1 Atunci toți copiii lui Israel au ieșit și adunarea s-a strâns ca un singur om, de la Dan până la Beer-Șeba, cu țara Galaadului, la DOMNUL la Mițpa.

Au ieşit. Adică, au ieşit pregătiţi pentru luptă (vezi cap. 2,15 etc.)

Ca un singur om. Aceasta a fost o adunare spontană, rezultatul serioasei lor discuţii unul cu altul asupra problemei.

De la Dan până la Beer-Şeba. Adică, de la cea mai nordică aşezare a evreilor, cetatea lui Dan (vezi cap. 18), până la Beer-Şeba, cea mai sudică aşezare israelită la marginea Negebului în sudul lui Iuda. Expresia se întâlneşte în Biblie de şapte ori (Judecători 20,1, 1 Samuel 3,20; 2 Samuel 3,10; 17,11; 24,2.15; 1 Regi 4,25), şi o dată cu Beer-Şeba până la Dan (1 Cronici 21,2).

Ţara Galaadului. Expresia aceasta pare a-i cuprinde pe toţi evreii de la răsărit de Iordan (vezi cap. 5,17; 11,5.6 etc.). Toate aşezările ebraice au trimis delegaţi, cu excepţia cetăţii Iabes din Galaad (cap. 21,8.10).

Înaintea Domnului. Prin aceasta nu se înţelege în mod necesar că ei au adus chivotul sau cortul întâlnirii acolo, nici că Miţpa era Silo, unde era aşezat chivotul. David a fost făcut împărat la Hebron, înaintea Domnului (2 Samuel 5,3), şi totuşi acolo nu era nici un chivot. Expresia poate să însemne că ei s-au adunat să discute împreună ce cale de acţiune să ia şi ei au cerut lui Dumnezeu să-i călăuzească în deliberarea lor (vezi Iosua 24,2; vezi şi Judecători 20,27).

Miţpa. Aşezarea aceasta este adesea identificată cu dealul Nebi Şamwil, la 4 mile şi jumătate nord-vest de Ierusalim şi numai la 2 mile de Ghibea, scena crimei. Muntele este cam de 3000 de picioare înălţime. Mai probabilă este identificarea cu Tell en-Naşbeh, 7,5 mile (12 km) nord de Ierusalim. Miţpa din Beniamin a servit în alte timpuri ca loc de adunare a seminţiilor (1 Samuel 7,5-17; 10,17). Aceasta a fost prima mare adunare a tuturor evreilor de după vremea lui Iosua.


2 Și mai marii întregului popor, din toate triburile lui Israel, s-au prezentat în adunarea poporului lui Dumnezeu, patru sute de mii de oameni pedeștri care scoteau sabia.

Căpeteniile. În mod literal, colţuri sau pietre de colţ. Bărbaţii care erau stâlpii, căpeteniile seminţiilor, toţi au venit la Miţpa.


3 (Și copiii lui Beniamin au auzit că copiii lui Israel s-au urcat la Mițpa.) Atunci copiii lui Israel au spus: Spuneți-ne, cum a fost această stricăciune?

Beniamin au auzit. Ştirea că israeliţii se adunau să pedepsească crima poate să fi ajuns la beniamiţii din Ghibea de îndată ce numărul israeliţilor s-a mărit au început să sosească la Miţpa primele grupe sau chiar înainte de a ajunge ei acolo. Se mai poate ca beniamiţii să fi primit aceeaşi citaţie ca şi celelalte seminţii (vezi cap. 19,29).

Spuneţi. Cuvintele au fost adresate levitului. Când numărul israeliţilor s-a mărit, devenind mulţime, ei i-au cerut levitului să le prezinte o descriere directă a crimei de care s-au făcut vinovaţi bărbaţii din Ghibea.


4 Și levitul, soțul femeii care fusese ucisă, a răspuns și a zis: Sosisem la Ghibea, care aparține lui Beniamin, eu și concubina mea, ca să găzduiesc acolo.
5 Și bărbații din Ghibea s-au ridicat împotriva mea și noaptea au înconjurat de jur împrejur casa, din cauza mea, și s-au gândit să mă ucidă; și au forțat-o pe concubina mea, încât a murit.

Să mă omoare. Deşi capitolul precedent n-a indicat această ameninţare, probabil că ar fi urmat după aducerea la îndeplinire a intenţiei raportată în cap. 19,22.


6 Și am luat pe concubina mea și am tăiat-o în bucăți și am trimis-o în tot ținutul moștenirii lui Israel; fiindcă au lucrat o desfrânare și o nebunie în Israel.
7 Iată, voi sunteți toți copii ai lui Israel, dați-vă aici părerea și sfatul.
8 Și tot poporul s-a ridicat ca un singur om, spunând: Niciunul dintre noi nu vom merge la cortul său și niciunul dintre noi nu se va întoarce la casa lui.

Tot poporul s-a sculat. După ce levitul a repovestit întâmplarea actului de violenţă, toată adunarea s-a unit în protest şi au fost de acord ca nici unul dintre ei să nu se întoarcă la căminele lor până ce nu va fi răzbunat.


9 Ci acum, acesta va fi lucrul pe care îl vom face cu Ghibea: ne vom urca împotriva ei prin sorț.

Să mergem. Hotărârea lor a fost să meargă la luptă în rânduri de bătaie împotriva cetăţii Ghibea şi să ceară predarea vinovaţilor.


10 Și vom lua zece bărbați din o sută din toate triburile lui Israel și o sută din o mie și o mie din zece mii, ca să aducă merinde pentru popor, ca să le facă, după ce ajung în Ghibea lui Beniamin, conform cu toată nebunia pe care au lucrat-o în Israel.

Zece oameni din o sută. Pentru un număr aşa de mare de oameni tăbărâţi într-un singur loc, a fost greu să se procure hrană destulă. O zecime din toată oştirea, probabil aleasă prin vot, i-a fost destinată sarcina să meargă să adune hrană pentru oştirea adunată. În felul acesta, un om trebuia să procure hrană pentru nouă oameni de pe front.


11 Astfel, toți bărbații lui Israel s-au adunat împotriva cetății, uniți ca un singur om.

Uniţi ca un singur om. În mod literal uniţi împreună ca un club (societate). Este remarcabil faptul că a putut fi realizată o unanimitate aşa de mare având în vedere interesele divergente ale diferitelor seminţii ebraice.


12 Și triburile lui Israel au trimis oameni la tot tribul lui Beniamin, spunând: Ce stricăciune este aceasta care s-a făcut între voi?

Toate familiile. Înainte de a recurge la forţă, adunarea a mustrat seminţia lui Beniamin, îndemnând-o să recunoască enormitatea păcatului comis şi să-i predea pe oamenii vinovaţi ca să poată fi omorâţi. Aceasta a fost o poziţie bună. Acei care erau vinovaţi ar fi trebuit să plătească pedeapsa pentru faptele lor rele.


13 Și acum, dați-ne pe bărbații aceia, pe copiii lui Belial, care sunt în Ghibea, ca să îi dăm la moarte și să îndepărtăm răul din Israel. Dar copiii lui Beniamin au refuzat să dea ascultare vocii fraților lor, copiii lui Israel.

Să curăţim răul. Păcatul comis a fost aşa de grav încât cerea pedeapsa cu moartea. Numai în felul acesta seminţiile puteau fi libere de vinovăţie (vezi Deuteronom 13,5; 17,7; 19,19-21).

N-au vrut să asculte. Seminţia lui Beniamin a preferat război civil în locul predării criminalilor lor. Mândria tribală şi solidaritatea au slujit în acest caz să susţină şi să apere bărbaţi de felul celor mai răi.


14 Ci copiii lui Beniamin s-au adunat din cetăți la Ghibea, ca să iasă la bătălie cu copiii lui Israel.

S-au strâns. Seminţia lui Beniamin a dat pe faţă un teribil curaj, dar acesta era pentru o cauză rea.


15 Și copiii lui Beniamin din cetăți au fost numărați, în acel timp, douăzeci și șase de mii de bărbați care scoteau sabia, în afară de locuitorii din Ghibea, care au fost numărați șapte sute de bărbați aleși.

Douăzeci şi şase de mii de oameni. Numărul acesta era mai mic decât cel de la recensământul făcut la sfârşitul celor 40 de ani de şedere în pustie (Numeri 26,41), cu mai mult de

o treime. Aceeaşi descreştere este arătată şi în alte seminţii (vezi despre Judecători 20,17).


16 În tot acest popor erau șapte sute de bărbați aleși, stângaci, fiecare putea să tragă pietre cu praștia într-un fir de păr și să nu dea greș.

Şapte sute. Aceşti pricepuţi trăgători de elită cu praştia probabil că erau tot aşa ca şi cei 700 de oameni de primă calitate, care, conform cu versetul precedent, au reprezentat Ghibea în oştirea lui Beniamin. Nu ar fi probabil ca două grupe diferite de 700 de oameni să fie menţionate împreună, şi cu toate acestea posibilitatea unei astfel de coincidenţe nu este cu nici un chip exclusă.

Un fir de păr. Expresia aceasta înseamnă exactitate foarte mare. În secolele de mai târziu, beniamiţii erau cunoscuţi ca fiind iscusiţi în folosirea praştiei (1 Cronici 12,2). În istoria laică se raportează că oamenii au devenit atât de pricepuţi în această artă, încât pietrele pe care le azvârleau veneau cu atâta forţă ca şi când ar fi fost catapultate şi străpungeau scuturi şi căşti.

Greş. Ebraicul chata. Cuvântul acesta este acela care din totalul lor în aproape mai mult de 200 de locuri este tradus a păcătui. Sensul lui de bază este a greşi ţinta şi, atunci când este folosit pentru ideea de păcat, el descrie faptul când cineva greşeşte semnul pe care îl are Dumnezeu pentru poporul Său – semnul desăvârşirii hotărâte în legea lui Dumnezeu.


17 Și bărbații din Israel au fost numărați în afară de Beniamin, patru sute de mii de bărbați care scoteau sabia, toți aceștia erau bărbați de război.

Patru sute de mii. Populaţia israelită era în declin. În primul an după ieşirea din Egipt se spune că oamenii de război numărau 603 550, incluzând 34 500 din Beniamin (Numeri 1,46.47). În anul al 40-lea după Exod se spune că ei numărau 601 730, incluzând 46 000 de beniamiţi (Numeri 26,51.41).


18 Și copiii lui Israel s-au ridicat și s-au urcat la casa lui Dumnezeu și au cerut sfat de la Dumnezeu și au spus: Care dintre noi să se urce cel dintâi la bătălia împotriva copiilor lui Beniamin? Și DOMNUL a spus: Iuda să se urce întâi.

S-au sculat. Mult mai probabil că conducătorii oştirii adunate au plecat la Silo să întrebe înaintea chivotului despre planul lor de procedură. Este greu să se socotească că toată oştirea de 400 000 de oameni urma să mărşăluiască 20 de mile până la cortul întâlnirii ca să întrebe pe Domnul. Probabil că avea să meargă numai o delegaţie.

Betel (în engl. Casa lui Dumnezeu). Ebraicul beth'-el. Dacă cuvântul acesta este lăsat netradus, expresia va fi: s-au suit la Betel, şi acesta este felul în care este redat în traducerile moderne. Totuşi, este poate mai bine a traduce cuvântul decât a-l folosi ca nume propriu, indicând cetatea Betel din apropiere, pentru că, pe vremea aceea, cortul întâlnirii era la Silo, cam la 10 mile nord de Betel şi 20 de mile nord de Miţpa, unde tăbărâse oştirea. Este vădit că ei au mers la Silo, unde era cortul întâlnirii, ca să ceară sfat de la Dumnezeu (vezi cap. 21.2,4,12). Cu toate acestea, există posibilitatea ca chivotul să fi fost mutat pentru o vreme de la Silo, ca şi pentru cuvântarea de rămas bun a lui Iosua la Sihem (Iosua 24,1; PP, p. 523).

Cine din noi? O oştire atât de mare nu putea să manevreze uşor în jurul micului deal pe care era aşezată Ghibea. Ei hotărâseră să atace deocamdată numai o singură seminţie.

Iuda. Seminţia aceasta era renumită ca fiind agresivă. Ei păstrează o poziţie pre-eminentă de la începutul cărţii (cap. 1,1.2).


19 Și copiii lui Israel s-au sculat dimineața și au așezat tabăra împotriva Ghibei.

Au pornit. Evident că de la Miţpa unde era tăbărât grosul oştirii.


20 Și bărbații lui Israel au ieșit la bătălie împotriva lui Beniamin; și bărbații lui Israel s-au desfășurat să lupte împotriva lor, la Ghibea.
21 Și copiii lui Beniamin au ieșit din Ghibea și au culcat la pământ dintre israeliți, în ziua aceea, douăzeci și două de mii de bărbați.

Au ieşit. Întreaga oştire a lui Beniamin, 26.700 puternici, se adunaseră în Ghibea şi împrejurul ei. Curajoşi, ei au ieşit dintre ziduri şi au înaintat pe deal în jos asupra oştirii lui Iuda.

Au culcat la pământ. Adică, au căzut ucişi la pământ.

Douăzeci şi două de mii. Aceasta înseamnă că beniamiţii au ucis aproape fiecare câte un om.

Nu se spune nimic despre pierderile beniamite. Desigur că trebuie să fi fost unele.


22 Și poporul, bărbații lui Israel, s-au încurajat și din nou s-au desfășurat în locul în care se desfășuraseră în ziua întâi.

S-au îmbărbătat. Unii au sugerat că v. 22 ar trebui să urmeze versetului 23 spre a avea un înţeles bun şi că vreun vechi copist a inversat din nebăgare de seamă ordinea acestor două versete. Totuşi naraţiunea se poate înţelege şi din evenimentele care au loc aşa cum este redată secvenţa.


23 (Și copiii lui Israel s-au urcat și au plâns înaintea DOMNULUI până seara; și au cerut sfat de la DOMNUL, spunând: Să mă mai urc la bătălie împotriva copiilor lui Beniamin, fratele meu? Și DOMNUL a spus: Urcă-te împotriva lui.)

S-au suit. Se pare că seminţiile aliate au trimis o altă delegaţie la Silo să ceară instrucţiuni de la Domnul.

Au plâns. Înfrângerea lui Israel a făcut ca poporul să se umilească înaintea Domnului şi să recunoască mai deplin dependenţa lor de El. Poate că ei au avut nevoie să înveţe lecţia că Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea (Ioan 8,7). Mulţi dintre acei care au fost atât de mâniaţi de crima bărbaţilor din Ghibea probabil că erau vinovaţi cu păcate asemănătoare. De exemplu, la Sinai şi la Baal-Peor, tot Israelul căzuse în abominabile forme de idolatrie.

Fratele meu. Israeliţii nu s-au simţit bine, înţelegând că se angajaseră într-un război fraticid. Simţământul lor de mânie a început să se domolească faţă de bărbaţii lui Beniamin. Totuşi Domnul i-a instruit să continue atacul. Şi oamenii lui Beniamin trebuiau smeriţi şi aduşi la o recunoaştere a vinovăţiei lor.


24 Și copiii lui Israel s-au apropiat a doua zi împotriva copiilor lui Beniamin.
25 Și Beniamin a ieșit împotriva lor din Ghibea a doua zi și din nou au culcat la pământ dintre copiii lui Israel, optsprezece mii de bărbați; toți aceștia scoteau sabia.
26 Atunci toți copiii lui Israel și tot poporul s-au urcat și au venit la casa lui Dumnezeu și au plâns și au șezut acolo înaintea DOMNULUI și au postit în ziua aceea până seara și au oferit ofrande arse și ofrande de pace înaintea DOMNULUI.

Au postit. Pentru a doua oară, oştirea lui Israel suferise pierderi dezastruoase prin mâna sfidătoare a beniamiţilor. Ei au fost uimiţi, buimăciţi şi descurajaţi. Domnul le recomandase să atace, totuşi ei suferiseră pierderi grele. Spre a încerca să găsească răspuns la eşecul lor, ei au postit şi au adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire. Acesta este primul loc din Biblie unde se întâlneşte cuvântul post, deşi, fără îndoială, practica a început mult mai devreme.


27 Și copiii lui Israel au întrebat pe DOMNUL, (deoarece chivotul legământului lui Dumnezeu era acolo în acele zile,

Chivotul legământului. Singura menţiune făcută despre chivot în cartea Judecătorilor. Se presupune că întrebările pe care israeliţii le-au pus mai înainte Domnului (vers. 18,23) fuseseră făcute înaintea chivotului.

Acolo. Se crede că se referă la Silo, iar nu la Betel, după cum susţin mulţi. Cortul întâlnirii, împreună cu chivotul, a rămas la Silo de pe vremea când l-a întins acolo Iosua (Iosua 18,1), până ce chivotul a fost capturat de către filisteni (1 Samuel 4,10.11) la sfârşitul slujbei de Judecător a lui Eli (vezi Judecători 18,30). Despre cortul întâlnirii ca fiind la Silo vezi Iosua 22,12; 1 Samuel 1,3; 2,14; 3,21; 4,3. Pentru posibila mutare a chivotului în vreun loc vremelnic, vezi cele despre Judecători 20,18.


28 Și Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron, stătea înaintea lui în acele zile), spunând: Să mai ies încă la bătălie împotriva fiilor lui Beniamin, fratele meu, sau să încetez? Și DOMNUL a spus: Urcă-te, pentru că mâine îi voi da în mâna ta.

Fineas. În conformitate cu Iosua 22,12.13, Fineas a fost preot al cortului întâlnirii din Silo pe vremea lui Iosua. Amintirea numelui său în acest text plasează, în felul acesta, incidentul privind pe levit şi ţiitoarea lui în timpul vieţii primei generaţii a israeliţilor din Palestina. Acesta sprijină punctul de vedere spus mai înainte (vezi Judecători 18,29.30; 19.1) că cele două întâmplări descrise în ultimele cinci capitole ale Judecătorilor au avut loc cu mulţi ani înainte de alte evenimente descrise în carte. Este interesant de notat că, în naraţiunea despre migrarea Daniţilor, probabilul nepot al lui Moise joacă un rol de seamă, în timp ce în întâmplarea cu levitul este amintit nepotul lui Aaron.

Mâine îi voi da. Israeliţilor nu le-a fost îngăduit să câştige victoria decât după o perioadă de pregătire. Eşecurile reale i-au dus la post şi rugăciune şi la serioasă cercetare a cauzei eşecului lor. Întârzierea a fost ocazie pentru Dumnezeu de a arăta spre propriile lor defecte de caracter pe care trebuiau să le îndrepte tot atât cât şi greşelile celorlalţi, de care ei erau atât de puternic preocupaţi. Israeliţii erau mult prea gata să se apuce de lucrarea de corectare a fraţilor lor fără să-şi dea seama de propriile lor defecte.


29 Și Israel a pus pânditori în jurul Ghibei.

La pândă. În primele două lupte de mai înainte forţele israeliţilor fuseseră peste măsură de încrezătoare în sine pentru că socoteau că pricina lor era dreaptă şi pentru că greutatea numărului era de partea lor. Dar astfel de avantaje nu exclud nevoia de pregătire atentă, multă rugăciune şi strategie prudentă.


30 Și, în a treia zi, copiii lui Israel s-au urcat împotriva fiilor lui Beniamin și s-au desfășurat împotriva Ghibei, ca și în celelalte dăți.
31 Și copiii lui Beniamin au ieșit împotriva poporului și au fost atrași departe de cetate; și au început să lovească în popor și să ucidă, cam treizeci de bărbați din Israel, ca și în celelalte dăți, pe drumurile mari, dintre care unul duce la casa lui Dumnezeu, iar altul la Ghibea în câmpie.

Au fost traşi departe. Oştirea israelită a simulat retragerea, făcându-i astfel pe beniamiţi să-i urmărească. Făcând aşa, ariergarda şi flancurile beniamiţilor au fost expuse trupelor israelite care stăteau la pândă.

Drumurile cele mari. Direcţia de retragere simulată a oştirii israelite a fost de-alungul a două drumuri mari, una îndreptându-se înspre nord către Betel şi Silo, cealaltă ducând la cetatea numită Ghibea. Ultima, pentru a se deosebi de Ghibea, unde beaniamiţii îşi aveau baza lor, a fost numită Ghibea din câmpie. Ghibea era un nume obişnuit care înseamnă deal. Ultimul sat se pare că n-a fost aşezat pe un deal, după cum ar sugera numele lui, ci în câmpie.


32 Și copiii lui Beniamin au spus: Sunt doborâți înaintea noastră ca și întâia dată. Dar copiii lui Israel au spus: Să fugim și să îi atragem departe de cetate, la drumurile mari.
33 Și toți bărbații lui Israel s-au ridicat din locul lor și s-au desfășurat la Baal-Tamar; și pânditorii lui Israel au ieșit din locul lor, din pajiștile Ghibei.

La Baal-Tamar. În mod literal, Baal-ul palmierului. Aşezarea exactă nu este cunoscută, dar trebuie să fi fost în vecinătate de Ghibea. În afară de oamenii staţionaţi la pândă aproape de Ghibea, o altă parte a oştirii israelite se afla aproape de această aşezare necunoscută. Când beniamiţii urmăreau oştirea în retragere a lui Israel, lor li s-au opus pe neaşteptate aceste forţe proaspete; şi în acelaşi timp cei ascunşi la pândă aproape de Ghibea au atacat oştirea lui Beniamin la ariergardă. Se pare că oştirea lui Israel fusese împărţită în trei părţi.


34 Și au venit împotriva Ghibei zece mii de bărbați aleși din tot Israelul și bătălia a fost grea, dar ei nu știau că răul era aproape de ei.

Zece mii de oameni aleşi. Evident că aceasta a fost grupa celor ce au format pânda şi care se pare că a atacat chiar Ghibea.

Nu-şi închipuiau. Cu toate că beniamiţii au recunoscut că aveau să aibă o luptă grea, totuşi fiecare, greu angajat în partea lui de front, n-a observat că forţele lor au fost complet încercuite şi astfel condamnate la nimicire.

Cu acest verset şi cel care urmează, autorul întrerupe descrierea amănunţită a luptei pentru a arăta rezultatul ei final, pentru a uşura neliniştea cititorului.


35 Și DOMNUL a lovit pe Beniamin înaintea lui Israel; și copiii lui Israel au culcat la pământ dintre beniamiți în acea zi douăzeci și cinci de mii o sută de bărbați; toți aceștia scoteau sabia.
36 Astfel, copiii lui Beniamin au văzut că erau doborâți; fiindcă bărbații lui Israel au făcut loc beniamiților, pentru că se încredeau în pânditorii pe care îi puseseră lângă Ghibea.

Astfel (în engl. so). După ce a descris mersul principal al luptei, autorul se întoarce acum şi adaugă alte amănunte. Versetul 36 până la sfârşitul capitolului ar putea fi foarte bine adăugat la versetul 33 ca astfel să redea un raport legat al luptei, dar autorul a introdus versetele 34 şi 35 ca o explicaţie parantetică, ca să-l informeze, după cât s-ar părea, pe cititor asupra rezultatului luptei. Apoi cu versetul 36, el a rezumat raportul amănunţit.


37 Și pânditorii s-au grăbit și s-au năpustit asupra Ghibei; și pânditorii s-au apropiat și au lovit toată cetatea cu ascuțișul sabiei.

Toată cetatea. Cei 10 000 de oameni care formaseră ambuscada (v. 34) au reuşit să pună mâna pe Ghibea şi apoi să-i pună foc. Ei au făcut aceasta ca semn pentru camarazii lor că ambuscada a avut succes şi că acum era timpul ca ei să se întoarcă din fuga lor simulată şi să angajeze în luptă forţa principală a beniamiţilor care îi urmăriseră.


38 Acum, era un semn anumit între bărbații lui Israel și pânditori, ca să înalțe o mare flacără cu fum din cetate.
39 Și după ce bărbații lui Israel se retrăseseră din bătălie, Beniamin a început să lovească și să ucidă dintre bărbații lui Israel cam treizeci de persoane, pentru că au spus: Într-adevăr sunt doborâți dinaintea noastră, ca în prima luptă.

Atunci bărbaţii lui Israel. Se pare că îi dă un sens mai bun includerea primei părţi a versetului 39 la ultima parte a versetului 38 ca o descriere a planului asupra căruia au căzut de acord israeliţii. Cele două clauze pot fi atunci înţelese ca spunând: Aveau să facă să se înalţe din cetate un fum gros şi atunci bărbaţii lui Israel aveau să se întoarcă în luptă. Făcând cunoscut planul, autorul cărţii ia raportul secvenţei evenimentelor prin cuvintele: Beniamiţii le omorâseră. El descrie apoi cum proiectul a fost adus la îndeplinire exact cum a fost plănuit (vers 40,41). Beniamiţii au văzut fumul cetăţii lor urcându-se în urma lor şi, cam în acelaşi timp, forţele israelite, care până aici fugiseră, deodată s-au întors din fuga lor şi au început să opună rezistenţă puternică. Atunci, oamenii lui Beniamin au recunoscut că au fost înşelaţi şi că au fost prinşi între forţele israelite cu slabă şansă de scăpare.


40 Dar când flacăra a început să se ridice din cetate ca un stâlp de fum, beniamiții au privit înapoia lor și, iată, flacăra cetății se înălța la cer.
41 Și când bărbații lui Israel s-au întors din nou, bărbații lui Beniamin au fost uimiți, pentru că au văzut că răul venise peste ei.
42 De aceea și-au întors spatele dinaintea bărbaților lui Israel spre calea pustiei, dar bătălia i-a ajuns; și pe cei care ieșeau din cetăți i-au culcat la pământ în mijlocul lor.

Pustie. Evident că pustia Bet-Aven (Iosua 18,12), la răsărit de Ghibea, care coboară din regiunile muntoase ale văii Iordanului. Regiunea este descrisă în Iosua 16,1 ca pustia care se ridică de la Ierihon la Betel prin munte.

Cei ce ieşiseră. Unele dintre versiunile antice redau aici Cei ce ieşiseră din cetate (adică, oamenii care capturaseră Ghibea) i-au culcat la pământ, căci îi prinseseră la mijloc.

Aceasta ar însemna că cei 10 000 de israeliţi, după ce au ars Ghibea, au interceptat pe beniamiţii care au încercat să fugă în pustie. Înţelesul versiunii engleze probabil că ar fi că beniamiţii au fugit spre cetăţile lor şi au fost urmăriţi şi ucişi în cetăţile lor.


43 Astfel i-au înconjurat pe beniamiți, de jur împrejur, și i-au urmărit și i-au călcat cu ușurință până spre Ghibea, înspre răsăritul soarelui.

Să se odihnească. Ebraicul menuchah, care înseamnă odihnă. Septuaginta traduce cuvântul acesta prin apo Noua, de la Nua, ca şi când ar fi un nume propriu. Înţelesul (textului) ebraic poate fi că oriunde căutau unii dintre beniamiţi refugiu, oamenii lui Israel îi descopereau şi îi ucideau.


44 Și au căzut din Beniamin optsprezece mii de bărbați, toți aceștia erau războinici viteji.

Optsprezece mii. Numărul acesta probabil că îi reprezintă pe cei ucişi în lupta de la început. Restul de 25 100 (v. 35) au fost prinşi şi ucişi când fugeau spre pustiu (v. 45).


45 Și s-au întors și au fugit spre pustie la stânca Rimon și israeliții au strâns dintre ei cinci mii de bărbați la drumurile mari și i-au urmărit îndeaproape până la Ghideom și au ucis două mii de bărbați dintre ei.

Stânca Rimon. Considerat prăpăstios, muntele calcaros, vizibil din toate părţile, cam la 3 mile şi jumătate este de Betel şi 8 mile nord-est de Ghibea. Un sat în acel loc este cunoscut astăzi ca Rammun.

Ghideom. O cetate necunoscută.


46 Astfel că toți cei care au căzut în acea zi din Beniamin au fost douăzeci și cinci de mii de bărbați care scoteau sabia; toți aceștia erau războinici viteji.
47 Dar șase sute de bărbați s-au întors și au fugit în pustie la stânca Rimon și au rămas la stânca Rimon patru luni.

La stânca Rimon. Singurii soldaţi din toată oştirea beniamită care scăpaseră au fost 600 de oameni care s-au ascuns în peşterile calcaroase din muntele Rimon.


48 Și bărbații lui Israel s-au întors din nou peste copiii lui Beniamin și i-au lovit cu ascuțișul sabiei, precum și pe oamenii din fiecare cetate și animalele și tot ce venea la mână; de asemenea au dat foc tuturor cetăților la care au ajuns.

Tot ce au găsit. Acest măcel fără discriminare al ne-combatanţilor, fără a se mai aminti acela al oştirii înfrânte şi fugare, a fost întru totul nejustificat. Păcatul oamenilor din Ghibea trebuia să fie pedepsit pentru că el a fost mare. Totuşi, când rezistenţa efectivă a oştirii lui Beniamin a fost nimicită, sarcina oştirii israelite era încheiată. Criminalii făptaşi ar fi putut apoi să fie prinşi şi pedepsiţi. Cetatea lor Ghibea se afla deja în ruine. Ar fi trebuie să fie îndeajuns. Nu exista nici o scuză pentru nemiloasa exterminare a întregii seminţii, nici pentru arderea cetăţilor ei. Dar, în fierbinţeala luptei, se pare că lucrează în oameni o patimă neraţională, care îi conduce la acţiuni pe care ei nu le-ar săvârşi în momentele lor rezonabile. În astfel de momente, oamenii adesea nu mai sunt stăpâni pe ei; raţiunea nu mai conduce şi glasul conştiinţei nu mai este (ascultat) auzit. Aceasta avea să fie adevărat mai ales atunci când erau fără un conducător de seamă de la care oştirea să poată aştepta instrucţiuni şi care să poată exercita controlul. Mândria rănită a oştirii israelite, făcând-o să o usture prin cele două înfrângeri pricinuite de către un adversar mult mai mic, a făcut-o să comită un rău mai mare, măsurat ca extindere, decât păcatul pe care israeliţii au căutat să-l pedepsească.