Primul înger şi creaţiunea

Este foarte probabil că ați auzit adeseori vorbindu-se despre 1844, anul în care mileriții au experimentat Marea Dezamăgire. Dar știați că multe alte evenimente s-au întâmplat în anul respectiv? De fapt, cineva a scris un set de trei volume despre mișcările științifice, sociale, politice și religioase din jurul anului 1844.

Unul dintre cele mai semnificative lucruri care s-au întâmplat în 1844 a fost completarea primei variante a manuscrisului cărții Originea speciilor, de Charles Darwin. Înainte de Darwin, în general, cercetătorii credeau în Biblie. Însă teoria lui Darwin a exercitat o influență din ce în ce mai mare. Cu trecerea anilor, mai mulți și tot mai mulți oameni au început să pună la îndoială învățătura Bibliei cu privire la crearea lumii de către Dumnezeu în șase zile literale.

Timpul apariției acestor teorii nu a fost accidental. De ce Satana a iscat un astfel de subiect chiar acum, la sfârșitul timpului? Un indiciu îl găsim în mesajul primului înger:

Apocalipsa 14:7 – „El zicea cu glas tare: «Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui, și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!»”

La jumătatea secolului al XIX-lea, poporul lui Dumnezeu a început să proclame în lume întreita solie îngerească. Evanghelia veșnică anunțată în solia primului înger include o chemare la închinare înaintea Creatorului în ziua pe care El a sfințit-o. Oricine ținea seama de avertismentul acesta era protejat de puterea înșelătoare a teoriei evoluției, emisă de Darwin, care chiar atunci era prezentată lumii.

„Sabatul, ca monument de aducere aminte a puterii creatoare a lui Dumnezeu, arată spre El ca Făcător al cerului și al pământului. De aceea, el este un martor permanent al existenței Sale și un amintitor al măreției Lui, al înțelepciunii și al iubirii Lui. Dacă Sabatul ar fi fost întotdeauna păstrat cu sfințenie, n-ar fi existat niciodată niciun necredincios sau idolatru.” – Patriarhi și profeți, p. 336

Satana știe că puterea adevăratei păziri a Sabatului îl va proteja pe poporul lui Dumnezeu de înșelăciune; deci, în aceste ultime zile, a atacat în forță istoria biblică a săptămânii Creațiunii, care este fundamentul obligativității închinării la Dumnezeu, Creatorul nostru, în a șaptea zi. Știați că Biblia a prezis că, la sfârșitul timpului, oamenii vor alege să nu creadă în Dumnezeu și în Creațiune? Și că vor crede, în schimb, în evoluție?

2 Petru 3:3,5,6 – „Înainte de toate, să știți că în zilele din urmă vor veni batjocoritori. (...) Căci înadins se fac că nu știu că odinioară erau ceruri și un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă și cu ajutorul apei și că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă.”

Observați cum oamenii din zilele de pe urmă nu cred că Dumnezeu a adus la existență lumea prin cuvânt. Ei nu cred nici că a existat un potop. Aceasta este o profeție uimitoare. Cu numai două sute de ani în urmă ar fi fost greu de crezut sau de imaginat că atât de mulți oameni și chiar un număr larg de creștini declarați vor proclama în mod deschis respingerea Bibliei. Ei nu au luat în seamă avertizarea solemnă a lui Isus.

Matei 24:4 – „Băgați de seamă să nu vă înșele cineva.”
2 Petru 3:17 – „... păziți-vă, ca nu cumva să vă lăsați târâți de rătăcirea acestor nelegiuiți și să vă pierdeți tăria.”

Să nu repetăm și noi greșeala lor fatală. Să respectăm și să sfințim mereu Sabatul zilei a șaptea într-un mod în care să aducem slavă lui Dumnezeu și să-I permitem Lui să ne protejeze de rătăcirea celui rău. (Vedeți „Întrebări pentru reflecție”, Secțiunea I.)

1. Cum aleg oamenii, asemenea batjocoritorilor din 2 Petru 3:3-6, să nu creadă în Dumnezeu și în Creațiune? Romani 1:20-25

2. Citiți primul paragraf din Tragedia veacurilor, p. 583 („Respingând adevărul...”). Apoi, explicați cum se aplică gândurile din paragraf teoriei evoluției.

Există multe motive bune pentru care să ne amintim de faptul că Dumnezeu a făcut lumea noastră în numai șase zile. Un motiv este că istoria Creațiunii ne ajută să înțelegem o parte importantă a planului mântuirii: cum ne re-creează Dumnezeu după chipul Său.

Uneori se pare că viața este o încâlceală de probleme complicate. Totuși, când ne gândim la complexitatea unei singure celule, a unui organ, a unui căluț-de-mare sau a unui fluture, deodată viața noastră pare foarte simplă. Iar când ne gândim cum Dumnezeu a luat o planetă goală și a umplut-o de viață doar prin cuvânt, atunci și slăbiciunile sau cele mai proaste înclinații ale caracterului nostru par ceva ce Dumnezeu poate sigur să rezolve. Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu poate crea lumină prin cuvânt și o face să strălucească din întuneric, noi putem fi încrezători că El poate să transforme complet chiar și cele mai întunecate părți ale vieții noastre.

2 Corinteni 4:6 – „Căci Dumnezeu, care a zis: «Să lumineze lumina din întuneric», ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos.”

Observați cum Dumnezeu „poruncește” să răsară lumina din întuneric.

Psalmii 33:6,9 – „Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului. (...) Căci El zice, și se face; poruncește, și ce poruncește ia ființă.”

Prin puterea infinită a Cuvântului Său, Dumnezeu este capabil să creeze instantaneu tot ceea ce El dorește. Iar puterea Lui creatoare nu este limitată la lucrurile materiale. Biblia spune că Dumnezeu, în mod miraculos, schimbă o inimă rea cu una bună. O face prin puterea Cuvântului Său.

Ezechiel 36:26 – „Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne.”

Istoria Creațiunii ne mai ajută să înțelegem și că Dumnezeu ne salvează din păcat. Putem noi să primim o inimă curată doar prin eforturi proprii, bazate pe propria putere, pentru a păcătui din ce în ce mai puțin? Nu. Singura soluție este la Dumnezeu, care ia inima de piatră și ne dă o inimă nouă, care este doritoare și capabilă să asculte de legea Sa.

Romani 8:7 – „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună.”
Psalmii 51:10 – „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic!”
2 Corinteni 5:17 – „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”

Vestea bună este că Dumnezeu nu are nevoie de mai mult timp pentru a ne re-crea ca pe o nouă făptură, decât are nevoie ca să facă o pasăre sau niște stele. El este capabil să facă instantaneu lucrul acesta. El doar așteaptă predarea noastră. Isus vine curând și vrea ca noi să fim gata. Noi dorim să fim găsiți fără pată la judecată.

2 Petru 3:14 – „De aceea, preaiubiților, fiindcă așteptați aceste lucruri, siliți-vă să fiți găsiți înaintea Lui fără prihană, fără vină și în pace.”

Nu putem singuri să devenim fără pată. Deci să ne încredem cu totul în puterea lui Dumnezeu, ca El să ne schimbe inima și să fim gata să ne predăm Lui, complet, pe noi înșine. (Vedeți „Întrebări pentru reflecție”, Secțiunea II.)

3. Citiți Geneza 1:1 și Psalmii 51:10. Ce cuvinte sunt asemănătoare în ambele versete? Pocăința implică o creațiune? Sau seamănă mai degrabă cu rearanjarea mobilei într-o cameră?

4. Există vreo limită a puterii lui Dumnezeu de a ne sfinți? Iuda 24,25; Efeseni 3:14-21 Care este scopul lui Dumnezeu pentru noi? 1 Tesaloniceni 5:23

5. Sfințirea nu este ceva care se întâmplă deodată. De fapt, ea este lucrarea unei vieți. De ce durează atâta, având în vedere că Dumnezeu are putere nelimitată? 2 Corinteni 3:18; Iacov 4:4-10

Mesajul primului înger este o chemare la închinare înaintea lui Dumnezeu. Ni se dă și motivul: El este Creatorul. De aceea, El este îndreptățit să primească închinare și ascultare. „Închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul”, spune solia.

Deși istoria biblică este precisă, mulți oameni aleg să nu creadă că Dumnezeu a creat lumea în șase zile. În timp ce Dumnezeu le dă libertate oamenilor să creadă ce vor, ei nu au o scuză pentru necredință. Vă amintiți ce spune 2 Petru 3:5? Ei „înadins se fac că nu știu” că Dumnezeu a făcut lumea prin cuvânt.

Este ceva în noi care nu vrea să creadă în Dumnezeu. În mod firesc, nouă nu ne place ideea de a-I da socoteală lui Dumnezeu la judecată. De aceea, multor oameni le place doctrina lui Darwin și refuză să țină seama de dovezile care-i stau împotrivă.

Dacă nu luăm în considerare relatarea biblică, nu putem avea decât presupuneri despre originea lumii noastre, bazate pe interpretarea fosilelor, a straturilor sedimentare și pe genetică. În definitiv, nimeni nu a fost acolo atunci când lumea a luat ființă. Deci, un creaționist se poate contrazice toată ziua cu un evoluționist și „nu va ajunge nicăieri” atâta timp cât evoluționistul nu agreează ideea existenței lui Dumnezeu.

De fapt, evoluționiștii nu simt nevoia de mai multe dovezi geologice, cosmice sau genetice despre Creațiune. Aceste lucruri sunt importante, dar deja există destule dovezi de felul acesta.

Romani 1:20 – „În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți.”

Există totuși o altfel de mărturie despre Creațiune, de care este cu adevărat nevoie. Are legătură directă cu prima solie îngerească. Și este de necombătut. Primul înger ne spune să ne temem de Dumnezeu și să-I dăm glorie. Cum Îi dăm glorie lui Dumnezeu? Isus a spus:

Matei 5:16 – „Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.”

Prietenul vostru evoluționist nu-și poate imagina cum Dumnezeu a schimbat uscatul într-un peisaj frumos în a treia zi a Creațiunii. Dar dacă ar vedea cum Dumnezeu vă transformă din persoane egoiste în persoane iubitoare, atrăgătoare? El nu-și poate imagina cum Dumnezeu ar putea crea, cu un cuvânt, animalele și stelele. Dar dacă ar putea vedea puterea Cuvântului lui Dumnezeu creând în voi o inimă curată? Dacă ar putea vedea puterea lui Dumnezeu care vă face să fiți răbdători când sunteți provocați și care vă face inocenți atunci când sunteți ispitiți să păcătuiți?

„Un creștin amabil și curtenitor este cel mai puternic argument care poate fi adus în favoarea creștinismului.” – Reflecting Christ, p. 30

Sfatul lui Petru pentru soțiile care au soți necredincioși ne ajută să înțelegem puterea tăcută a unei vieți creștine.

1 Petru 3:1 – „Tot astfel, nevestelor, fiți supuse și voi bărbaților voștri; pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câștigați fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor.”

Viața unui creștin real dă o mărturie de necontestat în favoarea a trei adevăruri solide:
1) Că Dumnezeu există.
2) Că Dumnezeu este iubitor, amabil, iertător și neegoist.
3) Că Dumnezeu, întrucât are puterea miraculoasă de a schimba o inimă păcătoasă, are îndeajuns de multă putere pentru a crea lumea.

Oamenii pot încă alege deliberat necredința. Dar nu vor putea nega realitatea schimbării miraculoase a unei vieți. Veți ajuta și voi la proclamarea mesajului primului înger, lăsând ca Dumnezeu să vă schimbe inima? Atunci, lumina voastră va lumina înaintea oamenilor și îi va conduce pe alții să-L glorifice pe Dumnezeu. (Vedeți „Întrebări pentru reflecție”, Secțiunea III.)

6. Cum ajută denumirea bisericii noastre la predicarea mesajului primului înger?

7. De ce un creștin amabil și curtenitor este cel mai puternic argument adus în favoarea creștinismului? 2 Timotei 3:1,5

De ce Biblia pare plictisitoare

Am aflat din cercetările mele că tinerii adventiști obișnuiți petrec lunar de 25 de ori mai mult timp la televizor sau cu jocurile video decât pentru activități devoționale. Cu alte cuvinte, 25 de ore de divertisment pentru fiecare oră de studiere a Bibliei. Numerele ar fi și mai sumbre dacă am lua în considerare și alte mijloace media. Cum am ajuns în situația aceasta?

Mulți oameni au găsit că Biblia este neinteresantă. În timp ce există o anumită subiectivitate a experienței fiecăruia, totuși, dacă suntem obiectivi, Biblia este preocuparea cea mai interesantă posibil. Ea ni-L revelează pe Creator și explică drama cosmică ce se desfășoară în jurul nostru. Nu numai că definește realitatea, dar ne dă și nouă speranță, în ciuda stării noastre decăzute. Cum putem să considerăm plictisitoare cea mai citită carte din istorie? De ce nu studiem cu aviditate această carte pe care milioane de oameni, de-a lungul istoriei, au petrecut ani explorând-o?

Răspunsul se află în studiul făcut de Kaiser Family Foundation, în 2010. Ei au descoperit că, cu cât consumi media mai mult, cu atât ești mai plictisit și mai nefericit. Am fost dependent de băutura carbogazoasă Mountain Dew. Pur și simplu consumam Mountain Dew la micul dejun. Dar, după 45 de minute în care organismul meu era invadat de un potop de zahăr și de cofeină, eram lăsat cu mai puțină energie decât dacă nu aș fi consumat niciodată drogul acesta. La fel se întâmplă și cu stimularea pe care o produce media, care este un potop de senzații tari, dar care te lasă gol, neîmplinit și nefericit.

Dar cel mai trist lucru era că hrana adevărată își pierduse gustul pentru mine. Gândul de a consuma un măr după ce beam Mountain Dew, sau, chiar mai rău, un bol de broccoli gătiți la aburi, era complet neatrăgător. Amintiți- vă: mai multă media – mai multă plictiseală.

Acum înțeleg de ce citeam atât de puțin Biblia când eram cufundat în media și în divertisment. Cuvintele Bibliei sunt, obiectiv vorbind, „mai dulci decât mierea în gura mea!” (Psalmii 119:103). Biblia ne arată că „sătulul calcă în picioare fagurul de miere” (Proverbele 27:7).

Ca societate, ne-am umplut de hrana proastă a lecturilor, filmelor, jocurilor, muzicii, sporturilor și comunicării electronice fără limite. În consecință, pâinea vieții, acum devenită neinteresantă, rămâne neconsumată.

Pot să depun mărturie că viața pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru noi este extraordinar de plăcută. Renunțând la distracția lumească și devotându-mi viața slujirii lui Dumnezeu, am găsit mult mai multă bucurie, sens, pace, fericire și împlinire decât am găsit în lume. Înțelegerea într- o oarecare măsură a modului de funcționare a creierului m-a ajutat să îmi lărgesc orizontul cunoașterii.

Centrii plăcerii din creier sunt legați de nucleii accumbens. Ei au un rol fundamental în circuitul motivațional cu care Dumnezeu ne-a înzestrat pentru a ne stimula să facem lucruri bune. Atunci când lobul frontal abundă în activitate – de exemplu, prin practicarea altruismului, exercitarea autocontrolului, rezolvarea unei probleme sau conectarea cu Dumnezeu prin rugăciune – el declanșează nucleii accumbens, circuitul motivațional se activează, iar noi simțim plăcere.

Numeroase substanțe chimice și comportamente (droguri, alcool, nicotină, pornografie, shopping, jocuri, hrană nesănătoasă, jocuri de noroc) produc o vărsare de dopamină, activând circuitul plăcerii și păcălind creierul că am realizat ceva măreț. Din nefericire, activitățile normale, care ne făceau plăcere odată, nu ne mai satisfac, iar adicția pune stăpânire pe noi atunci când creierul devine dependent de creșterea continuă a nivelului de dopamină indusă artificial. Într-un studiu, șobolanilor li s-a dat posibilitatea să acționeze o pârghie care le producea un semnal electric direct în nucleul accumbens, rezultând o resimțire a plăcerii. A fost tragic ce s-a observat apoi. Șobolanii aceștia au încetat să-și mănânce hrana și apăsau mereu pe maneta aceea. După un timp, au ajuns la un pas de moarte.

Aceasta este exact ceea ce îi facem vieții noastre spirituale. Am găsit diferite căi de a ne procura o doză de plăcere. Rețeaua Facebook, e-mail-urile, mesajele – chiar și atunci când sunt nevinovate din punct de vedere moral – ne oferă plăcere și ne distrag de la datoriile noastre spirituale. Muzica și filmele ne oferă plăcere și ne consumă atenția. Iar jocurile și pornografia au înrobit milioane de oameni. Am abandonat hrana noastră și ne aflăm pe marginea mormântului. Oamenii de știință numesc această situație „capcana plăcerii”. Săptămâna viitoare vom afla cum să scăpăm din capcana plăcerii.

Mângâierea creaționiștilor

Dumnezeu a imprimat chipul Său pe fiecare lucrare a mâinilor Sale. În fiecare părticică a naturii, noi vedem mărturia puterii Sale mărețe. Câmpiile cu grânele unduind lasă capul în jos în semn de recunoaștere a lui Dumnezeu, care îi dă omului pâinea la timpul potrivit. Copacii, care se îndoaie sub povara prețioaselor fructe, aduc o dovadă de netăgăduit a dragostei bunului Creator.

Fiecare copac și arbust declară cum lucrează infinita putere. Pe fiecare fir de iarbă este scris numele lui Dumnezeu. Bobocii care se deschid și florile care înfloresc, cu culorile lor variate, întrecând până și măreția lui Solomon, arată măiestria divinului Artist. Animalele împrăștiate peste munți și dealuri, toate distingându-se una de alta, exprimă minunile Făcătorului lor și declară că El este Dumnezeu cu adevărat.

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu, și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui. O zi istorisește alteia acest lucru, o noapte dă de știre alteia despre el. Și aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit.” Cine poate privi minunățiile lui Dumnezeu de pe cerul înstelat și totuși să nege că o Putere infinită le-a dat acestor bijuterii cerești strălucitoare locul lor în spațiu și le ține acolo prin brațul Său omnipotent? Dumnezeu a lăsat proprii Săi martori pe firmamentul cerului și pretutindeni în natură.

Se povestește că un astronom avea un prieten care nega existența lui Dumnezeu. Pentru a-i arăta deșertăciunea necredinței lui, astronomul a obținut un glob cu cerul înstelat și l-a pus în camera unde erau ei. Văzând globul, prietenul său a întrebat de unde a căpătat un glob atât de frumos și cine l-a confecționat.

— Nu a fost confecționat, a răspuns astronomul. A venit la existență de la sine.
— Precis glumești, a spus prietenul lui. Imposibil! Astronomul i-a răspuns:
— Dragă prietene, tu nu crezi că acest mic glob ar avea vreo șansă să se genereze singur în nicio împrejurare, dar totuși susții că stelele, a căror reprezentare inferioară este globul acesta, au venit la existență fără proiectarea unui Maestru.

Luând seama la acest mod de gândire logic, ateul a văzut și a recunoscut absurditatea poziției sale. „Nebunul zice în inima lui: «Nu este Dumnezeu! »”, dar nu poate da nicio dovadă care să susțină declarația sa; el poate doar să ia poziția unui contestatar al acțiunilor atotînțeleptului Dumnezeu. Ateismul nu poate trimite nicio rază de speranță către mormânt. Nu poate reține crima și nici nu poate anima energiile morale. Din contră, tinde mereu să degenereze rasa umană; conduce departe de puritate și de pace. O exemplificare a acestui lucru ne este dată în istoria Revoluției Franceze. Acea perioadă, când existența lui Dumnezeu era renegată și poruncile Sale erau abolite, a fost cel mai revoltător moment înregistrat de paginile istoriei omenești.

A fost vreodată vreun caz în care creștinul muribund să le fi lăsat prietenilor care îl asistau mărturia că el a fost înșelat și că, de fapt, nu există Dumnezeu, nici ceva real în religia lui Hristos? Însă câți dintre aceia care au îmbrăcat haina întunecată a ateismului au lăsat ca ea să le cadă înaintea mesagerului sumbru al morții? Putem să ne amintim de mulți oameni învățați care s-au semețit în necredință și au considerat- o o virtute, pentru a face paradă de necredința lor ori de câte ori au avut ocazia. Dar, atunci când moartea și-a pretins victima, ei au privit cu oroare spre viitorul întunecos, iar cuvintele lor înainte de moarte au fost: „Am încercat să cred că nu există Dumnezeu, nicio răsplată pentru cei credincioși, nicio pedeapsă pentru cei răi. Dar cât de în van a fost această încercare. Acum știu că voi întâlni blestemul unui suflet pierdut.” Sir Thomas Scott, în ultimele sale momente, a strigat: „Până în acest moment am crezut că nu a existat nici Dumnezeu, nici iad. Acum știu și simt că există ambele și că sunt sortit pieirii de către judecata dreaptă a lui Dumnezeu.”

Multe astfel de mărturii au fost făcute. Oamenii pot crede că au avut succes în distrugerea chipului lui Dumnezeu din mintea și inima lor, dar, când întâlnesc moartea rece, chipul lui Dumnezeu le apare și confesiunea este smulsă de pe buzele nedoritoare de a vorbi, pentru că s-au fălit cu convingeri de o viață, care acum s-au dovedit deziluzii. – The Youth’s Instructor, 24 decembrie 1896

Mergeți acum la patul de moarte al unui creștin... Dând mărturie despre ultimele zile ale lui Sir Davis Brewster, fiica sa a scris: „El Îi mulțumea lui Dumnezeu pentru simplitatea cărării mântuirii. Niciun argument elaborat, nicio realizare grea nu era necesară. A crede în Domnul Isus Hristos înseamnă viață. El a crezut în El și s-a bucurat de pace.” Ultimele cuvinte ale acestui mare om de știință au fost: „Viața a fost foarte luminoasă pentru mine și acum este strălucire și dincolo. Îl voi vedea pe Isus, care a creat toate lucrurile, care a făcut lumile. Îl voi vedea așa cum este. O, cât de luminoasă perspectivă! Mă simt într-o așa siguranță și sunt atât de mulțumit...”

Cel care Îl ia pe Hristos ca ghid al său va fi condus acasă în siguranță. Calea poate fi aspră și urcușul abrupt; pot fi capcane în stânga și în dreapta; este posibil să depunem multă trudă în călătorie. Când vom fi obosiți și doritori de repaus, poate că va fi nevoie să continuăm; când vom fi slăbiți, poate că va fi nevoie să luptăm; când vom fi descurajați, poate că va fi nevoie să sperăm încă; dar, cu Hristos ca povățuitor, vom ajunge în cele din urmă la cerul mult dorit. Isus a bătătorit drumul înaintea noastră și a netezit cărarea pentru picioarele noastre. – The Signs of the Times, 3 august 1904

1. Unde Și-a întipărit Dumnezeu chipul?

2. Alege câteva lucruri din natură și spune cum poți vedea în acestea dovezi ale puterii lui Dumnezeu?

3. Ce dovadă are nebunul în favoarea ideilor lui? Care este singura poziție pe care o poate adopta?

4. Numește trei lucruri pe care ateismul nu le poate face. Ce efecte are ateismul asupra rasei umane?

5. Compară și pune în contrast experiențele de pe patul de moarte ale ateului și creștinului.

6. Pe cine îl va conduce Hristos acasă, în siguranță? Cum va fi drumul într-acolo? Ce trebuie să facem încă și de ce?

Progresul – partea 1 - de John Holbrook, misionar AFM în Filipine

Într-o zi, prietenul meu Sandy a apărut în fața pridvorului și m-a întrebat dacă nu aș putea să îi împrumut puțin orez pentru un proiect de-al lui.
— Ce idee ți-a venit? am întrebat, scotocind prin bucătărie.
— Oh, a răspuns el cu nonșalanță, am auzit că toți oamenii din satul vecin, de pe munte, sunt bolnavi și ne-am gândit că am putea merge la ei să vedem dacă vor ca tu să îi tratezi. Sunt doar câteva ore de urcat pe munte.
— De acord, i-am răspuns. Mă voi ruga pentru tine, în timp ce ești pe drum. Târziu, în seara aceea, Sandy și cei doi tovarăși ai lui s-au reîntors.
— Toți sunt bolnavi, a raportat el. Mulți oameni vor medicamentele tale, dar șeful nu era acolo și nu l-am putut găsi. Ne-au trimis la plimbare. Vom încerca și săptămâna viitoare.

Vechea poveste... Cei de la munte nu făceau nimic fără aprobarea șefului lor. Când venea cineva din afară, șeful se făcea nevăzut ca să nu fie pus în situația jenantă de a-i refuza pe cei ce doreau să-i contacteze sau să le ofere ajutor celor din poporul lui. Oamenii lui spuneau minciuni ca să-l protejeze, iar astfel era greu de făcut vreun progres. După o săptămână, mă aflam în afara bisericii, alături de un grup de membri alangani, vorbind despre viitoarea reîntoarcere în satul care trebuia vizitat.

— De ce nu vii de data asta cu noi? a sugerat Sandy. Ce zici, Lito, e o idee bună? a mai întrebat el, întorcându- se către un sătean mai în vârstă, care este membru al bisericii și omul nostru de legătură cu cei de la munte.
— Desigur, a replicat Lito. Dacă șeful se supără, vom pleca respectuos. Să sperăm că nu va avea loc vreun incident major.

Au fost de acord că așteptaseră îndeajuns. Era timpul să facă prima mișcare pentru a forța înaintarea spre regiunile muntoase. În noaptea aceea, am adormit rugându- mă lui Dumnezeu să ne binecuvânteze eforturile.

A fost o urcare lungă și fierbinte. Eram în convalescență după o boală misterioasă, care mă trântise la pat trei săptămâni, și eram încă slăbit. Totuși, merita orice efort pentru a ajunge la oamenii aceia. Tot urcând pe drumul nostru, atmosfera părea tensionată, din cauza fricii locuitorilor. Știam că oamenii munților erau aproape. Am străbătut câteva terenuri cultivate, care fuseseră abandonate doar cu câteva momente înainte de apariția noastră.

Cu mare precauție ne-am apropiat de trei colibe, construite una după alta. După câte aflasem, fiecare dintre ele îi aparținea actualului șef. Nimeni nu era acasă. Într-un final, am reușit să surprindem un grup de femei înainte ca acestea să poată fugi să se ascundă. Ele ne-au asigurat, vădit neliniștite, că șeful era plecat în regiunea de câmpie. Alte amănunte n-au mai voit să ne ofere. Ne-am dat seama că nu doreau altceva decât să ne alunge din sat.

Totuși, am insistat să rămânem și am auzit un grup de copii care se jucau în spațiul dintre niște colibe. Lito a continuat să încerce să spargă gheața în stilul oamenilor din regiunile muntoase, în timp ce noi am așteptat în liniște undeva unde nu puteam fi văzuți.

După câteva minute, Lito ne-a făcut semn să ne apropiem de colibe. Când m-au văzut, copiii au alergat în colibe. Unul dintre ei era prea mic ca să poată fugi, așa că sora lui mai mare l-a tras într-un loc sigur. Satul era cufundat în tăcere, cu excepția lui Lito, care stătea ghemuit lângă cea mai mare dintre colibe și vorbea cu cineva pe care îl cunoștea.

— Deci, unde este plecat șeful? a întrebat el.
— Ah, astăzi este foarte, foarte departe dus, a venit răspunsul. E plecat de o zi pe râu în sus. Nu încercați să-l ajungeți, căci nu veți reuși.
— Bine, a zis Lito, și a continuat să vorbească mai încet. În cele din urmă a spus: Este posibil ca prietenul meu să stea și el aici, sub streașina casei tale? E tare cald azi. (Va urma.)