Căderea în păcat

Text de memorat

Text de memorat: „__ între tine și femeie,___. Aceasta ___capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15).

Împreună cu tot ce Dumnezeu le-a dat primilor noștri părinți în Eden a fost și avertizarea: „Poți să mănânci, după plăcere, din orice pom din grădină, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Geneza 2:16,17). Această avertizare de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului (Geneza 2:16,17) ne arată că, deși aveau să cunoască binele, Adam și Eva nu aveau să cunoască răul. Cu siguranță putem înțelege de ce, nu-i așa?

De asemenea, și amenințarea cu moartea, care a însoțit avertizarea privind neascultarea (Geneza 2:17), avea să se adeverească: ei aveau să moară (Geneza 3:19). Nu doar că le-a fost interzis să mănânce din pom, dar au și fost alungați din Grădina Edenului (Geneza 3:24) și astfel nu au mai avut acces la ceea ce le-ar fi putut oferi viața veșnică lor, acum niște păcătoși (Geneza 3:22). Totuși, în toată această tragedie, vine și o speranță, care se găsește în Geneza 3:15, numită Protoevanghelia sau „prima făgăduință a Evangheliei”. Da, acest verset conține prima promisiune a Evangheliei care apare în Biblie, este prima dată când oamenilor li se spune că, în ciuda căderii, Dumnezeu a creat o cale de scăpare pentru noi toți.

Comentariu EGW

Când au fost așezați în frumoasa grădină a Edenului, primii noștri părinți au fost puși la încercare cu privire la loialitatea lor față de Dumnezeu. Ei erau liberi să aleagă să Îi slujească lui Dumnezeu sau, prin neascultare de El, să se alieze cu vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului. ... Dacă nu luau seama la poruncile lui Dumnezeu și ascultau de glasul lui Satana, când le-a vorbit prin intermediul șarpelui, ei aveau să-și piardă nu numai dreptul de a rămâne în Eden, ci însăși viața. ...
 

Adam și Eva puteau să mănânce din roadele oricărui pom din grădină, cu excepția unuia singur. Era o singură interdicție. Pomul interzis era la fel de plăcut și de atrăgător ca oricare alt pom din grădină. Era numit pomul cunoștinței, deoarece, dacă mâncau din acest pom despre care Domnul spusese: „Să nu mănânci din el” (Geneza 2:17), urmau să cunoască păcatul, să aibă experiența neascultării. – That I May Know Him, p. 14

Este cu neputință să explicăm originea păcatului pentru a da un motiv existenței sale. Cu toate acestea, se pot înțelege suficient atât originea lui, cât și măsurile luate cu privire la soarta finală a păcatului, măsuri care descoperă pe deplin dreptatea și mila lui Dumnezeu în toate procedeele Sale cu păcatul. Nimic nu este mai clar explicat în Scripturi decât că Dumnezeu n-a fost în nicio privință răspunzător de apariția păcatului. … Păcatul este un intrus, pentru a cărui existență nu se poate da nicio explicație. El este tainic, de neexplicat; a-l scuza înseamnă a-l apăra. Dacă s-ar putea găsi o scuză pentru el sau vreo cauză a existenței lui, ar înceta să mai fie păcat. Unica definiție pe care o putem da păcatului este aceea pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu; el „este călcarea Legii” (1 Ioan 3:4), este acțiunea unui principiu în luptă cu Legea cea mare a dragostei, care este temelia guvernării divine. – Tragedia veacurilor, pp. 492–493

Numai prin iubire se trezește iubirea. A-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie manifestat în contrast cu caracterul lui Satana. Această lucrare o putea face numai o singură Ființă din tot universul. Numai Acela care cunoștea înălțimea și adâncimea iubirii lui Dumnezeu o putea face cunoscută. Peste noaptea întunecată a lumii trebuia să răsară „Soarele Neprihănirii, și tămăduirea va fi sub aripile Lui” (Maleahi 4:2).

Planul pentru răscumpărarea noastră n-a fost un gând venit ulterior, un plan făcut după căderea lui Adam. A fost o descoperire a „tainei care a fost ținută ascunsă timp de veacuri” (Romani 16:25). A fost o dezvăluire a principiilor care, din veacuri veșnice, sunt temelia tronului lui Dumnezeu. De la început, Dumnezeu și Hristos au știut de apostazia lui Satana și de căderea omului prin puterea înșelătoare a celui rău. Dumnezeu n-a ordonat ca păcatul să ia ființă, dar i-a prevăzut existența și a luat măsuri pentru a întâmpina această teribilă situație. Atât de mare a fost iubirea Sa pentru lume, încât S-a hotărât să Îl dea pe unicul Său Fiu, „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16). – Hristos, Lumina lumii, p. 22

1. Cine este șarpele și cum o înșală pe Eva?
Geneza 3:1,2_
2 Corinteni 11:3
Apocalipsa 12:7-9

Textul începe cu „șarpele”. Sintaxa frazei sugerează o accentuare: cuvântul „șarpele” este primul cuvânt din frază și este articulat cu articolul hotărât, indicând că este o figură bine cunoscută, ca și când cititorul ar trebui să știe deja cine este el. Realitatea acestei ființe este deci afirmată din primul cuvânt al capitolului.

Desigur, Scriptura îl indică pe șarpe drept vrăjmașul lui Dumnezeu (Isaia 27:1) și explicit îl numește „Diavolul și Satana” (Apocalipsa 12:9). În același fel, în Orientul Apropiat antic, șarpele era personificarea puterii răului. „Pentru a-și aduce la îndeplinire lucrarea fără să fie văzut, Satana a ales să folosească șarpele ca medium – o travestire bine adaptată scopului său de a înșela. Șarpele era pe atunci una dintre cele mai înțelepte și mai frumoase creaturi de pe pământ. Avea aripi și, când zbura, era o apariție scânteietoare orbitoare, având culoarea și strălucirea aurului trecut prin foc” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 53).

Atunci când se referă la Diavol, indiferent de forma în care acesta apare, Biblia nu folosește doar simple metafore. În Scriptură, Satana este prezentat ca o ființă reală, propriu-zisă, nu doar ca un simbol retoric sau ca un principiu abstract care ar descrie răul sau latura întunecată a omenirii. Șarpele nu se prezintă singur ca dușman al lui Dumnezeu. Dimpotrivă, el face referire la cuvintele lui Dumnezeu, pe care le repetă și pare să le susțină. Cu alte cuvinte, chiar de la început, vedem că lui Satana îi place să-L citeze pe Dumnezeu și, după cum vom vedea mai târziu, citează până și din Cuvântul lui Dumnezeu (Matei 4:6).

Să observăm că șarpele nu se contrazice imediat cu femeia, ci îi pune o întrebare care implică faptul că el crede cele spuse de Domnul. La urma urmei, el a întrebat: „Oare a zis Dumnezeu [...]?” (Geneza 3:1). Astfel, chiar de la început putem vedea cât de șireată și înșelătoare era această ființă. Și, după cum vom vedea, șiretlicul șarpelui a mai și funcționat.

Dacă Satana a înșelat-o pe Eva într-un mediu fără păcat, cu cât mai vulnerabili suntem noi în fața informațiilor false, în special în vreme de criză? Care este cea mai bună apărare a noastră în fața știrilor neadevărate?

Comentariu EGW

Păcatul a luat naștere prin înălțarea de sine. Lucifer, heruvimul acoperitor, a dorit să fie cel dintâi din cer. El a căutat să câștige controlul asupra ființelor cerești, să le despartă de Creatorul lor și să le câștige adorarea pentru sine. De aceea, el L-a prezentat în mod fals pe Dumnezeu, atribuindu-I dorința de înălțare de sine. El a căutat să pună în seama Creatorului iubitor trăsăturile sale rele de caracter. În felul acesta i-a înșelat pe îngeri. Tot așa i-a înșelat și pe oameni. El i-a făcut să pună la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu și să nu aibă încredere în bunătatea Sa. Pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu drept și de o extraordinară măreție, Satana i-a determinat să-L considere sever și neiertător. În felul acesta, el i-a convins pe oameni să i se alăture în răzvrătirea sa împotriva lui Dumnezeu și asupra lumii s-a coborât bezna nenorocirii. – Hristos, Lumina lumii, pp. 21–22

Ispititorul i-a sugerat [Evei] că, de fapt, amenințarea divină nu avea să fie adusă la îndeplinire, ci era menită mai degrabă să îi intimideze pe ei...

Aceasta a fost lucrarea lui Satana din zilele lui Adam până astăzi și el a continuat-o cu mare succes. El îi ispitește pe oameni să nu se mai încreadă în iubirea lui Dumnezeu și să pună la îndoială înțelepciunea Sa. El caută continuu să suscite un spirit de curiozitate lipsită de respect, o dorință neliniștită și cercetătoare de a pătrunde tainele înțelepciunii și puterii lui Dumnezeu. În eforturile lor de a descoperi lucruri pe care Dumnezeu a binevoit să le acopere, mulțimi de oameni trec cu vederea adevărurile pe care El le-a descoperit și care sunt esențiale pentru mântuire. – Conflict and Courage, p. 15

Dumnezeu spusese că unica siguranță a omului este ascultarea deplină de toate cuvintele Sale. Noi nu avem nevoie să pornim pe calea cea rea ca să vedem cum este răul, să-l experimentăm și să-i cunoaștem toate urmările. Aceasta va aduce slăbiciune prin neascultare. Planul lui Dumnezeu era să îi ofere omului clarviziune cu privire la toate activitățile lui. …

După căderea în păcat, Domnul Hristos a devenit învățătorul lui Adam. El a acționat în locul lui Dumnezeu Tatăl în relația cu oamenii, salvând neamul omenesc de la o moarte imediată. El a luat asupra Sa rolul de mijlocitor. Lui Adam și Evei li s-a oferit o perioadă de probă în care să se întoarcă la supunere față de Dumnezeu și în planul acesta au fost cuprinși toți urmașii lor.

Fără ispășirea făcută de Fiul lui Dumnezeu, nu ar mai fi fost posibil să ajungă la om nici vreo binecuvântare a lui Dumnezeu, nici mântuirea. Dumnezeu era gelos pentru onoarea Legii Sale. Încălcarea acestei legi produsese o înfricoșătoare despărțire între Dumnezeu și om. În starea sa de nevinovăție, lui Adam îi era asigurată comunicarea directă, liberă și fericită cu Creatorul Său. După ce a păcătuit, Dumnezeu avea să mai comunice cu el numai prin Hristos și îngeri. – Conflict and Courage, p. 20

2. Citește Geneza 2:16,17 și Geneza 3:1-6 (vezi și Ioan 8:44) și compară cuvintele din porunca lui Dumnezeu cu cele ale șarpelui adresate femeii. Care sunt diferențele dintre cele două formulări și ce înseamnă ele?

Să observăm asemănările dintre conversația lui Dumnezeu cu Adam (Geneza 2:16,17) și conversația Evei cu șarpele. Este ca și cum șarpele i-a luat acum locul lui Dumnezeu și știe chiar mai bine decât Dumnezeu. La început, el doar pune o întrebare, sugerând că femeia, poate, L-a înțeles greșit pe Dumnezeu. Dar apoi Satana pune la îndoială în mod fățiș intențiile lui Dumnezeu și chiar Îl contrazice.

Atacul lui Satana are în vedere două elemente: moartea și cunoașterea binelui și a răului. În timp ce Dumnezeu afirmase în mod clar și accentuat că moartea lor avea să fie sigură (Geneza 2:17), Satana a spus că, dimpotrivă, ei nu aveau să moară, sugerând nimic altceva decât că oamenii erau nemuritori (Geneza 3:4). În timp ce Dumnezeu îi interzisese lui Adam să mănânce din fructul pomului (Geneza 2:17), Satana i a încurajat să-l mănânce, fiindcă, mâncând din el, aveau să fie ca Dumnezeu (Geneza 3:5).

Cele două argumente ale lui Satana – nemurirea și faptul de a fi ca Dumnezeu – au convins-o pe Eva să mănânce din fruct. Este tulburător faptul că, imediat ce a decis să nu asculte de Dumnezeu și să mănânce fructul oprit, femeia s-a comportat de parcă Dumnezeu nu mai era prezent și ea Îi luase locul. Textul biblic face aluzie la această schimbare la nivelul personalității. Eva folosește limbajul lui Dumnezeu – modul în care ea evaluează fructul oprit: „a văzut că [...] era bun” (Geneza 3:6) ne reamintește de modul în care Și-a evaluat Dumnezeu creația: „a văzut că era [...] bună” (Geneza 1:4 etc.).

Cele două ispite, de a fi nemuritor și de a fi ca Dumnezeu, se află la baza ideii de nemurire din religiile antice ale Egiptului și Greciei. Dorința după nemurire, despre care se credea că era un atribut divin, i-a împins pe oameni să caute și statutul divin pentru ca (sperau ei) să dobândească nemurirea. Acest mod de gândire s-a furișat și în culturile iudeocreștine și a dat naștere credinței în nemurirea sufletului, care există până astăzi în multe biserici.

Gândește-te la toate credințele care sunt în lume astăzi și care învață că în fiecare din noi există ceva nemuritor propriu naturii noastre. În ce mod viziunea noastră despre natura umană și despre starea morților ne ferește de această înșelătorie periculoasă

Comentariu EGW

Cu cât interes privea întregul univers conflictul care avea să decidă poziția lui Adam și a Evei! Cu câtă atenție ascultau îngerii cuvintele lui Satana, când acesta … căuta să facă fără niciun efect Legea lui Dumnezeu prin motivația lui înșelătoare! Cât de nerăbdători erau să vadă dacă perechea sfântă avea să fie amăgită de ispititor și să cedeze vicleșugurilor sale! Ei se întrebau dacă perechea sfântă avea să își transfere credința și iubirea față de Tatăl și Fiul îndreptându-le spre Satana. Oare aveau ei să accepte minciunile lui drept adevăr?

Adam și Eva s-au convins pe ei înșiși că un lucru atât de mic, cum era faptul de a mânca din fructul interzis, nu putea să aibă niște consecințe atât de grave cum spusese Dumnezeu. Dar acest lucru mic era păcat, era călcarea Legii lui Dumnezeu care este sfântă și de neschimbat, și prin el a fost deschisă calea pentru moarte și nenorocire care au potopit apoi lumea. … Să nu considerăm niciodată ca păcatul este un lucru neînsemnat! – That I May Know Him, p. 14

Îngerii o avertizaseră pe Eva să aibă grijă să nu se despartă de soțul ei în timp ce erau ocupați cu lucrul lor de fiecare zi din grădină; lângă el, ea ar fi fost mai puțin în pericol de a fi ispitită decât dacă era singură. Dar, absorbită de îndeletnicirea ei plăcută, fără să-şi dea seama, s-a îndepărtat de lângă el. … Ea s-a trezit deodată privind la pomul oprit cu o curiozitate amestecată cu admirație. Fructul era foarte frumos, iar ea se întreba în sinea ei de ce oare Dumnezeu nu le îngăduise să mănânce din el. Acum era ocazia favorabilă pentru ispititor. Ca şi cum ar fi fost în stare să priceapă ce se petrecea în mintea ei, el i s-a adresat: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncați din toți pomii din grădină?»” ...

Eva a crezut sincer cuvintele lui Satana, dar credința aceasta nu a scutit-o de pedeapsa pentru păcat. Ea a nesocotit cuvintele lui Dumnezeu şi acesta a dus-o la cădere. În ziua judecății, oamenii nu vor fi condamnați pentru că au crezut cu sinceritate o minciună, ci pentru că nu au crezut adevărul, pentru că au neglijat ocazia de a afla care este adevărul. – Conflict and Courage, p. 15

Cei din poporul lui Dumnezeu trebuie să fie în stare să-l înfrunte [pe Satana] așa cum l-a înfruntat Mântuitorul, prin cuvintele: „Este scris”. Satana poate să citeze Scriptura și acum ca în zilele lui Hristos și va perverti învățăturile ei ca să susțină amăgirile lui. Totuși, declarațiile clare ale Bibliei vor asigura arme puternice pentru fiecare luptă.

Aceia care vor rezista în timpul primejdiei trebuie să înțeleagă mărturia Scripturilor cu privire la natura omului și cu privire la starea omului în moarte, deoarece, în viitorul apropiat, mulți vor fi confruntați cu spiritele diavolilor care vor personifica rude sau prieteni dragi și vor declara ereziile cele mai periculoase. Acești vizitatori vor face apel la simpatiile noastre cele mai duioase și vor săvârși minuni ca să-și susțină pretențiile. Trebuie să fim pregătiți să ne opunem, prezentând adevărul Bibliei care arată că morții nu știu nimic și că aceia care apar în felul acesta sunt duhurile diavolilor.

Satana s-a pregătit multă vreme pentru efortul lui final de a înșela lumea. Temelia lucrării lui a fost pusă prin asigurarea dată Evei în Eden: „Hotărât că nu veți muri …” (Geneza 3:4,5). El a pregătit puțin câte puțin calea pentru capodopera amăgirii lui prin dezvoltarea spiritismului. – Istoria mântuirii, p. 398

3. De ce Adam și Eva au simțit nevoia să se ascundă de Domnul? De ce a întrebat Dumnezeu: „Unde ești?” Cum au încercat Adam și Eva să-și justifice comportamentul? Geneza 3:7-13

După ce au păcătuit, Adam și Eva s-au simțit goi fiindcă și-au pierdut veșmântul de slavă, care reflecta prezența lui Dumnezeu (vezi Psalmii 8:5; compară cu Psalmii 104:1,2). Chipul lui Dumnezeu din om fusese afectat de păcat. Verbul „a face” din formularea „și-au făcut șorțuri din ele” (Geneza 3:7) fusese folosit până atunci doar în dreptul lui Dumnezeu, Creatorul (Geneza 1:7,16,25 etc.). Este ca și cum ei Îi luaseră locul Creatorului atunci când încercaseră să-și acopere păcatul, un act pe care Pavel îl condamnă drept neprihănire prin fapte (Galateni 2:16).

Când S-a apropiat, Dumnezeu i-a pus omului întrebarea retorică: „Unde ești?” (Geneza 3:9), același gen de întrebare pe care avea să i-o adreseze lui Cain (Geneza 4:9). Bineînțeles, Dumnezeu știa răspunsurile la aceste întrebări. El le formulase pentru binele celor vinovați, ca să-i ajute să-și dea seama ce făcuseră și în același timp să-i conducă totuși la pocăință și mântuire. Chiar din clipa în care oamenii au păcătuit, Dumnezeu acționa în vederea salvării și răscumpărării lor.

De fapt, întreaga scenă reflectă ideea de judecată de cercetare, care începe cu judecătorul care îl interoghează pe acuzat (Geneza 3:9) ca să-l pregătească pentru sentință (Geneza 3:14-19). Însă El acționează așa și cu scopul de a da naștere la pocăință, care, în cele din urmă, va duce la mântuire (Geneza 3:15). Acesta este un laitmotiv, un element care se regăsește în toată Biblia.

La început, după cum se întâmplă atât de des printre păcătoși, Adam și Eva încearcă să scape de acuzație, dând vina pe alții. La întrebarea lui Dumnezeu, Adam a răspuns că femeia pe care El i-o dăduse (Geneza 3:12), ea l-a determinat să facă ce a făcut. Era vina ei (și, implicit, și a lui Dumnezeu), nu a lui. Eva răspunde că șarpele a înșelat-o. Verbul ebraic nașa′, „a amăgi” (din Geneza 3:13) înseamnă a le da oamenilor false speranțe și a-i face să creadă că fac ce trebuie (2 Împărați 19:10; Isaia 37:10; Ieremia 49:16). Adam dă vina pe femeie, spunând că ea i-a dat fructul (e un adevăr aici) și Eva dă vina pe șarpe, spunând
 el a amăgit-o (și aici este un adevăr). Dar, în final, amândoi sunt vinovați.

Să dea vina pe altcineva pentru ce au făcut?! De ce este atât de ușor și pentru noi să cădem în aceeași capcană?

Comentariu EGW

În Edenul sfânt în care au fost așezați de Dumnezeu, primii noștri părinți au purtat haina albă a neprihănirii. Ei au trăit în conformitate deplină cu voința lui Dumnezeu. Toate sentimentele lor Îi erau dedicate Tatălui ceresc. Perechea sfântă era învăluită de o lumină frumoasă și liniștită, lumina lui Dumnezeu. Această haină de lumină era un simbol al veșmântului spiritual al neprihănirii cerești. Dacă ar fi rămas loiali față de Dumnezeu, ea ar fi continuat să-i învăluie fără încetare. Dar, când au păcătuit, au rupt legătura cu Dumnezeu, iar lumina care îi învăluia a fost îndepărtată. Goi și plini de rușine, ei au încercat să înlocuiască veșmintele cerești, confecționându-și haine din frunze de smochin.

Același lucru l-au făcut, încă din vremea neascultării lui Adam și a Evei, toți cei care calcă Legea lui Dumnezeu. Ei au cusut frunze de smochin pentru a-și acoperi goliciunea cauzată de nelegiuire. Ei au purtat veșmintele concepute de ei înșiși, străduindu-se să-și acopere păcatele cu propriile fapte bune și să se facă plăcuți înaintea lui Dumnezeu.

Dar această metodă nu va funcționa. Nimic din ceea ce poate concepe omul nu poate înlocui haina nevinovăției pierdute. Niciun veșmânt din frunze de smochin și nicio îmbrăcăminte lumească nu pot fi purtate de aceia care stau la masa de nuntă a Mielului alături de Domnul Hristos și de îngeri.

Numai veșmântul pregătit de Domnul Hristos Însuși ne poate face corespunzători pentru a apărea în prezența lui Dumnezeu. Fiecare suflet credincios va fi îmbrăcat de Domnul Hristos cu haina neprihănirii Sale. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 310–311

Cele mai bune eforturi pe care este în stare să le facă omul prin puterile proprii, pentru a împlini cerințele Legii celei drepte şi sfinte pe care a călcat-o, sunt lipsite de valoare, dar, prin credința în Hristos, el poate să ceară neprihănirea Fiului lui Dumnezeu, care este întru totul îndestulătoare. Domnul Hristos a împlinit cerințele Legii în natura Sa omenească. El a purtat blestemul Legii pentru omul păcătos şi a făcut ispăşire pentru el, aşa încât oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Adevărata credinţă îşi însușește neprihănirea lui Hristos, iar cel păcătos este făcut biruitor împreună cu Hristos, pentru că este făcut părtaş naturii divine şi, astfel, natura divină şi cea omenească sunt combinate. – Solii alese, cartea 1, pp. 363–364

Adam și Eva nu au început să se acuze reciproc decât după ce au păcătuit. Dacă nu va fi stăpânită de harul lui Hristos, firea omenească va continua în mod inevitabil să se comporte în felul acesta.

Când împărtășesc un spirit acuzator, oamenii nu se mulțumesc doar să scoată în evidență ceea ce ei presupun a fi un defect al fratelui lor. Dacă, prin mijloace blânde, nu reușesc să-l determine să facă ce cred ei că ar trebui, vor recurge la constrângere. Atât cât stă în puterea lor, îi vor obliga pe oameni să se conformeze ideilor lor cu privire la ce este bine și drept. Acesta a fost modul în care au procedat iudeii din zilele lui Hristos și în același mod a procedat biserica ori de câte ori a pierdut harul și dragostea lui Hristos. Când și-a dat seama că îi lipsește puterea iubirii, biserica a căutat să se sprijine pe brațul puternic al autorității de stat pentru a-și impune doctrinele și pentru a-și aplica hotărârile. În aceasta constă secretul tuturor legilor de stat care conțin prevederi religioase și cauza tuturor persecuțiilor religioase care au avut loc din zilele lui Abel și până în prezent. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 126–127

4. Citește Geneza 3:15. Ce i-a promis Domnul șarpelui și ce speranță se întrevede în versetul acesta?

Dumnezeu Își începe judecata cu șarpele, pentru că el este cel care a început întreaga dramă. În același timp, șarpele este singura ființă blestemată în acest episod.

Ajungem aici la un fel de răsturnare a procesului de creație. În timp ce creația a dus la viață, la evaluarea că lucrurile create sunt bune și la binecuvântări, judecata duce la moarte, la rău și la blesteme – dar și la speranță și la perspectiva salvării. Alături de sumbra imagine a șarpelui zdrobit care mănâncă țărână (Geneza 3:14) strălucește speranța salvării pentru omenire, care apare în forma unei profeții. Dinainte chiar de condamnarea lui Adam și a Evei, care va urma, Domnul le dă speranța răscumpărării (Geneza 3:15). Da, au păcătuit; da, vor suferi din cauza păcatului lor și, da, vor și muri tot din cauza păcatului lor. Dar, în ciuda tuturor acestor lucruri, există speranța supremă, speranța mântuirii.

5. Cum este dezvăluit în textele următoare planul de mântuire, împreună cu marea luptă? Compară Geneza 3:15 cu Romani 16:20; Evrei 2:14 și Apocalipsa 12:17.

Să observăm asemănările dintre Geneza 3:15 și Apocalipsa 12:17 – balaurul (șarpele), mâniat (vrăjmășie); sămânța; femeia din Eden și femeia din Apocalipsa 12:17. Bătălia (marea luptă), care s-a mutat în Eden odată cu căderea în păcat, va continua până la sfârșitul timpului. Totuși, promisiunea că Satana va fi înfrânt a fost deja făcută în Eden, prin zdrobirea capului șarpelui – o temă mai clar prezentată în Apocalipsa, care descrie dispariția lui pentru totdeauna (Apocalipsa 20:10). Cu alte cuvinte, încă de la început, omenirii i s-a dat speranța că va exista o cale de scăpare din tot haosul cumplit care s-a instalat odată cu cunoașterea răului, o speranță pe care o putem nutri cu toții chiar acum.

De ce este mângâietor să vedem că încă din Eden, de acolo de unde au început pe pământ păcatul și răul, Domnul a început să-Și dezvăluie planul de mântuire?

Comentariu EGW

Deoarece a fost folosit de Satana ca medium, șarpele avea să aibă partea sa în judecata divină. Din cea mai frumoasă și cea mai admirată dintre toate creaturile câmpului, el avea să devină cea mai respingătoare și cea mai detestată dintre toate, de temut și urâtă atât de oameni, cât și de animale. Cuvintele adresate mai departe șarpelui i se aplică direct lui Satana, arătând înainte spre înfrângerea și distrugerea lui finală: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15). …

Această sentință rostită în auzul primilor noștri părinți a fost pentru ei o făgăduință. În timp ce prevestea un război între om și Satana, declara, de asemenea, că puterea acestui mare adversar avea să fie zdrobită în cele din urmă. – Patriarhi și profeți, pp. 58, 65–66

Câștigarea unui suflet pentru Hristos … este o înfrângere pentru ispititor, înseamnă zdrobirea capului lui. Lucrul acesta va stârni răutatea vrăjmașului făcând ca acțiunile lui să fie mai intense. … Alarmat că își pierde prada, Satana va căuta întâi să amăgească, apoi să oprime și să persecute. Oamenii răi, mustrați de învățăturile și de exemplul celor care vin la lumina adevărului biblic, vor deveni agenții marelui vrăjmaș al sufletelor și nu vor lăsa nefolosit niciun mijloc în încercarea de a-i îndepărta de supunerea lor față de Dumnezeu și a-i determina să renunțe la calea cea îngustă a sfințeniei.

Dar nimeni nu trebuie să se alarmeze sau să se înspăimânte. Cuvântul lui Dumnezeu stă garanție că, dacă ei cred și ascultă de cerințele lui Dumnezeu, dacă rămân statornici față de principii, sunt membri ai familiei regale, copii al Împăratului ceresc. Ei sunt siguri că au alături agenți ai cerului veniți în ajutorul lor ca poată fi victorioși prin meritele lui Hristos – mai mult decât biruitori prin Acela care i-a iubit. – Our High Calling, p. 89

[La moartea a doua] Satana şi îngerii lui au suferit mult timp. Satana a purtat nu numai povara și pedeapsa cuvenite pentru propriile păcate, ci şi pentru păcatele celor mântuiți, care fuseseră puse asupra lui, şi el va trebui, de asemenea, să sufere şi pentru ruina pe care a adus-o asupra sufletelor. Apoi, am văzut că Satana şi toată oştirea celor răi fuseseră mistuiţi şi dreptatea lui Dumnezeu fusese împlinită. Toată oştirea îngerească şi toți sfinţii mântuiţi au spus cu un glas puternic: „Amin!”
 

Îngerul a spus: „Satana este rădăcina, copiii lui sunt ramurile. Acum, ei sunt mistuiţi, rădăcină şi ramură deopotrivă. Au murit de o moarte veşnică. Ei nu vor mai avea parte vreodată de înviere, iar Dumnezeu va avea un univers curat.” M-am uitat apoi şi am văzut cum focul care-i mistuise pe cei răi ardea resturile şi curăţa pământul. M-am uitat iarăşi şi am văzut pământul purificat. Nu mai exista nici măcar o urmă a blestemului. Scoarţa crăpată, neuniformă a pământului arăta acum ca o câmpie întinsă, netedă. Întregul univers al lui Dumnezeu era curat şi marea luptă se încheiase pentru totdeauna. – Scrieri timpurii (Experiențe și viziuni), pp. 294–295

6. Ce li s-a întâmplat lui Adam și Evei ca urmare a căderii în păcat? Geneza 3:15-24

În timp ce sentința lui Dumnezeu în dreptul șarpelui este clar identificată ca blestem (Geneza 3:14), judecata Sa în dreptul femeii și al bărbatului nu este așa. Singura dată când este folosit din nou, cuvântul „blestemat” se aplică doar pământului (Geneza 3:17). Altfel spus, Dumnezeu avea alte planuri pentru bărbat și femeie, spre deosebire de cele pentru șarpe. Lor li s-a oferit o speranță, neoferită și șarpelui.

Fiindcă păcatul femeii s-a datorat asocierii ei cu șarpele, judecata lui Dumnezeu în dreptul ei a fost asociată cu judecata din dreptul șarpelui. Pe lângă faptul că cele două sentințe sunt una după alta, asemănările dintre cele două profeții arată clar că profeția cu privire la femeie, din Geneza 3:16, trebuie citită în legătură cu profeția mesianică din Geneza 3:15. Judecata lui Dumnezeu în dreptul femeii, inclusiv nașterea de copii, ar trebui deci înțeleasă din perspectiva pozitivă a mântuirii (compară cu 1 Timotei 2:14,15).

Fiindcă bărbatul a păcătuit din cauză că a ascultat de femeie în loc să asculte de Dumnezeu, este blestemat pământul din care a fost făcut (Geneza 3:17). Drept urmare, bărbatul va trebui să muncească din greu (Geneza 3:17-19) și apoi se va „întoarce” în pământul de unde a venit (Geneza 3:19), un lucru care nu ar fi trebuit să se întâmple niciodată și care nu a făcut niciodată parte din planul lui Dumnezeu.

Este plin de semnificație faptul că, dată fiind această perspectivă a morții lipsite de speranță, Adam se întoarce ulterior la femeie, unde vede speranță de viață prin capacitatea ei de a da naștere la copii (Geneza 3:20). Cu alte cuvinte, chiar în sentința de moarte, el vede speranță de viață. De la bun început, ca orice părinte iubitor, Dumnezeu intenționase doar binele pentru ei, nu răul. Dar acum, că ei cunoșteau răul, Dumnezeu avea să facă tot posibilul să-i salveze din el. Astfel, chiar și în mijlocul acestor judecăți, nu s-au năruit toate speranțele pentru primii noștri părinți, în ciuda neascultării lor fățișe față de Dumnezeu, deși – tocmai pentru că trăiau cu adevărat în paradis – nu ar fi avut niciun motiv să se îndoiască de Dumnezeu, de cuvintele sau de dragostea Lui pentru ei.

Deși avem tendința să considerăm că, în sine, „cunoașterea” este bună, de ce nu este întotdeauna așa? De ce este mai bine pentru noi să nu cunoaștem unele lucruri? Se aplică această idee și în contextul pandemiei actuale?

Comentariu EGW

Adam a înțeles că tovarășa sa călcase porunca lui Dumnezeu, nesocotind singura opreliște pusă ca test al credincioșiei și iubirii lor. În mintea sa avut loc o luptă teribilă. El deplângea faptul că îi îngăduise Evei să rătăcească departe de el. Dar acum fapta fusese săvârșită; el trebuia să se despartă de aceea a cărei societate fusese bucuria sa. Cum avea să suporte el lucrul acesta? Adam se bucurase în compania lui Dumnezeu și a sfinților Săi îngeri. El privise slava Creatorului. Adam înțelesese destinul măreț care se deschidea înaintea urmașilor săi dacă ei Îi rămâneau credincioși lui Dumnezeu. Acum, toate aceste binecuvântări erau pierdute din vedere de teama de a nu pierde acel singur dar care, în ochii săi, le întrecea pe toate celelalte. … El s-a hotărât să împărtășească soarta Evei; dacă ea trebuia să moară, și el avea să moară împreună cu ea. – Patriarhi și profeți, p. 56

Când l-a făcut pe om, Dumnezeu l-a făcut stăpân peste pământ și peste toate viețuitoarele de pe el. Atâta vreme cât Adam a rămas credincios Cerului, întreaga natură îi era supusă. Dar, când s-a răzvrătit împotriva Legii divine, ființele inferioare s-au răzvrătit împotriva acestei rânduieli. Astfel, în marea Sa milă, Domnul avea să le arate oamenilor sfințenia Legii Sale și să-i facă să vadă, din proprie experiență, pericolul înlăturării ei chiar și în măsura cea mai mică.

Iar viața de trudă și griji care avea să fie de acum încolo partea omului a fost dată cu iubire. Din cauza păcatului său, era necesar ca omul să dezvolte o disciplină, să pună un control asupra apetitului și pasiunii și să dezvolte obiceiul stăpânirii de sine. Era o parte a marelui plan al lui Dumnezeu pentru recuperarea omului din ruina și degradarea păcatului. – Conflict and Courage, p. 18

Când și-au dat seama cât de înaltă și de sfântă era Legea lui Dumnezeu, a cărei călcare făcuse necesară o jertfă atât de scumpă pentru salvarea lor și a urmașilor lor de la nimicirea deplină, Adam și Eva au cerut să moară ei înșiși sau, mai degrabă, să-i lase pe ei și pe urmașii lor să suporte pedeapsa pentru nelegiuirea lor, decât să se îngăduie ca Fiul lui Dumnezeu să facă acest mare sacrificiu. Groaza lui Adam a fost tot mai mare. El a înțeles că păcatele lui erau atât de mari, încât implicau consecințe înspăimântătoare. Oare chiar trebuia ca onoratul Comandant al cerului, care mersese alături de el și vorbise cu el pe vremea când era în starea de nevinovăție sfântă, pe care îngerii Îl cinsteau și căruia I se închinau, să fie coborât din poziția Sa înaltă și să moară din cauza nelegiuirii lui? …

… Tatăl nu putea să anuleze sau să schimbe nici măcar o singură prevedere a Legii Sale pentru a corespunde stării căzute a omului. Totuși, dându-Și viața și suportând mânia Tatălui Său, Fiul lui Dumnezeu, care, împreună cu Tatăl, îl crease pe om, putea să facă pentru om o ispășire care să fie acceptabilă înaintea lui Dumnezeu. Îngerii i-au spus lui Adam că, deoarece nelegiuirea lui adusese moartea și nenorocirea, viața și nemurirea vor fi date numai prin jertfa lui Isus Hristos. – Istoria mântuirii, pp. 47–48

De observat legătura dintre „pomul vieții” și „pomul cunoștinței binelui și răului”. Relația aceasta este deja sugerată prin faptul că amândoi sunt așezați în „mijlocul grădinii” (Geneza 2:9). Dar între acești pomi există ceva mai mult decât o legătură geografică. Tocmai pentru că au mâncat din fructul pomului cunoștinței binelui și răului, pentru că n-au ascultat de Dumnezeu, oamenii au pierdut accesul la pomul vieții și nu au putut trăi veșnic, cel puțin nu în starea lor de păcătoși. Această conexiune evidențiază un principiu profund. Alegerile morale și spirituale au un impact asupra vieții biologice, după cum l-a învățat Solomon pe fiul lui: „Nu uita învățăturile mele și păstrează în inima ta sfaturile mele! Căci ele îți vor lungi zilele și anii vieții tale și-ți vor aduce multă pace” (Proverbele 3:1,2). Această legătură reapare în cazul Ierusalimului ceresc din viitor, unde doar pomul vieții va exista „în mijlocul pieții cetății” (Apocalipsa 22:2).

„Atunci când a creat-o pe Eva, Dumnezeu a intenționat ca ea să nu îi fie nici superioară, nici inferioară bărbatului, ci în toate privințele să fie egala lui. Dar, după păcatul Evei, întrucât ea a fost prima care a păcătuit, Domnul i-a spus că Adam avea să stăpânească peste ea. Eva urma să se supună soțului ei, și aspectul acesta făcea parte din blestem. În multe cazuri, blestemul a făcut ca soarta femeii să fie amarnică și viața să-i fie o povară. Bărbatul a abuzat în multe privințe de superioritatea dată de Dumnezeu, exercitându-și puterea în mod arbitrar” (Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 3, p. 484).

Studiu la rând
Exodul 23

Exodul 24

Exodul 25

Exodul 26

Exodul 27

Exodul 28

Exodul 29


Evanghelizare, subcapitolul „Interpretările greșite cu privire la Trinitate”

1. Ce a promis Domnul că va trimite înaintea evreilor pentru a-i izgoni pe canaaniți?

2. Cine urma să îi dea lui Moise tablele Legii?

3. Care din perdelele cortului avea pe ea heruvimi?

4. Ce culoare aveau rodiile mantiei de sub efod?

5. Ce fel de viață era în Domnul Hristos?

Pentru studiu suplimentar

Profeți și regi, cap. „În duhul și puterea lui Ilie”.

Text-cheie: Geneza 3:15
Pasaje în studiu: Geneza 3; Apocalipsa 12:7-9; Romani 16:20; Evrei 2:14; 1 Timotei 2:14,15


I. Privire generală
Introducere: Din primele două capitole ale Bibliei aflăm că la fiecare etapă din procesul de creație, de șase ori, Dumnezeu evaluează lucrurile create și spune că sunt „bune” sau „bun(ă)” (Geneza 1:4,10,12,18,21,25). La sfârșitul săptămânii creației, la cea de-a șaptea evaluare, Dumnezeu Își apreciază lucrarea și spune că toate sunt „foarte bune” (Geneza 1:31). De asemenea, primii oameni sunt descriși drept ′arom, „goi”, „și nu le era rușine” (Geneza 2:25), nefiind încă ispitiți de șarpe, care este caracterizat ca ′arom, „șiret” (Geneza 3:1). Oamenii nesocotesc prima poruncă a lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului (Geneza 2:17) și, drept urmare, apar răul și moartea. În consecință, prima pereche a trebuit să părăsească Grădina Edenului. Tocmai
în acest context lipsit de speranță este rostită prima profeție de speranță, prima Evanghelie. Foarte important, prima profeție mesianică (Geneza 3:14,15) este situată în centrul structurii capitolului (ABCDC1B1A1):

A: Geneza 3:1-5 – Șarpele, Eva, Dumnezeu absent: ispita de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului;
B: Geneza 3:6-8 – Adam, Eva: îmbrăcămintea confecționată de om;
C: Geneza 3:9-13 – Dumnezeu, Adam, Eva: judecata de cercetare;
D: Geneza 3:14,15 – Dumnezeu, șarpele: profeția mesianică;
C1: Geneza 3:16-19 – Dumnezeu, Eva, Adam: Suferința;
B1: Geneza 3:20,21 – Adam, Eva: îmbrăcămintea confecționată de Dumnezeu;
A1: Geneza 3:22-24 – Dumnezeu singur: interdicția de a mânca din pomul vieții.
Structura capitolului evidențiază două teme principale: tema ispitirii și tema salvării.

II. Comentariu

Ispitirea Evei
Prima secțiune a acestui pasaj (Geneza 3:1-13) relatează istoria ispitirii și analizează mecanismul ispitei. Paradoxal, ispitirea începe cu o conversație teologică sau, mai precis, cu o discuție exegetică despre semnificația cuvântului lui Dumnezeu: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat [...]?” (Geneza 3:1). Șarpele inițiază discuția, adresându-i femeii o întrebare, care îi răspunde imediat. Dialogul dintre șarpe și femeie se desfășoară în două runde. Să observăm strategia șarpelui și greșeala femeii.

Runda 1 (Geneza 3:1-3)
Strategia șarpelui (citește Geneza 3:1) – Ce metodă pedagogică folosește șarpele ca să o abordeze pe femeie? De ce pare că șarpele este de acord cu Dumnezeu? Ce spune șarpele despre cuvântul lui Dumnezeu? Ce anume face ca observațiile sale să fie periculoase și înșelătoare? Greșeala femeii (Geneza 3:2,3) – De ce femeia se află în apropierea șarpelui? De ce îi răspunde imediat șarpelui? De ce răspunsul ei este lung în comparație cu întrebarea șarpelui?

Runda 2 (Geneza 3:4-6)
Strategia șarpelui (citește Geneza 3:4,5) – Care sunt cele două elemente abordate de șarpe în răspunsul pe care i-l dă femeii? Ce legătură există între ele? Ce spun aceste două argumente despre îngrijorarea femeii?
Greșeala femeii (citește Geneza 3:6) – Ce elemente din răspunsul femeii dovedesc influența șarpelui asupra ei? De ce Adam nu a discutat cu Eva despre decizia ei de a mânca din fruct?

Imediat ce a auzit ultimele cuvinte ale șarpelui: „veți fi ca Dumnezeu” (Geneza 3:5), Eva a vrut să fie ca Dumnezeu. Expresia care descrie prima acțiune din procesul ispitirii ei: „Femeia a văzut că [...] era bun” este o repetare exactă a evaluării sistematice pe care Dumnezeu a făcut-o creației Sale: „Dumnezeu a văzut că [...] era bun.” Această asemănare sugerează probabil că intenția femeii este aceea de a-I lua locul Creatorului, ca și când ea însăși crease fructul și îl deținea.

Salvarea omenirii
Consecința acestei neascultări fusese deja pronunțată de Dumnezeu: moartea (Geneza 2:17). Această perspectivă este imediat confirmată de următoarele texte care vorbesc despre o natură afectată (Geneza 3:17,18), despre primul act de violență umană și despre prima moarte a unui om (Geneza 4:8). Prima profeție mesianică se evidențiază așadar pe fundalul primei experiențe umane de deznădejde. Profeția are forma unui frumos poem. Structura tematică și ritmul cuvintelor acestui text sugerează două strofe sau sisteme ritmice, compuse din două sau mai multe versuri care se repetă ca o unitate.

După o declarație introductivă de trei cuvinte, prima strofă (Geneza 3:14)
evoluează la șase versuri cu un ritm neregulat de cuvinte.

După o introducere de un cuvânt, a doua strofă (Geneza 3:15) evoluează la
patru versuri cu un ritm regulat de cuvinte.

Există un puternic contrast între cele două strofe. Prima strofă este negativă și conține un mesaj de deznădejde, care îl include pe șarpe. A doua strofă este pozitivă și conține un mesaj de speranță, care Îl include pe Mesia. De fapt, a două strofă este singurul mesaj pozitiv din capitol – o fereastră de lumină în întuneric. Pe fundalul disperării, al căderii omului și al perspectivei cosmice spre moarte și rău, acest text biblic vestește în termeni profetici salvarea din viitor a lumii. Potrivit acestui text, răscumpărarea omenirii implică neapărat o
luptă cu șarpele, care se va împotrivi seminței femeii, și anume „unui om” care
se va naște în viitor.

Ce vrea să spună cuvântul „sămânță”? Acest termen nu ar trebui înțeles nici într-un sens colectiv, cu referire la omenire sau la un popor (Israel, de pildă), și nici într-un sens particular, care să însemne un individ uman anume. În traducerea KJV a Bibliei în limba engleză, precum și în traducerile românești BTF, VBRC și BVA ale Bibliei, este interesant de observat următorul element: în a doua frază a versetului 15, cuvântul „sămânța” a fost înlocuit de pronumele masculin „el/acesta” (în ebraică, hu′), care este subiectul verbului „a zdrobi/ pândi” (shuf). „Și voi pune dușmănie între tine și femeie și între sămânța ta și sămânța ei; el îți va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15, BTF). Apoi, acest pronume personal masculin „el” primește un accent special în structura paragrafului și în sintaxa frazei: constituie centrul strofei exact în punctul în care ritmul poetic se schimbă de la cadența în patru timpi la cadența în trei.

Această schimbare ritmică arată că acest pronume personal este elementul de bază al pasajului. Mai mult, „el” este primul cuvânt din propoziție, fiind astfel accentuat. Dintre cele 103 pasaje din Septuaginta în care este tradus pronumele ebraic hu′ („el”), Geneza 3:15 este singurul loc în care acesta nu se acordă cu antecedentul său.

De fapt, forma greacă a pronumelui „el” (autos) nu se referă nici la femeie (cuvânt de genul feminin), nici la sămânță (cuvânt de genul neutru). Autos se referă, în schimb, la un individ masculin. Această neconcordanță sintactică ne arată că traducătorii au avut în minte o persoană precisă, un om existent în istorie, Mesia. Această interpretare mesianică a versetului 15 din Geneza 3 este atestată până și de Scripturile ebraice. Una dintre mărturiile cele mai grăitoare cu privire la această perspectivă se găsește în Psalmul 110, unde cuvintele din Geneza 3:15 apar din nou și sunt aplicate direct la Mesia din linia de succesiune a lui David. Cuvintele psalmului: „voi pune pe vrăjmașii Tăi” (Psalmii 110:1) sunt într-adevăr o repetare a primelor cuvinte din promisiunea Genezei: „Vrăjmășie voi pune.”

Acestea sunt singurele texte din Biblie în care se folosește această asociere de cuvinte. Mai mult, ea este corelată și cu imaginea vrăjmașilor călcați în picioare ca expresie a aceluiași concept de victorie (Psalmii 110:1). De asemenea, bine cunoscuta temă a „zdrobirii capului” din Geneza 3:15 reapare aici și se repetă de două ori (Psalmii 110:6,7).

Aceste numeroase asemănări dintre cele două pasaje sugerează că autorul Psalmului 110 s-a referit la făgăduința profetică din Geneza 3:15 și a interpretat- o într-un sens „mesianic”. Cel care în Geneza 3:15 a fost descris zdrobind capul șarpelui este acum explicit identificat cu viitorul Mesia davidic. În Psalmul 110, lucrarea lui Mesia trece dincolo de ce a fost prevăzut în Geneza 3:15. Mesia, sămânța din Geneza 3:15, nu doar că îl zdrobește pe vrăjmaș, dar El este chemat acum și să șadă la dreapta lui Dumnezeu, cu care să împartă împărăția și domnia (Psalmii 110:1,2). De asemenea, Mesia judecă și execută împărați și multe popoare (Psalmii 110:5,6), avându-L pe Dumnezeu la dreapta Sa. Îi este atribuită până și o funcție cultică: El este un preot care slujește în fruntea unui cortegiu de preoți, iar această preoție se întinde până în veșnicie (Psalmii 110:4). Mai mult, legătura dintre numele atribuite lui Mesia, numit Adoni, și
Domnul, numit Adonai, sugerează chiar intenția de a-L identifica pe Mesia cu
Domnul Însuși. Acest Mesia este Isus Hristos de la tronul ceresc (Matei 22:44).

De discutat și de meditat: Citiți Romani 5:8; Apocalipsa 12:7-9. De ce Isus este Cel care împlinește această profeție? De ce această profeție mesianică face cunoscută slujirea mesianică a lui Isus Hristos? De ce este important faptul că Dumnezeu este Cel care trebuie să lupte împotriva șarpelui și să moară în această luptă?

III. Aplicație
După ce am păcătuit foarte grav, conștiința ne trimite semnale puternice de alarmă. Sentimentele de vinovăție ne pot împiedica să ne întoarcem la Dumnezeu, așa cum Adam a fugit să se ascundă. În această stare, mulți se simt păcătoși și nevrednici de a reveni în biserică. Ei se compară cu ceilalți credincioși și le vine greu să-i întâlnească. Nu mai au curaj să citească din Biblie sau să se roage. Alteori, influențați de cel rău, neagă dimensiunea păcatului sau se consideră victime.

De discutat și de meditat: După ce păcatul a fost consumat, când întâlnim prima dată persoana care a dezonorat public credința și biserica noastră:

1. Care ar fi atitudinea corectă de întâmpinare și abordare?

2. Care ar fi cele mai potrivite cuvinte de încurajare?

3. Dacă noi, personal, ne-am afla în această situație, cum ne-ar plăcea să se poarte ceilalți cu noi?