1 Într-o zi, Ionatan, fiul lui Saul, i-a zis slujitorului care-i purta armele: „Hai să pătrundem până la garnizoana filistenilor, care este dincolo de locul acesta!” Însă tatălui său nu i-a spus nimic.

Şi n-a spus nimic tatălui său. Ionatan a fost primul prezentat în naraţiunea din cap. 13 unde i s-a încredinţat o treime din garda naţională aşezată la Ghibea. Saul, cu celelalte două treimi, a cantonat la nord-est de Micmaş. La apariţia filistenilor, pentru a răzbuna înfrângerea garnizoanei de la Gheba, Saul s-a retras la Ghilgal, în timp ce se pare că Ionatan a rămas la Gheba, iar filistenii au ocupat Micmaşul (cap. 13,16). Textul nu este clar, dacă Samuel s-a întors la Rama sau dacă a rămas la Ghibea (v. 15), dar este foarte sigur că, aşa după cum se desfăşoară naraţiunea în acest capitol, Dumnezeu căuta să convingă pe israeliţi de nevoia strictei dependenţe de El. Caracterul secret al acţiunii lui Ionatan este o dovadă evidentă a credinţei lui în Dumnezeu, în ciuda lepădării lui Saul la Ghilgal (cap. 13,14). Ceea ce în mod obişnuit ar fi fost considerat ca o aventură, devine puternica dovadă a lucrării providenţei divine. Domnul S-a folosit de orice dovadă materială posibilă pentru a convinge un popor incult despre iubirea Sa faţă de ei şi despre faptul că toate lucrurile sunt posibile pentru cei a căror inimă tânjeşte după eliberarea din robia păcatului.


2 Saul rămăsese la marginea cetății Ghibea, sub rodiul din Migron, și avea cu el aproape șase sute[[xr:1]] de oameni.
3 Ahia[[xr:1]], fiul lui Ahitub, fratele lui I-Cabod[[xr:2]], fiul lui Fineas, fiul lui Eli, preotul DOMNULUI de la Șilo, purta[[xr:3]] efodul. Dar poporul nu știa că Ionatan plecase.
4 În trecătoarea prin care căuta Ionatan să ajungă la garnizoana[[xr:1]] filistenilor erau două stânci, de o parte și de alta; una se numea Boțeț, și cealaltă, Sene.

Între trecătorile. Iosif Flavius spune: Acum tabăra vrăjmaşului era după o prăpastie care avea trei vârfuri, care se termina într-o strâmtoare îngustă şi lungă, în timp ce era o stâncă ce îi înconjura întocmai ca o linie de front, făcută să prevină un atac al vrăjmaşului (Antiquities VI, 6,2). Cei care au vizitat regiunea de nord a prăpăstioasei văi spun că localnicii mai vorbesc încă de ea ca despre fort. Acest colţ de stâncă a fost numit Boţeţ, care poate să însemne alb sau strălucitor, dar mult mai probabil moale sau delicat. Pe latura sudică a văii este un alt colţ de stâncă de înălţime aproximativ egală, numit Sene sau tufiş spinos, mult mai uşor de escaladat decât cel de pe partea nordică. Informaţiile topografice din acest text al Scripturii se spun că au fost folosite de Allenby la luarea de la turci a Micmaşului, în 1917.


5 Una dintre stânci este la miazănoapte, față în față cu Micmas, iar alta este la miazăzi, față în față cu Ghibea.
6 Ionatan i-a zis slujitorului care-i purta armele: „Hai să pătrundem până la garnizoana acestor necircumciși! Poate că DOMNUL va lucra pentru noi, căci nimic nu-L împiedică pe DOMNUL să dea izbăvire[[xr:1]] cu mult sau cu puțin.”

Domnul va lucra. Ionatan n-a depins atât de mult de armura sa, cât de puterea nelimitată a lui Dumnezeu. El a folosit pur şi simplu ceea ce avusese la îndemână şi Dumnezeu a binecuvântat umila lui dependenţă de Cer. Chiar dacă împăratul s-a abătut de la calea ascultării, Dumnezeu Şi-a propus să dovedească întregului Israel că mântuirea este o chestiune de alegere şi acţiune individuală şi nu atât de mult o mişcare de masă. Cât de tragică ar fi fost situaţia dacă Dumnezeu ar fi lepădat întregul Israel, când împăratul a ales să nu asculte!


7 Slujitorul care-i purta armele i-a spus: „Fă cum îți dă ghes inima! Iată-mă, sunt alături de tine trup și suflet!”
8 Ionatan a zis: „Iată, vom pătrunde până la ei și ne vom arăta lor!
9 Dacă ne vor zice: «Stați pe loc până ajungem la voi!», vom rămâne pe loc și nu ne vom sui la ei.
10 Dar, dacă vor zice: «Suiți-vă la noi!», ne vom sui, căci DOMNUL îi dă în mâinile noastre. Acesta[[xr:1]] să ne fie semnul.”

Dacă vor zice. Ghedeon ceruse un semn aproape imposibil, omeneşte vorbind, atunci când a cerut ca roua să fie pe pământ, dar nu pe lână (Judecători 6,29). Tot aşa şi Ionatan a făcut din chemarea vrăjmaşului suiţi-vă un semn că Dumnezeu avea să lupte pentru ei. A escalada pereţii perpendiculari ai piscului de stâncă nordic a fost aparent o ispravă imposibilă, mai ales îmbrăcat în armură. Dumnezeu este onorat când oamenii aşteaptă de la El lucruri mari şi când încearcă lucruri mari pentru El.


11 S-au arătat amândoi garnizoanei filistenilor, și filistenii au zis: „Iată, niște evrei ies din găurile în care s-au ascuns!”
12 Și oamenii din garnizoană le-au vorbit astfel lui Ionatan și celui ce-i purta armele: „Suiți-vă la noi, ca să vă arătăm ceva!” Ionatan i-a zis celui ce-i purta armele: „Suie-te după mine, căci DOMNUL îi dă în mâinile lui Israel!”
13 Și Ionatan s-a cățărat, ajutându-se de mâini și de picioare, și cel ce-i purta armele venea după el. În față filistenii cădeau răpuși de Ionatan, iar cel ce-i purta armele făcea prăpăd în urma lui.

Ionatan s-a suit. Iosif Flavius crede că era în zorii zilei atunci când Ionatan şi cel care-i purta armele s-au apropiat de avanpostul filistean şi au ajuns la el când cei mai mulţi dintre oameni dormeau (Antiquities VI, 6,2). Naraţiunea din cap. 14 confirmă ideea că era dimineaţa devreme (vezi v. 15.16.20.23.24-28.30.31.45). Nu se precizează dacă cei doi israeliţi au aşteptat noaptea ca să facă ascensiunea sau dacă aceasta nu le-a luat decât câteva minute. Evident este că ei au luat fortăreaţa cu totul pe neaşteptate, pentru că în tabăra filisteană a domnit cea mai mare confuzie. Groaza a intrat în tabără, în ţară şi în tot poporul... Era groaza lui Dumnezeu (v. 15).


14 În această primă bătălie, Ionatan și slujitorul care-i purta armele au doborât douăzeci de oameni, în câmpie, pe întinderea unei jumătăți de pogon[[fn:a]].
15 A intrat groaza[[xr:1]] în tabără, pe câmp și în tot poporul; garnizoana și chiar și prădătorii[[xr:2]] s-au îngrozit; pământul s-a cutremurat. Era groaza[[xr:3]] lui Dumnezeu.

Groaza lui Dumnezeu (engl. a very great trembling). În mod literal, groaza lui Dumnezeu [`elohim] (vezi KJV marginal). Cuvântul `elohim se referă aici la intensitatea fricii şi reflectă groaza şi confuzia care domneau. Cuvântul `elohim este uneori folosit astfel ca un superlativ (vezi despre Geneza 23,6; 30,8). Cutremurul de pământ a fost, neîndoios, un act de intervenţie divină (vezi PP 623). Adesea, Dumnezeu intervine folosindu-Se de forţele naturii, ca la Marea Roşie (Evrei 14,21-28), la valea Aialon (Iosua 10,11-14), la Ebenezer, când fiistenii au suferit înfrângere şi cu alte ocazii (1 Samuel 7,10).


16 Străjerii lui Saul, care erau la Ghibea-lui-Beniamin, s-au uitat și, iată, mulțimea se risipea și fugea[[xr:1]] în toate părțile.

Ghibea lui Beniamin. Ghibea şi Gheba (Gaba), formele feminină şi masculină ale unui cuvânt care înseamnă deal sau înălţime, erau ambele cetăţi ale lui Beniamin (Iosua 18,24, 28; 1 Samuel 13,16). Se pare că formele masculin şi feminin erau folosite uneori în mod alternativ. Deosebirea dintre cele două localităţi este clarificată în Isaia 10,29, unde sunt amintite în ordinea în care un invadator ar ajunge la ele din nord. Un sat cu numele de Jeba există astăzi pe vechiul loc, la 2 mile sud-vest de Micmaş şi la 7 mile nord-est de Ierusalim. Oraşul modern Tell el Ful ocupă astăzi ceea ce se crede a fi locul anticei Ghibea, capitala lui Saul, la 7 mile nord de Ierusalim. Săpăturile recente care au avut loc acolo au scos la iveală ceea ce se crede a fi palatul lui Saul (vezi vol. I, pag. 124; vol. II, pag. 72). Ghibea din 1 Samuel 14,16 era Gheba, peste valea de la Micşam (vezi v. 5,; PP 622), nu Ghibea, reşedinţa lui Saul, dacă aceasta din urmă este corect identificată cu Tell el-Ful (vezi despre cap. 13,2.3). De la această Ghibea, 6 mile sud-vest de Micmaş şi cu două rânduri de dealuri între ele, cu greu ar fi fost posibil să se observe ce se întâmplă în Micmaş, dar de la Gheba, direct peste vale, aceasta ar fi fost relativ uşor.


17 Atunci, Saul a zis poporului care era cu el: „Numărați, vă rog, și vedeți cine a plecat din mijlocul nostru!” Au numărat și, iată, lipseau Ionatan și slujitorul care-i purta armele.
18 Atunci Saul i-a zis lui Ahia: „Aduceți chivotul lui Dumnezeu!” (Pe vremea aceea, chivotul lui Dumnezeu era cu fiii lui Israel.)
19 Pe când vorbea[[xr:1]] Saul cu preotul, vacarmul din tabăra filistenilor se făcea tot mai mare. Saul i-a zis preotului: „Trage-ți[[xr:2]] mâna!”[[fn:a]]

Trage-ţi mâna. Impetuozitatea lui Saul se desfăşura în mod rapid. Vădita confuzie din tabăra inamică l-a aruncat într-o astfel de exaltare încât n-a mai putut nici măcar să aştepte sfat de la Domnul. Zile de-a rândul, el şi ai lui au fost spectatori şi au auzit rapoarte despre incursiunile vrăjmaşului asupra cetăţilor de prin apropiere şi, cu toate că el nu cunoştea motivul alergării oştirii peste vale, a dat brusc ordinul de atac. Dacă şi-ar fi luat timp să caute călăuzire divină, probabil că ar fi evitat multe dintre problemele care au confruntat oştirea lui Israel în următoarele câteva ore, iar victoria lui asupra vrăjmaşului ar fi fost mult mai mare. Este clar că acesta a fost un caz când graba strică treaba. Timpul de meditaţie şi de rugăciune a lui Isus I-a adus calmul şi judecata necesare să-L ajute să îndure cu răbdare încercarea cea grea care Îl aştepta. Noaptea de luptă a lui Iuda cu îngerul la pârâul Iaboc l-a întărit nu numai ca să se întâlnească cu Esau, ci şi ca să facă faţă anilor plini de probleme încurcate, care au urmat.


20 Apoi Saul și tot poporul care era cu el s-au adunat și s-au dus unde era lupta; și, iată, filistenii au întors[[xr:1]] sabia unii împotriva altora, și învălmășeala era nespus de mare.
21 Evreii care mai înainte fuseseră de partea filistenilor și care se suiseră cu ei împrejurul taberei au trecut de partea israeliților care erau cu Saul și cu Ionatan.

Evreii. Vezi cele despre cap. 13,3.


22 Când toți bărbații lui Israel care se ascunseseră[[xr:1]] în muntele lui Efraim au aflat că filistenii au fugit, i-au urmărit și ei în luptă.
23 DOMNUL l-a izbăvit pe Israel în ziua[[xr:1]] aceea, și lupta s-a întins până dincolo[[xr:2]] de Bet-Aven.

Domnul a izbăvit pe Israel. Aici este un exemplu vrednic de luat în seamă de putere divină care conlucrează cu efortul omenesc. Ionatan dorea eliberarea de incursiunile filistenilor. Evenimentele zilei nu lăsau nici o îndoială decât aceea că aspiraţia lui era venită de la Duhul Sfânt. Ionatan a văzut criza impulsivă a depresiei care a cuprins pe tatăl său, dar aceasta n-a făcut decât să-i inspire o şi mai mare încredere în Conducătorul divin, care-l chemase pe Saul să ocupe locul de frunte. Cu fiecare pas de înaintare, Ionatan simţea un val de putere, născut din credinţă, care-l întărea pentru următorul pas. În acea zi, el dovedea că Iehova este un Dumnezeu care Îşi ţine legământul, Unul care era în stare să facă astfel încât mânia omului să-I aducă laude.

Cât de multe spun aceste cuvinte: Domnul a izbăvit pe Israel! – tăria şi curajul agresiv al tânărului luptător, tovărăşia şi sprijinul purtătorului de arme, mulţumirea de sine a străjerilor de pe piscul de stâncă, sincronizarea perfectă a atacului, panica creată prin surpriza atacului, cutremurul de pământ, strigătele unei oşti cuprinsă de panică, eliberarea robilor care, prin stimulentul eroicei fapte a lui Ionatan, s-au simţit liberi să se întoarcă împotriva răpitorilor lor şi întoarcerea unui împărat şi a oştirii lui, care anterior fuseseră umiliţi peste măsură în faţa vrăjmaşilor lor! Acum, fiecare părea nerăbdător să demonstreze zelul său pentru a face ca înfrângerea inamicului să fie completă.

Bet-Aven. Numele Bet-Aven înseamnă probabil casa idolilor, posibil casa goliciunii. Se crede că se referă la o localitate din regiunea la nord de Micmaş şi la răsărit de Betel. Drumul principal al filistenilor era spre apus înspre patria lor, dar panica lor a fost aşa de mare încât au fugit în toate direcţiile.


24 Bărbații lui Israel au fost la mare ananghie în ziua aceea. Saul pusese poporul să jure[[xr:1]] zicând: „Blestemat să fie omul care va mânca ceva până seara, până mă voi răzbuna pe vrăjmașii mei!” Și nimeni din popor nu mâncase.

Saul pusese pe popor să jure. Este evident că Saul încerca să iasă cu faţa curată, pentru că nu mai considerase victoria ca fiind a Domnului (vezi cap. 11,13), ci numai că el putea să fie răzbunat pe vrăjmaşii lui. Acesta este al doilea caz în cuprinsul unei zile, când el n-a căutat sfatul Domnului; acum a impus poporului propria sa voinţă, aşa cum făcuse anterior cu preotul (cap. 14,19). Poate că simţurile lui mai sufereau încă din cauza mustrării lui Samuel la Ghilgal. Prezenţa preotului Ahia (v. 3) ca sfetnic al lui, arăta că profetul se întorsese la Rama, în loc să rămână la Ghibea (cap. 13,15).

Ionatan era tot atât de atent să ia seama la Cuvântului Domnului pe cât era de nepăsător tatăl său, probabil nu în mică măsură, ca rezultat al influenţei lui Samuel (vezi PP 623). Este posibil să fi existat în trecut un cuvânt de încurajare de la Samuel, care acum l-a inspirat pe Ionatan să facă planul îndrăzneţei lui fapte de vitejie. Întocmai cum Saul fusese avertizat despre experienţa de la Ghilgal cu luni înainte ca evenimentul să aibă loc (cap. 10,8; 13,8), o solie asemănătoare din partea lui Samuel s-ar fi putut să pregătească pe fiul lui Saul pentru partea lui, în evenimentele acestei zile memorabile. Oricum ar fi, Ionatan a fost smerit, cum fusese la început tatăl său, aşteptând călăuzire divină, urmând-o şi gata să încredinţeze rezultatele în mâna Domnului (cap. 14,10.12). Cererea necugetată şi arbitrară a lui Saul pentru o zi de post contrastează puternic cu supunerea credincioasă a poporului faţă de instrucţiunile lui, neţinând cont de dorinţele şi nevoile lor personale.

Se pare că umilinţa lui Saul a dispărut pentru totdeauna şi, în locul ei, au apărut un zel fals, o mândrie ascunsă şi un abuz de autoritate care aveau să evolueze în decursul anilor, până când şi-a luat viaţa. Ca şi Iuda, Saul a mers bine un timp. Dacă el ar fi murit înainte de a chema pe Israel la Ghilgal, ar fi fost privit ca vrednic pentru locul cel mai de cinste pe lista de onoare al regilor. Acum el trădase încrederea sacră, totuşi i s-a îngăduit să trăiască mai departe pentru ca toţi să poată vedea roadele egoismului şi perversităţii.


25 Tot[[xr:1]] poporul a ajuns într-o pădure, unde se găsea miere[[xr:2]] pe fața pământului.
26 Când a intrat în pădure, poporul a văzut mierea curgând, dar nimeni n-a dus miere la gură, căci poporul se temea de jurământ.
27 Ionatan nu auzise de jurământul făcut de popor la cererea tatălui său; a întins vârful toiagului pe care-l avea în mână, l-a înmuiat într-un fagure de miere și a dus mâna la gură; și ochii i s-au luminat.
28 Atunci, cineva din popor i-a zis: „Tatăl tău a pus poporul să jure, zicând: «Blestemat să fie omul care va mânca ceva astăzi!»” Și poporul era sleit de puteri.
29 Ionatan a zis: „Tatăl meu aduce necaz peste țară; doar vedeți cum mi s-au luminat ochii când am gustat puțin din mierea aceasta!

Tatăl meu tulbură. După ce a aflat de porunca nesăbuită a tatălui său, Ionatan a recunoscut imediat greutatea impusă oştirii şi n-a ezitat să lase ca poporul să ştie că nu era de acord cu astfel de restricţii. Aceasta este foarte interesant având în vedere repetatele declaraţii cu privire la neîndoiosul devotament al soldaţilor. Textul ebraic lasă să se înţeleagă că Saul a pus pe popor să jure. Făcând aşa, desigur că ei s-au simţit personal legaţi să-l ţină, în timp ce Ionatan, nefăcându-l, nu avea să se simtă sub obligaţie personală de a face astfel.

Poporul (engl. the land). Adică poporul (vezi v. 25).


30 Ce bine ar fi fost dacă poporul ar fi mâncat azi din prada pe care a găsit-o la vrăjmașii lui! Înfrângerea filistenilor ar fi fost cu atât mai mare!”
31 În ziua aceea i-au bătut pe filisteni de la Micmas până la Aialon. Poporul era cu totul sleit de puteri

De la Micmaş până la Aialon. O distanţă de vreo 20 de mile peste podişul muntos al Palestinei centrale şi în jos înspre ţinutul desfăşurat al Şezelei, aproape 1000 de picioare mai jos decât Micmaş, prin astfel de văi ca Wadi Selman. Principala şosea modernă de la Ierusalim la Lyda trece prin Wadi Selman, după ce se desface din drumul de la nord de Sihem, cam la 5 mile (8 km) afară din Ierusalim. Un marş obişnuit peste un astfel de teren ca acela dintre Micmaş şi Aialon ar fi considerat o călătorie de o zi întreagă. Contextul lasă să se înţeleagă că atacul lui Ionatan a fost dimineaţa foarte devreme (vezi despre v. 13). Dacă este aşa, Israel a urmărit pe inamic o zi întreagă, de abia oprindu-se să adune prada, care, în cazul acesta trebuie să fi fost mare. Filistenii adunaseră un mare număr de care şi cai la Micmaş. La acestea se mai adaugă lăncile, scuturile, hrana şi diferite alte lucruri pe care trebuia să le care o oştire. Succesul militar al oamenilor lui Saul ar fi fost o mare sarcină pentru o armată bine hrănită şi a fost mult mai greu pentru o mulţime prost hrănită, un popor indisciplinat, de la ţară, ca cel condus de el. Ce învăţătură ar fi putut fi această experienţă pentru Saul, care suferea încă de mustrare şi era gelos numai pentru propria lui reputaţie. Dar, o dată ce îşi aşezase piciorul pe nisipul mişcător al mândriei, fiecare încercare slabă şi nehotărâtă de a se salva singur n-a făcut decât să-l afunde şi mai mult.


32 și s-a aruncat asupra prăzii. Oamenii au luat oi, boi și viței, i-au înjunghiat pe pământ și i-au mâncat cu[[xr:1]] tot cu sânge.

S-a aruncat asupra prăzii. Era seară şi poporul era dezlegat de jurămintele lui (vezi v. 24). Flămânzi fiind, ei au ucis atât boi cât şi viţei, iar în graba lor, au neglijat să se ocupe de sânge aşa cum trebuie (Lev 17,10-14).


33 I-au dat de veste lui Saul și i-au zis: „Iată, poporul păcătuiește împotriva DOMNULUI, mâncând cu sânge!” Saul a zis: „Voi faceți o nelegiuire. Rostogoliți îndată o piatră mare încoace!”
34 Apoi a adăugat: „Împrăștiați-vă printre oameni și spuneți-le să-și aducă fiecare boul sau oaia și să le înjunghie aici! Apoi să mâncați, ca să nu păcătuiți împotriva DOMNULUI, mâncând cu sânge!” Și peste noapte fiecare și-a adus boul cu mâna lui, ca să-l înjunghie pe piatră.

Să-şi aducă. Ca şi fariseii din zilele lui Hristos, Saul a fost scrupulos cât priveşte păzirea formelor exterioare, chiar dacă el însuşi neglija chestiuni mult mai grele. Din nou poporul a respectat porunca împăratului. Cum orbeşte păcatul sufletul! Cât de schimbat ar fi putut fi raportul dacă Saul ar fi gândit câteva clipe la influenţa pe care o avea propriul păcat asupra încălcărilor de lege ale poporului! Cât de multe ocazii dă Domnul unui om care alege să lepede sfatul divin, dar care apoi se întoarce şi caută faţa lui Dumnezeu în umilinţă! Cât de greu este pentru acel suflet, orbit de păcat, să primească astfel de ocazii şi să facă aşa cum a făcut fiul risipitor, şi anume să se întoarcă la casa părintească!


35 Saul a zidit un altar[[xr:1]] pentru DOMNUL: acesta a fost cel dintâi altar pe care l-a zidit pentru DOMNUL.

Acesta a fost cel dintâi altar. În mod literal, el a început să zidească un altar (vezi n. marginală KJV). Unii cred că aceasta înseamnă că el a început un altar, dar că nu l-a terminat; alţii cred că acesta a fost primul altar pe care l-a clădit vreodată. Traducătorii, evident, au acceptat această ultimă redare şi, de aceea, au tradus pe hechel ca cel dintâi în loc de a început, crezând că traducerea aceasta se potriveşte cu textul idiomatic ebraic. Acesta este singurul loc în Vechiul Testament unde hechel a fost astfel tradus.


36 Saul a zis: „Să coborâm după filisteni în noaptea aceasta și să-i jefuim până la lumina zilei: unul să nu scape!” Ei au zis: „Fă tot ce crezi de cuviință!” Atunci, preotul a zis: „Să ne apropiem aici de Dumnezeu!”

Să ne apropiem aici de Dumnezeu. Înţelegând că o mare ocazie este pe punctul să treacă, Saul a propus ca, întrucât au mâncat, să continue înaintarea în timpul nopţii. Astfel de manevre nu erau neobişnuite. Saul executase un marş de noapte de la Bezec la Iabeş din Galaad pentru a elibera cetatea de Nahaş amonitul (cap. 11,11). Ghedeon a urmat acelaşi procedeu în campania sa împotriva madianţilor (Judecători 7,19-23). Poporul a fost imediat de acord cu propunerea lui Saul, dar preotul Ahia a sugerat să-L întrebe pe Domnul. În mod evident că el simţea că împăratul greşise necăutând sfatul divin în dimineaţa acestei zile (1 Samuel 14,18.19).


37 Și Saul L-a întrebat pe Dumnezeu: „Să cobor după filisteni? Îi vei da în mâinile lui Israel?” Dar de data aceasta Dumnezeu nu i-a mai răspuns[[xr:1]].
38 Saul a zis: „Să vină[[xr:1]] aici toate căpeteniile poporului; căutați și vedeți în ce fel s-a săvârșit păcatul acesta astăzi!
39 Căci, viu[[xr:1]] este DOMNUL, Izbăvitorul lui Israel, chiar dacă l-ar fi săvârșit fiul meu Ionatan, va muri negreșit!” Și nimeni din popor n-a spus nimic.

Chiar dacă l-ar fi săvârşit... Ionatan. De ce n-a spus Saul: chiar dacă l-ar fi săvârşit împăratul? Îi spusese oare cineva lui Saul că Ionatan gustase mâncare? Tăcerea Domnului însemna dezaprobare divină, şi Saul a hotărât că în tabără era păcat. Poporul îşi arătase mereu şi mereu credincioşia în timpul zilei, şi conştiinţa lui Saul fără îndoială că arăta cu un deget acuzator către propria lor inimă. Dar poate că pentru a acoperi propriul lui simţământ de vinovăţie, el a acuzat, de fapt, pe fiul său, care, sub conducerea lui Dumnezeu înfăptuise o mare victorie. Întocmai după cum el lăsase să se înţeleagă la Ghilgal că greşeala nu era a lui, ci a lui Dumnezeu, tot aşa şi acum, el a lăsat să se înţeleagă că el, ca împărat, era liber de greşeală. Probabil că el a simţit că poporul nu era vinovat. De aceea, singurul care putea fi greşit ar fi fiul său. Tot aşa şi conducătorii din zilele lui Hristos se socoteau fără reproş şi au votat pentru ca merele Erou al mântuirii noastre să poarte blestemul pentru întreaga naţiune. Buimăciţi peste măsură de nesăbuita violenţă a lui Saul, bărbaţii lui Israel nu i-au răspuns deloc. Când Dumnezeu tăcea şi când poporul tăcea, ce putea să facă Saul decât să arunce sorţii.


40 Atunci, Saul a zis întregului Israel: „Așezați-vă voi de o parte, iar eu și fiul meu Ionatan vom sta de cealaltă parte!” Și poporul i-a zis lui Saul: „Fă cum crezi de cuviință!”
41 Saul I-a zis DOMNULUI, Dumnezeul lui Israel: „Arată[[xr:1]] adevărul!” Sorțul[[xr:2]] a căzut pe Ionatan și pe Saul, și poporul a scăpat.
42 Saul a zis: „Aruncați sorțul între mine și Ionatan, fiul meu!” Și sorțul a căzut pe Ionatan.

A căzut pe Ionatan. Mintea cercetătoare poate foarte bine să întrebe: pentru ce a îngăduit Dumnezeu ca sorţul să cadă pe Ionatan în loc de Saul, văzând că primul era nevinovat, iar ultimul dăduse de multe ori dovada clară că este vinovat? Desigur că Dumnezeu nu aprobase jurământul pe care-l obţinuse Saul (v. 24, 29) şi că nu era de acord cu executarea lui Ionatan, după ce îl călăuzise în mod atât de minunat în timpul zilei. Dar ca şi în zilele lui Hristos, când a îngăduit ca Acela care era nevinovat să fie condamnat, Dumnezeu a arătat calea cea rea a conducătorilor lui Israel, tot aşa şi acum, îngăduind ca sorţul să cadă pe Ionatan, Dumnezeu a arătat foarte clar calea cea rea a împăratului. Saul, care îşi începuse domnia cu toată smerenia, căzuse acum într-o jalnică stare de îndreptăţire de sine. Dacă vreo experienţă extraordinară nu avea să-i arate scuturându-l în aşa fel încât să-l scoată din amăgirea că un împărat nu putea greşi, Saul avea să îşi submineze autoritatea de conducător.


43 Saul i-a zis lui Ionatan: „Spune-mi[[xr:1]] ce ai făcut!” Ionatan i-a zis: „Am[[xr:2]] gustat și eu puțină miere cu vârful toiagului pe care-l aveam în mână: iată-mă, sunt gata să mor!”

Voi muri. Ionatan avea o minunată îndreptăţire a faptelor lui, cu toate acestea el a spus adevărul şi s-a supus poruncii împăratului. Pe ce cale mai bună ar fi putut condamna pe tatăl său pentru neascultarea de poruncile Împăratului împăraţilor? Saul a justificat faţă de Samuel faptele sale de răzvrătire făţişă, dar Ionatan a justificat purtarea sa din acea zi prin supunerea faţă de judecata necugetată a tatălui său.


44 Și Saul a zis: „Să mă pedepsească Dumnezeu[[xr:1]] cu toată asprimea dacă[[xr:2]] nu vei muri negreșit, Ionatane!”

Vei muri. Cu câtă uşurinţă vizibilă a pronunţat Saul verdictul! În timp ce Ionatan a admis greşeala lui ceremonială – un lucru pentru care o jertfă pentru păcat ar fi fost îndeajuns – Saul comisese o greşeală morală care acum era dovedită public prin asprimea sentinţei asupra fiului său. Conştiinţa lui Saul îl condamna pentru cererea ca poporul său să se abţină de la mâncare, dar el a sperat prin felul în care şi-a pronunţat jurământul să-şi ascundă temerile. Dar n-a reuşit decât să se condamne singur.


45 Poporul i-a zis lui Saul: „Tocmai Ionatan să moară? El, care a adus această mare izbăvire în Israel? Nicidecum! Viu[[xr:1]] este DOMNUL că niciun fir de păr din capul lui nu va cădea la pământ, căci cu Dumnezeu a lucrat el în ziua aceasta!” Astfel, poporul l-a scăpat pe Ionatan de la moarte.

Poporul a scăpat pe Ionatan. Poporul urmase cu credincioşie pe Saul toată ziua. Îl auzise dând cele mai necugetate porunci, totuşi fusese ascultător. Îl văzuse cum suferă din cauza tăcerii lui Urim şi Tumim, totuşi a consimţit să se arunce sorţii. Văzuse căderea sorţului pe Ionatan, când îl ştiau nevinovat. Apoi şi-a adus aminte de puternicele fapte ale eroului zilei şi cum Dumnezeu le dăduse biruinţa prin curajul şi credinţa lui. Acelaşi Dumnezeu care a mânat pe Ionatan să îndeplinească faimoasa faptă de vitejie, a inspirat acum oştirea să strige ca un singur om, un păr din capul lui nu va cădea la pământ.

Ionatan a mai avut încă un foarte mare rol de îndeplinit şi până ce lucrarea sa nu era făcută nimeni nu se putea atinge de el. Indiferent cum era tratat, el a fost credincios faţă de tatăl său.

Uneori această credincioşie l-a făcut să liniştească impulsivitatea tatălui său şi iarăşi să lupte alături de el – ceea ce el a făcut chiar până la sfârşit. Credinţa, integritatea şi cinstea lui Ionatan au fost atribute dureros de necesare în acest ceas al istoriei lui Israel. Nici chiar Saul n-a putut trece de limitele puse de Duhul Sfânt.


46 Saul a încetat să-i mai urmărească pe filisteni; și filistenii s-au dus la casele lor.
47 După ce și-a întărit domnia peste Israel, Saul a făcut război cu toți vrăjmașii de primprejur: cu Moab, cu fiii lui Amon[[xr:1]], cu Edom, cu regii din Țoba[[xr:2]] și cu filistenii și, oriîncotro se întorcea, era biruitor.

Era biruitor. Accentul în aceste câteva versete de la urmă ale capitolului este pus asupra înaintării materiale a împărăţiei mai degrabă decât asupra celei spirituale. Se pare că Saul jubilează în geniul său militar. În loc să ocrotească drepturile poporului său, el a luat ofensiva împotriva popoarelor vecine cu el, cu scopul de a-şi mări reputaţia ca împărat. El a imitat aceste popoare, când ar fi putut să prezinte lumii o nouă şi mai bună metodă de administraţie.


48 S-a arătat viteaz, l-a bătut[[xr:1]] pe Amalec și l-a scăpat pe Israel din mâna celor ce-l jefuiau.
49 Fiii[[xr:1]] lui Saul erau Ionatan, Ișvi[[fn:a]] și Malchi-Șua. Cele două fete ale lui se numeau Merab, cea mare, și Mical, mezina.

Işri. Evidet, Işbaal sau Iş-Boşet (vezi despre 2 Samuel 2,8).


50 Numele nevestei lui Saul era Ahinoam, fata lui Ahimaaț. Numele căpeteniei oștirii lui era Abner, fiul lui Ner, unchiul lui Saul.

Abner, fiul lui Ner. Versetul acesta nu clarifică pe deplin dacă Abner sau Ner a fost unchiul lui Saul. Nu este numit fiul lui Abiel (v. 51), precum şi al lui Ieiel (1 Cronici 9,35.36); de aceea, probabil că Abiel şi Ieiel sunt două nume pentru acelaşi om (vezi despre Exod 2,18). Deoarece Chiş, tatăl lui Saul, este de asemenea numit fiul lui Abiel (1 Samuel 9,1), s-ar părea că Chiş şi Ner au fost fraţi, dar raportul spune că Ner a născut pe Chiş (1 Cronici 9,39). Această contradicţie aparentă conţine nu numai o simplă deosebire de nume, ci de generaţii, pentru că Ner este numit şi fiul lui Abiel. Totuşi aceasta nu înseamnă în mod necesar un conflict între cărţile lui Samuel şi Cronici. Ca şi în altă parte în Scripturi, rapoarte independente par să se deosebească în amănuntele prezentate, dar se descoperă că se armonizează atunci când sunt examinate în lumina obiceiurilor şi modului iudaic de gândire şi exprimare. Există două situaţii posibile care să explice aceste deosebiri de nume: (1) lista din 1 Samuel 9,1 poate că a omis numele lui Ner şi a raportat pe Chiş ca nepot de bunic al lui Abiel, pentru că fiu este uneori folosit pentru nepot sau chiar pentru un descendent mai îndepărtat, iar genealogiile biblice nu includ totdeauna fiecare verigă a lanţului (vezi despre 1 Regi 19,16; Daniel 5, 11.13. 18; vezi şi vol. I, pag. 181.186); (2) Chiş, fiul lui Ner, poate că a devenit fiul bunicului său prin adopţie, după cum fiii lui Iosif, Manase şi Efraim, au devenit fiii lui Iacov şi au fost număraţi printre fiii lui drept căpetenii de seminţii (Geneza 48,5.6; Numeri 1,10; Iosua 14,4). Fiecare din aceste explicaţii, care ar fi în armonie cu faptele date, ar face ca Abner să fie unchiul lui Saul. Pentru cazuri similare vezi despre Numeri 10,29 şi Matei 1,12.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ

1-16 PP 622-626

2 PP 622

6-15 PP 623

1. 16.17 PP 624

2. 18.19 PP 622 20-24.27.32.33 PP 624

44-46 PP 625

47-48 PP 628


51 Chiș[[xr:1]], tatăl lui Saul, și Ner, tatăl lui Abner, erau fiii lui Abiel.
52 În tot timpul vieții sale, Saul a dus războaie crâncene cu filistenii. Când Saul vedea un om tare sau un om voinic, îl lua[[xr:1]] cu el.