubeu este făcut să apară pe cer prin intervenția Sa, ca semn sau legământ al făgăduinței făcute omului. Dumnezeu Însușii privește la curcubeul din nori și Își aduce aminte de legământul cel veșnic dintre El și om. … Curcubeul reprezintă iubirea lui Hristos care înconjoară pământul și atinge cerurile cele mai înalte, făcând legătura între om și Dumnezeu și legând pământul de cer.

Când admirăm această priveliște minunată, putem să ne bucurăm în Domnul, având asigurarea că El Însuși privește la acest semn al legământului Său și Își aduce aminte de copiii Săi de pe pământ, cărora le-a fost dat. Durerile lor, pericolele și încercările prin care trec nu sunt ascunse de El. Putem să ne bucurăm în nădejde, deoarece curcubeul legământului lui Dumnezeu este peste noi. El nu îi va uita niciodată pe copiii cărora le poartă de grijă. Cât de greu este pentru mintea omului limitat să înțeleagă iubirea și delicatețea cu totul speciale ale lui Dumnezeu și bunăvoința Sa fără margini, pe care le-a arătat atunci când a spus: „Eu Mă voi uita la curcubeul din nor și Îmi voi aduce aminte de tine”! – Our High Calling, p. 314

Cererile noastre trebuie să străpungă cei mai întunecați nori pe care ar putea Satana să îi aducă asupra noastră și să lăsăm credința să se înalțe până la tronul lui Dumnezeu, care este înconjurat de curcubeul făgăduinței, asigurarea că Dumnezeu este credincios, că în El nu există schimbare, nici umbră de mutare. …

Noi trebuie să venim înaintea tronului harului cu respect, amintin-
du-ne făgăduințele pe care ni le-a dat Dumnezeu, contemplând bunătatea lui Dumnezeu și aducându-I laudă pentru dragostea Sa neschimbătoare. Nu trebuie să ne punem încrederea în rugăciunile noastre slabe, ci în cuvântul Tatălui nostru ceresc, în asigurarea iubirii Sale față de noi. – In Heavenly Places, p. 125

Fără nicio îndoială, răutatea umană nu este un fenomen nou. Să ne uităm la asemănările dintre vremurile de atunci și cele de astăzi:

„Păcatele care au atras pedeapsa asupra lumii de dinainte de potop se comit și astăzi; temerea de Dumnezeu este alungată din inima oamenilor, iar Legea Sa este tratată cu nepăsare și dispreț. Preocuparea cu lucrurile nespirituale, lumești, a acelei generații de oameni este egalată de cea a generației actuale. [...] Dumnezeu nu i-a condamnat pe antediluvieni pentru că mâncau și beau. [...] Păcatul lor consta în faptul că se înfruptau din aceste daruri fără să fie mulțumitori Dătătorului și se înjoseau lăsându-se în voia poftelor fără frâu. Era legal ca ei să se căsătorească. Căsătoria făcea parte din legile stabilite de Dumnezeu [...], dar aceste îndrumări au fost date uitării, și căsătoria a fost pervertită și făcută să slujească la satisfacerea patimilor. O stare de lucruri asemănătoare există și astăzi. Ceea ce în sine este drept, îngăduit, este dus la exces. [...] Înșelăciunea, mita și jaful se lăfăiesc necondamnate atât la nivel înalt, cât și la cel de jos. Presa abundă de relatări ale crimelor. [...] Tabloul pe care Inspirația ni l-a înfățișat cu privire la lumea de dinainte de potop reprezintă foarte fidel starea de lucruri către care societatea modernă se îndreaptă foarte repede. Chiar acum, în secolul prezent și în țările pretins creștine se săvârșesc zilnic fapte la fel de negre și de înfiorătoare ca acelea din pricina cărora au fost nimiciți păcătoșii lumii vechi” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, pp. 101, 102).

Studiu la rând
Exodul 37

Exodul 38

Exodul 39

Exodul 40

Leviticul 1

Leviticul 2

Leviticul 3

Evanghelizare, subcapitolul „Combaterea învățăturilor greșite”

1. În ce direcție erau îndreptate aripile și fața heruvimilor de pe capacul ispășirii?

2. Ce scria pe placa de aur legată de mitră cu sfoară albastră?

3. Cine a pus mărturia în chivot?

4. Ce simbolizează sarea, nelipsită de pe darurile de mâncare?

5. De ce este mai bine să nu intrăm în controverse despre teoriile spiritiste?

Text-cheie: Matei 24:37
Pasaje în studiu: Geneza 6–10; 2 Petru 2:5-9

I. Privire generală
Introducere: Mulți oameni au pus sub semnul întrebării istoricitatea relatării biblice despre potop, susținând că un asemenea eveniment de proporții mondiale este incompatibil cu vederile științifice moderne asupra istoriei naturale. Totuși, în memoria culturală colectivă a multor popoare îndepărtate unul de altul din întreaga lume, nu doar din Orientul Apropiat antic, din Mesopotamia, Egipt sau Grecia, există o mărturie despre un potop la scară uriașă. Narațiuni despre potop se găsesc în India, în China, printre vechii locuitori ai Irlandei, printre populațiile maya din Mezoamerica, printre indienii americani, în rândul popoarelor antice din America de Sud și din Africa și chiar printre triburile aborigene din Australia. Faptul că știința modernă nu găsește nicio logică în fenomenul potopului nu este o dovadă că acest eveniment nu a avut loc niciodată. Incapacitatea științei moderne de a explica potopul este doar o altă dovadă a limitelor științei, mai ales când este vorba de ceva supranatural, așa cum este potopul din Geneza.

Săptămâna aceasta nu vom studia relatarea biblică a acestui eveniment planetar pentru a-l înțelege dintr-un punct de vedere științific. Nu deținem toate informațiile ca să putem pricepe pe deplin acest fenomen. Lăsând la o parte discursul științific, vor fi dezbătute o serie de întrebări. Întrebarea fundamentală Îl vizează chiar pe Dumnezeu: Ce ne învață această întâmplare despre Dumnezeul Bibliei și despre planul Său? Filosoful gnostic Marcion din Sinope (85–160 d.H.) și mulți alți creștini după el au folosit potopul ca să demonstreze că Dumnezeul Vechiului Testament a fost un Dumnezeu violent și nemilos, diametral opus față de Isus, Dumnezeul iubirii.

II. Comentariu
Dumnezeul dreptății
După evenimentul creației și cel al căderii, neascultarea primilor noștri părinți a continuat să se amplifice până când lumea s-a umplut de depravare și răutate. Din vremea lui Cain și Abel, omenirea s-a împărțit în două tabere. Este interesant că fiecare genealogie este definită pe baza relației pe care oamenii au avut-o cu Dumnezeu. În timp ce genealogia lui Cain (Geneza 4:17-22) începe cu respingerea lui Dumnezeu (Geneza 4:16), genealogia lui Set (Geneza 5:1-32) începe cu menționarea asemănării cu Dumnezeu (Geneza 5:1). Acest contrast explică motivul pentru care urmașii lui Cain sunt identificați mai târziu cu „fiicele oamenilor”, în timp ce urmașii lui Set cu „fiii lui Dumnezeu” (Geneza 6:1,2). Nu este de mirare că Dumnezeu este îngrijorat când observă că cele două categorii de oameni se amestecă, dând naștere uneia noi, care se află într-o răzvrătire fățișă față de Dumnezeu. Formularea „și-au luat de neveste pe acelea pe care și le-au ales” (Geneza 6:2) sugerează intenția „fiilor lui Dumnezeu” de a înlocui și a dejuca modul lui Dumnezeu de a trata căsătoria, așa cum este ilustrat prin cuvintele „a adus-o la om”, cu referire la faptul că El a ales soția și i-a adus-o lui Adam (Geneza 2:22). „Fiii lui Dumnezeu” vor să ia locul lui Dumnezeu, o atitudine care se reflectă în expresia „au văzut că fetele oamenilor erau frumoase” (Geneza 6:2). În ebraică este folosit același cuvânt, tov, „bun” (tradus aici cu „frumoase”), care este redat ca reacție a lui Dumnezeu la propria creație: „A văzut că [...] era bun[ă]” (Geneza 1:4,10,12,18,). Această înlocuire a lui Dumnezeu îi determină pe „fiii lui Dumnezeu” să comită fapte care nu mai sunt în conformitate cu legile lui Dumnezeu de la creație, ci cu dorințele lor păcătoase. În plus, folosirea pluralului „neveste” sugerează introducerea poligamiei, iar expresia „pe acelea pe care și le-au ales” sugerează acte sexuale desfrânate și nestăpânite în afara legii divine. Expresia „și-au luat [...] pe acelea pe care și le-au ales” (Geneza 6:2) are chiar conotația de autoservire, de violență și de viol (vezi Geneza 39:14,17). Toate aceste acte sexuale nu însemnau doar respingere a lui Dumnezeu, ci și abuz asupra femeilor.

Textul biblic ne spune că Dumnezeu a văzut răutatea (Geneza 6:5). Aceasta este a doua oară când Scriptura ne informează că Dumnezeu este Cel care „vede” (compară cu Geneza 6:1-4). În paralel cu relatarea creației, actul divin de a vedea vine imediat după cuvintele: „Atunci Domnul a zis” (Geneza 6:3). „Domnul a văzut că răutatea omului era mare” (Geneza 6:5). Acest verset este a doua evocare a refrenului de la creație: Dumnezeu „văzut că [...] era bun[ă]” (Geneza 1:4). Doar că aici, termenul inițial „bun/bună/bune” (tov) cu referire la creația lui Dumnezeu a fost înlocuit de opusul lui: răutate (ra′ah). Următorul comentariu al lui Dumnezeu este o evaluare tragică a situației. Formularea „răutatea omului era mare pe pământ” nu se referă doar la anumite acțiuni precise sau la fapte rele ocazionale, ci descrie o stare absolută și definitivă și vizează rădăcina, motivațiile profunde ale inimii umane, în care Dumnezeu găsește răul fundamental. Omenirea a ajuns într-un punct din care nu mai exista cale de întoarcere. Dumnezeu trebuia să intervină printr-un potop universal ca să conserve și să ferească o rămășiță a rasei umane de degradarea morală totală și, astfel, de extincție.

Dumnezeul iubirii
În această intervenție divină, limbajul evocă momentul creării lumii. Dumnezeu regretă că l-a creat pe om. Faptul că „I-a părut rău Domnului” este asociat cu o tristețe divină profundă. Dumnezeu „S-a mâhnit în inima Lui”(Geneza 6:6). Verbul ebraic ′atsab, „a fi mâhnit, trist, necăjit” (Neemia 8:10), se referă la o durere resimțită la nivel mintal (Geneza 3:16). Această emoție a lui Dumnezeu are de-a face cu dragostea Lui pentru oameni. Este semnificativ faptul că verbul ebraic nakham, tradus cu „I-a părut rău” (Geneza 6:6), conține o notă pozitivă de „har” și „dragoste”. Prin urmare, traducerea lui nakham cu „I-a părut rău” nu redă pe deplin trăirile lui Dumnezeu. Regretul divin nu înseamnă că Dumnezeu S-a răzgândit, ci el conține elemente de har și mângâiere. Astfel, termenul nakham apare uneori în paralel cu termenul șuv, „a-i părea rău/a se pocăi/a se căi” (Ieremia 4:28).

Utilizarea termenului nakham aduce în cadru speranța – perspectiva salvării prin potop. Sentimentele lui Dumnezeu dezvăluie iubirea Sa pentru oameni. Cu toate acestea, Dumnezeu Își exprimă dragostea prin intermediul judecății Sale. Reacția Lui față de răutate, manifestată prin distrugere, este un act de iubire. Termenul ebraic makhah, „distrugere”, face joc de cuvinte cu precedentul termen, nakham („părere de rău”, „mângâiere”), care evocă tristețea și compasiunea lui Dumnezeu față de omenire, manifestată prin intermediul lui Noe. În timp ce nakham sugerează latura pozitivă a judecății, makhah ține de limbajul judecății. Mai precis, makhah înseamnă „a șterge”. Această „ștergere” se referă la distrugerea fizică, fiind reversul procesului de creație, o anulare a actelor creatoare ale lui Dumnezeu. Dar, dincolo de distrugerea fizică, acest act de judecată se mai referă la ștergerea din punct de vedere spiritual din cartea vieții (Exodul 32:32,33, Psalmii 69:28,29). În gândirea biblică, dragostea și dreptatea merg mână-n mână (Mica 6:8).

Dumnezeul înțelepciunii
Mai exact, înțelepciunea lui Dumnezeu constă din îmbinarea iubirii cu dreptatea. Dumnezeu nu doar salvează în virtutea bunăvoinței și iubirii Lui. Detaliile despre construirea corabiei (Geneza 6:14-22), care le-a permis lui Noe și familiei lui să supraviețuiască în timpul potopului, sunt dovezi clare despre atenția sinceră cu care Dumnezeu tratează realitatea vieții. Aceste detalii arhitecturale nu doar că dau mărturie despre realitatea istorică a construirii corabiei, ci și dezvăluie preocuparea divină pentru succesul acțiunii. Dumnezeu dă indicații precise în acest scop. Lemnul rășinos folosit pentru construirea structurii corabiei și seva lui au fost menite să facă arca etanșă pe dinăuntru și pe dinafară.

În partea de sus a fost prevăzută o fereastră, care să permită intrarea luminii și a aerului, situată la un cot, sau la aproximativ 45 de centimetri, de marginea acoperișului. Probabil era un fel de grilaj construit de-a lungul acoperișului, care aducea lumină în așa fel încât diferitele cămăruțe sau compartimente ale corabiei să fie luminate și ventilate.

Dumnezeul care Se îngrijește de construirea corabiei este același Dumnezeu care va oferi și instrucțiuni detaliate pentru viața religioasă și pentru salvarea spirituală prin jertfele serviciilor de la sanctuar. De fapt, există multe asemănări între planul de execuție a corabiei și cortul întâlnirii. Dimensiunile corabiei (Geneza 6:15) sunt date după același standard și cu aceleași cuvinte folosite la construirea chivotului din cortul-întâlnirii (Exodul 25:10).

Cât de mare era corabia? Dacă un cot echivalează cu 45 de centimetri, cei 300 de coți lungime ar echivala cu peste 137 de metri; 50 de coți lățime ar însemna 22 de metri, iar 30 de coți înălțime ar echivala cu 13 metri. Aceste dimensiuni nu au nicio semnificație simbolică sau spirituală, ci sugerează doar mărimea ambarcațiunii, care a fost încăpătoare pentru animalele și oamenii de la bord. Dar numeroasele paralele dintre corabie și cortul întâlnirii au o semnificație profundă: Dumnezeul care salvează din punct de vedere spiritual, Isus Hristos, este același Dumnezeu Creator care ne salvează fizic și material.
De discutat și de meditat: Ce raporturi teologice există între cele trei dimensiuni ale lui Dumnezeu – dreptate, dragoste și înțelepciune?

III. Aplicație
Să nu ucizi: Lecția esențială pe care ne-o dă potopul este importanța vieții. După distrugerea lumii create de El și după moartea tuturor oamenilor din afara corabiei, Dumnezeu spune „da” vieții. În acel context, Dumnezeu le poruncește oamenilor nu doar să se înmulțească, ci și să nu ia viața, căci viața este sfântă. Acest principiu se aplică în primul rând animalelor. Așadar, faptul că Dumnezeu tolerează consumul de carne, ținând cont de situația de după potop, este restricționat de porunca de a nu consuma carnea împreună cu sângele, fiindcă sângele reprezintă viața (Geneza 9:4). Dar, în ce-i privește pe oameni, cererea lui Dumnezeu este absolută. Fiindcă Dumnezeu îi creează pe oameni după chipul Său, sângele lor nu ar trebui vărsat (Geneza 9:5,6). Deși viața animalelor este sacră, așa cum reiese din interdicția cu privire la sânge, este semnificativ faptul că doar pentru viața umană trebuie răspuns în fața lui Dumnezeu (Geneza 9:5).

Limba ebraică are diferite forme verbale pentru conceptul de ucidere. Toate aceste verbe se aplică atât la oameni, cât și la animale, cu excepția unuia, verbul ratsakh, utilizat doar în dreptul oamenilor. Foarte semnificativ, tocmai verbul ratsakh, „a ucide”, „a omorî”, este folosit în Cele Zece Porunci (Exodul 20:13). Nuanțarea utilizării acestui verb nu vizează deosebirea dintre un caz de omor și alte cazuri, ci vizează obiectul uciderii – om sau animal. Prin urmare, a șasea poruncă nu ar trebui tradusă cu: „Să nu ucizi”, care sugerează doar cazul precis al unui act criminal, ci cu: „Să nu ucizi oameni”, în sens absolut.
De meditat: Cum aplicați acest principiu în contextul serviciului militar sau al pedepsei capitale?