Muzica în templu

Muzica vocală și instrumentală a reprezentat o parte importantă a vieții în națiunea iudaică. În Biblie au fost consemnate modurile variate în care israeliții foloseau muzica pentru a-și exprima bucuria, inclusiv în închinarea la Dumnezeu, în sărbătorirea prosperității naționale și când aveau victorii militare.

Prima consemnare a poporului lui Dumnezeu unit în cântec are loc chiar după miraculoasa scăpare de la Marea Roșie. Aici, oamenii și-au exprimat sentimentele de ușurare și recunoștință într-o cântare de laudă triumfătoare. Ce cor uimitor a fost acela în care s-au unit milioane de voci, înălțând laude armonioase la adresa lui Dumnezeu! Sub inspirația Duhului Sfânt, Moise i-a condus pe bărbați, iar Maria, pe femei, cântând: „Voi cânta Domnului, căci Și-a arătat slava: A năpustit în mare pe cal și pe călăreț. Domnul este tăria mea și temeiul cântărilor mele de laudă: El m-a scăpat. El este Dumnezeul meu: pe El Îl voi lăuda. El este Dumnezeul tatălui meu: pe El Îl voi preamări” (Exodul 15:1,2).

În mod similar, Debora și Barac au sărbătorit înfrângerea armatei lui Sisera tot printr-o cântare triumfătoare (vezi Judecătorii 5). Femeile i-au întâmpinat cu cântec pe David și pe Saul, după campania victorioasă împotriva filistenilor. Totuși, din nefericire, cântecul acesta a ațâțat gelozia lui Saul împotriva lui David, deoarece femeile îl prețuiau mai mult pe acesta decât pe împărat (vezi 1 Samuel 18:7,8). Într-o anumită ocazie, cântarea victoriei a fost cântată prin credință, în anticiparea biruinței promise. Acest lucru s-a întâmplat când „o mare mulțime” a venit să lupte cu bunul împărat al lui Iuda, Iosafat. El „și-a îndreptat fața să caute pe Domnul și a vestit un post pentru tot Iuda.” Oamenii – bărbați, femei și copii – s-au adunat la Ierusalim „să cheme pe Domnul”. După rugăciunea publică a lui Iosafat, Duhul Sfânt a venit peste un levit care a profețit că Domnul le va da biruință și nici măcar nu vor trebui să lupte!

A doua zi, când Iosafat și armata se pregăteau să mărșăluiască, împăratul s-a ridicat și a zis: „Încredeți- vă în Domnul Dumnezeul vostru și veți fi întăriți; încredeți-vă în prorocii Lui, și veți izbuti.” Apoi el a făcut ceva foarte ieșit din comun. „În învoire cu poporul, a numit niște cântăreți care, îmbrăcați cu podoabe sfinte și mergând înaintea oștirii, lăudau pe Domnul și ziceau: „Lăudați pe Domnul, căci îndurarea Lui ține în veac!” După ce au ieșit victorioși, așa cum Dumnezeu promisese, armata s-a întors acasă „în sunete de alăute și de harpe și trâmbițe, la casa Domnului” (vezi 2 Cronici 20).

Astfel de relatări sunt doar o reflectare slabă a bucuriei care va avea loc când neprihăniții vor fi în cele din urmă în ceruri. Acolo, „șchiopul va sări ca un cerb și limba mutului va cânta de bucurie”. Atunci, „cei izbăviți de Domnul se vor întoarce și vor merge spre Sion cu cântece de biruință. O bucurie veșnică le va încununa capul, veselia și bucuria îi vor apuca, iar durerea și gemetele vor fugi!” (Isaia 35:6,10). Poporul lui Dumnezeu, strâns laolaltă pe frumoasa mare de sticlă din ceruri, va cânta o cântare triumfătoare de laudă, care amintește de scena de la Marea Roșie. Acompaniați de „alăutele lui Dumnezeu”, vom cânta „cântarea lui Moise”. „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” (Apocalipsa 15:2-4).

Putem începe acum să cântăm plini de bucurie laude lui Dumnezeu pentru victoriile pe care Hristos deja ni le-a dat aici pe pământ și pentru victoria noastră supremă asupra păcatului și a lui Satana.

(Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea I.)

„Dumnezeu este slăvit prin cântări de laudă înălțate dintr-o inimă plină de dragoste și de devotament față de El.” —Mărturii pentru biserică, vol. 1, p. 509

1. Citiți cântarea lui Moise și a Mariei din Exodul 15:1-21. Pentru ce lucruri specifice îi aduceau laude prin acest cântec lui Dumnezeu?
Citiți cântarea Deborei și a lui Barac din Judecătorii 5. În ce fel sunt exprimate laudele la adresa lui Dumnezeu în această cântare?

2. Citiți 2 Cronici 20:1-30. Spuneți în ce mod a folosit Iosafat muzica pentru a-și arăta credința și încrederea în Dumnezeu.

Povestiți despre câteva moduri prin care puteți folosi muzica pentru a arăta credința și încrederea în Dumnezeu.

Muzica a avut un rol important în serviciile religioase publice ale israeliților. În Isaia 30:29 sunt menționate cântările intonate în timpul festivalurilor naționale sfinte și muzica flautului, ce exprima „veselia inimii”. Iar în templu, aceia care „împlineau slujba de cântăreți” pentru „cârmuirea cântării” aveau un rol important în serviciul de închinare (vezi 1 Cronici 6:31,32).

Utilizarea din plin a muzicii în legătură cu serviciul la sanctuar a fost consemnată pentru prima dată în timpul domniei împăratului David. După ce filistenii au trimis înapoi chivotul legământului, acesta a fost ținut într-o casă particulară. David a dorit să-l mute la Ierusalim și a planificat o procesiune specială pentru acest eveniment. Au pus chivotul într-un car și au pornit spre Ierusalim. „David și tot Israelul jucau înaintea lui Dumnezeu cu toată puterea lor, cântând și zicând din harpe, din lăute, din tobe, din chimvale și din trâmbițe” (1 Cronici 13:8). Această sărbătoare plină de bucurie a fost întreruptă de moartea bruscă a lui Uza. Plin de durere și de teamă, David a poruncit poporului să ducă chivotul într-o casă din apropiere, ce aparținea lui Obed-Edom. Cu ce anume se greșise?

În săptămânile ce au urmat, David „a fost făcut să-și dea seama, ca niciodată mai înainte, de sfințenia Legii lui Dumnezeu și de nevoia unei stricte ascultări” (Patriarhi și profeți, p. 396). David a recunoscut că a mutat chivotul în conformitate cu propriile idei, fără să caute sfatul Domnului. El s-a comportat față de chivot – reprezentarea vizibilă a prezenței lui Dumnezeu – într-un fel care urmărea mai mult stilul filistenilor decât instrucțiunile lui Dumnezeu (vezi 1 Samuel 6:11; Exodul 25:14; 1 Cronici 15:13,15). De asemenea, a văzut că Dumnezeu binecuvânta din belșug casa lui Obed-Edom și s-a hotărât să încerce din nou să aducă la Ierusalim chivotul. Astfel, trei luni mai târziu, David a organizat o altă procesiune specială. De data aceasta însă, a avut grijă ca instrucțiunile lui Dumnezeu privind mutarea chivotului să fie urmate meticulos.

În loc să pună chivotul într-un car, „fiii leviților au dus chivotul lui Dumnezeu pe umeri cu niște drugi, cum poruncise Moise, după cuvântul Domnului. Și David a zis căpeteniilor leviților să așeze pe frații lor cântăreți cu instrumente de muzică, cu lăute, harpe și țimbale, și să sune din ele cântări răsunătoare, în semn de bucurie.... Tot Israelul a suit chivotul legământului Domnului cu strigăte de bucurie, cu sunete de goarne, de trâmbițe și de chimvale și făcând să răsune lăutele și harpele” (1 Cronici 15:15,16,28).

Ani mai târziu, când Templul construit de Solomon a fost dedicat, muzica sacră a ocupat un rol important în desfășurarea sărbătorii. Încercați să vă imaginați scena. În timp ce preoții îmbrăcați în alb purtau cu solemnitate chivotul prin noul templu către Sfânta Sfintelor, cântăreții leviți stăteau „la răsăritul altarului, cu chimvale, alăute și harpe și aveau cu ei o sută douăzeci de preoți care sunau din trâmbițe”. Când preoții au ieșit din Sfânta Sfintelor, după ce au lăsat chivotul sacru înăuntru, cântăreții s-au unit „într-un glas ca să mărească și să laude pe Domnul” (2 Cronici 5:12,13). În acel moment, slava Domnului a umplut templul cu un nor frumos, iar preoții n-au putut oficia pentru o vreme în templu.

Pavel ne-a lăsat scris că „noi suntem templul Dumnezeului celui viu” (2 Corinteni 6:16). Haideți să cântăm o muzică prin care invităm Duhul Sfânt să ne controleze mințile.
(Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea II.)

3. Cântatul ocupa un rol important în serviciile religioase. Găsiți câțiva psalmi, cum ar fi Psalmul 103, care s-ar fi potrivit pentru astfel de ocazii. 
Ținând cont că noi suntem un templu pentru Duhul Sfânt, cum am putea folosi aceiași psalmi ca să-I aducem laude lui Dumnezeu astăzi?

4. Ce fel de muzică va invita Duhul Sfânt să locuiască în templul trupurilor noastre?

Istoria Israelului de după dedicarea templului a fost formată dintr-o suită de suișuri și coborâșuri. În unele momente, închinarea la Dumnezeu ajunsese să fie neglijată sau chiar eliminată. Dar când poporul se închina din nou lui Dumnezeu, cântăreții ocupau un rol important. De exemplu, în timpul reformelor împăratului Asa, poporul a făcut „legământ să caute pe Domnul Dumnezeul părinților lor din toată inima și din tot sufletul lor” (2 Cronici 15:12). Această promisiune solemnă a fost acompaniată „cu sunet de trâmbițe și de buciume” (versetul 14). Împăratul Ioas, care a ajuns să domnească după trei conducători nelegiuiți, l-a numit pe Iehoiada în funcția de preot „ca să aducă arderi-de-tot Domnului, cum este scris în legea lui Moise, în mijlocul bucuriilor și cântărilor, după rânduiala lui David” (2 Cronici 23:18).

La fel a procedat și împăratul Ezechia, care a repus în funcție închinarea adevărată după apostazia lui Ahaz. Acesta a dat instrucțiuni și „a pus pe leviți în Casa Domnului cu chimvale, alăute și harpe, după rânduiala lui David, lui Gad, văzătorul împăratului, și prorocului Natan, căci astfel era porunca Domnului dată prin prorocii Săi”. De asemenea, le-a poruncit „să laude pe Domnul cu cuvintele lui David și ale prorocului Asaf ” (vezi 2 Cronici 29:25,30).

Contează pentru Dumnezeu cum I se închină oamenii? Cu siguranță că da. Observați că Dumnezeu a ținut să aleagă chiar și instrumentele specifice ce trebuiau folosite pentru a însoți cântările din cadrul serviciului sfânt de închinare. Astfel, Dumnezeu a pus unele limite creativității umane ca manifestare în cadrul închinării sacre.

În relatarea despre împăratul Ezechia, observăm că muzica făcea parte din serviciul de la templu în cel puțin două modalități distincte. Mai întâi, cântăreții leviți stăteau la porțile templului pentru a întâmpina închinătorii cu cântări atunci când aceștia soseau (vezi 2 Cronici 31:2). În acest mod, muzica a fost folosită pentru a-i învăța pe oameni chiar de la intrarea în templu. În al doilea rând, muzica acompania punctul culminant al serviciului din templu – jertfa. „În clipa când a început arderea-de-tot, a început și cântarea Domnului, în sunetul trâmbițelor și instrumentelor lui David, împăratul lui Israel. Toată adunarea s-a închinat, a cântat cântarea și a sunat din trâmbițe până s-a isprăvit arderea-de-tot” (2 Cronici 29:27,28).

Nu doar leviții participau la cântarea melodiilor, ci muzica era o ocazie pentru întreaga adunare să participe în spirit la aducerea jertfei. David a scris: „Iată că mi se și înalță capul peste vrăjmașii mei, care mă înconjoară: voi aduce jertfe în cortul Lui în sunetul trâmbiței, voi cânta și voi lăuda pe Domnul” (Psalmii 27:6). Și despre Isus stă scris: „Voi vesti Numele Tău fraților Mei; Îți voi cânta lauda în mijlocul adunării” (Evrei 2:12).

În cele din urmă, babilonienii au distrus templul. Mulți ani mai târziu, când Ezra s-a întors să reconstruiască templul, în grupul care îl însoțea se găseau 128 de cântăreți leviți (vezi Ezra 2:41). Când a fost reconstruit zidul Ierusalimului, cântăreții leviți au fost invitați „ca să prăznuiască sfințirea și sărbătoarea cu laude și cântări, în sunet de chimvale, alăute și harpe” (Neemia 12:27). Atât din descrierile Bibliei, cât și din cele istorice, se pare că instrumentele cu coarde, melodioase, erau folosite predominant pentru a acompania cântatul și ca să deservească serviciul muzical de la templu, în timp ce chimvalele și trâmbițele erau folosite într-o măsură mai mică pentru a oferi conducere și direcție adunării (de exemplu, când să înceapă să cânte). În cadrul acestui aranjament înțelept, acompaniamentul instrumental nu putea niciodată să domine mesajul cântării. 
(Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea III.)

„Muzica trebuie să aibă frumusețe, patos și putere. Înălțați-vă vocile în cântări de laudă și de devoțiune. Dacă este posibil, chemați în ajutor instrumente muzicale și lăsați ca glorioasa armonie să se înalțe către Dumnezeu, ca o jertfă plăcută și bine primită.” —Mărturii pentru biserică, vol. 4, p. 71

5. Citiți 2 Cronici 29:20-36 și apoi enumerați toate modurile în care a folosit Ezechia muzica în acest serviciu special.

6. Unul dintre lucrurile pe care le-au făcut a fost să cânte cuvintele lui Asaf (2 Cronici 29:30). Sunt câțiva psalmi care au fost scriși de Asaf. Găsiți unul și citiți-l.

O mărturie perfect sincronizată – a 42-a parte, de John N. Loughborough

Pe data de 14 iunie, când au început întâlnirile noastre de pe Market St. din San Francisco, fiecare loc era ocupat. În seara următoare, fratele M.E. Cornell a sosit din Est ca să-mi ofere asistență. Am continuat cu întâlnirile până pe data de 27 iulie, când vânturile alizee au devenit atât de reci, încât am acceptat o ofertă de a organiza întâlniri în clădirea bisericii baptiste de pe Sixth Street. În luna ianuarie din 1872 am avut parte de o experiență ce a slujit la confirmarea credinței acelei tinere biserici în Spiritul profeției. Fratele Cornell a insistat să urmeze o traiectorie independentă despre care am simțit că va aduce reproșuri atât lui, cât și cauzei. Oricât de nevinovat părea, el s-a purtat nedrept cu o doamnă din adunare. Fiind părtinitor, acest lucru a stârnit comentarii în rândurile dușmanilor credinței. Deși fapta lui nu intra în sfera imoralității, am stat de vorbă cu el spunându-i că ar trebui să evite orice aparență rea. El a spus că nu era treaba nimănui și că putea să meargă pe stradă cu oricine dorea. Membrii mai bătrâni ai bisericii au văzut răul din rătăcirea lui și au fost gata să-l cenzureze, dar cei mai tineri i-au ținut partea.

Astfel, chestiunea a fost discutată în Sabatul din data de 27 ianuarie, când a fost luată decizia că trebuie făcută o anchetă și trebuie să fie luate măsuri. După toate aparențele, nu se putea evita o scindare a bisericii. A fost stabilită o ședință duminică, la ora 9. Am petrecut o mare parte din noapte în rugăciune. În dimineața zilei de 28, când am pornit spre ședință, mi-am întâlnit fratele pe trotuar, lângă locul de îmbarcare, plângând. El mi-a spus: „Frate Loughborough, nu o să merg la întâlnirea aceea de astăzi.” „Nu mergi la ședință?”, l-am întrebat cu uimire. „De ce? Ședința are legătură cu cazul tău!”

„Știu”, a spus, „dar am greșit. Ai dreptate în privința poziției adoptate față de mine. Iată aici o scrisoare de mărturisire pe care am scris-o bisericii. E mai bine dacă o să le-o citești tu. Iar pentru cei care ar putea simpatiza cu mine, e mai bine dacă nu voi fi prezent.” „Dar ce s-a întâmplat de ieri și până azi încât a avut loc o așa de mare schimbare?”, l-am întrebat. „Azi-noapte, după Sabat, am fost la oficiul poștal, unde primisem o scrisoare de la sora White”, mi-a explicat el și mi-a dat scrisoarea ei. „Spune bisericii că eu accept faptul că această scrisoare este o mărturie de la Dumnezeu și mă pocăiesc.”

În scrisoare erau scrise următoarele: „Frate Cornell, mi s-a arătat că acum ar trebui să fii foarte discret în comportament și în cuvinte. Ești urmărit de inamici. Ai produs neplăceri unui bărbat care are puterea de a influența mulțimea. Ținând cont că în prezent ești despărțit de soția ta, dacă vei oferi ocazia, vei fi privit cu suspiciune și vei fi înconjurat de manifestări de gelozie și de minciuni. Dacă nu ești precaut, vei aduce asupra cauzei lui Dumnezeu reproșuri ce nu vor putea fi șterse curând... Satana te ispitește să te porți neînțelept. Acum e momentul să te arăți bărbat, să arăți harul lui Dumnezeu prin răbdarea și curajul tău... Ai grijă să nu te lași ademenit ca femeile să devină confidentele tale sau să le permiți acestora să te facă confidentul lor. Ține-te la distanță de societatea femeilor cât poți de mult. Vei fi în pericol” (Scrisoarea 23, 1871). Numai că trebuie să ne întoarcem un pic în timp. Acest sfat i-a fost dat sorei White într-o viziune din data de 10 decembrie 1871, în timp ce călătorea în Vermont. Ea a început să scrie partea referitoare la fratele Cornell pe data de 27 decembrie, dar nu a terminat-o atunci. În dimineața zilei de 18 ianuarie 1872, devreme, s-a trezit sub puterea unei impresii puternice: „Scrie-ți mărturia pentru California imediat și trimite-o chiar cu poșta următoare. Este nevoie de ea.” Apoi a fost impresionată cu un alt îndemn, a doua oară. S-a ridicat repede și a terminat scrisoarea. Înainte de micul dejun, i-a dat-o fiului ei Willie, spunând: „Du scrisoarea la oficiul poștal, dar n-o pune în cutie. Dă-i-o directorului de poștă și roagă-l să se asigure că o pune în pachetul de scrisori care sunt trimise în această dimineață.”

Pe vremea aceea erau necesare nouă zile să ajungă corespondența terestră de la Michigan în California. Dacă scrisoarea ar fi sosit cu o zi mai târziu, nu încape îndoială că biserica ar fi fost dezbinată. Dacă scrisoarea ar fi venit cu câteva zile mai devreme, biserica nu i-ar fi văzut rostul. Membrii bisericii noastre din San Francisco au înțeles imediat că nicio persoană de pe Coasta de Vest nu i-ar fi putut comunica doamnei White informația la timp pentru ca ea să scrie acea scrisoare, deoarece situația încă nu se întâmplase atunci. Momentul perfect al consilierii a confirmat darul Spiritului Profetic în biserică.

Către tineri – partea a 2-a
Tinerii susțin că au nevoie de ceva care să îi înveselească și să îi distreze. Am văzut că în muncă poți găsi plăcere, satisfacția de a trăi o viață folositoare. Unii însă pretind că trebuie să aibă ceva cu care să-și preocupe mintea atunci când își termină treburile, o ocupație mentală sau un mijloc de amuzament prin care mintea să-și regăsească relaxarea și prospețimea în mijlocul grijilor și al muncii obositoare.

Singurul lucru de care au nevoie aceștia este nădejdea creștină. Pentru cel credincios, religia se va dovedi un mângâietor, o călăuză sigură către Izvorul adevăratei fericiri. Tinerii trebuie să studieze Cuvântul lui Dumnezeu și să se dedice meditației și rugăciunii; astfel, vor descoperi că și-au folosit timpul liber cum nu se putea mai bine. Prietenii mei tineri, trebuie să vă luați timp ca să vă dovediți vouă înșivă dacă sunteți în dragostea lui Dumnezeu. Căutați să vă întăriți chemarea și alegerea voastră. Depinde de voi, de calea pe care o veți alege, dacă vă veți asigura o viață mai bună. „Căile ei [înțelepciunii] sunt niște căi plăcute și toate cărările ei sunt niște cărări pașnice.” Locuința viitoare a celor neprihăniți și răsplata lor veșnică sunt teme înalte și nobile pe care le pot contempla tinerii. Meditați asupra minunatului plan de mântuire, asupra marelui sacrificiu făcut de Împăratul slavei, pentru ca voi să puteți fi înnobilați prin meritele sângelui Său, iar prin ascultare să puteți fi înălțați, în cele din urmă, la tronul lui Hristos. Acest subiect ar trebui să angajeze
cele mai nobile gânduri ale minții. Să fii adus într-o stare după voia lui Dumnezeu – ce privilegiu! Să ai comuniune cu El – ce ar putea să ne înnobileze mai mult, să ne rafineze și să ne înalțe mai presus de plăcerile frivole ale pământului? A ne bucura de înnoirea prin har a firii noastre pervertite, a ne ține în supunere poftele și înclinațiile animalice, a da dovadă de o independență morală, nobilă, a obține biruințe în fiecare zi – aceasta ne va aduce acea pace a conștiinței pe care o poți avea doar atunci când faci ceea ce este bine.

Prieteni tineri, am văzut că, având astfel de preocupări și urmând astfel de căi de relaxare a minții, puteți fi fericiți. Dar motivul pentru care sunteți atât de agitați, de neliniștiți, este acela că nu căutați adevărata sursă a fericirii. Voi încercați întotdeauna să găsiți în afara lui Hristos acea bucurie care se găsește doar în El. În El nu există speranțe înșelate. Rugăciunea, oh, cât de neglijat este acest privilegiu! Citirea Cuvântului lui Dumnezeu pregătește mintea pentru rugăciune. Unul dintre principalele motive pentru care sunteți atât de puțin înclinați să vă apropiați de Dumnezeu prin rugăciune este acela că v-ați descalificat singuri pentru această lucrare citind povești fascinante care vă stârnesc imaginația și vă trezesc pasiuni nesfinte. Prin aceasta, Cuvântul lui Dumnezeu devine neatrăgător, iar ceasul rugăciunii este uitat. Rugăciunea este puterea creștinului. Atunci când este singur, el nu este singur; simte prezența Aceluia care a spus: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele.”

Cei tineri au nevoie de un singur lucru, exact acela care le lipsește: religia. Nimic nu poate lua locul acesteia. Simplele declarații de credință nu înseamnă nimic. Numele lor sunt scrise în registrele bisericii de pe pământ, dar nu și în cartea vieții. Am văzut că nici măcar un tânăr din douăzeci nu știe ce înseamnă religia practică. Ei își slujesc lor înșiși și totuși pretind că sunt slujitorii lui Hristos; dacă vraja de care sunt cuprinși nu este ruptă, în curând își vor da seama că vor avea soarta celui păcătos. În ceea ce privește tăgăduirea de sine sau sacrificiul de dragul adevărului, ei au găsit o cale mai ușoară. În ceea ce privește rugăciunea cu lacrimi și strigăte puternice către Dumnezeu, pentru a primi harul Său iertător și puterea Sa de a rezista ispitelor lui Satana, ei au considerat că nu este necesar să fie atât de stăruitori și de plini de zel; se pot descurca foarte bine și fără acestea. Hristos, Împăratul slavei, a mers adeseori singur pe munte sau în locuri retrase, singuratice, pentru a-Și revărsa dorința sufletului înaintea Tatălui Său; dar omul păcătos, care nu are putere, crede că poate să trăiască și fără prea multă rugăciune.

Hristos este Modelul nostru; viața Sa a fost un exemplu de fapte bune. El a fost un om al durerii și obișnuit cu suferința. A plâns pentru Ierusalim, pentru că locuitorii lui nu au vrut să fie salvați acceptând mântuirea pe care le-o oferea El. Nu au vrut să vină la El ca să aibă viață. Comparați-vă viața cu cea a Mântuitorului vostru, care a făcut un sacrificiu atât de mare, pentru ca voi să puteți fi salvați. Adeseori petrecea o noapte întreagă pe pământul umed, în rugăciune stăruitoare și chin sufletesc. Voi vă căutați propria plăcere. Ascultați vorbele fără rost, conversațiile frivole; ascultați râsetele, glumele, batjocurile. Oare acesta este modelul pe care trebuie să-l urmați? Fiți atenți – este Isus menționat? Este adevărul tema acestor conversații? Cei care vorbesc aduc slavă crucii lui Hristos? Sau ceea ce discută ei este legat de modă, de nu știu ce bonetă sau rochie, de ce a spus un anumit tânăr sau o anumită tânără sau de diferitele distracții pe care le pun la cale? Ce veselie! Sunt îngerii atrași spre un astfel de loc, înconjurându-i pentru a îndepărta întunericul pe care Satana îl îngrămădește asupra lor? Oh, nu! Ei se întorc și pleacă întristați. Am văzut lacrimi pe fețele acestor îngeri. Este posibil ca îngerii lui Dumnezeu să fie făcuți să plângă? Da, chiar așa!

Lucrurile veșnice nu au o prea mare greutate pentru cei tineri. Îngerii lui Dumnezeu sunt înlăcrimați atunci când scriu în raportul lor cuvintele și faptele celor care susțin că sunt creștini. Îngerii planează asupra acestor locuri de întâlnire. Tinerii sunt adunați aici; se aude muzică vocală și instrumentală. Cei care sunt adunați aici sunt creștini; dar ce se aude? Este un cântec, o melodie ușuratică, potrivită pentru o sală de dans. Iată-i pe îngerii cei curați și sfinți cum își strâng lumina tot mai mult în jurul lor, iar întunericul îi cuprinde pe cei din încăpere. Îngerii părăsesc scena. Pe fețele lor se vede tristețea. Iată-i, plâng! Am văzut scena aceasta repetată de mai multe ori în rândurile păzitorilor Sabatului și în special în ______. Muzica ocupă orele care ar fi trebuit dedicate rugăciunii.– Ellen White, Mărturii pentru biserică, vol. 1,pp. 478–481

1. Ce anume oferă plăcere și satisfacție?

2. Unii încă simt că au nevoie de ceva în plus să-și preocupe mintea, ca să se relaxeze și să se învioreze. De ce anume au nevoie aceștia? 
Care este cea mai bună metodă ca să vă ocupați timpul liber?

3. Ce fel de angajament ar face o persoană fericită?

4. Ce anume face ca o persoană să fie neliniștită?

5. Ce anume poate lua locul religiei?
Cât valorează să ai numele trecut doar în cărțile bisericii?

6. Câți dintre tineri știu ce este religia practică?
Ce cred ei despre negarea sinelui sau despre jertfire?
Ce cred ei despre rugăciunile înălțate către Dumnezeu pentru har și putere?

7. Ce anume îi face pe îngeri să se îndepărteze întristați și înlăcrimați?

8. Ce fel de muzică descrisă în ultimul paragraf este cântată de creștini?
Cum îi afectează acest lucru pe îngeri?

În patria mea, Haran, adesea căutam comori îngropate. Odată, în timp ce exploram, am găsit ruinele unei biserici prăbușite. Împreună cu prietenii mei am săpat în dărâmături și, spre încântarea noastră, am găsit o carte cu muchii aurii, mare și ornamentată. Era o Biblie veche de nu mai puțin de o mie de ani.

Am știut de îndată că este o descoperire valoroasă. Nu a trecut mult și am găsit un cumpărător dispus să plătească 100.000 de dolari pentru carte. Însă înainte să putem încheia afacerea, a intervenit poliția și a confiscat Biblia, ca pe o comoară națională.

Nu am primit niciodată vreun ban pentru cartea aceea, dar experiența mi-a lăsat în minte puternica impresie că Biblia trebuie să fie o carte sfântă de mare importanță. Așa că atunci când mai târziu am primit un Nou Testament, nu am ezitat să-l citesc. În secret, am decis că este adevărul descoperit de Dumnezeu. Acesta ar fi cadoul meu pentru Barnabas. Am dus acasă la mine trei cărțulii de Noul Testament, pe care le-am adunat din locuri diferite în momente diferite, și le-am înfășurat frumos într-un pachet roșu cu o fundă. Barnabas mă invitase la un program de Crăciun în biserica lui nouă și am profitat de ocazie ca să-i ofer acest dar. Barnabas a fost foarte surprins când a deschis cadoul, recunoscând că îi dezvăluiam pentru prima dată interesul meu secret față de Isus.

Într-o sâmbătă, într-o zi când era și sărbătoare națională și, prin urmare, biserica adventistă era închisă, Barnabas m-a invitat să particip la biserică acasă la el. Cât de deosebit – o biserică ce se mișcă! Oamenii care se întâlnesc în acea biserică sunt și ei deosebiți, într-un sens bun, și îmi place să fiu cu ei. Adeseori, sâmbăta îmi aduc o farfurie cu mâncare sau mă sună și mă cheamă să mă alătur lor.

Fetița mea este surdă de ambele urechi. Mai mulți prieteni mi-au spus, oftând: „Ce fată drăguță! Fie ca totul să meargă bine cu ea.” Cuvintele lor sunt amabile, dar adevărata preocupare este mai de folos. După ce a aflat de starea fetei mele, Barnabas a căutat pe două continente aparate auditive care să o ajute pe micuța mea. După cum am spus mai devreme, fiecare om trăiește cu un mare semn de întrebare care plutește batjocoritor în fața ochilor lui. Chiar și în cea mai însorită zi, un om se poate deprima când se stresează prea mult cu întrebările: „De ce viața mea e ca o luptă? De ce e surdă fata mea? De ce? De ce?” „Soarta” este răspunsul nesatisfăcător cântat în minarete. Imamii cântă: „Dumnezeul cel mare și milostiv te-a osândit la o viață de vaiuri.” Eu fug de aceste cuvinte groaznice. Așa că atunci când Barnabas m-a invitat într-o zi blândă de toamnă să asist la un botez pe malul mării, am fost atras de acest ritual misterios de transformare. El mi-a spus că un om poate alege să aibă viață veșnică prin nașterea din nou în Isus, Mesia. Mi-a spus că botezul e un portal către o viață nouă.

Pe plaja cu pietricele se adunaseră douăzeci și ceva de bărbați și femei. Pescărușii alunecau pe deasupra noastră și am simțit prezența Celui Veșnic plutind și acolo. Am cântat cântări și am spus mărturii, iar trei persoane au coborât în apă. Ultimii au fost Barnabas și Ozcan, omul care avea să fie botezat de Barnabas. Barnabas și-a ridicat mâna, îndreptând-o spre cer și a spus: „Ozcan, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov te-a izbăvit de frică și ură. Dumnezeu L-a trimis pe Isus să vă ierte și să vă dea viață veșnică. Din această apă, te vei ridica să trăiești ca cetățean al Împărăției cerului.”

Au mai fost spuse câteva cuvinte, apoi Barnabas l-a culcat pe Ozcan sub apă, pe spate, de parcă l-ar fi înecat, de parcă l-ar fi întins într-un sicriu. Ozcan s-a ridicat din nou într-o clipită și l-a îmbrățișat pe Barnabas. În timp ce toți cei din jurul meu au început să cânte, am continuat să mă uit la apa din care se ridicase Ozcan. Vântul a început să sufle și a părut să-mi șoptească la ureche: „Tu ești următorul, Ishmael.” Am zâmbit în timp ce mă îndreptam spre Barnabas și i-am spus: „Eu, prietene, eu voi fi următorul.” Eu sunt Ishmael, născut în Haran. Tânjesc să devin un adevărat fiu al lui Avraam.