A chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi. [A treia călătorie galileană, Luca 9,1-6 = Matei 9,36 la 11,1 = Marcu 6,7-13. Comentariu major: Matei]. Cu privire la numirea celor doisprezece vezi la Marcu 3,13-19.

Cârmuitorul Irod. [Tetrarhul Irod, KJV]. [Martirajul lui Ioan Botezătorul, Luca 9,7-9 = Matei 14,1.2.6-12 = Marcu 6,14-29. Comentariu major: Marcu].

În cumpănă. [Era perplex, KJV] Gr. diaporeo, a fi cu totul în încurcătură (cf. la Marcu 6,20).

Lu1 Ioan i-au tăiat capul. Vezi Marcu 6,17-29.

Căuta să-L vadă. [Dorea să-L vadă, KJV]. Literal, căuta să-L vadă. Era ceva mai mult decât o dorinţă din partea lui Irod; el căuta de fapt o ocazie corespunzătoare de a avea o întrevedere cu Isus, fără ca, aşa cum socotea el, să-şi compromită demnitatea poziţiei sale de rege. Se pare că Irod avusese astfel de întrevederi cu Ioan Botezătorul (vezi DA 214, 222, 223) şi se pare că nu vedea nici un motiv pentru care să nu aibă o convorbire cu Isus. Dar, ca şi Nicodim (vezi DA 168), Irod socotea că era umilitor pentru cineva care era în poziţia lui înaltă să se ducă la Isus pe faţă. Putea părea că lua în serios susţinerile lui Isus şi căuta sfat de la El. Irod ştia foarte bine cum reacţiona Irodiada la o astfel de convorbire. Când Irod a avut un prilej de a-L vedea pe Isus faţă către faţă (vezi cap. 23,8), dar când l-a avut, mândria rănită l-a întors contra Mântuitorului.

Când s-au întors. [Hrănirea celor cinci mii, Luca 9,10-17 = Matei 14,13-21 = Marcu 6,30-44 = Ioan 6,1-14. Comentariu major: Marcu].

Se pleca spre seară. [Se stingea, KJV] Gr. klino, a se pleca, a se încovoia [în jos] sau a se înclina (vezi la Marcu 2,15). Cuvinte ca declina, înclina şi clinică derivă de la klino.

Se ruga Isus singur. [Retragerea la Cezarea Filipi, Luca 9,18-27 = Matei 16,13-28 = Marcu 8,27 la 9,1. Comentariu major: Matei]. Între v. 17 şi 18 apare ceea ce uneori este descris ca marea omisiune a lui Luca. Luca omite aici tot ce este relatat în Matei 14,22 la 16,12; Marcu 6,45 la 8,26; şi Ioan 6,25 la 7,1 şi anume umblarea lui Isus pe lac, predica despre pâinea vieţii, discuţii cu Fariseii, retragerea în Fenicia, vindecarea surdo-mutului, hrănirea celor patru mii de oameni şi vindecarea omului orb la Betsaida. Ca pentru a contrabalansa această mare omisiune Luca are ceea ce este numită marea inserţiune care constă din cap. 9,5 la 18,14, din care aproape nimic nu apare în vreuna din celelalte Evanghelii (vezi la cap. 9,51).

Fiul Omului. Pentru legătura naraţiunii v. 22-27 vezi la Matei 16.21. Pentru comentariu vezi la Matei 16,21-28.

La opt zile după. [Schimbarea la faţă, Luca 9,28-36 = Matei 17: 1-13 = Marcu 9,2-13. Comentariu major: Matei.]. Pentru calcularea celor opt zile vezi p. 248-250.

Înfăţişarea. Literal, înfăţişarea feţei Sale a ajuns schimbată.

Strălucitoare. Adică, scânteietoare.

Sfârşitul. [Decesul, KJV]. Gr. exodos, plecarea de la ex, afară şi hodos drum (vezi Evrei 11,22; 2 Petru 1,15). Aceasta era o referire la soarta care Îl aştepta pe Isus.

L-au deşteptat. Ucenicii erau somnoroşi ca urmare a oboselii călătoriei, a ascensiunii pe munte şi a orei târzii (vezi la Matei 17,1).

Învăţătorule. [Doamne, KJV]. Gr. epistates (vezi la cap. 5,5).

Fiul Meu prea iubit. Dovezile textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea Fiul Meu ales.

A doua zi. [Băiatul demonizat, Luca 9,37-43a = Matei 17,14-21 = Marcu 9,14-29. Comentariu major: Marcu.] Numai Luca menţionează în mod specific că vindecarea băiatului a avut loc a doua zi după schimbarea la faţă.

Numai pe el. [Unicul, KJV]. Gr. monogenes (vezi la Luca 7,12; 8,42; Ioan 1,14).

Deodată. [Pe neaşteptate, KJV] Gr. exaiphnes, pe neaşteptate sau dintr-o dată.

Scutură. [Sfâşie, KJV]. Gr. sparasso, a convulsiona (vezi la Marcu 1,26).

Mărirea. [Puterea mare, KJV]. Gr. megaleiotes, maiestate, mărire.

Pe când toţi se minunau. [O călătorie secretă prin Galilea, Luca 9,43b -45 = Matei 17: 22.23 = Marcu 9,30-32. Comentariu major: Marcu.] Restul versetului 43, începând cu aceste cuvinte, ar trebui incluse în v. 44 ca parte a ceea ce urmează. Aşa cum este acum, împărţirea versetului produce confuzie în gândire.

Ascultaţi bine. [Adânciţi în urechile noastre, KJV; Puneţi în urechile voastre, G. Gal.]. O figură de vorbire însemnând pur şi simplu ţineţi minte.

Erau acoperite. [Erau ascunse, KJV] Nu pentru că Isus voia ca ele să fie aşa, deoarece în repetate rânduri El S-a străduit să explice lucrurile. Mai degrabă, erau acoperite, datorită propriului refuz de a înţelege (vezi la Marcu 9,32). Ei nu doreau să înţeleagă şi, drept urmare, nici nu puteau (vezi la Matei 13,13).

Ca să nu le priceapă. Ca să gr. hina, aşa cum este folosit aici, arată rezultatul, nu scopul: ca rezultat al căreia şi nu pentru ca. O bună ilustraţie a folosirii lui hina pentru a arăta rezultatul şi nu scopul apare în 1 Tesaloniceni 5,4 (cf. Romani 11,11; Galateni 5,17; Luca 1,43; Ioan 6,7).

S-a iscat un schimb de vorbe. [Umilinţă, împăcare şi iertare, Luca 9,46-50 = Matei 18,1-35 = Marcu 9,33-50. Comentariu major: Matei şi Marcu.]

Fiindcăcine este cel mai mic între voi toţi, acela este mare."

În Numele Meu. O expresie caracteristică pentru scrierile lui Luca (Luca 21,8; Fapte 4,17.18; 5,28.40; 15,14; etc.).

Mare. Potrivit cu definiţia măririi dată de Isus este posibil ca toţi să fie mari (vezi la Matei 5,5).

Când s-a apropiat vremea. [Când timpul era aproape, KJV] [Începutul lucrării pereene, Luca 9,51-56 =Matei 19,1.2 = Marcu 10,1. Comentariu major: Matei şi Luca. Vezi harta p. 222; diagrama 5,7, p. 229, 231]. Vezi la Luca 2,49. Lucrarea lui Hristos se apropia repede de încheiere ei. Crucea era acum la depărtare de numai şase luni.

Secţiunea din Luca începând cu cap. 9,51 şi mergând până la cap. 18,14 este uneori numită mare inserţiune sau marea interpolare datorită faptului că partea aceasta a cărţii - aproape o treime din ea – relatează materialul care nu apare în altă parte în Evanghelii. Aproape toţi ceilalţi scriitori tac cu privire la această fază a lucrării lui Isus (vezi la cap. 9,18).

Luat în cer. [Primit sus, KJV; Înălţării, G. Gal.]. De la gr. analambano a lua sus. Analambano este cuvântul folosit de obicei cu referire la înălţarea lui Hristos la cer (vezi Fapte 1,2.11.22; 1 Timotei 3,16; etc; cf. Luca 24,50.51).

Şi-a îndreptat faţa. De la început până la sfârşit fiecare incident din misiunea vieţii lui Isus a avut loc ca împlinire a unui plan care existase înainte ca Isus să vină pe pământ şi fiecare eveniment îşi avea timpul lui rânduit (vezi la cap. 2,49). De repetate ori Isus spusese că timpul sau ceasul Lui nu sosise (vezi Ioan 2,4; 7,6.8; etc.). El făcuse afirmaţia aceasta din nou chiar înainte de recenta sărbătoare a corturilor (vezi la Ioan 7,6), cu privire la timpul Lui de a merge la Ierusalim şi de a fi primit sus. În această ultimă călătorie a Sa din Galilea, Isus mergea către cruce conştient şi intenţionat (vezi la Marcu 10,32). Un spirit asemănător îl mâna pe Pavel în ultima lui călătorie la Ierusalim (vezi Fapte 20,22-24; cf. 2 Timotei 4,6-8). Isus ştia ce se afla înaintea Sa şi cu toate acestea nu făcea nici un efort de a înlătura sau amâna lucrul acela. Vezi la Matei 19,1.

Să meargă la Ierusalim. De la data când Isus a plecat din Galileea pentru ultima dată, scriitorii Evangheliei consideră că el era pe calea Lui spre Ierusalim, pentru a întâmpina evenimentul care Îl aştepta acolo (vezi cap. 9,51.53; 13,22; 17,11; 18,31; 19,11.28). În decursul acestui timp Isus S-a dus şi a venit din Iudea, dar a petrecut puţin timp în Ierusalim sau Iudea pentru ca criza să nu fie grăbită înainte de timpul ei. Câteva luni au fost folosite în această ultimă, ocolitoare (vezi DA 485) şi înceată (DA 495) călătorie la Ierusalim.

A trimis nişte soli. Aici, în mod specific Iacov şi Ioan (vezi v. 54; DA 487). Cu această ocazie anumită solii au mers înainte pentru a face aranjamentele pentru rămânere peste noapte. Totuşi, aceasta ar putea fi şi cu referire la publicitatea pe care Isus pe bună dreptate o căuta pentru a atrage atenţia întregului Israel la Sine în anticiparea iminentei Lui crucificări (vezi DA 485). Acesta a fost scopul anumit în trimiterea mai târziu a celor şaptezeci (vezi la cap. 10,1).

Într-un sat al samaritenilor. Calea cea mai scurtă dintre Galileea şi Iudea era prin munţii Samariei. Cu doi ani mai înainte de aceasta Isus luase acelaşi drum din Iudea în Galileea (vezi la Ioan 4,3.4). Adesea, mai ales cu prilejul sărbătorilor, când mulţimi mari mergeau la Ierusalim, iudeii preferau calea mai lungă pe valea Iordanului, pentru ca să evite contactul cu samaritenii. Totuşi, Isus personal a devotat o parte din restul lucrării Lui regiunii Samaria (vezi la Ioan 11,54) şi tocmai la cetăţile şi oraşele Samariei au fost întâi trimişi cei şaptezeci (vezi DA 488). Având în vedere faptul că ei trebuia să meargă doi câte doi în toate cetăţile şi în toate locurile pe unde avea să treacă El (Luca 10,1), Domnul trebuie să fi vizitat personal părţi considerabile din Samaria.

Ei nu L-au primit. Ei I-au refuzat o găzduire peste noapte (DA 487). Între iudei şi samariteni exista o ură îndârjită (vezi Ioan 4,9). Pentru o istorie a originii samaritenilor, vezi la 2 Regi 17,23-41. Cu privire la experienţe mai târzii între iudei şi samariteni şi cu privire la originea duşmăniei dintre ei, vezi Neemia 4,1-8; 6,1-14.

Se îndrepta să meargă spre Ierusalim. Literal, mergând la Ierusalim. A trece prin Samaria spre Iudea, aşa cum făceau adesea iudeii din Galileea, cu obiectivul de a se închina lui Dumnezeu la Ierusalim, implica inferioritatea religiei samarintene şi era astfel luată ca o insultă de câtre samariteni.

Iacov şi Ioan. Vezi la Marcu 3,17. Cei doi fraţi erau solii trimişi înainte să facă aranjamente (vezi DA 487) şi tratamentul aspru pe care l-au primit din partea sătenilor le produsese supărare în inimă. Iacov şi Ioan se pare că aveau un temperament vehement, o caracteristică a lor care mai înainte Îl făcuse pe Hristos să îi numească fii ai tunetului (vezi la Marcu 3,17). Nu cu multă vreme mai înainte Ioan îşi luase sarcina de a aplica o aspră admonestare cuiva pe care ei îl considerau un duşman (vezi la Marcu 9,38-41).

Să poruncim să se pogoare foc din cer. Având sub priviri Muntele Carmel (vezi DA 487), gândurile ucenicilor s-au îndreptat în mod natural în trecut, la măsurile aspre luate de profetul Ilie pentru tratarea poporului nepocăit din vremea lui (vezi 1 Regi 18,17-46). Poate că ei îşi aduceau aminte şi de ocaziile când Ilie a chemat în adevăr foc din cer pentru a nimici pe unii din vrăjmaşii înveteraţi ai lui Dumnezeu (vezi la 2 Regi 1,10.13).

Cum a făcut Ilie. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) omiterea acestor cuvinte. Nu poate fi îndoială, însă, că acest gând era în mintea lui Iacov şi a lui Ioan când au vorbit.

I-a certat. Spiritul manifestat de Iacov şi de Ioan era cu totul străin de spiritul lui Hristos şi nu putea să aibă ca rezultat decât împiedicarea Evangheliei. Isus îi avertizase pe ucenici de curând contra punerii de piedici lucrării celor care erau favorabili Lui (v. 49. 50); acum îi sfătuieşte că nu trebuie să pedepsească pe aceia care se arată nefavorabili. Duhul de răzbunare nu este duhul lui Hristos. Orice încercare de a-i constrânge pe aceia care lucrează contrar cu ideilor noastre este o dovadă a duhului lui Satana, nu al lui Hristos (DA 487). Duhul bigotismului şi al intoleranţei religioase este jignitor pentru Dumnezeu, mai ales când este dat pe faţă de aceia care zic că-L iubesc şi Îi servesc.

Nu ştiţi. Dovezile textuale favorizează (cf. p. 146) omiterea ultimei propoziţii din v. 55 şi celei dintâi propoziţii din v. 56. Totuşi adevărul expus aici este pe deplin în armonie cu alte afirmaţii din alte locuri din Evanghelii (vezi Luca 19,10; etc.; de asemenea Matei 5,17).

Într-alt sat. Probabil alt sat samaritean, un sat care era mai favorabil. Hristos a oferit aici un exemplu cu privire la îndemnul pe care îl dăduse mai înainte ucenicilor (vezi Matei 10,22-24). Unii au sugerat că aceasta ar putea fi sau satul Sihar, sau un altul din vecinătate ai cărui locuitori auziseră de Hristos cu o ocazie anterioară şi Îi erau favorabili (vezi Ioan 4,39-42).

Pe când. [Dovezi de ucenicie, Luca 9,57-62. Cf. la Matei 8,19-22; 16,24.25; Luca 14,25-33]. Versetele 57-62 sunt de obicei explicate ca ocupându-se cu acelaşi incident ca acela relatat în Matei 8,19-22, pe temeiul că Matei şi Luca doar au inserat naraţiunea la diferite locuri în relatărilor respective. Totuşi, explicaţia aceasta nu este convingătoare. Pentru motivele de a considera relatările din Matei 8,19-22 şi Luca 9,57-62 ca fiind relatări ale unor întâmplări separate şi distincte vezi la Matei 8,19. Fiecare relatare este corespunzătoare propriului ei cadru şi context.

Era pe drum. În Matei 8,19-22 Isus şi ucenicii Săi erau pe punctul de a se urca în corabia lor pentru a trece lacul; aici erau pe drum, adică, făceau o călătorie pe uscat. De fapt, erau în drum spre Ierusalim (vezi la Matei 19,1; cf. Luca 9,51).

Altuia i-a zis. În pasajul asemănător din Matei, omul căruia Isus i-a adresat sfatul următor se prezenta ca voluntar să-I urmeze lui Isus. Aici, Isus îl îndemna pe om să-I urmeze.

Du-te de vesteşte. [Mergi şi predică, KJV]. Accentul pare să fi fost: Dacă nu eşti mort spiritual, lucrarea ta este să mergi şi să predici Împărăţia lui Dumnezeu. Lasă îngroparea celor care sunt morţi trupeşte celor care sunt morţi spiritual.

Lasă-mă întâi să mă duc. Scuza aceasta implică ezitare şi nehotărâre, poate chiar şi lipsă de bunăvoinţă de a face sacrificiul cerut de la ucenici.

Să-mi iau rămas bun. Aceasta cuprinde mai mult decât o scurtă întoarcere acasă. Potrivit cu obiceiul oriental, ar fi putut lua luni sau poate ani pentru a aranja lucrurile acasă. Mai rămăseseră numai vreo şase luni din lucrarea lui Isus şi dacă acest ucenic în perspectivă plănuia să-I urmeze de fapt lui Isus, cel mai bun lucru ar fi fost să facă lucrul acesta fără zăbavă. Peste scurt timp ar fi fost prea târziu. El propunea acum să-L părăsească pe Isus pentru a-şi lua rămas bun de la toţi vechii săi prieteni şi s-ar fi putut ca ei să-l convingă să nu se reîntoarcă la Isus. Cerinţele lui Dumnezeu au prioritate faţă de acelea ale oamenilor, chiar ale rudelor apropiate (vezi Matei 12,48.49; 12,29). Poate că omul dorea să se mai dedea poftelor vieţii înainte de a părăsi totul pentru a-L urma lui Isus. Împrejurările erau foarte mult deosebite aici de acelea de pe vremea când Elisei fusese chemat să-L urmeze pe Ilie. Răspunsul lui Elisei a fost imediat; întârzierea lui pentru a-şi lua rămas bun de la părinţii săi a fost numai trecătoare (vezi la 1 Regi 19,20).

De la ai mei. [Care sunt acasă la mine, KJV]. Rudele lui ar fi putut să-l împiedice cu vorba lor, chiar aşa cum mama şi fraţii lui Isus căutaseră să-L abată pe El de la calea datoriei (vezi la Matei 12,46).

Se uită înapoi. Acela care priveşte înapoi nu se concentrează la datoria care-i stă în faţă. El este, în cel mai bun caz, un lucrător fără tragere de inimă (vezi Matei 6,24; Luca 14,26-28). Isus Îşi îndreptase faţa hotărât să meargă la Ierusalim (Luca 9,51) şi oricine se gândea să-L urmeze trebuia în mod necesar să fie statornic în hotărârea lui (cf. Ioan 11,16). Aşa cum s-a întâmplat, când ceasul încercării a venit peste cei doisprezece, toţi L-au părăsit şi au fugit (Matei 26,56), dar toţi, cu excepţia lui Iuda, s-au întors la timp. Consacrarea absolută şi neîmpărţită este esenţială pentru adevărata ucenicie. Acela care vrea să tragă brazdă dreaptă în orice serviciu pentru Dumnezeu trebuie să acorde însărcinării atenţia lui neîntreruptă şi din toată inima.

Proverbul din v. 62 era cunoscut de veacuri prin diferite ţări din Orientul Apropiat din vechime. Hesiod, un poet grec din secolul al VIII-lea î.Hr. scria: Acela care vrea să tragă brazde drepte să nu se uite împrejur (Lucrări şi zile, ii.60).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 1–6 DA 349–358 2 CT 465; ML 226 6 CT 465 7–10 DA 359–363 10–17 DA 364–371 13 PK 243 18–27 DA 410–418 23 MH 198; TM 127, 178; 6T 248, 249, 449; 9T 166, 186 26 AA 33; PK 720 28–36 DA 419–425 32 DA 420 35 EW 164; PK 227 37–45 DA 426–431 41 DA 428 43 DA 429 46–48 DA 432–442 49 5T 461 51, 52 DA 486 51–53 AA 540 52–54 SL 58 53–56 DA 487; 2T 566 54 SR 268 54–56 AA 541; GC 570 55, 56 SL 59 56 COL 212; DA 582; MH 19 58 MH 197 59–62 3T 500 60 2T 541 62 PK 222, 225; 6T 148