În mijlocul moştenirii. Iosua poruncise ca partea care a rămas din ţară, după ce Iuda şi Iosif îşi primiseră moştenirea lor, să fie împărţită în şapte părţi (cap. 18,4-6). Totuşi, se poate ca ţara să nu fi fost suficientă pentru şapte părţi aşa fel ca fiecărei seminţii să i se dea o parte satisfăcătoare. Probabil că nici conturul ţării nu a fost aşa fel încât să poată fi convenabil împărţit în şapte părţi. Deoarece Iuda primise o parte atât de mare, s-a sugerat probabil ca Iuda să împartă teritoriul ei cu vreuna din seminţii. Când a fost aruncat sorţul, partea a căzut pentru Simeon. Poate că la început, israeliţii presupuseseră că ţara este destul de mare pentru a da lui Iuda o porţiune atât de mare. De fapt, dacă poporul ar fi stăpânit toată ţara la care se gândise Dumnezeu, de la râul Egiptului, până la râul cel mare, râul Eufrat (Geneza 15,18; comp. cu Deuteronom 11,24), Iuda ar fi putut păstra toată partea lui. Dar Israel devenise neglijent şi mulţumit. Acum hotarele trebuiau ajustate după credinţa lor. Tot aşa este şi cu noi – noi de asemenea am putea avea mult mai mult de la Domnul dacă am avea credinţa de a încerca lucruri mari pentru El. Aceste lucruri au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor (1 Corinteni 10,11).

În partea căzută lui Simeon se poate vedea cât de lămurit a condus Dumnezeu alegerea moştenirii. Din cauza masacrului poporului din Sihem de către Simeon şi Levi (Geneza 34), Iacob în profeţia sa pe patul de moarte, profetizase că va împărţi aceste două seminţii în Iacob şi-i va risipi în Israel (Geneza 49,7). Levi, după cum s-a văzut deja, nu urma să aibă nici o moştenire a lui, ci urma să aibă cetăţi în diferite seminţii, iar acum Simeon avea să aibă partea sa în mijlocul moştenirii lui Iuda. Simeon a fost şi mai mult izolat, aşa încât pe timpul împărţirii lui Iuda şi Israel, în domnia lui Roboam (1 Regi 12), seminţia lui Simeon, deşi a aderat la regatul celor zece seminţii, a fost separată de teritoriul acelui regat, prin regatul lui Iuda. În felul acesta ei au fost împărţiţi în Iacob. Cu privire la seminţia lui Simeon nu mai este spus nimic în Scriptură. Ea n-a dat naţiunii nici judecător, nici profet sau altă persoană ilustră. De aceea putem presupune că seminţia aceasta a ajuns să fie absorbită de aceea a lui Iuda, şi identitatea ei individuală, probabil că în mare măsură a fost pierdută (vezi cele despre Geneza 49,7).

În moştenirea lor. Scriitorul enumeră 17 cetăţi care au fost date lui Simeon, dintre care 13 au fost mai ales în Negeb, iar patru, în mare măsură în Şefela, deşi linia de demarcaţie între Negeb şi Şefela nu poate fi trasată în mod distinct. Pentru această seminţie el nu precizează nici un hotar, deoarece Simeon n-a primit atât de mult o parte hotărâtă de teritoriu, cât mai degrabă anumite cetăţi cu terenul lor înconjurător şi acestea în mijlocul hotarelor atribuite de la început lui Iuda. Multe din aceste cetăţi au fost ocupate împreună cu Iuda, şi de aceea atribuite uneori unei seminţii, iar alteori celeilalte.

Beer-Şeba, Şeba. În mod literal Beer-Şeba şi (sau, chiar şi) Şeba. Se pare că este lămurit că acestea sunt una şi aceeaşi cetate; altfel ar fi fost 14 cetăţi în loc de 13. Ba mai mult, în 1 Cronici 4:28, unde sunt enumerate cetăţile lui Simeon, numele de Şeba este omis. Probabil că mai înainte a fost o cetate în acea parte, aşezare cunoscută sub numele de Beer-Şeba (izvorul jurământului), iar mai târziu când lângă izvor a fost clădită o altă cetate, aceasta a purtat numai numele de Şeba. Cetatea este la 27 mile sud-vest de Hebron pe hotarul pustiei.

Din cele 13 cetăţi (v. 2-6) şi 4 cetăţi (v. 7), este cunoscută numai poziţia uneia singure, în mod hotărât, Beer-Şeba.

Ţiclag. Posibil identificată cu Tell el-Khuweilfeh, care este la sud-este de Gaza, între Beerşeba şi Debir. Deşi dată lui Simeon, ea fie că n-a fost luată de această seminţie, fie, pierdută mai târziu, pentru că ea a fost dată lui David, pe vremea exilării lui de către Saul, de către domnitorul filistean Achiş (1 Samuel 27,6).

Bet-Marcabot, Haţar-Susa. Aceste două cetăţi, deşi este necunoscută aşezarea lor, probabil că au fost apropiate împreună şi nu departe de drumul principal nord-sud care duce spre Egipt. Numele lor sugerează că ele au putut fi locul unde Hyksos, şi posibil mai târziu şi Solomon, au ţinut carele şi caii lor (1 Regi 10:26). Primul nume înseamnă casa carelor, iar al doilea satul cailor.

Şaruhen. Aceasta era o cetate pe drumul principal dintre Palestina şi Egipt. Ea a fost identificată cu Tell el-Far’ah, care prezintă dovadă izbitoare despre fortificaţii romane, egiptene şi Hyskiosite. Ea se află cam la 18 mile sud de Gaza.

Prea mare pentru ei. Deocamdată ea era prea mare, dar dacă ar fi privit în viitor prin credinţă, ei n-ar fi avut mai mult, decât ar fi fost nevoie pentru ei, sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Dar pe vremea aceasta, israeliţii începuseră să piardă din vedere planul lui Dumnezeu pentru ei şi au fost mulţumiţi să primească numai ceea ce era de ajuns pentru nevoile lor prezente. Dumnezeu a îngăduit, pentru o vreme, ajustarea, dar, chiar sub programul ajustat, era privilegiul lui Israel să mărească şi să extindă teritoriile lor până ce iarăşi ar fi fost nevoie de fiecare parte a lor. Cât de slab şi adesea egoist creşte viziunea noastră când pierdem din vedere planul lui Dumnezeu pentru noi. Noi aducem la îndeplinire puţin, pentru că încercăm puţin, şi încercăm aşa de puţin pentru că suntem atât de înclinaţi să apreciem tăria noastră prin braţul de carne mai degrabă decât prin puterea braţului lui Dumnezeu.

A treia parte. Fie că seminţiile au fost chemate în ordinea hotărâtă de Dumnezeu în prezicerea Sa prin Iacob, conform cu pre-eminenţa lor, fie că sorţul a fost tras în această ordine. Deşi Zabulon a fost mai tânăr decât Isahar, totuşi, în amândouă binecuvântările, a lui Iacob (Geneza 49) şi aceea a lui Moise (Deuteronom 33) Zabulon a venit înaintea lui. Acum din nou precedenţa este arătată în atribuirea moştenirii. În conformitate cu prezicerea lui Iacob, partea lui Zabulon era să locuiască pe ţărmul mării, lângă limanul corabiilor (Geneza 49,13). Iosif Flavius (Antiquities VI.1.22) susţine că stăpânirea lor se întindea de la Marea Ghenezaret până la Carmel şi mare. Dar din descrierea teritoriului din cartea lui Iosua este îndoielnic dacă hotarul lor se întindea, într-adevăr, până la mare.

Dacă ţinutul manasiţilor se mărginea cu acela al seminţiei lui Aşer (vezi Iosua 17,10), ţara lui Zabulon, în afară de unele locuri izolate, nu putea să se întindă în mod continuu până la Mediterana. Poate că Zabulon avea acces la mare prin Aşer, sau printr-un coridor care ar fi putut include regiunea portului la nord de poalele muntelui Carmel. Prezicerea a fost că Zabulon urma să fie poporul care locuieşte la portul mării, şi aceasta probabil că a fost adusă la îndeplinire printr-un aranjament oarecare cu Aşer, prin care copiii lui Zabulon aveau acces uşor la porturi şi astfel au putut să ajungă convenabil la pieţele cele bogate. S-a mai constatat şi faptul că ţara lor era străbătută de vechiul drum principal internaţional cunoscut ca drum al mării.

Până la Sarid. (engl. v. 10) Septuaginta (Codex Alexandrinus) este de acord cu această redare, dar Codex Vaticanus redă Esedec Gola. Traducerea siriacă redă Aşdod. Dar acesta nu poate fi Aşdodul filistenilor. Unele manuscrise redau Sadud, care înseamnă ruine. Există un Tell Şadud, o ruină întinsă în partea nordică a câmpiei Ezdraelonului, la 41/2 mile sud-vest de Nazaret.

La apus (engl. toward the sea = spre mare). Adică spre apus. Expresia înseamnă direcţia, creasta.

Mareala. Nici Mareala, nici Dabeşet nu pot fi hotărât identificate, dar trebuie că ele au fost undeva la răsărit de Iocneam. Oraşul acesta, de pe pârâul Chişon, a fost identificat de unii ca fiind Tell Qeimun.

Chislot-Tabor. În mod literal, laturile Taborului. Socotit acum a fi Icsel, o înălţime stâncoasă pe partea de nord-vest a poalelor Taborului, care este unul din cei mai însemnaţi munţi ai Palestinei. Unii au presupus că Taborul a fost muntele de mai târziu al schimbării la faţă.

Iafia. Socotită a fi aceeaşi cu Zafa. Ea se află cam la 2 mile sud-vest de Nazaret.

Ghita-Hefer. Acelaşi ca şi Gat-Hefer teascul de vin al fântânii, locul de naştere al lui Iona (2 Regi 14:25). El este presupus a fi Khirbet ez-Zurrâ, aproape de care se vede un mormânt care se pretinde a fi acela al lui Iona. Cetatea este la 2,75 mile (4,4 km) nord-est de Nazaret pe drumul spre Tiberiada.

Rimon... până la Nea (engl. Remmon-methoar). Sau Rimon, care se întinde până la Nea pe care îl susţin a fi acelaşi cu actualul Rummâneh, la nord de Nazaret, dar localitatea pare a fi prea departe spre vest.

Se întorcea. Hotarul se întorcea în jurul ei (Nea) pe la partea de nord spre Hanaton. Descrierea hotarului nordic începe la Nea. Iiftah-El. Această vale identificată cu Wadi el-Melek lângă Betleem, în Galileea. Aici hotarul de nord ia sfârşit.

Catat. Nu reiese clar dacă acest Catat şi celelalte cetăţi amintite i-au aparţinut lui Zabulon sau sunt notate aici numai ca cetăţi de hotar. Catat este posibilul Khirbet Qoteina, la nord-vest de Meghido. Nahalal este posibil să fie Tell en-Nahl, o cetate aproape de pârâul Chişon, la sud-est de golful Accho. Şimron a fost o cetate de seamă al cărei împărat a fost biruit de Iosua (cap. 12,20). Betleem nu este Betleem-Efrate a lui Iuda, ci o cetate la 7 mile (11,2 km) vest de Nazaret, numită acum Beit Lahm.

Douăsprezece cetăţi. Cele 5 cetăţi amintite aici sunt cu 7 lipsă din cele 12. Dacă toate cetăţile numite în legătură cu hotarele lui Zabulon sunt numărate, sunt mai multe decât 12. Se poate că unele din aceste cetăţi să fie doar cetăţi de hotar care n-au aparţinut lui Zabulon. Unele dintre aceste nume pot să nu reprezinte deloc cetăţi, astfel că adevăratele cetăţi au putut să dea numărul de 12. Din versetul următor s-ar părea că cele 12 cetăţi au fost enumerate în lista precedentă, dar care sunt ele, este greu de determinat. Faptul că nu toate cetăţile care-i aparţineau lui Zabulon erau trecute reiese clar din cap. 21,34.35, unde Carta şi Dimna sunt amintite ca fiind date leviţilor.

Izreel. În mod literal, răsădirea lui Dumnezeu. Acesta este un oraş pe marginea de sud a văii cu acelaşi nume. Valea este de formă triunghiulară cu baza de aproximativ 15 mile lungime, faţă în faţă cu valea Iordanului. Partea de nord se mărgineşte cu munţii Nazautului, cuprinzând muntele Tabor, iar partea de sud a ei este formată de dealurile Samariei, inclusiv munţii Ghilboa. Vârful ei este o trecătoare strâmtă, prin care pârâul Chison îşi face drum spre golful Acre, fost Accho. Oraşul Izreel, numit acum Zer’in este pe pintenul munţilor Ghilboa, dominând câmpia şi cuprinzând cu privirea trecătoarea Iordanului.

Chesulat. Socotit a fi acelaşi cu Chislat-Tabor din v. 12.

Sunem. Modernul Solem, exact la răsărit de drumul principal care merge pe direcţia nord-sud de la Nazaret la Ierusalim. El era cam la 3 mile nord de Izreel, cele două oraşe fiind pe ambele părţi ale văii lui Izreel de la extremitatea ei vestică.

Hafaraim. Scriitorul nu descrie hotarele pe toate părţile lui Isahar, ci se pare că el arată numai unele din cetăţile mai principale, motivul fiind fără îndoială că hotarele lui ar trebui să fie suficient de cunoscute, înţelegând că el se afla între Manase

En-Ganam. În mod literal fântâna grădinilor. Probabil casa din grădini spre care Iehu a urmărit pe Ahazia fugarul (2 Regi 9,27). Cele mai multe din cetăţile amintite sunt necunoscute. El este posibil să fie modernul Jenîn, care se află la capătul de jos a câmpiei, cam la 7 mile sud-vest de muntele Ghilboa, pe drumul principal de la Megido prin Samaria spre Ierusalim.

Coasta (engl. the coast). Mai degrabă hotarul. Ebraica are acelaşi cuvânt care este tradus de obicei hotar sau margine. De la cetăţile amintite, referirea probabil că este la hotarul nordic.

Taborul. Probabil că cetatea şi-a primit numele de la muntele Tabor, pe al cărui platou se crede că a fost aşezată. Cea mai mare dintre ruinele din regiune este în colţul de sud-est al platoului şi se crede a fi aşezarea Taborului.

Şahaţima. Aşezările Şahaţima şi Bet-Şemeş nu sunt definitiv cunoscute, dar probabil că şi ele au fost în partea de nord a hotarului lui Isahar spre Iordan, poate ceva mai spre nord-est.

Bet-Şemeş. Înseamnă casa sorelui. Să nu se confunde cu un oraş cu acelaşi nume din Iuda (cap. 15,10), şi un altul în Neftali (cap. 19,38). Numărul cetăţilor cu acest nume mărturiseşte despre întinsa răspândire a cultului soarelui printre locuitorii de mai înainte a ţării.

Şaisprezece cetăţi. Inclusiv Tabor. Altfel ar fi numai 15, ceea ce arată că Taborul trebuie considerat mai degrabă o cetate decât un munte. Moştenirea lor totală n-a fost mare, dar ea cuprindea o parte din cel mai bogat pământ al ţării. Isahar a fost foarte puternic. Când a fost numărat la Sinai, bărbaţii adulţi au numărat 54.400 (Numeri 1,28.29), iar mai târziu în câmpia Sitim, ei crescuseră până la 64.300 (Numeri 26,25), fiind întrecut numai de Iuda şi Dan.

Aşer. Seminţia aceasta a primit regiunea fertilă de-a lungul ţărmului Mediteranean la vest şi nord de Zabulon. Există o mică nesiguranţă dacă autorul, în descrierea moştenirii lui Aşer continuă să enumere cetăţile de hotar sau menţionează doar diferitele cetăţi de căpetenie, având în vedere că cele mai multe din cetăţile menţionate sunt necunoscute. Totuşi, s-ar părea că hotarul începe de la un punct aproximativ din centrul teritoriului de pe coastă şi merge apoi spre sud până la margine, se întoarce la răsărit de Zabulon, apoi printr-o serie de oraşe şi văi din sectorul estic până ce vine la nord spre Sidon; apoi se întoarce din nou la sud, terminând unde a început.

Helcat. O cetate dată mai târziu leviţilor (cap. 21,31). Poate că modernul Tell el-Harbej, 11,5 mile (18,4 km) sud de Acre. Acşaf. La care s-a făcut referire în cap. 11,1 şi 12,20. Poziţia ei este necunoscută, dar probabil că a fost în apropiere de Helcat.

Alamelec. Numele acesta poate că s-a păstrat în modernul Wadi el-Melec, care se varsă în Chison, dinspre nord-est. Carmel. Poziţia aceasta fiind în mod definitiv cunoscută, ne face în stare să fixăm întinderea sudică a teritoriului lui Aşer.

Şihor-Libnat. Unii l-au interpretat ca fiind nume de cetate, alţii ca pe un cap de uscat care înaintează în mare, iar alţii ca un râu noroios (vezi cele despre cap. 13,3). Modernul râu, numit Nahr ez-Zerka, care se varsă în mare la sud de Carmel, corespunde probabil cel mai bine acestei descrieri din cauza direcţiei în care autorul enumera cetăţile înşirate (vezi şi cap. 17,10). Pârâul acesta se varsă în mare la o mică distanţă sud de Dor. Alţii iau pe Şihor-Libnat drept o cetate din această regiune. Iar alţii îl consideră ca o cetate pe muntele Carmel.

Bet-Dagon. De la Şihor-Libnat hotarul se întorcea la est spre Bet-Dagon. Aşezarea Bet-Dagon este necunoscută, dar numele indică întinsa răspândire a cultului lui Dagon, zeul filistenilor, o veche zeitate canaanită.

Iiftah-El. Vezi cele despre versetul 14.

Cabul, la stânga. Aceasta este înţeles de către unii traducători la nord de Cabul; iar de către alţii Cabul dinspre nord. Acesta este oraşul Cabul. Nu trebuie confundat cu ţara Cabul (1 Regi 9,11-13), pe care Solomon i-a dat-o lui Hiram. Dacă versetul descrie hotarul de răsărit, Cabul ar forma colţul nord-estic, de unde hotarul avea să se întoarcă în direcţia Sidonului (vezi Iosua 19:28). Iosif Flavius vorbeşte despre un Choboulo de pe vremea lui, ca fiind pe la ţărmul mării şi aproape de Ptolomais (Wars iii.c 4).

Hamon. Acesta este socotit de către unii a fi actualul Umm el-Awamîd, 7 mile nord de Aczib, care este modernul ez Zîb, pe ţărmul mării cam la 5 mile (8 km) mai sus de Acre. Alţii iau Hamonul ca fiind un sat la 0,75 mile de Umm el Au’ămîd.

Cana. Aceasta se crede a fi o cetate la sud-est de Tir, probabil modernul Qânah.

Coasta se întorcea (engl. the coast turneth) Mai degrabă hotarul se întorcea. Rama. Aşezarea Rama este necunoscută, dar unii au socotit a fi un oraş undeva pe ţărmul mării între Sidon şi Tir.

Cetatea cea tare a Tirului. În mod literal, cetatea stâncii fortificate. Faimoasa cetate de pe stâncă n-a fost clădită până cam 200 de ani mai târziu. De aceea, referirea trebuie să fi fost fie la peninsula Tir, fie la vreo altă stâncă fortificat din Aşer.

Ţinutul Aczib. În mod literal, ţinutul Aczib. Propoziţia înseamnă că hotarul care tocmai a fost descris se sfârşeşte la mare în ţinutul sau regiunea care aparţinea lui Aczib. Aczib a fost identificat cu moderna cetate ez’Zib, cam 8,75 mile (14 km) mai sus de Acre.

Afec. Vezi cele despre cap. 13,4. O cetate la hotarul regiunii de nord.

Douăzeci şi două de cetăţi. Nesocotind Carmelul (un munte) şi Iiftah-El (o vale), sunt numite 24 de locuri. De aceea, cel puţin două denumiri probabil că au fost oraşe de hotar, neaparţinând lui Aşer.

Fiilor lui Neftali. Fiu mai mic al lui Bilha, roaba Rahelei, este preferat înaintea celui mai mare, care a fost Dan (Geneza 30,6-8), după cum Zabulon a fost înaintea lui Isahar. Dumnezeu apreciază oamenii nu după cine sunt, ci după ce sunt.

Helef. Prima parte a acestui verset se traduce în mod literal, hotarul lor era de la Helef, de la stejarul Ţaanamim, Helef este necunoscut, dar Judecători 4:11 aminteşte stejarul Ţaanaim, aproape de Chedeş, care era la nord-vest de lacul Hule. În locul acesta, Iael, nevasta lui Heber Chemitul, a ucis pe Sisera (Judecători 4:21). Numele Ţaananim e derivat de la ebraicul verb şa’an care înseamnă a peregrina. Definiţia aceasta arată un loc unde erau ridicate corturile peregrinilor, ale nomazilor. Probabil că Heber a fost un astfel de nomad.

Adami-Necheb. Probabil un nume compus, Adami-Necheb.

Iordan. Descrierea hotarului începe la un punct în valea Iordanului superior mai sus de lacul Hule. Hotarul răsăritean a fost Iordanul, incluzând lacul Hule şi Marea Ghenezaret. Mai întâi are loc descrierea hotarului sudic.

Aznot-Tabor. În mod literal urechile Taborului. Locul a fost identificat cu Umm Jebeil, în vecinătatea Muntelui Tabor. Dincolo de Muntele Tabor, frontierele aveau să le formeze Zabulon şi Aşer.

Iuda; înspre răsărit era Iordanul (engl. Iudah upon Iordan toward the sunrising). Moştenirea lui Iuda nu era nicăieri aproape de hotarul lui Neftali. Atunci, cum putea să se întindă hotarul lui Neftali până la Iuda pe Iordan înspre răsărit? O explicaţie notează că pe partea răsăriteană a Iordanului, când acesta părăseşte Marea Ghenezaret, au fost un număr de sate din corturi numite Havot-Jair (Judecători 10:3-5). Acest Iair a fost nepotul lui Heţron, tatăl lui Caleb, de la o soţie de mai târziu din seminţia lui Manase, dar bunicul era din Iuda. (vezi 1 Cronici 2:21,23). După legea lui Moise, fiecare din copiii lui Israel se păstra în moştenirea seminţiei părinţilor lui, şi în felul acesta posesiunile lui Iair au fost socotite ca aparţinând nu seminţiei lui Manase, ci celei a lui Iuda, şi aceasta poate să explice cum despre teritoriul lui Neftali, care era în partea opusă faţă de Havot-Iair, este spus că se întindea până la Iuda, pe Iordan spre răsărit.

Poate că o explicaţie mai plauzibilă ar fi ca teritoriul lui Isahar să se întindă în jos pe partea de vest a Iordanului până la teritoriul lui Beniamin şi Iuda. În felul acesta Isahar ar avea valea de vest a Iordanului după cum Gad avea valea de est (cap. 13,27).

Cetăţile tari. Din cele 16 cetăţi întărite numite în versetele 35-39, Ţer, Adama, Rama, Edrei, En-Haţor, Iron, Harem şi Bet-Anat n-au fost definitiv identificate. Din cele rămase, unele urme de identificare au fost descoperite.

Ţidim. Care înseamnă marginile. Chefar Hattya satul hiţilor, amintit în Talmud, numit acum Hattîn. Acesta este situat pe câmpie la 5,5 mile (8,8 km) nord-vest de Tiberiada. Hamat. Care înseamnă cald. Socotit a fi fost un sat cu băi calde ceva mai la sud de Tiberiada. Probabil că el este actualul Hammâm Ţabarîyeh. Racat. Poate de la verbul a izbi tare. Socotit de unii că a fost acelaşi cu Tiberiada de mai târziu. Numele ei avea să se potrivească aşezării. Cel puţin ea era undeva în regiune.

Chineret, care înseamnă o lăută sau o harfă. O cetate întărită pe ţărmul de nord-vest al Mării Ghenezaret (Galileii). Ea îşi are numele de la forma de harpă a lacului, cunoscut mai târziu ca Ghenezaret, sau Galileea.

Haţor. Vezi cele despre cap. 11,1.

Chedeş. Numit în general Chedeş-Neftali pentru a-l deosebi de alte cetăţi cu acelaşi nume. Ea se află cam la 4 mile (7 km) nord-vest de lacul Hule din Galileea. Acesta era domiciliul lui Barac (Judecători 4,6,9) şi locul unde el şi Debora au adunat trupele lor pentru a lupta cu Sisera.

Migdal-El, care înseamnă cetatea lui Dumnezeu. Situată la vest de ţinutul lacului Hule. Poziţia lui exactă este nesigură.

Bet-Şemeş. Alta din multele cetăţi cu numele care înseamnă casa soarelui, dovedind întinderea cultului soarelui printre primii locuitori ai Canaanului. Cetatea a fost aşezată în partea nordică a lui Neftali.

Dan. Cea mai numeroasă dintre seminţii, după Iuda, în fiecare recensământ făcut în timpul Exodului (vezi Numeri 1 şi 26). Deşi a deţinut importanta poziţie de a face paza ariergărzii în timpul marşului din Egipt, Dan a fost ultimul pentru a primi moştenirea Sa. Sorţul lui a căzut în partea sudică a Canaanului, între Iuda la est şi ţara filistenilor la vest, mărginindu-se cu Efraim la nord şi cu Simeon la sud.

Autorul nu descrie partea lui Dan prin hotarele ei, ci aminteşte doar cetăţile care erau în ea. Unele din aceste cetăţi au fost date de prima dată lui Iuda, dar partea lui Iuda fiind prea mare, unele au fost date daniţilor după cum altele au fost date simeoniţilor.

Ţorea. Un oraş, probabil în Wadi eş Şarăr cam la 18 mile vest de Ierusalim. Acesta era locul natal al tatălui lui Samson, Manoah (Judecători 13,2.25). Aici s-a născut Samson şi el a fost înmormântat în Ţorea şi Eştaol (Judecători 16,31). Atât Ţorea, cât şi Eştaol şi probabil că şi Ir-Şemeş amintite în acest verset, au fost date mai întâi seminţiei lui Iuda (cap. 15,10.33). Ir-Şemeş şi Bet-Şemeş putea fi una şi aceeaşi, pentru că ele amândouă aveau aceeaşi semnificaţie. Prima înseamnă cetatea soarelui, iar a doua casa soarelui.

Saalabin. Numită Şaalbim în Judecători 1,35. Poate că e modernul Selbit, un oraş din Palestina centrală, între Ierusalim şi Lidaa. Pentru un timp cetatea a fost deţinută de către amoriţi, care nu aveau să le permită daniţilor s-o ocupe. Mai târziu evreii au luat-o (1 Regi 4,9).

Aialon. O cetate, probabil în valea Aialonului, pe care amoriţii au refuzat s-o cedeze. Valea se întinde de la Ierusalim spre Mediterana, traversând dealurile Şefelei spre Lydda.

Timnata. O cetate dată mai întâi lui Iuda (cap. 15,57). Evident că este aceeaşi ca Timna din Judecători 14,1-5, de unde şi-a luat Samson nevasta lui. Cetatea era sub stăpânirea filistenilor, cel puţin pentru un timp şi nu este sigur dacă daniţii au luat-o vreodată. Cetatea este identică cu moderna Tibna, cam la 6 mile sud-est de Bet-Şemeş, mărginindu-se cu teritoriul lui Iuda.

Ecron. Aceasta a fost cea mai nordică din cele cinci cetăţi care aparţineau filistenilor. Ea era cam la jumătatea drumului dintre Mediterană şi platourile Iudeii (cap. 13,3). Se crede că este micul târguşor aproape de Achir care păstrează vechiul nume.

Ghibeton, care înseamnă deluros. Poziţia lui nu este cunoscută. Se pare că daniţii n-au dobândit stăpânire asupra lui, sau, dacă au dobândit-o, trebuie că au pierdut-o din nou, pentru că el era în mâinile filistenilor, pe timpul posterior lui David (1 Regi 15,27; 16:15). La început ea a fost numită una din cetăţile levitice (Iosua 21,23).

Gat-Rimon. O cetate levitică (Iosua 21,24; 1 Cronici 6,69), undeva în apropiere de Timna, dar nu identificată în mod definitiv.

Iafo, care înseamnă frumuseţe. Principalul port din toată Iudeia, numit mai târziu Iapa. Numele modern este Iafa, care este vecin cu modernul port israelian Tel-Aviv. Nu este spus în mod hotărât că Iafa a fost o parte a teritoriului lui Dan. Declaraţia pare să însemne că hotarul venea până în faţa cetăţii dar nu o includea.

Prea mic pentru ei -- În mod literal, teritoriul fiilor lui Dan ieşea pentru ei. Adică, acesta lea scăpat pentru că puternicii lor vecini, amoriţii, i-au forţat să stea în munţi, neîngăduindu-le să locuiască în vale (Judecători 1:34). Aceasta i-a dus la aşa situaţie dificilă încât ei au trebuit să-şi găsească alt teritoriu unde opoziţia nu era atât de înverşunată. În felul acesta, fiii lui Dan au refuzat să ocupe teritoriul atribuit lor de Dumnezeu, care le-ar fi dat victorie deplină asupra vrăjmaşilor lor dacă ei ar fi conlucrat cu planul Lui. În loc de aceasta, ei au ocupat un teritoriu după propria lor alegere. S-a sugerat că această atitudine din partea lui Dan explică omisiunea acestei seminţii din lista seminţiilor redată în Apocalipsa 7.

Leşem. O cetate nu departe de izvoarele râului Iordan, la poalele muntelui Liban, şi numită Laiş în cartea Judecătorilor, înainte de a fi luată de daniţi. Oraşul a fost descoperit de cinci iscoade pe care daniţii i-a trimis să iscodească ţinutul de nord. Aceste cinci iscoade au raportat la întoarcere că cetatea era liniştită şi în siguranţă, neavând de a face cu alte cetăţi, fiind la mare distanţă de Sidon. Imediat au pornit 600 de oameni înarmaţi, au luat cetatea şi i-a schimbat numele în Dan. (vezi Judecători 18).

Pentru că ocuparea Leşemului a avut loc la câtva timp după moartea lui Iosua, unii au susţinut că Iosua – cartea – n-a fost scrisă de el, ci într-o perioadă mult mai târzie. Totuşi, acest scurt raport despre luarea Leşemului a fost în mod vădit inserat mai târziu de vreo persoană, scriind sub călăuzire divină, aşa fel ca să completeze raportul posesiunilor daniţilor.

Lui Iosua... o moştenire. Iosua a fost ultimul care şi-a primit moştenirea. În această secvenţă vedem mărinimia acestui mare conducător. El nu s-a străduit să recolteze toate beneficiile în virtutea slujbei lui, ceea ce el ar fi putut face uşor. El s-a ferit de ispita la care sunt expuşi în mod constant conducătorii şi anume, să-şi mărească propriile lor fonduri cu prea puţină consideraţie faţă de cei din poziţii mai puţin favorabile. Iosua a fost servit ultimul, deşi a fost cel mai în vârstă şi cel mai mare bărbat din Israel. El a socotit binele ţării lui mai presus de orice interese particulare ale lui. El este un mare exemplu pentru toţi acei care slujesc în locuri publice fie conducători civili, fie bisericeşti. Se observă mai departe că el n-a luat moştenirea sa fără consimţământul şi aprobarea poporului. Raportul spune că i-au dat-o copiii lui Israel. Ei iubeau pe conducătorul lor. Nu e de mirare că poporul a slujit Domnului în tot timpul vieţii lui Iosua şi în tot timpul vieţii bătrânilor care au trăit după Iosua (Iosua 24:33; Judecători 2:7). Astfel de slujire neegoistă naşte iubire, care, la rândul ei, înseamnă la ascultare. Nimeni nu are, de fapt, drept la conducere până ce n-a învăţat să slujească în mod neegoist. Hristos, care nu Şi-a plăcut Lui Însuşi (Romani 15,3), este marele exemplu de slujire neegoistă.

Timnat-Serah. În mod literal, partea rămasă. Iosua n-a ales cea mai bună cetate din întreaga ţară, ci o cetate convenabilă în propria seminţie, nu departe de Silo, locul unde se afla cortul întâlnirii.

Uşa cortului întâlnirii. Lucrarea de împărţire a fost făcută în prezenţa lui Dumnezeu şi după directivele Lui. Ea a fost făcută în mod public, pentru ca toţi să poată cunoaşte că împărţirea n-a fost rezultatul capriciului oamenilor. Astfel de cunoaştere urma să-şi aibă influenţa ei în strunirea oricărei murmurări, dar în ciuda acestui fapt, totuşi au fost nişte nemulţumiri (cap. 17,14-18). Învăţătura este şi pentru noi. Fiecare problemă importantă a vieţii să fie adusă la uşa cortului întâlnirii, ca recunoaştere a autorităţii lui Dumnezeu în orice fază a vieţii.

E.G.WHITE COMENTEAZĂ

49,50 PP 515