Motive de mulțumire și de rugăciune

Pavel alege să își înceapă epistolele cu cuvinte de salut și de mulțumire. „[...] Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Isus Hristos. Mulțumim lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos” (Coloseni 1:2,3).

La fel ca Pavel, și noi avem multe motive de recunoștință. Am simțit harul lui Dumnezeu în moduri profunde, moduri pe care nici măcar îngerii nu le pot înțelege. Același lucru este valabil și pentru darul păcii lui Dumnezeu, care cuprinde armonia cu Dumnezeu și speranța care decurge din iubirea lui Dumnezeu.

La un nivel uman, putem manifesta apreciere față de alții și putem spera că oamenii vor aprecia lucrurile pe care le facem pentru ei. Părinții se roagă ca odraslele lor să Îl iubească pe Dumnezeu și să apreciezeîntr-o zi, dacă nu acum, sacrificiile reale pe care le-au făcut pentru a le oferi cea mai bună educație și viață posibilă. Dar, ca ființe umane, facem multe greșeli și învățăm din ele (sau cel puțin ar trebui).

Săptămâna aceasta vom studia cuvintele lui Pavel de mulțumire și de rugă din Filipeni și din Coloseni, care ne pot îmbogăți și întări propria viață de rugăciune.

10 ianuarie: Sabatul Bibliei

Comentariu EGW

Stăruința în rugăciune a fost făcută o condiţie a ascultării rugăciunii. Dacă dorim să creştem în credinţa şi în experienţa creştină, trebuie să ne rugăm neîncetat: „Stăruiți în rugăciune!”, „Vegheați în ea cu mulţumiri” (Romani 12:12; Coloseni 4:2). Apostolul Petru îi sfătuia pe credincioşi: „Fiți înţelepţi şi vegheați în vederea rugăciunii” (1 Petru 4:7). Pavel sfătuia: „În orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri” (Filipeni 4:6). „Dar voi, preaiubiţilor”, spunea apostolul Iuda, „… rugaţi-vă prin Duhul Sfânt, ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu” (Iuda 20,21). Rugăciunea continuă este legătura neîntreruptă a sufletului cu Dumnezeu, pentru ca viaţa care vine de la Dumnezeu să se reverse în viaţa noastră și, ca răspuns, din viaţa noastră să se înalţe spre Dumnezeu dovada sfinţirii şi a curăţiei morale.

În ce priveşte rugăciunea, este necesar să fim consecvenţi – nimeni şi nimic să nu ne împiedice de la rugăciune. Trebuie să depunem orice efort pentru a menţine o comuniune permanentă între noi şi Domnul Hristos. Caută să foloseşti orice ocazie de a merge acolo unde rugăciunea este dorită. Cei care caută cu adevărat comuniunea cu Dumnezeu vor fi văzuţi în adunările de rugăciune, îndeplinindu-şi cu credincioşie datoria, fiind plini de zel şi dornici să adune toate binecuvântările care le sunt oferite. Ei vor folosi orice ocazie pe care o au pentru a se aşeza în acel loc în care pot primi razele luminii cereşti.

Trebuie să ne rugăm în cercul familiei şi, mai presus de toate, nu trebuie să neglijăm rugăciunea în taină, pentru că aceasta este viaţa sufletului. Este imposibil să creştem în cele spirituale dacă rugăciunea este neglijată. Rugăciunea înălţată doar în familie sau în public nu este suficientă. Deschide-ţi inima înaintea ochiului cercetător al lui Dumnezeu, în linişte, când eşti doar tu cu El. Rugăciunea în taină trebuie să fie auzită numai de Dumnezeu. Nicio ureche curioasă nu trebuie să se încarce cu povara unor astfel de cereri. În rugăciunea tainică, mintea este ferită de influenţele înconjurătoare şi este eliberată de agitaţie. Astfel, rugăciunea se va înălţa la Dumnezeu în mod liniştit, dar fierbinte. De la Acela care vede în ascuns și a Cărui ureche este deschisă ca să audă rugăciunea pornită din inimă, vor veni o putere durabilă şi o influență plăcută. Printr-o credinţă simplă şi liniştită, sufletul păstrează comuniunea cu Dumnezeu şi îşi adună raze de lumină dumnezeiască, pentru a fi întărit şi susţinut în conflictul cu Satana. Dumnezeu este cetăţuia puterii noastre.

Roagă-te în cămăruţa ta şi, în timp ce mergi la lucrul tău zilnic, inima ta să fie mereu înălţată spre Dumnezeu. Aşa a umblat Enoh cu Dumnezeu. Aceste rugăciuni tăcute se înalţă la tronul harului ca parfumul prețios al jertfei de tămâie. Satana nu poate să-l înfrângă pe acela a cărui inimă se sprijină în felul acesta pe Dumnezeu. – Calea către Hristos, p. 97, 98

1. Pentru ce este Pavel recunoscător în Filipeni 1:3-8? Ce asigurări le oferă Pavel filipenilor și de ce sunt ele importante?

Întrucât Pavel întemeiase biserica din Filipi, epistola lui abundă de căldura părtășiei creștine. Deși la sute de kilometri depărtare, Pavel, înlănțuit și întemnițat, poartă în inimă această biserică și pe credincioșii ei. Îi este dor de ei „cu o dragoste nespusă în Isus Hristos” (Filipeni 1:8) și Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru ei. Rugăciunea sa de mulțumire ilustrează oarecum mijlocirea Domnului Isus pentru noi în cer. Pe pieptarul marelui-preot erau 12 pietre reprezentând cele 12 seminții ale lui Israel. Cei din popor trebuiau să fie „pe inima lui” în timp ce el mijlocea pentru ei (Exodul 28:29). Într-un mod și mai măreț, ca Mare-Preot al nostru în sanctuarul ceresc, Isus duce numele celor din poporul Său în fața Tatălui.

Interesant este că formularea din Filipeni 1:3 este ambiguă, lăsând să se înțeleagă relația strânsă dintre Pavel și filipeni. De obicei este tradusă cu sensul că Pavel îi amintește în rugăciune, dar ar putea la fel de bine să se refere la faptul că ei îl aminteau pe el. În oricare dintre cazuri, scoate în evidență legătura profundă și reciprocă pe care o aveau, aspect redat și prin cuvântul „părtășie” (gr. koinonia). Așa cum Pavel a cunoscut părtășia cu suferințele lui Hristos (Filipeni 3:10), tot așa filipenii luau parte (gr. sunkoinōneō) la suferințele lui Pavel și contribuiau financiar la lucrarea lui (Filipeni 4:14,15). Această reciprocitate, „din cea dintâi zi până acum” (Filipeni 1:5), îl determină pe Pavel să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru ei și să se roage pentru ei „cu bucurie” (Filipeni 1:4).

La fel de interesant este că Pavel descrie mediul din închisoare într-unmod destul de pozitiv – ca o șansă pentru „apărarea și întărirea Evan­gheliei” (Filipeni 1:7). Folosirea acestor doi termeni juridici sugerează că procesul său este iminent, dar și că Pavel le prezintă în mod activ Evanghelia soldaților și vizitatorilor. Apărarea acesteia (gr. apologia) când e atacată și confirmarea adevărurilor ei eterne sunt esențiale. Lui Pavel pare să-i pese mai puțin de propriul său viitor decât de reabilitarea Evangheliei în sine. Indiferent dacă trăiește sau moare, Pavel esteîncrezător că Dumnezeu va termina „această bună lucrare” pe care a început-o în toți cei care se încred în El (Filipeni 1:6).

Cum înțelegi promisiunea că Dumnezeu va termina „această bună lucrare” începută în tine? Se va încheia această lucrare înainte de a doua venire?

Comentariu EGW

Lucrarea lui Pavel la Filipi a avut ca urmare întemeierea unei biserici care avea tot mai mulți membri. Zelul și devotamentul lui și, mai presus de toate, spiritul lui gata de a suferi pentru Hristos au exercitat o influență profundă și dăinuitoare asupra convertiților. Ei au prețuit adevărurile scumpe pentru care apostolii jertfiseră atât de mult și s-au predat într-o deplină consacrare lucrării Mântuitorului lor.

Că această biserică nu a scăpat de prigoniri este arătat de unele cuvinte din epistola lui Pavel către ei. El spune: „Cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeți în El, ci să și pătimiți pentru El și să și duceți, cum și faceți, aceeași luptă pe care ați văzut-o la mine.” Totuși, atât de mare era statornicia lor în credință, încât el spunea: „Mulțumesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte pe care o păstrez despre voi. În toate rugăciunile mele mă rog pentru voi toți cu bucurie, pentru partea pe care o luați la Evanghelie din cea dintâi zi până acum” (Filipeni 1:29,30,3-5).

Grozavă este lupta care are loc între puterile binelui și ale răului în centrele importante unde solii adevărului sunt chemați să lucreze. „Noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui”, spunea Pavel, „ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac” (Efeseni 6:12). Până la încheierea vremii va dăinui conflictul dintre biserica lui Dumnezeu și aceia care se găsesc sub stăpânirea îngerilor răi.

Primii creștini erau deseori chemați să întâmpine puterile întunericului față către față. Prin amăgiri meșteșugite și prin prigoană, vrăjmașul s-a străduit să-i abată de la dreapta credință. În vremea de acum, când sfârșitul tuturor lucrurilor pământești se apropie cu pași iuți, Satana depune eforturi disperate să prindă lumea în cursă. El născocește multe planuri pentru a ocupa mințile și a abate atenția de la adevărurile absolut necesare mântuirii. În fiecare loc, uneltele lui se grupează cu sârguință alături de aceia care sunt potrivnici Legii lui Dumnezeu. Arhiamăgitorul este la lucru pentru a introduce elemente de confuzie și răscoală, iar oamenii sunt plini de un zel care nu este în armonie cu cunoștința pe care o au.

Păcătoșenia atinge o culme nemaiatinsă vreodată mai înainte și totuși mulți slujitori ai Evangheliei strigă: „Pace și liniște!” Dar solii credincioși ai lui Dumnezeu trebuie să meargă înainte cu lucrarea lor. Îmbrăcați cu întreaga armură a Cerului, ei trebuie să înainteze fără teamă și biruitori, neîncetând niciodată lupta până când solia adevărului pentru timpul acesta n-a ajuns până la ultimul suflet la care se putea ajunge. – Faptele apostolilor, p. 218-220

Am auzit un pastor vorbind despre rugăciunile care se învârt în jurul propriei persoane și al nevoilor sau dorințelor personale, numindu-le pe bună dreptate „mici rugăciuni egoiste”, deoarece Dumnezeu are în vedere lucruri mult mai mari.

2. Pe ce se concentrează rugăciunea lui Pavel din Filipeni 1:9-11 și care sunt cererile lui importante? Ce îți spune lucrul acesta despre rugăciune?

Această rugăciune are doar 43 de cuvinte în limba greacă, dar cuprinde toate preocupările lui Pavel, pe care le va dezvolta în restul epistolei: dragostea, cunoașterea, discernământul, sinceritatea, evitarea lezării cuiva și neprihănirea pe care o avem prin Isus Hristos. Fondul acestei rugăciuni, precum și al exprimării anterioare a recunoștinței este accentul pus pe biserică ca întreg. Rugăciunea lui Pavel este complet axată pe alții, în beneficiul întregii biserici și pentru bunăstarea acesteia. Să analizăm mai îndeaproape componentele acestei rugăciuni!

Dragostea să crească tot mai mult: Pavel nu se roagă doar pentru mai multă dragoste, ci pentru dragoste canalizată într-o anumită direcție, „în cunoștință și în orice pricepere” (Filipeni 1:9). El nu se referă la o simplă cunoaștere intelectuală, ci la o cunoaștere a lucrurilor spirituale, care poate fi dobândită doar prin părtășie cu Dumnezeu și prin studierea Cuvântului Său (vezi Efeseni 1:17; 4:13; 1 Timotei 2:4). Discernământul: Pavel se referă aici la capacitatea de a deosebi „lucrurile alese” (adică a le distinge de ceea ce este dăunător), cu scopul de a fi „curați și fără pată” (Filipeni 1:10, EDCR). Sinceritatea: Cuvântul din greacă înseamnă „judecat de lumina soarelui” și se referă la o puritate imaculată a faptelor. „Tot ceea ce fac creștinii ar trebui să fie la fel de transparent ca lumina soarelui” (Ellen G. White, Reflecting Christ, p. 71). Evitarea lezării cuiva: Aceasta înseamnă a nu fi o piatră de poticnire, a nu face sau spune ceva care ar putea îngreuna cuiva drumul spre credință. Neprihănirea în Hristos: Pavel dezvoltă acest subiect în scrisorile adresate romanilor și galatenilor și în capitolul 3 din Filipeni. Nu avem o neprihănire proprie, ci doar ceea ce primim prin Hristos.

Cum poate dragostea noastră „să crească tot mai mult” (Filipeni 1:9)? De ce este acest lucru atât de important pentru viața creștină? (Vezi și 1 Corinteni 13:1-8.)

Comentariu EGW

Prin Epafrodit, Pavel le-a trimis credincioșilor filipeni o epistolă în care le mulțumea pentru darurile trimise lui. Dintre toate bisericile, cea din Filipi fusese cea mai darnică în aprovizionarea lui Pavel cu ceea ce-i lipsea. „Ştiți voi înșivă, filipenilor”, spunea apostolul în epistola sa, „că, la începutul Evangheliei, când am plecat din Macedonia, nicio biserică n-a avut legătură cu mine în ce privește «darea» și «primirea» afară de voi. Căci mi-ați trimis în Tesalonic, o dată, și chiar de două ori, ceva pentru nevoile mele. Nu că umblu după daruri. Dimpotrivă, umblu după câștigul care prisosește în folosul vostru. Am de toate și sunt în belșug. Sunt bogat de când am primit prin Epafrodit ce mi-ați trimis – un miros de bună mireasmă, o jertfă bine primită și plăcută lui Dumnezeu.”

 „Har vouă și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Isus Hristos! Mulțumesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte pe care o păstrez despre voi. În toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toți cu bucurie, pentru partea pe care o luați la Evanghelie din cea dintâi zi până acum. Sunt încredințat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos. Este drept să gândesc astfel despre voi toți, fiindcă vă port în inima mea, întrucât, atât în lanțurile mele, cât și în apărarea și întărirea Evangheliei, voi sunteți toți părtași aceluiași har. Căci martor îmi este Dumnezeu că vă iubesc pe toți. … Şi mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoștință și în orice pricepere, ca să deosebiți lucrurile alese, pentru ca să fiți curați și să nu vă poticniți până în ziua venirii lui Hristos, plini de rodul neprihănirii, prin Isus Hristos, spre slava și lauda lui Dumnezeu.”

Harul lui Dumnezeu l-a susținut pe Pavel în timpul întemnițării sale, făcându-l în stare să se bucure în necaz. Plin de încredere și sigur, el le-a scris fraților filipeni că întemnițarea sa a avut ca rezultat înaintarea Evangheliei. „Vreau să știți, fraților”, declara el, „că împrejurările în care mă găsesc mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei. În adevăr, în toată curtea împărătească și pretutindeni aiurea, toți știu că sunt pus în lanțuri din pricina lui Isus Hristos. Şi cei mai mulți din frați, îmbărbătați de lanțurile mele, au și mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu.”

Această experiență a lui Pavel este o lecție pentru noi, căci ea descoperă calea lui Dumnezeu de a lucra. Domnul poate scoate o biruință din ceea ce nouă ni s-ar părea că este un obstacol și o înfrângere. Noi suntem în primejdie de a-L uita pe Dumnezeu, de a privi la lucrurile care se văd în loc să ne ațintim ochiul credinței la lucrurile care nu se văd. Când vine nenorocirea sau restriștea, suntem gata să-L învinuim pe Dumnezeu de neglijență sau cruzime. Dacă El socotește de folos să întrerupă activitatea noastră folositoare în unele domenii, murmurăm fără să stăm să ne gândim că, poate, în felul acesta, Dumnezeu lucrează spre binele nostru. Trebuie să învățăm că pedeapsa face parte din marele Său plan și că, sub toiagul întristării, creștinul poate face uneori mult mai mult pentru Domnul decât atunci când este angajat în slujirea activă.

Fiind pentru ei o pildă de viețuire creștină, Pavel îndreaptă atenția filipenilor spre Hristos, care, „măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.” – Faptele apostolilor, p. 479-481

Filipenii au fost pe bună dreptate tulburați când au auzit de în­tem­nițarea lui Pavel. Acum lucrarea lui era puternic limitată. Nu putea călători. Nu putea predica. Nu putea vizita sinagogi și să-i învețe pe oameni despre Isus ca Mesia. Nu mai putea întemeia biserici. Filipenii l-au trimis pe Epafrodit să afle care era starea apostolului, să-l încurajeze și să se asigure că nevoile lui fizice erau împlinite.

3. Potrivit Filipeni 1:12-18, cum percepea Pavel întemnițarea sa? Ce lecții putem învăța din atitudinea lui, în ciuda situației în care se afla?

Mesajul pe care Pavel l-a trimis înapoi prin Epafrodit trebuie să-ifi surprins pe filipeni. Pavel își privea împrejurările cu alți ochi. Discer­nământul său spiritual l-a făcut să vadă întemnițarea ca pe un lucru bun. Împrejurările în care se afla nu i-au împiedicat deloc lucrarea, ci „mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei” (Filipeni 1:12). Acolo unde alții vedeau doar lanțuri și zăbrele, Pavel vedea în soldații romani potențiale suflete pentru împărăția lui Dumnezeu. De asemenea, el a observat că întemnițarea sa i-a încurajat profund pe alți credincioși să fie mai activi și mai hotărâți în răspândirea Evangheliei, vorbind cu îndrăzneală despre Hristos, fără teamă de consecințe.

Poate fi greu de imaginat, dar unii chiar s-au gândit să profite de pe urma întemnițării lui Pavel. Se pare că unii credeau că, datorită lipsei lui, ei și predicarea lor aveau să primească mai multă atenție. Ce exemplu puternic, dar trist, de egoism omenesc – chiar în cadrul bisericii! Așa cum a spus Ieremia cu mult timp înaintea lui Pavel, „inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9). Din fericire, în schimb, unii lucrători credincioși au devenit și ei mai zeloși în răspândirea Evangheliei. Îl iubeau atât de mult pe Pavel încât suferința pe care l-au văzut îndurând-o pentru credința lui i-a determinat să aibă mai multă încredere în Hristos și i-a impulsionat să fie și mai activi pentru Domnul. Le-a dat putere să meargă acolo unde înainte le era frică să meargă; i-a împins să vorbească în situații în care înainte tăceau; a făcut ca și mai mulți oameni să-L accepte pe Hristos și să răspândească Evanghelia mântuirii.

Ce lecție ai învățat din acele experiențe care, deși au fost indiscutabil negative, au avut și unele beneficii? Chiar și atunci când beneficiul nu este evident, cum putem învăța să ne încredem în Dumnezeu indiferent de situație?

Comentariu EGW

Noi ar trebui să ne rugăm mult. Revărsarea Duhului lui Dumnezeu a venit ca răspuns la rugăciunea stăruitoare. Dar rețineți acest fapt referitor la ucenici. Raportul sfânt spune despre ei că „erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt” (Faptele 2:1-4).

Nu erau adunați să discute despre bârfe picante. Nu căutau să expună fiecare pată pe care o puteau găsi pe caracterul unui frate. Își simțeau nevoia spirituală și Îl implorau pe Domnul să le dea sfânta ungere care să-i ajute să-și depășească propriile slăbiciuni și să-i pregătească pentru lucrarea de a-i aduce pe alții la mântuire. Se rugau cu o stăruință intensă ca dragostea lui Hristos să fie revărsată în inimile lor.

Aceasta este marea noastră nevoie astăzi, în fiecare biserică din țara noastră. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (sau: zidire) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17). Ceea ce era inacceptabil în caracter este purificat din suflet prin dragostea lui Isus. Orice fel de egoism este alungat, orice invidie, orice vorbire de rău sunt dezrădăcinate și în inimă are loc o transformare radicală. „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege” (Galateni 5:22,23). „Și roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace” (Iacov 3:18).

Pavel spune că „în ce privește legea” – în ce privește faptele exterioare – el era „fără prihană”, dar când a înțeles caracterul spiritual al legii, când s-a uitat în oglinda sfântă, s-a văzut pe sine păcătos. Judecat după un standard omenesc, se abținuse de la păcat, dar, când a privit în profunzimile Legii lui Dumnezeu și s-a văzut așa cum îl vedea Dumnezeu, s-a plecat umilit și și-a mărturisit vina. – Ye Shall Receive Power, p. 289

Fraţilor din Corint, Pavel le scria: „Pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?” Minţii stăpânite de invidie şi de luptă îi este imposibil să înţeleagă profundele adevăruri spirituale ale Cuvântului lui Dumnezeu. „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie, şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte.” Noi nu putem înţelege sau aprecia corect revelaţia divină fără ajutorul aceluiaşi Duh prin care a fost dat Cuvântul.

Cei care sunt desemnaţi să apere interesele spirituale ale bisericii trebuie să fie atenţi să ofere un exemplu bun, să nu dea ocazie pentru invidie, gelozie sau suspiciune, manifestând întotdeauna acelaşi spirit de iubire, de respect şi de amabilitate pe care doresc să-l încurajeze în fraţii lor. Trebuie să se dea ascultare în mod stăruitor sfaturilor Cuvântului lui Dumnezeu. Orice manifestare de ostilitate sau orice lipsă de amabilitate trebuie să fie ţinută sub control; orice rădăcină de duşmănie trebuie îndepărtată. Când apar tulburări între fraţi, trebuie să fie urmată cu stricteţe regula dată de Mântuitorul. Trebuie să fie făcute toate eforturile posibile pentru a se realiza reconcilierea, dar, dacă cei implicaţi persistă cu încăpăţânare să rămână în conflict, ei trebuie să fie suspendaţi până când se vor putea armoniza. – Mărturii, vol. 5, p. 241

Cu colosenii, Pavel are un alt tip de relație decât cu filipenii. Colosenii „nu [i]-au văzut fața în trup” (Coloseni 2:1), dar Pavel îi asigură și pe ei că Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru ei și că se roagă pentru ei.

4. Pentru care trei lucruri Îi mulțumește Pavel lui Dumnezeu în Coloseni 1:3-8?

Pavel reunește trei virtuți pe care le menționează și în alte locuri: cre­dința, speranța și dragostea (vezi 1 Corinteni 13:13; 1 Tesaloniceni 1:3; 5:8). De remarcat că Pavel nu îi laudă pe coloseni pentru aceste lucruri. El Îi mulțumește Tatălui pentru acestea, deoarece, așa cum spune Iacov, ele sunt printre darurile bune și desăvârșite pe care le primim de la El (Iacov 1:17). Când vedem dragostea pe care Dumnezeu o are pentru noi, suntem conduși la credința în Hristos (Efeseni 2:4-8) și primim speranța cerului. Petru o descrie ca „o moștenire nestricăcioasă și neîntinată și care nu se poate veșteji, păstrată în ceruri pentru” noi (1 Petru 1:4).

Pavel subliniază și că Evanghelia este demnă de încredere deoarece se bazează pe „cuvântul adevărului”. Aceasta este o expresie pe care Pavelo folosește în alte locuri cu referire la cuvântul inspirat al lui Dumnezeu (vezi 2 Corinteni 6:7; 2 Timotei 2:15). Spre deosebire de „cuvântul oamenilor”, acesta „lucrează”, este eficient în cei care cred (1 Tesaloniceni 2:13 ) și împlinește voia lui Dumnezeu (Isaia 55:11). Astfel, atunci când este proclamată Evanghelia, puterea lui Dumnezeu se manifestă prin lucrarea Duhului Sfânt în inima ascultătorilor, iar oamenii răspund. Evanghelia însăși are roade pentru că este „Cuvântul vieții” (Filipeni 2:16).

Este uimitor că Evanghelia s-a răspândit într-un timp atât de scurt. La aproximativ 30 de ani de la învierea lui Hristos, Pavel afirma că Evanghelia se răspândise „în toată lumea” (Coloseni 1:6). Apoi în același capitol, el spune că „a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer” (Coloseni 1:23). Rețeaua vastă de drumuri romane a făcut posibile comunicarea și călătoriile rapide, modalități în care epistolele lui Pavel au putut circula la scară atât de largă și atât de repede. Dar puterea lui Dumnezeu acționând prin cuvânt este cea care naște în om viața spirituală (Iacov 1:18; 1 Petru 1:23), făcând din el o ființă nouă în Hristos (2 Corinteni 5:17 ).

În Coloseni 1:5, Pavel scrie despre „nădejd[ea] care vă așteaptă în ceruri”. Cum înțelegi această speranță și de ce ți se aplică ție personal, deși nu o meriți?

Comentariu EGW

Experiența apostolului Pavel la întâlnirea sa cu filozofii din Atena reprezintă o lecție pentru noi. Prezentând Evanghelia înaintea adunării din Areopag, Pavel a întâmpinat cu logică logica, știința, cu știință, filozofia, cu filozofie. Cei mai înțelepți ascultători ai săi au fost uimiți și reduși la tăcere. Cuvintele sale nu admiteau replică. Dar efortul acesta a adus puține roade. Puțini au fost convinși să accepte Evanghelia. Din acel moment, Pavel a adoptat o manieră diferită de lucru. El a evitat argumentele sofisticate și expunerile teoretice și i-a îndreptat pe oameni cu simplitate, către Hristos ca Mântuitor al păcătoșilor. Scriindu-le corintenilor despre lucrarea lui printre ei, a zis: „Cât despre mine, fraților, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înțelepciune strălucită. Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos, și pe El răstignit. … Și învățătura mea și propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înțelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul și de putere, pentru ca credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:1-5). Și iarăși, în scrisoarea sa către romani, spune: „Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Hristos, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului” (Romani 1:16).

Cei care lucrează pentru clasele sociale superioare să se poarte cu demnitate, amintindu-și că tovarășii lor sunt îngerii. Vistieria minții și a inimii lor să fie plină de „stă scris”. Expuneți în sala memoriei cuvintele prețioase ale lui Hristos. Ele trebuie prețuite cu mult mai mult decât aurul sau argintul. …

Se vor face minuni prin convertiri sincere, minuni pe care acum nu le bănuim. Cei mai mari oameni de pe pământ nu se află dincolo de puterea unui Dumnezeu făcător de minuni. Dacă aceia care sunt împreună-lucrători cu El își vor face datoria cu credincioșie și curaj, Dumnezeu va converti oameni care ocupă locuri de răspundere, oameni cu influență și intelect strălucit. Prin puterea Duhului Sfânt, mulți vor fi conduși să accepte principiile divine. …

Convertiți la Hristos, mulți vor deveni unelte în mâna lui Dumnezeu pentru a lucra pentru alții din aceeași clasă socială. Ei vor simți că li s-a oferit harul de a le vesti Evanghelia acelora care și-au făcut din această lume un scop unic. Timp și bani vor fi consacrați lui Dumnezeu, talent și influență vor fi devotate lucrării de câștigare de vieți pentru Hristos.

Numai veșnicia va descoperi ce s-a realizat prin acest tip de lucrare – câte suflete doborâte de îndoieli și obosite de lumesc și neliniște au fost aduse la Marele Restaurator, care dorește mult să-i mântuiască în chip desăvârșit pe toți cei care vin la El. Hristos este un Mântuitor înviat din morți și sub aripile Lui este vindecare. – Divina vindecare, p. 214-216

5. Ce cere Pavel în rugăciunea din Coloseni 1:9-12?

Pavel se roagă ca destinatarii scrisorii lui să se umple „de cunoașterea voii Lui” (EDCR) și o descrie drept „înțelepciune și pricepere duhovnicească” (Coloseni 1:9). Înțelepciunea începe, mai presus de toate, cu încredere deplină în Dumnezeu, cu dorința de a face voia Sa (Ioan 7:17) și cu renunțarea la a ne baza pe propria noastră înțelegere (Proverbele 3:5). Totuși, apare adesea întrebarea: „Care este voia lui Dumnezeu pentru mine în această situație?” Iată patru principale surse de cunoaștere a voii lui Dumnezeu, atunci când o căutăm cu rugăciune: (1) Cea mai importantă sursă de înțelepciune este Biblia însăși. „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea” (Psalmii 119:105). (2) Dumnezeu ne-a oferit o sursă de înțelepciune specială pentru vremurile din urmă prin Spiritul Profetic (Apocalipsa 12:17; Apocalipsa 19:10), așa cum s-a manifestat în scrierile lui Ellen White. Biblia ne încurajează: „Încredeți-vă în Domnul Dumnezeul vostru și veți fi întăriți; încredeți-vă în prorocii Lui, și veți izbuti!” (2 Cronici 20:20). (3) Voia și călăuzirea lui Dumnezeu pot fi cunoscute și prin circumstanțe providențiale, când Îi cerem să deschidă sau să închidă uși (vezi Coloseni 4:3). (4) Duhul Sfânt ne îndrumă odată ce am învățat să Îi recunoaștem vocea: „Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: «Iată drumul, mergeți pe el!», când veți voi să vă mai abateți la dreapta sau la stânga” (Isaia 30:21).

Pavel se roagă ca frații din Colose să umble „demni de Domnul” (Coloseni 1:10, BTF). Desigur, nimeni nu este „demn” prin natura lui, dar Dumnezeu ne consideră demni prin harul Său și ne cheamă să trăim în conformitate cu această înaltă chemare (Efeseni 4:1; 1 Tesaloniceni 2:12). Pavel folosește verbul „a umbla” de încă trei ori numai în această epistolă (Coloseni 2:6; Coloseni 3:7; Coloseni 4:5, BTF). Înseamnă a trăi și a acționa în conformitate cu legea lui Dumnezeu (Exodul 18:20), ceea ce este posibil doar prin lucrarea Duhului Sfânt (Ezechiel 36:27).

De asemenea, Pavel se roagă ca viața lor (și a noastră) să îi facă „plăcuți în orice lucru” Domnului, după care enumeră mai multe modalități de a face acest lucru: „aducând roade în tot felul de fapte bune” (Coloseni 1:9,10), „crescând în cunoștința lui Dumnezeu” (Coloseni 1:10) și, în cele din urmă, „mulțumind Tatălui” (Coloseni 1:12).

Dacă te-ar întreba cineva: „De unde știi că Dumnezeu te conduce într-o direcție sau alta?” cum ai răspunde și de ce?

Comentariu EGW

Marele apostol Pavel a fost ferm acolo unde datoria și principiile erau în joc, dar curtoazia era o trăsătură pronunțată a caracterului său, iar acest lucru i-a oferit acces la cea mai înaltă clasă a societății. Pavel nu s-a îndoit niciodată de capacitatea lui Dumnezeu sau de dorința Lui de a-i da harul de care avea nevoie pentru a trăi o viață de creștin. ... Creștinul nu trăiește sub un nor de îndoială, bâjbâind în ceața și întunericul incertitudinii, plângându-se de greutăți și încercări. Un glas de bucurie, plin de puterea speranței și de curaj, răzbate până în zilele noastre. Pavel a avut o experiență religioasă sănătoasă. Dragostea lui Hristos a fost marea sa temă și puterea constrângătoare care l-a condus.

Când se află în cele mai descurajatoare împrejurări, care ar fi avut o influență deprimantă asupra celor care sunt doar pe jumătate creștini, el este tare cu inima, plin de curaj, speranță și bucurie. ... Aceeași speranță și veselie se observă și atunci când se află pe puntea navei, în mijlocul furtunii care urlă și când vasul urmează să se sfărâme. El îi dă ordine comandantului navei și păstrează viețile tuturor celor aflați la bord. Deși prizonier, el este de fapt căpitanul navei, cel mai liber și mai fericit om de la bord. ...

Când s-a aflat în fața regilor și demnitarilor pământului, care îi țineau viața în mâini, nu a tremurat, pentru că el își pusese viața în mâna lui Dumnezeu și viața lui era ascunsă în Hristos. Prin curtoazia sa, a înmuiat inimile acestor oameni aflați la putere, oameni cu un temperament aprig, răi și corupți în inimă și în viață. ... Corectitudinea comportamentului și harul adevăratei politeți i-au marcat toată conduita. Când și-a întins mâna, așa cum obișnuia să facă atunci când vorbea, lanțurile zăngănitoare nu l-au făcut să-i fie rușine sau jenă. Le-a considerat ca pe niște însemne de onoare și s-a bucurat că putea suferi pentru cuvântul lui Dumnezeu și mărturia lui Isus Hristos. ... Raționamentul său a fost atât de clar și convingător încât l-a făcut pe regele desfrânat să tremure. ... Harul, ca un înger al milei, își face vocea auzită dulce și clar, repetând istoria crucii, dragostea de neegalat a lui Isus. – Conflict and Courage, p. 352

Pavel știa că biruințele creștine cele mai înalte pot fi ajunse numai prin multă rugăciune și continuă veghere, lucru pe care el căuta să-l întipărească în mintea lor. Dar el mai știa, de asemenea, că în Hristos Cel răstignit, li se punea la îndemână o putere îndestulătoare pentrua converti sufletul și putere dumnezeiască potrivită pentru a-i face în stare să țină piept oricărei ispitiri la rău. Având credința în Dumnezeu drept armură și Cuvântul Său drept armă de luptă, ei aveau să fie îndestulați cu o putere lăuntrică ce avea să-i facă în stare să respingă atacurile vrăjmașului. – Faptele apostolilor, p. 307

„Mulți sunt incapabili să facă planuri hotărâte pentru viitor. Viața lor nu este așezată. Ei nu pot vedea rezultatul demersurilor și aceasta îi umple adesea de neliniște și îi agită. Să ne amintim că viața copiilor lui Dumnezeu în această lume este o viață de peregrin! Nu avem înțelepciunea să ne planificăm propriile vieți. Nu este treaba noastră să ne modelăm viitorul. «Prin credință Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-l ia ca moștenire, a ascultat și a plecat fără să știe unde se ducea» (Evrei 11:8).

În viața Sa pe pământ, Hristos nu a făcut niciun plan pentru Sine. A acceptat planurile lui Dumnezeu pentru El, iar Tatăl Își dezvăluia planurile zi după zi. Tot așa ar trebui să depindem și noi de Dumnezeu, pentru ca viața noastră să poată fi lucrarea simplă a voinței Sale. În măsura în care Îi încredințăm Lui căile noastre, El ne va îndruma pașii.

Prea mulți, făcând planuri pentru un viitor strălucit, ajung la un eșec total. Lăsați-L pe Dumnezeu să facă planuri pentru voi! Asemenea unui copilaș, aveți încredere în călăuzirea Lui, care «va păzi pașii preaiubiților Lui» (1 Samuel 2:9). Dumnezeu nu-Și conduce niciodată copiii altfel decât ar alege ei înșiși să fie conduși, dacă ar putea vedea sfârșitul de la început și dacă ar zări gloria planului pe care îl împlinesc în calitate de colaboratori cu El” (Ellen G. White, Divina vindecare, p. 478, 479).

Zilnic:
1 Samuel 20
1 Samuel 21
1 Samuel 22
1 Samuel 23
1 Samuel 24
1 Samuel 25
1 Samuel 26
Ellen G. White, Dietă și hrană, cap. 1, „De ce atâta lumină asupra reformei sanitare” – „Exemplul lui Daniel”

1. În ce zi de ospăț locul lui David era gol?

2. Unde i-a spus prorocul Gad lui David să nu stea?

3. Ce i-a cerut Saul lui David să jure?

4. Înaintea cui avea preț viața lui Saul?

5. În ce nu se va amesteca Dumnezeul naturii?