Alege astăzi!
Text de memorat
„Şi dacă nu găsiţi cu cale să __ Domnului, __ astăzi __ vreţi să slujiţi [...]. Cât despre mine, __ şi __ mea vom sluji __” (Iosua 24:15).
Ultimul capitol din Iosua este plasat în contextul unei ceremonii de reînnoire a legământului, dar de data aceasta condusă de bătrânul conducător al lui Israel. Deși nu redă un legământ în sine, ci mai degrabă o ceremonie de reînnoire a legământului, capitolul are elementele tratatelor de suzeranitate din Orientul Apropiat antic: (1) preambulul, în care este identificat suzeranul, inițiatorul tratatului; (2) prologul istoric, care descrie relația dintre suzeran și vasal; (3) stipulațiile legământului, prin care i se cere vasalului să manifeste supunere totală față de suzeran, bazată pe recunoștință și motivată de aceasta; (4) binecuvântările pentru supunere și blestemele pentru călcarea legământului; (5) martorii jurământului vasalului; (6) depunerea documentului pentru a fi citit în viitor și (7) ratificarea legământului.
Iosua se apropie de sfârșitul vieții; nu se întrevede niciun înlocuitor la orizont. Reînnoirea legământului le reamintește israeliților că împăratul lor este Însuși Iahve și că, dacă Îi rămân loiali, se vor bucura de protecția Lui. Israel nu are nevoie de un împărat omenesc. Ca națiune teocratică, israeliții trebuie să aibă mereu în minte că singurul lor împărat este Domnul.
Comentariu EGW
Când Iosua a simțit că vârsta își spune cuvântul și și-a dat seama că lucrarea sa trebuia să se încheie curând, a fost cuprins de îngrijorare în ce privește viitorul poporului său. Cu o inimă mai mult decât părintească, le-a vorbit iarăși, atunci când s-au adunat încă o dată în jurul bătrânului lor conducător. …
La porunca lui Iosua chivotul fusese adus de la Silo. Prilejul era deosebit de solemn și acest simbol al prezenței lui Dumnezeu avea să sporească impresia pe care el dorise s-o facă asupra poporului. După ce a arătat bunătatea lui Dumnezeu față de israeliți, el i-a îndemnat în Numele Domnului să aleagă cui vor să îi slujească. În taină, unii încă se mai închinau la idoli și Iosua se străduia acum să-i determine să ia o hotărâre prin care păcatul ar fi fost îndepărtat din Israel. … Iosua dorea să-i conducă să Îi slujească lui Dumnezeu nu din constrângere, ci de bunăvoie. …
„Cât despre mine” , a spus Iosua, „eu și casa mea vom sluji Domnului.” Același zel sfânt care însuflețea inima conducătorului l-a cuprins și pe popor. Apelurile sale au provocat un răspuns prompt: „Departe de noi gândul să părăsim pe Domnul și să slujim altor dumnezei.” … Iosua s-a străduit să-i determine pe ascultătorii săi să-și cântărească bine cuvintele și să nu se angajeze în jurăminte pe care nu erau pregătiți să le îndeplinească. Cu adâncă seriozitate, ei au repetat declarația: „Nu! căci vom sluji Domnului”. Mărturisind solemn față de ei înșiși că L-au ales pe Iehova, ei au repetat încă o dată făgăduința lor de credință: „Noi vom sluji Domnului, Dumnezeului nostru, și vom asculta de glasul Lui. …” După ce a scris un raport al acestor întâmplări solemne, l-a așezat împreună cu cartea legii alături de chivot. …
Lucrarea lui Iosua pentru Israel se încheiase. El I-a urmat Domnului cu credincioșie, iar în cartea lui Dumnezeu este numit „robul Domnului”. Cea mai nobilă mărturie a caracterului lui de conducător public este istoria generației care a avut parte de roadele ostenelilor sale: „Israel a slujit Domnului în tot timpul vieții lui Iosua și în timpul vieții bătrânilor care au trăit după Iosua”. – Conflict and Courage, p. 125
Se va duce o luptă înverşunată între cei care Îi sunt credincioşi lui Dumnezeu şi cei care desconsideră Legea Sa. Respectul pentru Legea lui Dumnezeu a fost subminat. Liderii religioşi predică drept doctrină poruncile oamenilor. Cum era în zilele vechiului Israel, aşa este şi în veacul acesta al lumii. Dar, pentru că necredincioşia şi nelegiuirea domină, oare cei care au respectat cândva Legea lui Dumnezeu să cultive acum mai puţin respect pentru ea? Se vor uni ei cu puterile pământului pentru a o face fără valoare? Cei credincioşi nu vor fi luaţi şi purtaţi în derivă de curentul răului. Ei nu vor arunca dispreţ asupra lucrurilor pe care Dumnezeu le-a pus deoparte ca sfinte. Nu vor urma exemplul de uitare neglijentă al lui Israel, ci îşi vor aduce aminte de modul în care S-a purtat Dumnezeu cu poporul Său în toate timpurile şi vor merge pe calea poruncilor Sale.
Fiecare ajunge să fie pus la probă. Nu sunt decât două părţi. Tu de care parte eşti? – Mărturii, vol. 8, p. 120
„Iosua a adunat toate seminţiile lui Israel la Sihem şi a chemat pe bătrânii lui Israel, pe căpeteniile lui, pe judecătorii lui şi pe căpeteniile oştii. Ei s-au înfăţişat înaintea lui Dumnezeu” (Iosua 24:1). Sihem era locul unde Avraam construise un altar la sosirea sa în țară și unde Dumnezeu i-a dat pentru prima dată promisiunea primirii țării (Geneza 12:7). Acum, când promisiunile făcute lui Avraam erau împlinite, poporul Israel reînnoiește legământul cu Dumnezeu chiar în locul în care a fost făcută prima promisiune. Apelul lui Iosua reamintește de cuvintele lui Iacov de a scoate „dumnezeii străini care sunt în mijlocul [lor]” (Iosua 24:23; compară cu Geneza 35:2-4). Geografia evenimentului în sine transmite apelul de a demonstra o loialitate deplină față de Domnul, prin respingerea tuturor celorlalți „dumnezei”.
Dumnezeu este subiectul principal al trecutului evocat: „Eu am luat”, „i-am dat”, „am trimis”, „am lovit”, „am făcut”, „am scos”, „v-am izbăvit” etc. Poporul Israel nu este personajul principal al narațiunii, ci mai degrabă cel asupra căruia se răsfrânge aceasta. Dumnezeu este Cel care a creat poporul Israel. Dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit în viața lui Avraam, israeliții ar fi slujit acelorași idoli. Existența lui Israel ca națiune nu este meritul niciunuia dintre strămoșii săi, ci lucrarea exclusivă a harului lui Dumnezeu. Faptul că israeliții s-au stabilit în țară nu este un motiv de laudă, ci exact motivul pentru care ar trebui să-L slujească pe Dumnezeu.
Cuvântarea Domnului conține de 5 ori o trecere de la „voi” la „ei” (părinții). Părinții și această generație de la Sihem sunt tratați ca unii și aceiași. Iosua încearcă să arate ceea ce Moise afirmase deja în Deuteronomul 5:3, că Domnul nu a încheiat legământul doar cu părinții, ci cu toți cei prezenți la acel moment. Marea majoritate a celor prezenți nu trecuseră prin experiența exodului. Nu „toți” fuseseră la Horeb. Totuși, Iosua spune că toți au fost acolo. Pe scurt, lecțiile trecutului trebuie să fie însușite de fiecare nouă generație. Dumnezeul care a lucrat pentru strămoși în trecut este gata să acționeze pentru generația prezentă.
Care sunt modalitățile prin care noi, ca biserică, putem avea un mai bun simț al responsabilității colective, adică să înțelegem ideea că ceea ce facem are impact asupra tuturor celor din biserică?
Comentariu EGW
În general, poporul întârzia în încheierea lucrării de alungare a păgânilor. Semințiile s-au așezat fiecare în ținutul său, oastea se împrăștiase și se considera ca fiind un lucru greu și nesigur să înceapă iar războiul. Dar Iosua le-a spus: „Domnul, Dumnezeul vostru, le va izgoni dinaintea voastră și le va alunga dinaintea voastră și voi le veți stăpâni țara, cum a spus Domnul, Dumnezeul vostru. Puneți-vă toată puterea ca să păziți și să împliniți tot ce este scris în cartea legii lui Moise, fără să vă abateți nici la dreapta, nici la stânga.”
Iosua a chemat poporul ca martor că, atâta timp cât au împlinit condițiile, Dumnezeu Și-a îndeplinit cu credincioșie făgăduințele date. El spune: „Recunoașteți dar, din toată inima voastră și din tot sufletul vostru, că niciunul din toate cuvintele bune, rostite asupra voastră de Domnul, Dumnezeul vostru, n-a rămas neîmplinit.” Însă el le-a spus că, așa cum Și-a împlinit făgăduințele, Domnul Își va împlini și amenințările. „Și după cum toate cuvintele bune, pe care vi le spusese Domnul, Dumnezeul vostru, s-au împlinit pentru voi, tot așa Domnul va împlini față de voi toate cuvintele rele. ... Dacă veți călca legământul pe care vi l-a dat Domnul Dumnezeul vostru, ... Domnul Se va aprinde de mânie împotriva voastră și veți pieri degrabă din țara cea bună pe care v-a dat-o El.” – Patriarhi și profeți, p. 521, 522
Avraam n-a avut nicio stăpânire pe pământul acesta, „nici măcar o palmă de loc” (Faptele 7:5). El a avut o mare avere și a folosit-o spre slava lui Dumnezeu și spre binele semenilor săi, dar el n-a considerat lumea aceasta ca fiind căminul său. Dumnezeu l-a chemat să-i părăsească pe concetățenii săi idolatri, dându-i făgăduința ca va avea Canaanul ca stăpânire veșnică, și totuși, nici el, nici fiul său, nici fiul fiului său nu l-a primit.
Când a avut nevoie de un loc de îngropare pentru soția sa moartă, Avraam a trebuit să-l cumpere de la canaaniți. Unica sa stăpânire în Țara Făgăduinței a fost acel mormânt săpat în stâncă din peștera Macpela.
Dar Cuvântul lui Dumnezeu n-a dat greș, nici nu s-a împlinit în totul prin ocuparea Canaanului de către poporul evreu. … Avraam însuși trebuia să fie părtaș la moștenire. … În Biblie ni se spune în mod clar că făgăduințele făcute lui Avraam urmează să fie împlinite prin Hristos. … Dumnezeu i-a dat lui Avraam prilejul să vadă această moștenire nepieritoare și, cu nădejdea aceasta, el a fost mulțumit. „Prin credință a venit și s-a așezat el în țara făgăduinței, ca într-o țară care nu era a lui, și a locuit în corturi, ca și Isaac și Iacov, care erau împreună moștenitori cu el ai aceleiași făgăduințe. Căci el aștepta cetatea care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:9,10).
Cu privire la urmașii lui Avraam este scris: „În credință au murit toți aceștia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut și le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini și călători pe pământ” (Evrei 11:13). Noi trebuie să locuim aici ca străini și călători, dacă vrem să câștigăm „o patrie mai bună, adică o patrie cerească” (vers. 16). – Patriarhi și profeți, p. 169, 170
2. Ce i-a îndemnat Iosua pe israeliți să facă, în Iosua 24:14,15? Ce înseamnă să Îi slujim Domnului „cu scumpătate și credincioșie”?
Apelul lui Iosua exprimă clar faptul că poporul Israel trebuie să aleagă fie să își păstreze unicitatea prin loialitatea față de Creator și să rămână în țară, fie să redevină un popor idolatru ca oricare altul, fără nicio identitate, scop și misiune clară. Apelul lui Iosua vizează două aspecte: poporul Israel ar trebui să se teamă de Domnul și să Îi slujească „cu integritate și cu credincioșie” (NTR). Să te temi de Domnul nu înseamnă să trăiești continuu în frică și nesiguranță emoțională, ci presupune respectul și venerația care decurg din recunoașterea, pe de o parte, a măreției, sfințeniei și infinității insondabile a lui Dumnezeu și, pe de altă parte, a micimii, păcătoșeniei și finitudinii tale. Să te temi de Dumnezeu înseamnă să fii mereu conștient de magnitudinea cerințelor Sale, să recunoști că El nu este doar Tatăl nostru ceresc, ci și Împăratul nostru divin. O astfel de conștientizare va duce la o viață de ascultare de Dumnezeu (Leviticul 19:14; Leviticul 25:17; Deuteronomul 17:19; 2 Împărați 17:34). În timp ce „teama” descrie atitudinea interioară care trebuie să caracterizeze un israelit, rezultatul practic exterior al reverenței față de Dumnezeu este slujirea.
Slujirea cerută din partea lui Israel este redată prin doi termeni ebraici: primul este tamim, folosit mai ales ca adjectiv pentru a descrie desăvârșirea animalului de jertfă și tradus prin diverși termeni: „în chip desăvârșit” (EDCR), „cu scumpătate” (VDC), „cu sinceritate” (BTF). Al doilea termen care descrie slujirea lui Israel este ’emet și este tradus cu „credincioșie”, având conotația de constanță și stabilitate. De obicei se referă la Dumnezeu, al cărui caracter este intrinsec marcat de credincioșie/devotament/fidelitate, care se manifestă față de poporul Israel. Practic, Iosua le cere israeliților să demonstreze față de Dumnezeu aceeași loialitate arătată de El față de ei de-a lungul istoriei. Și nu este vorba doar de o conformare exterioară la cerințele Lui, ci de ceea ce izvorăște dintr-o armonie lăuntrică a inimii. Viața lor ar trebui să reflecte recunoștința față de Dumnezeu pentru ce a făcut pentru ei. Practic, acesta este modul în care ar trebui să ne raportăm și noi astăzi la Domnul Isus.
Ce înseamnă pentru tine să-L slujești pe Domnul cu integritate și loialitate? Ce anume îți distrage atenția și te împiedică să te dedici pe deplin lui Dumnezeu?
Comentariu EGW
Isus este scara către cer... și Dumnezeu ne cheamă să urcăm pe această scară. Dar nu putem face asta cât timp ne încărcăm cu comori pământești. Ne facem rău nouă înșine când punem confortul și avantajele noastre personale mai presus de lucrurile lui Dumnezeu. Nu există mântuire în posesiunile pământești sau în lucrurile din jurul nostru. Un om nu este înălțat în ochii lui Dumnezeu sau recunoscut de El ca având bunătate, pentru că are bogății pământești. Dacă dobândim o experiență autentică în a urca mereu ... trebuie să lăsăm în urmă orice piedică. Cei care urcă trebuie să-și pună picioarele ferm pe fiecare treaptă a scării.
Suntem mântuiți urcând rând pe rând aceste trepte, privind spre Hristos, agățându-ne de Hristos, înaintând pas cu pas spre înălțimea lui Hristos, astfel încât El să fie făcut pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare. Credința, fapta (în engl.: virtutea), cunoștința, înfrânarea, răbdarea, evlavia, dragostea de frați și iubirea de oameni sunt treptele acestei scări.
Avem nevoie de curaj, tărie, credință și încredere implicită în puterea lui Dumnezeu de a mântui. Aceste haruri cerești nu vin într-o clipă; ele sunt dobândite prin experiență, de-a lungul anilor. Dar fiecare căutător sincer și serios va deveni părtaș naturii divine. Sufletul său va fi plin de o dorință intensă de a cunoaște plinătatea acelei iubiri care întrece orice cunoștință. Pe măsură ce înaintează în viața divină, va fi mai capabil să înțeleagă adevărurile înalte și înnobilatoare ale Cuvântului lui Dumnezeu, până când, prin contemplare, se va schimba și va fi în stare să reflecte asemănarea cu Mântuitorul său.
Copil al lui Dumnezeu, îngerii urmăresc caracterul pe care îl dezvolți, îți cântăresc cuvintele și faptele; de aceea, ia aminte la căile tale... dovedește că ești în dragostea lui Dumnezeu.
A-L iubi pe Dumnezeu mai presus de orice și pe aproapele nostru ca pe noi înșine – aceasta este o sfințire autentică. – The Faith I Live By, p. 120
Zi de zi și ceas de ceas trebuie să aibă loc în noi înșine un viguros proces de tăgăduire de sine și sfințire, apoi faptele exterioare vor sta drept mărturie că Domnul Isus locuiește în inimă prin credință. Sfințirea nu închide căile sufletului în privința cunoașterii, ci ea începe să dezvolte mintea și să o inspire să caute adevărul ca pe o comoară ascunsă, iar cunoașterea voinței lui Dumnezeu face să înainteze lucrarea de sfințire. Există un cer și, oh, cât de serios ar trebui să luptăm ca să ajungem în el! Fac apel la voi … să credeți în Domnul Isus ca Mântuitor al vostru. Credeți că El este gata să vă ajute prin harul Său, atunci când veniți cu sinceritate în fața Lui. Trebuie să vă luptați pentru cununa vieții. Luptați, pentru că Satana vrea să vă prindă în strânsoarea sa și, dacă voi înșivă nu vă smulgeți de acolo, veți fi paralizați și distruși. Vrăjmașul este la dreapta voastră, la stânga voastră, în fața și înapoia voastră; voi trebuie să îl călcați în picioare. Luptați, pentru că aveți de câștigat o cunună. Luptați, pentru că, dacă nu câștigați cununa, veți pierde totul în această viață și în viața viitoare. Luptați, însă în puterea Mântuitorului nostru înviat.
În curând, vom fi martori la încoronarea Împăratului nostru. Cei a căror viaţă a fost ascunsă cu Hristos, cei care, pe acest pământ, au luptat lupta cea bună a credinţei vor străluci de slava Răscumpărătorului în Împărăţia lui Dumnezeu. – The Faith I Live By, p. 124
Ca un lider adevărat și credincios, Iosua respectă voința liberă a poporului său și își dorește ca israeliții să slujească Domnului de bunăvoie, nu din constrângere. Aceasta este ideea transmisă prin utilizarea verbului „ați ales” (Iosua 24:22). În alte pasaje, bakhar, „a alege”, descrie alegerea poporului Israel de către Iahve (Deuteronomul 7:6,7; Deuteronomul 10:15; Deuteronomul 14:2). Israel este liber să refuze alegerea lui de către Iahve, deși ar fi ceva absurd. Dar poate și accepta alegerea din partea lui Dumnezeu și să continue să trăiască sau, dimpotrivă, să Îi întoarcă spatele și să nu mai existe.
3. Care a fost răspunsul poporului la apelul lui Iosua? Vezi Iosua 24:16-18. De ce crezi că a reacționat Iosua așa la răspunsul poporului (Iosua 24:19-21)?
Prin răspunsul lor categoric pozitiv, israeliții recunosc că Dumnezeul patriarhilor și al părinților lor este acum și „Dumnezeul nostru” (Iosua 24:17,18, subl.ad.), căruia sunt dispuși să Îi slujească cu deplină loialitate. După o astfel de afirmare incontestabilă a devotamentului, ne-am aștepta la cuvinte de apreciere și de încurajare din partea lui Iosua. Dar, nu, dialogul dintre Iosua și popor virează brusc, iar Iosua pare să joace rolul avocatului diavolului. El trece de la evocarea providenței milostive din trecut la amenințarea israeliților cu imaginea unui Dumnezeu care nu este ușor de slujit.
Iosua cunoaște instabilitatea primei generații, care a promis să se supună lui Dumnezeu în condiții similare (Exodul 19:8; Exodul 24:3; Deuteronomul 5:27), dar care și-a uitat promisiunile înainte să le termine de rostit (Exodul 32). Astfel, prin intermediul retoricii, Iosua vrea să îi conștientizeze pe israeliți de câteva lucruri. În primul rând, de faptul că decizia de a-L sluji pe Dumnezeu este una serioasă. Aceasta va trebui să modeleze întreaga națiune în conformitate cu revelația lui Dumnezeu. Binecuvântările asumării acestui obiectiv sunt evidente, dar și consecințele neascultării trebuie pe deplin înțelese. Iertarea păcatelor nu este un drept inalienabil al omenirii, ci o minune a harului divin. În al doilea rând, decizia de a-L sluji pe Dumnezeu trebuie luată de bunăvoie, nu să fie ceva impus de un lider, nici măcar de Iosua. În al treilea rând, israeliții trebuie să realizeze că oamenii nu Îi pot sluji lui Dumnezeu prin propriile lor forțe. Slujirea lui Dumnezeu nu se realizează printr-o aderare mecanică la stipulațiile legământului, ci printr-o relație personală cu Domnul mântuitor (compară cu Exodul 20:1,2; Deuteronomul 5:6,7).
Comentariu EGW
Tăria unei armate este măsurată mai ales prin eficienţa oamenilor din rândurile ei. Un general înțelept își instruieşte ofiţerii să pregătească fiecare soldat pentru un serviciu activ. El caută să obţină cea mai înaltă eficienţă din partea tuturor. Dacă ar trebui să depindă doar de ofiţeri, nu s-ar putea aştepta să conducă vreodată o campanie de succes. El se bazează pe serviciul loial şi neobosit al fiecărui om din armata lui. Responsabilitatea revine, în cea mai mare măsură, oamenilor din rânduri, soldaţilor.
La fel stau lucrurile şi în armata Prinţului Emanuel. Generalul nostru, care nu a pierdut niciodată o luptă, aşteaptă o slujire de bunăvoie şi plină de credincioşie din partea fiecărei persoane care este înrolată sub steagul Său. În lupta finală, care se dă acum între forţele binelui şi oştile răului, El aşteaptă să ia parte toţi membrii, laici şi slujbaşi ai bisericii. Toţi aceia care s-au înrolat ca soldaţi ai Săi trebuie să îndeplinească o slujire plină de credincioşie, ca nişte oameni pregătiţi de luptă în orice moment, cu un ascuţit simţ al responsabilităţii individuale ce îi revine fiecăruia.
Nu toţi cei care intră în armată vor fi generali, căpitani, sergenţi sau chiar caporali. Nu toţi vor avea grija şi responsabilitatea de conducători. Sunt alte lucruri greu de făcut. Unii trebuie să sape tranşee şi să ridice fortificaţii, alţii trebuie să stea ca santinele, alţii să ducă mesaje. Ofiţeri sunt foarte puţini, dar este nevoie de mulţi soldaţi de rând care să alcătuiască trupele, iar succesul armatei depinde de credincioşia fiecărui soldat. Laşitatea sau trădarea unui singur om poate fi un dezastru pentru întreaga armată.
Dacă vrem să luptăm lupta cea bună a credinţei, fiecare dintre noi, în mod individual, are de făcut o lucrare serioasă. Sunt în joc interese veşnice. Trebuie să îmbrăcăm întreaga armură a neprihănirii, să ne împotrivim Diavolului şi avem făgăduinţa sigură că va fi pus pe fugă. Biserica trebuie să ducă o luptă înverşunată, să obţină biruinţe pentru Hristos, să salveze suflete de sub puterea duşmanului. Dumnezeu şi îngerii sfinţi sunt angajaţi în această luptă. Să împlinim voia Celui care ne-a chemat să fim soldaţi. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 29 (21 ianuarie)
Adevărata sfințire vine prin punerea în practică a principiului iubirii. „Dumnezeu este iubire și cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu rămâne în el” (1 Ioan 4:16). În viața aceluia în a cărui inimă locuiește Hristos se va manifesta o evlavie practică. Caracterul va fi curățat, înălțat, înnobilat și glorificat. Învățătura curată se va contopi cu lucrările neprihănirii, preceptele cerești se vor întrețese cu practicile sfinte.
Cei care vor să dobândească binecuvântarea sfințirii trebuie să învețe mai întâi ce înseamnă sacrificiul de sine. … Mireasma iubirii noastre față de semenii noștri este aceea care dezvăluie iubirea noastră pentru Dumnezeu. Răbdarea în slujire aduce odihnă sufletului. Prin truda smerită, plină de râvnă și credincioșie se dezvoltă bunăstarea lui Israel. Dumnezeu îl susține și îl întărește pe acela care este dornic să urmeze calea lui Hristos. – Faptele apostolilor, p. 560
4. De ce crezi că a fost nevoie ca Iosua să repete, în Iosua 24:22-24, apelul adresat israeliților de a scoate idolii din mijlocul lor?
Amenințarea idolatriei nu este una teoretică. Anterior, pe câmpiile Moabului, într-un context similar, Moise le ceruse israeliților să ia aceeași decizie (Deuteronomul 30:19,20). Zeii avuți în vedere acum nu sunt cei din Egipt sau cei de dincolo de râu, ci se găsesc „în mijlocul [lor]”. De aceea, Iosua cere poporului să își întoarcă inima spre Domnul. Termenul ebraic folosit aici, natah, înseamnă „a întinde”, „a îndoi”. Acesta descrie un Dumnezeu de la care se așteaptă să Se aplece și să asculte rugăciunile (2 Împărați 19:16; Psalmii 31:2,3; Daniel 9:18) și este în același timp atitudinea pe care profeții o cer mai târziu de la poporul Israel (Isaia 55:3; Ieremia 7:24). Este folosit pentru a indica apostazia lui Solomon atunci când inima lui s-a îndreptat spre dumnezei străini (1 Împărați 11:2,4,9). Inima umană păcătoasă nu are tendința naturală de a se apleca și de a asculta vocea lui Dumnezeu. Este nevoie de decizii conștiente din partea noastră pentru a o înclina spre împlinirea voinței lui Dumnezeu.
Răspunsul israeliților înseamnă literal: „Vom asculta glasul Lui.” Această expresie subliniază aspectul relațional al ascultării. Israeliților nu li se cere să urmeze în mod sistematic reguli lipsite de viață. Legământul presupune o relație vie cu Domnul, care nu poate fi exprimată pe deplin prin simple reglementări. Religia poporului Israel nu era menită să fie legalistă, ci o conversație constantă, în credință și dragoste, cu un Salvator sfânt și îndurător.
Chiar și după promisiunea în trei părți a poporului de a-I sluji Domnului, fapt care implică, așa cum a poruncit Iosua, îndepărtarea zeilor străini din mijlocul lor, nu există nicio consemnare că acest lucru s-a întâmplat cu adevărat. Pe parcursul întregii cărți se menționează de obicei împlinirea poruncilor date de Iosua (sau de Moise) ca exemple de ascultare. Lipsa unei astfel de consemnări acum, la finalul cărții, îi lasă apelului lui Iosua un final deschis. Apelul central al cărții de a-I sluji Domnului nu este doar pentru generația lui Iosua, ci și pentru fiecare nouă generație a poporului lui Dumnezeu care va citi sau va auzi acest mesaj.
De câte ori I-ai promis Domnului că vei face ceva, dar apoi nu ai făcut lucrul acela? De ce nu l-ai făcut? Ce îți spune despre har răspunsul tău?
Comentariu EGW
La porunca lui Iosua chivotul fusese adus de la Silo. Prilejul era deosebit de solemn și acest simbol al prezenței lui Dumnezeu avea să sporească impresia pe care el dorise s-o facă asupra poporului. După ce a arătat bunătatea lui Dumnezeu față de israeliți, el i-a îndemnat în Numele Domnului să aleagă cui vor să slujească. În taină, unii încă se mai închinau la idoli și Iosua se străduia acum să-i facă să ia o hotărâre prin care păcatul ar fi fost alungat din Israel. „Dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului”, le-a spus el, „alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi.” Iosua dorea să-i determine să-I slujească lui Dumnezeu nu din constrângere, ci de bunăvoie. Iubirea față de Dumnezeu este adevărata temelie a religiei. A te angaja în slujba Sa numai în speranța răsplătirii sau de teama pedepsei ar fi un lucru zadarnic. Apostazia fățișă nu este mai ofensatoare la adresa lui Dumnezeu decât fățărnicia și închinarea formală.
Bătrânul conducător a rugat poporul să cugete adânc la cele prezentate de el și oamenii să hotărască dacă într-adevăr vor să trăiască la fel ca neamurile corupte și idolatre din jurul lor. Dacă nu le plăcea să-I slujească lui Iehova, izvorul puterii și al binecuvântării, trebuiau să aleagă cui vor să slujească: „dumnezeilor cărora le slujeau părinții voștri”, din mijlocul cărora a fost chemat Avraam, „sau dumnezeilor amoriților, în a căror țară locuiți”. Aceste ultime cuvinte au fost o aspră mustrare pentru Israel. Dumnezeii amoriților nu fuseseră capabili să-și ocrotească închinătorii. Din cauza păcatelor lor dezgustătoare și degradante, națiunile acestea nelegiuite au fost nimicite, iar țara cea bună pe care o stăpâniseră mai înainte i-a fost dată poporului lui Dumnezeu. Ce nebunie pentru Israel să aleagă zeitățile pentru a căror adorare amoriții au fost nimiciți! „Cât despre mine”, a spus Iosua, „eu și casa mea vom sluji Domnului.” Același zel sfânt care însuflețea inima conducătorului l-a cuprins și pe popor. Apelurile sale au provocat un răspuns prompt: „Departe de noi gândul să părăsim pe Domnul și să slujim altor dumnezei.”
„Voi nu veți putea să slujiți Domnului”, a zis Iosua, „căci este un Dumnezeu sfânt... El nu vă va ierta fărădelegile și păcatele.” Înainte de a putea fi vorba de o continuă reformă, poporul trebuia să fie conștient de neputința sa de a asculta de Dumnezeu. Israeliții călcaseră Legea Sa, care-i condamna ca vinovați și care nu prevedea nicio cale de scăpare. Atâta timp cât se încredeau în propria putere și în dreptatea lor, le era cu neputință să obțină iertarea păcatelor; ei nu erau în stare să satisfacă cerințele Legii desăvârșite a lui Dumnezeu, iar legământul lor de a-I servi lui Dumnezeu era zadarnic. Numai prin credința în Hristos puteau să obțină iertarea păcatelor și să primească puterea de a asculta de Legea lui Dumnezeu. Era necesar ca ei să înceteze să se mai încreadă în propriile eforturi de a fi mântuiți și să se încreadă cu totul în meritele Mântuitorului făgăduit, dacă doreau să fie primiți înaintea lui Dumnezeu. – Patriarhi și profeți, p. 523, 524
5. Citește cuvintele de încheiere ale cărții Iosua, scrise de un editor inspirat (Iosua 24:29-33). Cum înfățișează aceste versete nu doar trecutul, viața lui Iosua, cât și viitorul?
Epilogul care relatează moartea lui Iosua și a lui Eleazar, marele-preot, încheie sobru cartea Iosua. Prin faptul că relatează în același timp îngroparea lui Iosua, îngroparea lui Eleazar și îngroparea osemintelor lui Iosif, autorul creează un contrast între viața din afara țării și începutul vieții în țară. Nu mai este nevoie să rătăcească. Nu mai trebuie să care cu ei rămășițele pământești ale conducătorilor. Patriarhii și-au îngropat rudele într-o peșteră (Geneza 23:13,19; Geneza 25:9,10), pe un teren cumpărat la Sihem (Geneza 33:19). Acum națiunea își îngroapă liderii pe teritoriul propriei moșteniri, având astfel un sentiment al permanenței. Promisiunile făcute patriarhilor s-au împlinit. Credincioșia lui Iahve este firul istoric ce leagă trecutul de prezentul și viitorul poporului Israel.
Întrucât leagă întreaga narațiune de o istorisire mai amplă din trecut, ultimele paragrafe ale cărții deschid și calea pentru viitor. Fostul arhiepiscop de Canterbury, lordul George Cary, într-o cuvântare susținută la Biserica Sfânta Treime din Shrewsbury, a declarat că Biserica Anglicană a fost „la o generație distanță de dispariție”.
De fapt, biserica este întotdeauna la o generație distanță de dispariție, și așa a fost și în cazul poporului lui Dumnezeu din Vechiul Testament. Un mare capitol din istoria poporului Israel se încheie. Viitorul acestuia depinde de răspunsurile pe care le va da la numeroasele întrebări legate de viitor. Vor fi israeliții loiali Domnului? Vor fi capabili să continue misiunea neterminată de a stăpâni întreaga țară? Vor reuși să se alipească de Iahve și să nu se poticnească în închinarea la idoli? O generație sub conducerea lui Iosua a fost credincioasă Domnului, dar va menține generația următoare aceeași direcție spirituală trasată de marele ei conducător? Citind cartea Iosua, fiecare generație viitoare a poporului lui Dumnezeu trebuie să răspundă la aceleași întrebări. Succesul lor depinde de răspunsurile pe care le oferă în viața de zi cu zi și de modul în care se raportează la adevărurile moștenite.
Iosua, la fel ca Pavel, a „luptat lupta cea bună” (2 Timotei 4:7). Care a fost cheia succesului lui Iosua? Ce decizii trebuie să iei astăzi pentru a ajunge la aceeași siguranță a mântuirii?
Comentariu EGW
Caracterul sfânt al lui Iosua nu avea nicio pată. El era un conducător înțelept. Viața lui era dedicată în întregime lui Dumnezeu. Înainte de a muri, el a adunat oștirea lui Israel și, urmând exemplul lui Moise, le-a recapitulat călătoriile prin pustie și lucrările pline de milă pe care le-a făcut Dumnezeu pentru ei. Apoi, li s-a adresat cu elocvență. Le-a relatat cum luptase împăratul Moabului împotriva lor și cum îl chemase pe Balaam să-i blesteme, dar Dumnezeu „nu a vrut să-l asculte pe Balaam și a continuat să-i binecuvânteze”. Apoi le-a zis: „Și dacă nu găsiți cu cale să slujiți Domnului, alegeți astăzi cui vreți să slujiți: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinții voștri dincolo de Râu, sau dumnezeilor amoriților în a căror țară locuiți. Cât despre mine, eu și casa mea vom sluji Domnului.”
„Poporul a răspuns și a zis: «Departe de noi gândul să părăsim pe Domnul și să slujim altor dumnezei. Căci Domnul este Dumnezeul nostru. El ne-a scos din țara Egiptului, din casa robiei, pe noi și pe părinții noștri; El a făcut înaintea ochilor noștri acele minuni mari și ne-a păzit în tot timpul drumului pe care l-am urmat și în mijlocul tuturor popoarelor pe la care am trecut.»”
Poporul și-a înnoit legământul cu Iosua. Ei i-au spus: „Noi vom sluji Domnului, Dumnezeului nostru, și vom asculta glasul Lui.” Iosua a scris cuvintele legământului lor în cartea care conținea legile și rânduielile date lui Moise. Iosua a fost iubit și respectat de toți israeliții, iar ei au jelit mult moartea lui. – Istoria mântuirii, p. 181, 182
Sufletul care cultivă dragostea lui Hristos este plin de libertate, lumină și bucurie în Hristos. Într-un astfel de suflet nu există gânduri împărțite. Întregul om tânjește după Dumnezeu. El nu merge la oameni pentru sfat, ca să știe care îi e este datoria, ci la Domnul Isus, sursa oricărei înțelepciuni. El cercetează Cuvântul lui Dumnezeu ca să afle ce standard a fost stabilit. …
Cu cât învățăm mai mult despre Hristos prin Cuvântul Său, cu atât vom simți mai mult nevoia de El în experiența noastră. Nu ar trebui să ne găsim odihna până când nu ne putem odihni purtând jugul lui Hristos și ridicând poverile Sale. Cu cât suntem mai credincioși în slujba Lui, cu atât Îl vom iubi mai mult, cu atât Îl vom preamări mai mult. Fiecare datorie, mare sau mică, pe care o vom avea va fi îndeplinită cu credincioșie și, pe măsură ce înaintăm în cunoașterea Domnului, dorința noastră de a-L glorifica va fi tot mai mare. – În locurile cerești, p. 142 (15 mai).
Suplimentar: Ellen G. White, Patriarhi și profeți, cap. 49
„În mulțimea care a ieșit din Egipt se aflau mulți închinători la idoli; atât de mare este puterea obișnuinței, încât această practică a continuat parțial în secret, chiar și după stabilirea în Canaan. Iosua era conștient de acest rău în rândul israeliților și a perceput clar pericolele aferente. El dorea cu ardoare să vadă o reformă profundă în rândul evreilor. Știa că, dacă nu va lua o decizie fermă de a-I sluji Domnului din toată inima, poporul va continua să se îndepărteze din ce în ce mai mult de El. [...] Deși o parte a poporului era alcătuită din închinători spirituali, mulți erau simpli formaliști; slujirea lor nu era entuziastă sau serioasă. Unii erau idolatri în adâncul inimii, dar le era rușine să recunoască acest lucru” (Ellen G. White, în Semnele timpului, 19 mai 1881).
„Acest legământ solemn a fost consemnat în cartea legii, pentru a fi păstrat cu sfințenie. Iosua a așezat apoi o piatră mare sub un stejar de lângă sanctuarul Domnului. [...] Aici Iosua declară categoric că instrucțiunile și avertismentele pe care le-a dat poporului nu erau cuvintele lui, ci cuvintele lui Dumnezeu. Această piatră măreață avea să stea mărturie pentru generațiile următoare în favoarea evenimentului pe care trebuia să îl evoce și avea să fie un martor împotriva poporului, în cazul în care acesta ar mai fi căzut vreodată în idolatrie” (Ellen G. White, în Semnele timpului, 26 mai 1881).
Zilnic:
1 Samuel 6
1 Samuel 7
1 Samuel 8
1 Samuel 9
1 Samuel 10
1 Samuel 11
1 Samuel 12
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 58
1. Ce au făcut oamenii la Mițpa în ziua postului?
2. Cum au motivat israeliții cererea pentru un împărat?
3. Unde era ascuns Saul când a ieșit la sorți să fie împărat?
4. Pentru ce dorea Samuel să judece poporul înaintea Domnului?
5. Ce nu a încetat niciodată în decursul veacurilor?
Privire generală
În stil mozaic, cartea Iosua se încheie cu un discurs în care Iosua îndeamnă poporul să ia atitudine. După o viață lungă și intensă, Iosua este pregătit să își ducă misiunea la bun sfârșit. În prima parte a discursului, cuvintele lui Iosua Îi aparțin lui Iahve, relatând ce a făcut Dumnezeu pentru poporul Israel de la chemarea lui Avraam (Iosua 24:1-13). Prin utilizarea a 19 verbe la persoana întâi, Dumnezeu reiterează rolul pasiv al poporului Israel în această lucrare, în contrast cu utilizarea repetată a persoanei a doua: „voi/vă/v-/vostru/voastră/voștri/voastre” pentru a descrie poporul.
A doua parte a discursului începe cu adverbul „acum” (atta), care introduce ultimul apel al lui Iosua la un răspuns imediat, un apel adresat poporului de a-și exercita libertatea de alegere. Urmează o ceremonie de reînnoire a legământului, în cadrul căreia sunt instituiți doi martori: poporul însuși și un alt memorial de piatră. Tot ca un ecou al sfârșitului cărții Deuteronomul, dialogul dintre Iosua și popor conturează o tensiune între două traiectorii: una către conformitate, stabilitate și unitate, iar cealaltă către lipsă de loialitate, incertitudine și dezintegrare. La această răscruce se află fiecare decizie personală. Iosua își face alegerea clară în centrul capitolului: „Cât despre mine, eu și casa mea vom sluji Domnului” (Iosua 24:15).
Cartea se încheie cu menționarea a trei morminte (Iosua 24:29-33). Nota cu privire la locul final de odihnă al rămășițelor lui Iosif încheie un ciclu care a început în Geneza. La fel ca moartea lui Aaron și a lui Moise din Deuteronomul, moartea lui Iosua și a lui Eleazar marchează sfârșitul unei epoci. În apele neexplorate ale acestei noi ere, poporul Israel se poate încrede în angajamentul nezdruncinat al lui Dumnezeu față de promisiunile Sale.
Comentariu
La Sihem din nou
În Biblie, geografia este de asemenea teologie. Aducerea poporului Israel la Sihem pentru această reînnoire a legământului nu este întâmplătoare. Cu secole înainte, Iacov se afla la Sihem când Dumnezeu i S-a arătat și i-a cerut să meargă la Betel (Geneza 35:1). În pregătirea călătoriei, Iacov și-a îndemnat familia: „Scoateți dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru, curăţiţi-vă şi schimbaţi-vă hainele” (Geneza 35:2). Oamenii s-au conformat, renunțând la dumnezeii lor străini și la podoabele lor, care au fost îngropate sub un stejar. Ca urmare, groaza lui Dumnezeu s-a abătut asupra locuitorilor din Canaan până când Iacov a ajuns la Betel pentru a construi un altar în cinstea lui Iahve (Geneza 35:3-7). La Betel, Dumnezeu Și-a reafirmat promisiunea față de Iacov în termeni care îi erau familiari: „Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic. Creşte şi înmulţeşte-te; un neam şi o mulţime de neamuri se vor naşte din tine şi chiar împăraţi vor ieşi din coapsele tale. Ţie îţi voi da ţara pe care am dat-o lui Avraam şi lui Isaac şi voi da ţara aceasta seminţei tale după tine” (Geneza 35:11,12).
În Biblie, geografia este de asemenea teologie. Aducerea poporului Israel la Sihem pentru această reînnoire a legământului nu este întâmplătoare. Cu secole înainte, Iacov se afla la Sihem când Dumnezeu i S-a arătat și i-a cerut să meargă la Betel (Geneza 35:1). În pregătirea călătoriei, Iacov și-a îndemnat familia: „Scoateți dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru, curăţiţi-vă şi schimbaţi-vă hainele” (Geneza 35:2). Oamenii s-au conformat, renunțând la dumnezeii lor străini și la podoabele lor, care au fost îngropate sub un stejar. Ca urmare, groaza lui Dumnezeu s-a abătut asupra locuitorilor din Canaan până când Iacov a ajuns la Betel pentru a construi un altar în cinstea lui Iahve (Geneza 35:3-7). La Betel, Dumnezeu Și-a reafirmat promisiunea față de Iacov în termeni care îi erau familiari: „Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic. Creşte şi înmulţeşte-te; un neam şi o mulţime de neamuri se vor naşte din tine şi chiar împăraţi vor ieşi din coapsele tale. Ţie îţi voi da ţara pe care am dat-o lui Avraam şi lui Isaac şi voi da ţara aceasta seminţei tale după tine” (Geneza 35:11,12).
Tot la fel, Iosua promovează o renaștere spirituală, reafirmând faptul că Dumnezeu este credincios promisiunilor Lui. Stând pe idolii îngropați, el reamintește poporului Israel de pericolul idolatriei și de importanța credincioșiei. În acest moment, copiii lui Israel se află la aceeași răscruce. Sihem este un loc al deciziei, un loc în care să privești spre viitor, fără să uiți trecutul. O astfel de alegere va determina nu numai destinul individual, ci și pe cel colectiv al poporului Israel. Îndepărtarea dumnezeilor străini petrecută la Sihem consolidează identitatea singulară a casei lui Iacov. Problema în vremea lui Iosua era dacă poporul Israel avea să rămână Israel sau nu.
Eu sau noi?
Una dintre diferențele de viziune asupra lumii dintre societatea occidentală modernă și societatea din lumea biblică este relația dintre personalitatea individuală și cea colectivă. În ceea ce privește timpul, alegerile individuale erau întotdeauna văzute în conexiune cu întreaga comunitate. Această noțiune este evidentă în Iosua 24:6, unde Dumnezeu spune: „Am scos pe părinţii voştri din Egipt şi aţi ajuns la mare” (subl. ad.), chiar dacă mulți dintre cei prezenți nu fuseseră încă născuți la momentul exodului.
Una dintre diferențele de viziune asupra lumii dintre societatea occidentală modernă și societatea din lumea biblică este relația dintre personalitatea individuală și cea colectivă. În ceea ce privește timpul, alegerile individuale erau întotdeauna văzute în conexiune cu întreaga comunitate. Această noțiune este evidentă în Iosua 24:6, unde Dumnezeu spune: „Am scos pe părinţii voştri din Egipt şi aţi ajuns la mare” (subl. ad.), chiar dacă mulți dintre cei prezenți nu fuseseră încă născuți la momentul exodului.
Wheeler Robinson a fost primul cercetător care a aplicat la textul biblic conceptul de „personalitate colectivă”. Conceptul, care provine din sistemul juridic englez, se referă la „faptul că un grup sau un organism poate fi considerat din punct de vedere juridic o singură persoană, posedând drepturile și îndatoririle unei persoane” (J. W. Rogerson, „Corporate Personality”, The Anchor Bible Dictionary, 1992, p. 1156). Robinson folosește termenul în două sensuri: responsabilitate colectivă și reprezentare colectivă. Deși criticată pentru lipsa de precizie și utilizarea unor principii antropologice (acum) învechite, ideea lui Robinson nu ar trebui ignorată în întregime. În studiile biblice, conceptul său a fost actualizat în mod adecvat ca „solidaritate colectivă”, care se referă la „oscilația sau relația reciprocă dintre individ și comunitate care exista în gândirea semitică. Actul unei persoane nu este doar un act individual, deoarece afectează comunitatea și invers. Persoana este adesea reprezentantă a comunității și invers” (G. K. Beale, The Right Doctrine From the Wrong Texts? Essays on the Use of the Old Testament in the New, 1994, p. 37).
Solidaritatea colectivă nu este doar o realitate incontestabilă din spatele textului biblic – și încă vie în cadrul multor societăți care pun accentul pe interdependență, pe conformitate și pe identitate familială puternică în zilele noastre –, ci și o presupoziție de bază a tipologiei biblice. De fapt, ea se află în centrul Evangheliei. În ceea ce privește partea negativă, deși nu suntem responsabili pentru păcatul lui Adam, eșecul său a deschis ușa răului, a cărui influență nimeni, cu excepția lui Hristos, nu a fost capabil să o stăpânească pe deplin. După cum spune Pavel, „printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Romani 5:12). În ceea ce privește partea pozitivă, victoria lui Hristos ca noul Adam, reprezentantul noii omeniri, aduce pentru toți influența binelui și posibilitatea biruinței: „Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit” (2 Corinteni 5:14). Pavel completează această noțiune spunând: „Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa” (Romani 5:18).
Libertate individuală
În contextul binecuvântărilor și blestemelor temporare ale legământului, Dumnezeu nu a tratat niciodată cu poporul Său la nivel individual. Imaginea din Noul Testament a bisericii ca trup al lui Hristos își are baza în această abordare socială. În Vechiul Testament, suma deciziilor individuale afecta întotdeauna poporul ca întreg. Acest concept este evident în rugăciunea lui Daniel, în care acesta cere iertare pentru păcate pe care nu le-a săvârșit personal (Daniel 9).
În contextul binecuvântărilor și blestemelor temporare ale legământului, Dumnezeu nu a tratat niciodată cu poporul Său la nivel individual. Imaginea din Noul Testament a bisericii ca trup al lui Hristos își are baza în această abordare socială. În Vechiul Testament, suma deciziilor individuale afecta întotdeauna poporul ca întreg. Acest concept este evident în rugăciunea lui Daniel, în care acesta cere iertare pentru păcate pe care nu le-a săvârșit personal (Daniel 9).
Cu toate acestea, Scriptura afirmă în mod clar valoarea libertății individuale. Potrivit lui Ezechiel, „sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său! Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el şi răutatea celui rău va fi peste el” (Ezechiel 18:20; compară cu Deuteronomul 24:16). Din perspectiva veșniciei, Dumnezeu ne va judeca pe fiecare în parte. Putem suporta consecințele păcatelor altora, dar nu vom purta vina pentru ele.
Discursul final al lui Iosua prezintă această tensiune între identitatea colectivă și cea individuală. În timp ce, în sens colectiv, el menționează actele de răscumpărare ale lui Dumnezeu din trecut și face aluzie la actele de judecată ale lui Dumnezeu din viitor, apelul său este individual. Această libertate individuală trebuie înțeleasă în limitele legământului. De fapt, libertatea fără formă este un vid. De exemplu, oamenii pot decide dacă să se căsătorească, dar, odată ce sunt de acord să se căsătorească, sunt legați în limitele legământului matrimonial. În termeni practici, libertatea necontrolată se transformă în robie.
În ce privește limbajul biblic, este important să reținem că eliberarea din sclavie este descrisă ca răscumpărare, nu libertate. Când poporul Israel a ieșit din Egipt, nu era vorba doar de a putea alege dacă să slujească sau nu, ci de a avea libertatea de a alege cui să slujească. De fapt, „provocarea lui Iosua întărește ideea că aceia care devin Israel sunt cei care sunt aleși și salvați de Iahve. Cei care rămân Israel sunt cei care Îl aleg și Îl slujesc pe Iahve” (Mark Ziese, Joshua, 2008, p. 383). În acest sens, „libertatea este starea care apare după ce Dumnezeu a acționat pentru a înlătura toate obstacolele – sociale, spirituale (păcatul și moartea), economice și instituționale – care blochează scopul pentru care am fost creați. Acest scop este să-L cunoaștem, să-L iubim, să ne închinăm și să ne bucurăm de Dumnezeu pentru totdeauna” (Esau McCaulley, „Freedom”, în Douglas Mangum, ed., The Lexham Theological Wordbook, 2014).
Libertatea este cel mai puternic dar pe care Dumnezeu îl oferă făpturilor Lui. Cu toate acestea, după cum arată istoria omenirii, este și cel mai periculos, deoarece poate fi folosit greșit, cu consecințe groaznice. Dumnezeu este, în esență, iubire și nu există iubire fără libertate. Prin urmare, problema nu este dacă avem libertate, ci cum vom folosi acest dar uimitor. Această întrebare este abordată la sfârșitul cărții Iosua.
Aplicație
Provocarea libertății
Nu este ușor să fii liber. Această idee este demonstrată în istoria poporului Israel, pe care Dumnezeu l-a condus în pustiu pentru a învăța esența libertății. Deși această perioadă a fost prelungită, școala din deșert nu trebuia să dureze mai mult de un an și jumătate – aproximativ timpul dintre exod și sosirea la Cades-Barnea (Exodul 19:1; Numeri 10:11; Deuteronomul 1:2).
Nu este ușor să fii liber. Această idee este demonstrată în istoria poporului Israel, pe care Dumnezeu l-a condus în pustiu pentru a învăța esența libertății. Deși această perioadă a fost prelungită, școala din deșert nu trebuia să dureze mai mult de un an și jumătate – aproximativ timpul dintre exod și sosirea la Cades-Barnea (Exodul 19:1; Numeri 10:11; Deuteronomul 1:2).
1. De ce trebuie să învățăm cum să folosim libertatea?
2. Dacă ești părinte, gândește-te cum îți poți învăța copiii să își folosească liberul-arbitru. Discutați ideile pe care le aveți.
3. Cum pot circumstanțele dificile să ne stimuleze învățarea?
2. Dacă ești părinte, gândește-te cum îți poți învăța copiii să își folosească liberul-arbitru. Discutați ideile pe care le aveți.
3. Cum pot circumstanțele dificile să ne stimuleze învățarea?
Idolatria în zilele noastre
Gândește-te la următoarea definiție a unui idol, propusă de Martin Luther în comentariul său privind prima poruncă din Catehismul mare: „Încrederea și credința inimii sunt cele care Îl fac atât pe Dumnezeu să fie Dumnezeu, cât și pe un idol să fie idol. [...] Orice lucru de care inima ta se agață și în care își pune nădejdea, acela este cu adevărat Dumnezeul tău” (Martin Luther, Luther’s Large Catechism, John Nicholas Lenker [trad.], 1908, p. 44). Idolatria era o caracteristică de bază a culturii în timpurile biblice. Într-adevăr, a fost o amenințare continuă la adresa poporului lui Dumnezeu care, în cele din urmă, i-a dus pe Israel și Iuda în captivitate.
Gândește-te la următoarea definiție a unui idol, propusă de Martin Luther în comentariul său privind prima poruncă din Catehismul mare: „Încrederea și credința inimii sunt cele care Îl fac atât pe Dumnezeu să fie Dumnezeu, cât și pe un idol să fie idol. [...] Orice lucru de care inima ta se agață și în care își pune nădejdea, acela este cu adevărat Dumnezeul tău” (Martin Luther, Luther’s Large Catechism, John Nicholas Lenker [trad.], 1908, p. 44). Idolatria era o caracteristică de bază a culturii în timpurile biblice. Într-adevăr, a fost o amenințare continuă la adresa poporului lui Dumnezeu care, în cele din urmă, i-a dus pe Israel și Iuda în captivitate.
Deși, ca adventist de ziua a șaptea, nu te închini la statuile zeilor, cum poate idolatria să constituie totuși o amenințare pentru credința ta?
Sfârșitul
La fel ca Deuteronomul, cartea Iosua se încheie cu o referire la locurile de înmormântare. Pare ciudat să închei o carte care este în principal despre victorii cu acest tip de detalii.
1. De ce crezi că această carte se încheie în modul acesta?
2. Ce mesaj transmite Dumnezeu cu privire la natura conducerii și la controlul Său permanent asupra istoriei?
3. Cum ar putea acest mesaj să îți afecteze perspectiva asupra conducerii și a vegherii divine a bisericii?
La fel ca Deuteronomul, cartea Iosua se încheie cu o referire la locurile de înmormântare. Pare ciudat să închei o carte care este în principal despre victorii cu acest tip de detalii.
1. De ce crezi că această carte se încheie în modul acesta?
2. Ce mesaj transmite Dumnezeu cu privire la natura conducerii și la controlul Său permanent asupra istoriei?
3. Cum ar putea acest mesaj să îți afecteze perspectiva asupra conducerii și a vegherii divine a bisericii?
Studiul 13, 20-26 December
