Domnul Hristos, în cuptorul încercării

Ori de câte ori analizăm problema suferinței, se ridică întrebarea cum au apărut păcatul și suferința. Prin intermediul relevației divine avem răspunsuri bune, cum ar fi că au apărut deoarece ființe libere au abuzat de libertatea dată de Dumnezeu. Această idee ridică o altă întrebare: A știut Dumnezeu dinainte că aceste ființe aveau să cadă? Da, a știut, dar este evident că a considerat – așa cum scria C. S. Lewis – că „merita riscul”.

Să merite riscul? Pentru cine? Pentru noi, în timp ce Dumnezeu stă pe tronul Lui din cer? Nu, nu e chiar așa. Libertatea tuturor creaturilor Sale inteligente a fost atât de sacră încât, decât să ne refuze nouă libertatea, Dumnezeu a ales să poarte El Însuși greul suferinței cauzate de abuzul nostru de libertate. Și vedem această suferință în viața și în moartea lui Isus, care, suferind într-un trup ca al nostru, a creat legături între cer și pământ care vor rezista pentru totdeauna.

24 septembrie – Ziua Slujirii Pastorale

Comentariu EGW

El [Lucifer] a fost o fiinţă de o minunată putere și slavă, care s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu. Despre Lucifer, Domnul a spus: „Ajunseseși la cea mai înaltă desăvârșire, erai plin de înţelepciune și desăvârșit în frumuseţe” (Ezechiel 28:12). Lucifer fusese un heruvim ocrotitor. El stătuse în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Dintre toate fiinţele create, fusese pe treapta cea mai înaltă, având un rol proeminent în a descoperi universului planurile lui Dumnezeu. După ce a păcătuit, puterea sa de a înșela a fost cu atât mai amăgitoare și descoperirea caracterului său cu atât mai dificilă, datorită poziţiei înalte pe care o avusese la Tatăl.

Dumnezeu i-ar fi putut nimici pe Satana și pe cei ce-l simpatizau tot atât de ușor cum cineva poate arunca o pietricică pe pământ, dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă și iubire și mijlocul folosit de El este prezentarea acestor principii. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul și iubirea trebuie să fie puterea dominantă. – Hristos, Lumina lumii, pp. 758–759

Domnul Isus nu Și-a dat viața până când nu Și-a dus până la capăt lucrarea pe care venise să o îndeplinească și, cu ultima suflare, a exclamat: „S-a isprăvit!” Îngerii s-au bucurat când cuvintele acestea au fost rostite, pentru că marele plan de mântuire era adus la îndeplinire într-un mod triumfător. În cer a fost bucurie, pentru că de acum, printr-o viață de ascultare, fiii lui Adam puteau să fie înălțați, în cele din urmă, în prezența lui Dumnezeu. Satana era înfrânt și știa că își pierduse împărăția. – Istoria mântuirii, pp. 226–227

Satana … sperase să împiedice planul de mântuire, dar acesta avea temeliile înfipte adânc. Şi acum, prin moartea lui Hristos, ştia că el însuşi va trebui să moară la sfârşit şi împărăţia lui avea să-I fie dată lui Isus. A ţinut o consfătuire cu îngerii lui. El nu reuşise să facă nimic împotriva Fiului lui Dumnezeu şi acum erau nevoiţi să-şi sporească eforturile şi, cu toată puterea şi șiretenia lor, să se îndrepte asupra urmaşilor Lui. Ei trebuiau să-i oprească pe toţi cei pe care-i puteau împiedica să primească mântuirea cumpărată pentru ei de Isus. Făcând acest lucru, Satana putea lucra încă împotriva stăpânirii lui Dumnezeu. De asemenea, avea să fie în interesul lui să-i oprească pe cât mai mulţi să vină la Isus. Căci păcatele celor care sunt răscumpăraţi prin sângele lui Hristos se vor întoarce în cele din urmă asupra lui Satana, cel care le-a adus, şi el va trebui să suporte pedeapsa pentru ele, în timp ce aceia care nu acceptă mântuirea prin Isus vor suferi ei înşişi pedeapsa pentru păcatele lor. – Sfințirea vieții, p. 178

Scriptura ne oferă puține informații despre primii ani ai lui Isus. Câteva versete totuși ne spun ceva despre starea de atunci și despre cum era lumea în care a venit Mântuitorul.

1. Citește Luca 2:7,22-24 (vezi și Leviticul 12:6-8) și Matei 2:1-18. Ce anume din aceste versete sugerează cum era viața pe care Isus a avut-o de dus chiar de la început?

Bineînțeles că Isus nu a fost prima persoană care a trăit în sărăcie sau care s-a confruntat cu unii care voiau să-L omoare de la o vârstă fragedă. Există totuși un element care ne ajută să înțelegem unicitatea experienței pe care Hristos a fost nevoit să o îndure încă de la început.

2. Citește Ioan 1:46. Ce element adaugă acest verset care ne ajută să înțelegem ce fel de suferințe a avut de înfruntat tânărul Isus?

Cu excepția lui Adam și a Evei înainte de cădere, Isus a fost singurul om fără păcat care a trăit vreodată pe pământ. În puritatea Sa, în natura Lui fără păcat, El a fost cufundat într-o lume de păcat. Ce tortură trebuie să fi fost, chiar și copil fiind, pentru sufletul Lui curat să fie continuu în contact cu păcatul! Până și noi, în împietrirea cauzată de păcat, ne ținem departe de expunerea la păcate și la rele considerate respingătoare. Imaginează-ți cum trebuie să Se fi simțit Hristos, al cărui suflet era pur, care nu fusese câtuși de puțin contaminat de păcat. Gândește-te la contrastul izbitor dintre El și cei din jurul Lui în această privință. Trebuie să fi fost crunt de dureros pentru El.

Întreabă-te: Cât de sensibil sunt la păcatele din jurul meu? Mă deranjează sau sunt indiferent față de ele? Dacă ești indiferent, crezi că aceasta s-ar putea datora lucrurilor pe care le citești, pe care le vizionezi sau pe care chiar le faci? Gândește-te bine!

Comentariu EGW

După ce a consimțit să părăsească locul Său înalt, Domnul Hristos a coborât de la o înălțime infinită ca să devină om. El ar fi putut lua asupra Lui orice condiție socială ar fi dorit. Însă măreția și rangul nu însemnau nimic pentru El; astfel se face că a ales cea mai umilă și smerită viață omenească. Locul nașterii Sale a fost Betleemul și, pe de o parte, părinții Săi erau săraci; însă Dumnezeu, Stăpânul lumii, era Tatăl Său. Nicio urmă de lux, tihnă, mulțumire de sine sau îngăduință nu a fost adusă în viața Sa, care a fost continuu tăgăduire de sine și sacrificiu. Fiind umil încă de la naștere, în mod vădit, El nu avea nici măreție, nici bogății, pentru ca nici cel mai sărman dintre credincioși să nu poată să spună că Domnul Hristos nu a cunoscut niciodată lupta cu sărăcia chinuitoare. Dacă ar fi deținut lucruri exterioare, bogății sau măreție, clasa de oameni cea mai săracă ar fi evitat societatea Sa; de aceea, El a ales starea cea mai umilă a unui număr mai mare de oameni. Adevărul de origine divină avea să fie tema Sa principală: El urma să semene adevărul pe pământ și de aceea a venit într-un astfel de mod, ca să fie accesibil tuturor, pentru că doar adevărul putea impresiona inimile omenești.
Mulțumirea lui Hristos în orice condiții îi irita pe frații Săi. Ei nu își puteau explica motivul păcii și seninătății Sale și nicio încercare din partea lor de a-L convinge nu Îl putea determina să participe la vreunul dintre planurile sau aranjamentele lor care purtau amprenta de lucru comun sau vinovat. De fiecare dată, El pleca de la ei declarând cu fermitate că ei îi conduceau greșit pe ceilalți și erau nevrednici de numele de fii ai lui Avraam. El trebuia să fie un astfel de exemplu, încât copiii mici și membrii mai tineri ai familiei Domnului să nu poată vedea nimic în viața sau caracterul Său care să justifice vreo faptă rea. Tu ești cu totul deosebit, spuneau membrii familiei Sale. De ce să nu fii ca ceilalți copii? Însă acest lucru nu era posibil, pentru că Domnul Hristos avea să fie un semn și o minune încă din copilăria Sa, acolo unde erau cerute ascultarea strictă și integritatea. – Principiile fundamentale ale educației  creștine, p. 401 
Orice faptă de nelegiuire, orice neglijare sau respingere a harului lui Hristos are repercusiuni asupra celui în cauză; acestea împietresc inima, pervertesc voinţa, întunecă înţelegerea şi nu numai că te fac mai puţin dispus, dar şi mai puţin capabil să te supui blândelor îndemnuri ale Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. … 
Chiar numai o singură trăsătură rea de caracter, o singură dorinţă păcătoasă cultivată perseverent vor face, în cele din urmă, fără efect puterea Evangheliei. Orice îngăduinţă păcătoasă adânceşte aversiunea sufletului faţă de Dumnezeu. Păcătosul care dă pe faţă o indiferenţă totală faţă de adevărul divin va culege ce a semănat. În toată Biblia nu găsim un avertisment mai serios adresat celor care tratează cu uşurinţă răul, decât cuvintele înţeleptului care spune că „cel rău este prins în însăşi nelegiuirea lui” (Proverbele 5:22). – Calea către Hristos, pp. 33–34
 

3. Citește următoarele versete având tot timpul în minte faptul că Isus a avut origini divine, a fost Creatorul cerului și al pământului și că El a venit să Se aducă jertfă pentru păcatele întregii lumi: Matei 12:22-24; Luca 4:21-30; Ioan 8:58,59. Cum ne ajută aceste versete să înțelegem suferințele pe care le-a îndurat Isus aici, pe pământ?

Fie de către conducători, fie chiar de către oamenii de rând, viața, faptele și învățăturile lui Isus au fost constant înțelese greșit, ceea ce a dus la respingere și la ură din partea acelora pe care venise să-i salveze.
Într-un anumit sens, a fost ca părintele care – deși își vede copilul încăpățânat având nevoie de ajutor și vrea să dea totul ca să îl ajute – este refuzat disprețuitor de copil, care manifestă lipsă de respect și respingere poate față de singura persoană care îl poate cruța de ruina totală. Iată cu ce S-a confruntat Isus când a fost aici, pe pământ! Cât de dureros trebuie să fi fost pentru El!

4. Citește Matei 23:37. Ce înțelegem de aici despre trăirile lui Isus când a fost respins? A suferit Isus pentru că ar fi fost rănit în orgoliul propriu (așa cum suferim noi când suntem respinși) sau din alte motive? Dacă din alte motive, care ar fi acelea?

Toți am simțit împunsătura respingerii sau poate că durerea noastră a fost asemănătoare cu cea a lui Isus, adică era neegoistă: am fost mâhniți nu din cauză că am fost noi respinși, ci din cauza consecințelor respingerii pentru cel care ne-a respins (poate cineva drag care refuză să accepte mântuirea prin Hristos). Să ne imaginăm cum trebuie să fi fost pentru Isus: El era pe deplin conștient de ceea ce trebuia să îndure
ca să-i salveze pe oameni și, în același timp, pe deplin conștient de consecințele respingerii Lui de către ei. „Tocmai din cauza nevinovăţiei Sale, El a resimţit atât de dureros atacurile lui Satana” (Ellen G. White, Solii alese, vol. 3, p. 129).

Ce poți învăța de la Hristos care să te ajute să faci față mai bine durerii respingerii? Ce îți demonstrează exemplul Său? Cum îl poți aplica în viața ta?

Comentariu EGW

Domnul Hristos a avut un trup omenesc şi o minte omenească. … El a fost os din oasele noastre şi trup din trupul nostru. El a fost supus sărăciei, încă de la primul pas făcut în lume. El a fost supus dezamăgirii şi încercării în propriul cămin, între fraţii Săi. El nu a fost înconjurat de caractere curate şi plăcute, aşa cum fusese în curţile cereşti. El a fost înconjurat de dificultăţi. El a venit în lumea noastră ca să păstreze un caracter curat şi fără păcat şi să respingă minciuna lui Satana, care spunea că făpturilor omeneşti le este imposibil să respecte Legea lui Dumnezeu. Domnul Hristos a venit pentru a împlini Legea în caracterul Său omenesc, exact aşa cum toţi oamenii pot să împlinească Legea în natura omenească dacă vor face aşa cum a făcut Hristos. El îi inspirase pe sfinţii din vechime să scrie pentru binele oamenilor: „Afară numai dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine” (Isaia 27:5). – Solii alese, cartea 3, pp. 129–130

Cărturarii și fariseii … erau foarte invidioși pentru că oamenii ascultau cu atât de mare atenție cuvintele acestui nou Învățător. Ei s-au hotărât să termine cu această autoritate a Lui asupra mulțimilor. Și au început printr-un atac asupra caracterului Său, spunând că fusese născut în păcat și că El scotea demonii cu Beelzebul, domnul dracilor. Astfel s-a împlinit cuvântul care zicea: „M-au urât fără temei” (Ioan 15:25; cf. Psalmii 69:4). Conducătorii iudeilor L-au calomniat și persecutat pe Acela care este unic între zeci de mii și a Cărui ființă este plină de farmec.

Dacă ne despărțim de lume și de obiceiurile ei, ne vom confrunta cu ura celor lumești. Oamenii L-au urât pe Acela care era întruchiparea virtuții, pentru că era mai bun decât ei. Slujitorul nu este mai mare decât stăpânul lui. Dacă Îi sunt plăcute lui Dumnezeu căile voastre, lumea vă va urî. Dacă Maiestatea cerului a venit în lumea aceasta și a răbdat o viață de umilință și o moarte rușinoasă, noi de ce am da înapoi pentru că ascultarea înseamnă purtarea unei cruci? Dacă El a fost persecutat, putem să ne așteptăm la un tratament mai bun? … Priviți la Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii! El îi va susține și îi va mângâia pe toți cei care vin la El pentru ajutor. – The Upward Look, p. 325

Lacrimile lui Isus nu curgeau din cauza suferinţei Sale viitoare. Chiar în faţa Sa se afla Ghetsimani, unde curând urma să-L acopere groaza unui mare întuneric. … Și totuși, Răscumpărătorul plângea și suspina în chinuri sufletești nu pentru că acestea Îi aminteau de moartea Sa cruntă. Durerea Lui nu era egoistă. Gândul agoniei Sale nu intimida sufletul acela nobil și gata să Se jertfească. Priveliștea Ierusalimului era aceea care a străpuns inima lui Isus – Ierusalimul care Îl lepădase pe Fiul lui Dumnezeu și batjocorise iubirea Lui, care refuzase să fie convins de minunile Lui puternice și se pregătea să-I ia viaţa. A văzut ce era cetatea aceasta, în vinovăţia ei de a-L lepăda pe Răscumpărătorul, și ce ar fi putut să fie, dacă L-ar fi primit pe Acela care era singurul în stare să-i vindece rana. El venise să o mântuiască. Cum putea să o părăsească? – Hristos, Lumina lumii, p. 576

„El le-a zis: «Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneți aici și vegheați!»” (Marcu 14:34).

Oricâtă suferință a îndurat Isus în cei 33 de ani de viață pe pământ, aceasta nu se compară cu ce S-a confruntat începând cu ultimele ore de dinainte de cruce. Din veșnicii (Efeseni 1:1-4; 2 Timotei 1:8,9; Tit 1:1,2) fusese plănuită jertfirea lui Isus ca plată pentru păcatul lumii, iar acum totul era pe punctul de a se întâmpla.

5. Ce ne spun următoarele versete despre suferința lui Isus în Ghetsimani?
Matei 26:39 
Marcu 14:33-36 
Luca 22:41-44

„El a mers puţin mai departe de ei – dar nu chiar atât de departe ca ei să nu-L poată vedea şi auzi – şi S-a întins pe pământ. Avea simţământul că, din cauza păcatului, fusese despărţit de Tatăl Său. Prăpastia aceasta era atât de mare, atât de întunecată şi atât de adâncă, încât spiritul Său s-a cutremurat în faţa ei. În această agonie, El nu trebuia să Se folosească de puterea Sa divină pentru a scăpa. Ca om, trebuia să sufere urmările păcatului omului. Ca om, trebuia să îndure mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului.

Domnul Hristos Se afla acum într-o situaţie cu totul diferită de cele în care Se mai aflase vreodată. Suferinţa Sa poate fi cel mai bine descrisă de cuvintele profetului care spune: «Scoală-te, sabie, asupra păstorului Meu şi asupra omului care îmi este tovarăş, zice Domnul oştirilor» (Zaharia 13:7). Ca înlocuitor şi garant pentru omul păcătos, Domnul Hristos suporta pedeapsa divină. El vedea ce înseamnă dreptatea. Până atunci fusese Mijlocitor pentru alţii; acum Își dorea foarte mult să aibă pe cineva care să mijlocească pentru El” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/ Viața lui Iisus, p. 686).

Meditează asupra a ceea ce I s-a întâmplat lui Isus în Ghetsimani. Păcatele lumii începeau deja să apese asupra Lui. Încearcă să-ți imaginezi cum trebuie să fi fost. Nicio ființă umană nu a fost vreodată chemată să treacă prin așa ceva nici înainte, nici după aceea. Ce ne spune aceasta despre dragostea lui Dumnezeu pentru noi? Ce motiv de speranță îți poți însuși din această experiență?

Comentariu EGW

Când paharul suferințelor a fost pus în mâna Sa, în Grădina Ghetsimani, Mântuitorului I-a venit în minte un gând – să-l bea sau să lase lumea să piară în păcat? Suferința Sa a fost prea mare pentru a fi înțeleasă de mintea omenească. Când s-a abătut asupra Sa acea agonie a sufletului, „sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge care cădeau pe pământ” (Luca 22:44). Paharul tainic tremura în mâna Lui. În această criză teribilă, când totul era în joc, îngerul cel puternic, care stă înaintea lui Dumnezeu, a venit lângă Hristos, dar nu ca să-I ia paharul din mână, ci cu asigurarea iubirii Tatălui, pentru a-L întări ca să-l bea.

Hristos a băut paharul și acesta este motivul pentru care păcătoșii pot să vină la Dumnezeu și să găsească iertare și har. Dar cei care se împărtășesc de slava Lui trebuie să fie părtași și suferinței Lui. …

Oare ne vom lua noi crucea și, înțelegând clar ce înseamnă a-L urma pe Hristos, vom practica tăgăduirea de sine la orice pas? – Astăzi cu Dumnezeu, p. 49 (10 februarie)

În întunericul acela dens, era ascunsă prezenţa lui Dumnezeu. El face din întuneric acoperământul Său și Își ascunde slava de ochii oamenilor. Dumnezeu și îngerii Săi sfinţi se aflau în jurul crucii. Tatăl era cu Fiul Său. Cu toate acestea, prezenţa Sa nu era descoperită. Dacă slava Sa ar fi străfulgerat din nor, orice fiinţă omenească ce ar fi privit scena ar fi fost nimicită. Și, în clipa aceea îngrozitoare, Domnul Hristos nu putea fi mângâiat de prezenţa Tatălui. El a călcat singur în teasc și, dintre cei ce se găseau acolo, nimeni n-a fost cu El.

Cu întunericul acela dens, Dumnezeu a acoperit ultima agonie omenească a Fiului Său. Toţi aceia care Îl văzuseră pe Hristos în suferinţa Sa au fost convinși de dumnezeirea Lui. Faţa aceea, privită odată de oameni, nu avea să mai fie uitată. După cum faţa lui Cain exprima vina sa ca ucigaș, tot astfel faţa Domnului Hristos descoperea nevinovăţia, liniștea și bunăvoinţa – chipul lui Dumnezeu. Dar acuzatorii Săi nu voiau să ia seama la acest semn al Cerului. În timpul lungilor ore ale agoniei Sale, Domnul Hristos fusese privit de către mulţimea batjocoritoare. Acum, El a fost ascuns cu milă de mantia lui Dumnezeu. – Hristos, Lumina lumii, pp. 76–77

Dumnezeu ne-a iubit cu o iubire negrăită, iar iubirea noastră față de El se trezește pe măsură ce înțelegem ceva din lungimea, lărgimea, adâncimea și înălțimea acestei iubiri atrăgătoare a Domnului. Prin cunoașterea iubirii Sale, dovedită față de noi pe când eram încă păcătoși, inima împietrită se înmoaie, se supune, iar păcătosul este transformat și ajunge un fiu al cerului. Dumnezeu nu Se folosește de măsuri constrângătoare; mijlocul pe care îl întrebuințează El pentru a izgoni păcatul din inimă este iubirea. Cu ajutorul ei, El transformă mândria în umilință, iar vrăjmășia și necredința în iubire și credință. …

Dumnezeu este iubire. La fel ca razele de lumină care vin de la soare, iubirea, lumina și bucuria izvorăsc de la El și se revarsă peste toate făpturile Sale. Natura Sa este de a da. Viața Sa însăși este revărsarea iubirii neegoiste. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 76–77

Am putea, la fel de bine, să ne obișnuim cu suferința: atâta timp cât suntem aici, în această lume, vom avea de suferit. Ca ființe căzute, aceasta este soarta noastră. Nimic din Biblie nu ne promite altceva.
Dimpotrivă...

7. Ce au de spus următoarele versete pe tema în discuție? Faptele 14:22; Filipeni 1:29; 2 Timotei 3:12.

Da, dar în suferința noastră, două lucruri ar trebui să avem în vedere: În primul rând, faptul că Isus, Domnul nostru, a suferit mai tare decât ar putea suferi vreodată vreunul dintre noi. La cruce, „El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui” (Isaia 53:4). Ceea ce noi cunoaștem doar la nivel individual, El a suferit la nivel colectiv, pentru noi toți. El, care a fost fără păcat, S-a „făcut păcat pentru noi” (2 Corinteni 5:21), suferind într-un mod pe care noi, ca ființe păcătoase create, nu ni l-am putea imagina.

Apoi, în al doilea rând, atunci când suferim, ar trebui să ne amintim de rezultatele suferinței Domnului Hristos, și anume de ceea ce ni s-a promis în virtutea a ceea ce Isus a realizat pentru noi.

8. Ce ni se promite în următoarele versete: Ioan 10:28; Romani 6:23; Tit 1:2; 1 Ioan 2:25?

Oricare ar fi durerile noastre aici, ni s-a promis viața veșnică – datorită lui Isus, datorită faptului că a suportat El Însuși pedeapsa pentru păcatele noastre și datorită a ceea ce ne oferă Evanghelia, adică faptul că prin credință putem fi desăvârșiți în Isus acum. În virtutea a ceea ce a făcut Isus, a plinătății și desăvârșirii vieții Sale perfecte și a sacrificiului Său desăvârșit, avem promisiunea că existența noastră aici, plină de durere, dezamăgire și pierdere, nu este mai mult decât o clipă, un licăr, care acum este și apoi dispare, spre deosebire de veșnicia care ne așteaptă, o eternitate într-un cer nou și pe un pământ nou, fără păcat, fără suferință și fără moarte. Și toate acestea ne sunt promise și garantate doar datorită lui Hristos și focului cuptorului prin care a trecut El, pentru ca, într-o zi, în viitorul apropiat, El să vadă „rodul muncii sufletului Lui și [să Se învioreze]” (Isaia 53:11).

Comentariu EGW

În toată viaţa Sa, Domnul Hristos îi dăduse unei lumi căzute vestea cea bună a îndurării și iubirii iertătoare a Tatălui. Tema Sa era mântuirea pentru păcătosul cel mai mare. Dar acum, sub povara teribilă a vinovăţiei care apăsa asupra Sa, nu putea vedea faţa dătătoare de pace a Tatălui. Retragerea privirii dumnezeiești de la Mântuitorul în această oră a supremei dureri a străpuns inima Sa cu o întristare ce nu va putea să fie înţeleasă niciodată de om. Atât de mare a fost chinul acesta, încât durerea fizică de-abia mai era simţită.

… El Se temea de faptul că păcatul era atât de neplăcut înaintea lui Dumnezeu, încât despărţirea Lor avea să fie veșnică. Domnul Hristos simţea groaza pe care o va simți păcătosul atunci când harul nu va mai mijloci deloc în favoarea neamului omenesc vinovat. Sentimentul păcatului era acela care aducea mânia Tatălui asupra Sa, ca înlocuitor al omului, și care făcea ca paharul pe care El l-a băut să fie atât de amar – aceasta a frânt inima Fiului lui Dumnezeu. – Hristos, Lumina lumii, p. 753

Ce este calea noastră spre cer? Este un drum pe care se află toate avantajele ademenitoare? Nu. Este o cale îngustă şi aparent incomodă. Este o cale a luptei, a încercării, a necazului şi suferinţei. Căpetenia noastră, Isus Hristos, nu ne-a ascuns nimic cu privire la luptele pe care trebuie să le ducem. El deschide harta înaintea noastră şi ne arată calea. „Nevoiţi-vă”, spune El, „să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea” (Luca 13:24). „Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei ce intră pe ea” (Matei 7:13). „În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Apostolul repetă cuvintele lui Hristos: „În Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Faptele 14:22). Aşadar, oare aspectele descurajatoare sunt cele pe care trebuie să le menţinem înaintea ochilor minţii? ...

Acesta este Isus, Cel ce dă viaţă fiecărui har, Cel ce dă viaţă fiecărei făgăduinţe, Cel ce dă viaţă fiecărei rânduieli, Cel ce dă viaţă fiecărei binecuvântări. Isus este substanţa, slava şi mireasma plăcută, este viaţa însăşi. „Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8:12). Prin urmare, calea regală care se deschide pentru cei răscumpăraţi nu este un întuneric descurajator. Peregrinajul nostru ar fi într-adevăr singuratic şi dureros dacă nu ar fi pentru Isus. El spune: „Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14:18). Aşadar, să adunăm toate făgăduinţele scrise. Să le repetăm, să medităm la ele în timpul nopţii şi să fim  fericiţi. …

Oare nu călătorim noi pe o cale cu adevărat regală, care a fost deschisă pentru cei răscumpăraţi de Domnul? Oare poate să fie oferită o cale mai bună? O cale mai sigură? Nu! Nu! Prin urmare, să punem în practică îndrumările care ne-au fost date. Să-L vedem pe Mântuitorul nostru ca fiind cetatea noastră de scăpare, scutul care stă la dreapta noastră ca să ne apere de săgeţile lui Satana. – Solii alese, cartea 2, pp. 243–245

 

Studiu suplimentar: Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/ Viața lui Iisus, capitolele 74 și 78

„De trei ori a înălţat El această rugăciune. De trei ori natura umană s-a dat înapoi de la acest sacrificiu final, suprem. În acele momente însă, Răscumpărătorului lumii I-a fost arătată istoria omenirii. El a văzut că, lăsaţi în voia lor, călcătorii Legii trebuie să piară. El a văzut starea de neajutorare a păcătosului. A văzut puterea păcatului. Durerea şi plânsul unei lumi blestemate i-au apărut înainte. Îi contemplă soarta ameninţătoare şi ia hotărârea. Va salva omul păcătos, coste oricât L-ar costa.

Își acceptă botezul cu sânge şi astfel, prin El, milioane de oameni sortiţi pieirii pot câştiga viaţa veşnică. A părăsit curţile cerului, unde totul este imaculat, totul este bucurie şi slavă, pentru a salva singura oaie pierdută, singura lume din univers care a căzut prin păcătuire. El nu Se va da înapoi din fața misiunii primite. Va deveni jertfă de ispăşire pentru un neam de oameni care cu bună ştiinţă au păcătuit. Ruga Sa transmite acum numai supunere: «dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta fără să-l beau, facă-se voia Ta!» (Matei 26:42)” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 690-693).

Studiu zilnic:

1 Samuel 5

1 Samuel 6

1 Samuel 7

1 Samuel 8

1 Samuel 9

1 Samuel 10

1 Samuel 11

Ellen G. White, Rugăciunea, capitolul 4

1. Ce li s-a întâmplat oamenilor din Gat când chivotul a ajuns la ei?

2. Cum s-a folosit apa într-o slujbă de închinare?

3. Când i-a dat Dumnezeu lui Saul o altă inimă?

4. În ce împrejurare Saul s-a prefăcut că nu aude?

5. Ce se va întâmpla când eul va muri?

Privire generală

Aspectul cel mai important al religiei biblice este că păcatul și suferința au fost cauzate de noi, dar au fost îndurate de Dumnezeu. Nu există nicio altă divinitate în religiile lumii care să se fi coborât până acolo încât să facă un asemenea sacrificiu. Din acest motiv, creștinismul este numit religia iubirii și a harului de la creare la salvare. Dumnezeu ne-a creat prin har (și fără contribuția noastră) pentru că ne-a iubit și Dumnezeu ne-a salvat prin har (tot fără contribuția noastră) pentru că ne-a iubit.

În ambele cazuri (creare și salvare) totuși, avem de făcut alegerea de a accepta sau respinge actul Lui plin de har. După ce au fost creați prin har, Adam și Eva au luat decizia de a respinge actul lui Dumnezeu de creare și au ales calea rebeliunii care duce la anihilare sau moarte. După ce am fost salvați prin moartea lui Isus pe cruce, fiecare din noi are de făcut o alegere, să accepte sacrificiul lui Dumnezeu în locul nostru și să se întoarcă în Împărăția Sa de lumină, har și dragoste sau să respingă marea Sa mântuire și să dispară într-o eternă nonexistență. Alege astăzi! Dar alege dragostea, alege harul, alege viața! Alege iubirea lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu și viața lui Dumnezeu! Așa vei fi fericit, cei dragi vor fi fericiți și Îl vei face fericit și pe Dumnezeu.

1   Suferința lui Isus Hristos nu reprezintă doar suferința unei alte ființe, ci suferința Lui este esența iubirii și salvării lui Dumnezeu realizate pentru noi. Isus Hristos a suferit pentru noi și în locul nostru ca să ne salveze din puterea păcatului, a suferinței și a morții pentru totdeauna.

2   Ce a suferit Isus în Ghetsimani și ce înseamnă pentru noi?

Comentariu

Primele zile ale lucrării lui Isus

Da, din primele ore ale vieții Sale, Isus a avut parte și a fost înconjurat de tragedie și suferință umană: renegare, respingere, sărăcie și umilință (s-a născut într-o iesle), durere fizică (circumcizie), masacru, persecuție și fugă. În copilărie, Isus a continuat să aibă parte de suferința umană. Iar botezul Său de la începutul lucrării a făcut trimitere la intrarea în cuptorul încercării pentru care venise, la tipul de lucrare pe care venise să o desfășoare. De ce a fost botezat Isus dacă nu a făcut niciun păcat?

Desigur, El s-a botezat ca să ne dea un exemplu. Ellen G. White notează că „Isus n-a primit botezul ca pe o mărturisire a unei vinovăţii proprii. El S-a făcut una cu păcătoşii, mergând pe calea pe care trebuia să mergem noi şi făcând lucrul pe care trebuia să-l facem noi” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 111). Dar botezul lui Isus este mai mult decât un exemplu.

Apostolul Pavel explică semnificația botezului în termeni ce țin de moarte și înviere: „Nu știți că toți câți am fost botezați în Isus Hristos, am fost botezați în moartea Lui? Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, tot așa și noi să trăim o viață nouă” (Romani 6:3,4). În 2 Corinteni, Pavel explică faptul că „pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El [Dumnezeu] L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21). Isus a venit în lume ca să ia asupra Lui păcatele noastre și să moară în locul nostru, ca noi, în schimb, să luăm asupra noastră neprihănirea Lui.

Ellen G. White scrie: „Îndată ce a ieşit din apă, Isus S-a plecat în rugăciune pe malul râului. În faţa Lui se deschidea o etapă nouă şi importantă. Acum începea lupta vieţii Sale la o scară mai largă. […] Nimeni nu L-a înţeles pe pământ şi, în timpul lucrării Lui, trebuia să rămână singur. […] Fiind una cu noi, trebuia să poarte povara vinovăţiei şi a blestemului nostru. Cel fără păcat trebuia să sufere ocara păcatului” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 111).

Acest schimb ar putea fi văzut în sens figurat în actul botezului. Isus nu s-a botezat pentru mântuirea Lui; în schimb, El a anunțat că venise să ia păcatele noastre asupra Lui și să moară în locul nostru. Când ne botezăm, noi murim, împreună cu Hristos, față de păcatele noastre, primim neprihănirea Lui și apoi ieșim din apa botezului la o nouă viață.

Comentariu

Isus, în Ghetsimani

În cartea Crucea lui Cristos, John R. W. Stott (1921-2011), renumitul teolog și evanghelist anglican, încearcă să înțeleagă cuptorul încercării prin care a trecut Isus în Ghetsimani, comparându-L pe Isus cu Socrate aflat în fața morții. Socrate (470-399 î.Hr.), unul dintre fondatorii filozofiei și cosmoviziunii occidentale, avea cam 70 de ani când tribunalul din Atena l-a condamnat la moarte pentru coruperea tinerilor și pentru hulă (respingerea zeilor cetății). Socrate urma să moară bând o cupă cu otravă din cucută. Deși ar fi putut să scape de proces și de condamnare, Socrate a ales să rămână în cetate și să-și înfrunte moartea. Când i s-a înmânat cupa cu otravă, părintele gândirii occidentale a luat-o cu toată voioșia și încrederea și a băut-o curajos până la fund, înconjurat de discipoli triști și preocupați pentru el. (Vezi Platon, Phaidon, Humanitas, București, 1993, 2006, 2011, p. 138-145, https://humanitas.ro/assets/pdf/Platon_Phaidon.pdf.)

În schimb, Isus Și-a petrecut ultimele ore în Ghet­simani. Când le-a cerut ucenicilor Săi să rămână și să vegheze cu El, deoarece sufletul Lui era „cuprins de o întristare de moarte” (Marcu 14:34), ei au adormit. De fapt, unul dintre ei L-a vândut pentru bani, iar ceilalți au fugit din grădină după ce gloata a sosit ca să-L prindă (Marcu 14:10,11,50). Isus, spre deosebire de Socrate, a agonizat în fața cupei pe care trebuia să o soarbă până la drojdii. Departe de a-L descrie pe Isus ca voios și luând curajos cupa, evanghelistul Luca precizează că „sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge, care cădeau pe pământ” (Luca 22:44), în timp ce se ruga:  „Tată, dacă voiești, depărtează paharul acesta de la Mine!” (Luca 22:42).

Stott formulează niște întrebări și apoi face aluzie la un răspuns: „Ce este această cupă? Este suferința fizică din fața căreia El Se trage înapoi, tortura biciului și a crucii, împreună poate cu chinul psihic al trădării, al renegării și al fugii prietenilor Săi, precum și batjocura și abuzul din partea vrăjmașilor Lui? Nimic nu m-ar putea face să cred că paharul pe care Isus l-a sorbit a constat din vreunul din aceste lucruri (oricât de cumplite ar fi) sau din toate laolaltă. Curajul Său fizic și moral dovedit de-a lungul lucrării Sale publice fusese de nestăvilit. Pentru mine este ridicol să presupun că acum Lui Îi era frică de durere, de insulte și de moarte. Potrivit relatării lui Platon, când se afla în celula închisorii din Atena, Socrate a luat paharul lui de cucută «fără să tremure sau să-și schimbe culoarea sau expresia feței». Apoi a dus cupa la gură și, foarte voios și liniștit, a sorbit-o. Când prietenii au izbucnit în lacrimi, el i-a dojenit pentru comportamentul lor «absurd» și i-a îndemnat să «rămână liniștiți și să fie curajoși». El a murit fără teamă, durere sau protest. Deci a fost Socrate mai curajos decât Isus? Sau cupele lor conțineau otrăvuri diferite?” (John R. W. Stott, The Cross of Christ, p. 74; vezi John R. W. Stott, Crucea lui Cristos, Societatea Misionară din România, 1992)

Stott concluzionează că „paharul din fața căruia El [Isus] S-a dat înapoi a fost diferit. Acesta nu simboliza nici durerea fizică de a fi biciuit și crucificat, nici suferința mintală de a fi disprețuit și respins până și de cei ai Lui, ci mai degrabă agonia spirituală de a purta păcatele lumii, cu alte cuvinte, de a îndura judecata divină pe care acele păcate o meritau” (Ibidem, p. 76). De fapt, Socrate a murit de moartea omului păcătos obișnuit. Și, după cum subliniază Stott, martirii creștini par să fi avut o moarte mai eroică decât cea a lui Isus, atunci când au murit pe rug. Moartea lui Isus, asemenea botezului Lui, a fost unică. În timp ce toți oamenii care mor vor experimenta moartea în calitate de ființe umane păcătoase, Isus, Fiul fără păcat al lui Dumnezeu, a murit de moartea care reprezintă judecata lui Dumnezeu asupra păcatului. Din acest motiv, învierea lui Isus constituie un eveniment eminamente singular și extraordinar în istoria universului. Niciun om – inclusiv Socrate – nu ar putea muri de acea moarte și să trăiască iarăși. Niciun om nu putea muri de acea moarte și să devină Mântuitorul lumii.

Și Ellen G. White descrie conținutul paharului: „În toată viaţa Sa de pe pământ, El umblase în lumina prezenţei lui Dumnezeu. [...] Dar  acum avea simţământul că este despărţit de lumina prezenţei lui Dum­nezeu, care Îl susţinuse. Acum, El era socotit în numărul călcătorilor legii. Vinovăţia omenirii căzute trebuia să fie purtată de El. Asupra Aceluia care nu cunoştea păcatul avea să fie aşezată nelegiuirea noastră, a tuturor. Atât de înspăimântător Îi apărea păcatul, atât de mare greutatea vinei pe care trebuia s-o poarte, încât era ispitit să Se teamă ca nu cumva aceasta să-L despartă pentru totdeauna de iubirea Tatălui Său. Simţind cât de teribilă este mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului, El exclamă: «Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte»  (Matei 26:38)” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 685).

Aplicație

1   Adu-ți aminte de experiența botezului tău. Cum îți percepi propriul botez în lumina botezului lui Isus? Cum te ajută această paralelă să-ți îmbogățești propria experiență a morții față de păcat și a vieții pentru Împărăția lui Dumnezeu? În ce fel această percepție face ca legământul tău cu Dumnezeu și angajamentul pentru cauza Sa să devină și mai profunde, indiferent ce s-ar întâmpla?

2   Secțiunea din Sabat după-amiază a studiului de față ne oferă o explicație uimitor de frumoasă a motivului pentru care Dumnezeu a creat universul și ființele inteligente. Chiar dacă știa că răul avea să apară din creația Sa, crearea universului și a ființelor inteligente a meritat. A meritat pentru El, dar a meritat și pentru noi. Altfel nu am fi existat niciodată. Dar mai e ceva: Dumnezeu Și-a putut permite să decidă că merita nu doar pentru că avea puterea de a crea, ci și pentru că, în caz de cădere, El avea soluția (să ia păcatul nostru asupra Lui), ceea ce reprezintă puterea de salvare și puterea de înviere. Cum îți schimbă această idee perspectiva asupra lui Dumnezeu, asupra creației și salvării oferite de El?