Legământul cu Avraam

Odată cu Geneza 15 am ajuns la momentul crucial când Dumnezeu Își formalizează legământul cu Avraam. Acesta este al doilea legământ, după legământul cu Noe.

Asemenea legământului cu Noe, cel încheiat cu Avraam implică și alte națiuni, căci, în ultimă instanță, legământul cu Avraam face parte din legământul cel veșnic, care este făcut cu toată omenirea (Geneza 17:7; Evrei 13:20). Acest episod din viața lui Avraam este plin de frici și de râsete. Lui Avram îi este teamă (Geneza 15:1), precum Sarei (Geneza 18:15) și lui Agar (Geneza 21:17). Avraam râde (Geneza 17:17); Sara (Geneza 18:12) și Ismael râd și ei (Geneza 21:9). Capitolele acestea transmit sensibilitate și căldură umană. Avram este plin de ardoare în ce privește salvarea sodomiților nelegiuiți; este grijuliu față de Sara, Agar și Lot și este ospitalier cu cei trei străini (Geneza 18:6). În acest context, numele lui Avram, care transmite ideea de a fi nobil și onorabil, va fi schimbat în Avraam, care înseamnă „tatăl multor neamuri” (Geneza 17:5). Astfel vedem aici mai multe indicii despre natura universală a ceea ce plănuiește Dumnezeu să facă prin intermediul legământului Său cu Avraam.

14 mai – Dar ADRA (colectă)

Comentariu EGW

Într-o viziune de noapte, a fost auzit din nou glasul divin: „Avrame, nu te teme” au fost cuvintele Prințului prinților; „Eu sunt scutul tău și răsplata ta cea foarte mare.” Dar mintea sa era atât de copleșită de gânduri negre, încât nu putea să prindă acum făgăduința cu o încredere neîndoielnică, așa ca până atunci. El s-a rugat să i se dea o dovadă palpabilă că aceasta se va împlini. Și cum avea oare să se împlinească făgăduința legământului, atâta vreme cât nu i se dădea un fiu? „Ce-mi vei da”, spuse el, „căci mor fără copii?... Și slujitorul născut în casa mea va fi moștenitorul meu.” El a propus ca Eliezer, slujitorul său credincios, să devină prin adopțiune fiul său și, deci, moștenitor al averilor sale. Dar i s-a dat asigurarea că moștenitorul său avea să fie copilul său, fiul care urma să i se nască. Apoi a fost dus afară din cort și i s-a spus să privească stelele nenumărate ce sclipeau pe bolta cerului; în timp ce el făcea acest lucru, s-au rostit cuvintele: „Așa va fi sămânța ta” (Geneza 15:2-5). „Avraam L-a crezut pe Dumnezeu și aceasta i s-a socotit ca neprihănire” (Romani 4:3). – Patriarhi și profeți, pp. 136–137

Când Avram a ajuns la vârsta de aproape o sută de ani, i-a fost repetată făgăduința că va avea un fiu, cu asigurarea că viitorul moștenitor va fi fiul Sarei. Avram însă n-a înțeles încă făgăduința și mintea lui s-a îndreptat imediat spre Ismael, agățându-se de credința că planul cel milostiv al lui Dumnezeu avea să fie realizat prin el. În iubirea sa față de fiul său el a exclamat: „Să trăiască Ismael înaintea Ta!” (Geneza 17:18). Însă făgăduința i-a fost dată din nou, în cuvinte care nu puteau fi înțelese greșit: „Cu adevărat nevastă-ta Sara îți va naște un fiu și-i vei pune numele Isaac. Eu voi încheia legământul Meu cu el…” (Geneza 17:18-20). – Patriarhi și profeți, p. 146

Dumnezeu l-a onorat mult pe Avraam. Îngerii cerului au umblat și au vorbit cu el așa cum vorbesc prietenii. Când judecățile cerului erau gata să se abată asupra Sodomei, acest lucru n-a fost ascuns de el și Avraam a devenit mijlocitor la Dumnezeu pentru cei păcătoși. Întâlnirea sa cu îngerii ne prezintă, de asemenea, un frumos exemplu de ospitalitate. – Patriarhi și profeți, p. 138

Cele mai mari biruințe pentru cauza lui Dumnezeu nu sunt rezultatul unor argumente elaborate, al facilităților ample, al influenței vaste sau al abundenței de mijloace financiare, ci ele sunt obținute în camera de audiență a lui Dumnezeu, când oamenii credinței se sprijină cu stăruință și în agonie pe brațul Său puternic.

Cât de puternice sunt adevărata credință și adevărata rugăciune! Ele sunt ca mâinile cu care rugătorul se prinde de puterea Iubirii Infinite. A avea credință înseamnă a avea încredere în Dumnezeu, a crede că El ne iubește și știe ce este spre binele nostru. Prin urmare, în loc de a merge pe propria cale, credința ne determină să alegem calea Sa. În locul ignoranței noastre, ea primește înțelepciunea Sa; în locul slăbiciunii noastre, puterea Sa; în locul păcătoșeniei noastre, neprihănirea Sa. Viața noastră, noi înșine suntem deja ai Săi, credința recunoaște dreptul Său de proprietate și primește binecuvântările ce decurg de aici. – Slujitorii Evangheliei, p. 259

1. Cum demonstrează Avram ce înseamnă a trăi prin credință? Care este semnificația jertfei cerute de Dumnezeu lui Avram?
Geneza 15:1-21
Romani 4:3,4,9,22

Primul răspuns al lui Dumnezeu la îngrijorarea lui Avram cu privire la un moștenitor (Geneza 15:1-3) este că el, Avram, va avea un fiu „ce va ieși din [el]” (Geneza 15:4). Același limbaj este folosit și de profetul Natan cu referire la viitorul împărat mesianic (2 Samuel 7:12). Avram s-a simțit încurajat și „a crezut pe Domnul” (Geneza 15:6), pentru că a înțeles că împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu nu depinde de neprihănirea sa, ci de a lui Dumnezeu (Geneza 15:6; compară cu Romani 4:5,6).

Apoi, Dumnezeu organizează o ceremonie în cadrul căreia Avram trebuia să aducă o jertfă. În esență, jertfa arată spre moartea lui Isus pentru păcatele noastre. Oamenii sunt mântuiți prin har, darul neprihănirii lui Dumnezeu, simbolizat prin aceste sacrificii. Dar această ceremonie deosebită îi transmite lui Avram niște mesaje anume. Năpustirea păsărilor răpitoare asupra animalelor de jertfă (Geneza 15:9-11) înseamnă că urmașii lui Avram vor suferi din cauza sclaviei pentru „patru sute de ani” (Geneza 15:13) sau patru generații (Geneza 15:16). Apoi, în a patra generație, urmașii lui Avram „se [vor] întoarce aici” (Geneza 15:16).

Ultima scenă din ceremonia de jertfă este dramatică: „niște flăcări au trecut printre dobitoacele despicate” (Geneza 15:17). Această minune extraordinară reprezintă angajamentul lui Dumnezeu de a-Și respecta promisiunea din cadrul legământului, de a da țara urmașilor lui Avram (Geneza 15:18).

Hotarele Țării Promise, „de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat” (Geneza 15:18), ne reamintesc de hotarele Grădinii Edenului (compară cu Geneza 2:13,14). Prin urmare, această profeție vizează mai mult decât exodul/ieșirea din Egipt a israeliților și o patrie pentru ei. La orizontul îndepărtat al acestei profeții, cu urmașii lui Avraam stăpânind țara Canaan, se conturează ideea salvării la sfârșitul timpului a poporului lui Dumnezeu, care se va întoarce în Grădina Edenului.

Cum putem învăța să rămânem concentrați asupra lui Isus și neprihănirii Sale ca singura noastră speranță de mântuire? Ce se întâmplă dacă încercăm să ne numărăm faptele bune?

Comentariu EGW

Mulțimii curioase care se împingea în Isus nu i-a fost dată nicio putere vitală. Însă femeia suferindă care L-a atins cu credință a primit vindecare. Tot așa și în cele spirituale, contactul de circumstanță este diferit de atingerea credinței. A avea credință în Hristos numai ca Mântuitor al lumii nu poate aduce niciodată vindecare sufletului. Credința care lucrează spre mântuire nu este doar o aprobare a adevărului Evangheliei. Credința adevărată este aceea care Îl primește pe Hristos ca Mântuitor personal. Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu născut, pentru ca eu, prin credința în El, să nu pier, ci să am viață veșnică. Când vin la Hristos după cuvântul Său, trebuie să cred că primesc harul Său mântuitor. „Viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine” (Galateni 2:20).

Mulți păstrează credința doar ca pe o opinie personală. Credința mântuitoare este un angajament, prin care cei care Îl primesc pe Hristos se unesc într-o relație de legământ cu Dumnezeu. O credință vie înseamnă o creștere a vigorii, o încredere sinceră prin care, în harul lui Hristos, sufletul devine o putere biruitoare. – Divina vindecare, p. 62

Patriarhul a cerut totuși un semn vizibil, ca o confirmare a credinței sale și o dovadă pentru generațiile viitoare de oameni că planurile milostive ale lui Dumnezeu față de ei se vor împlini. Domnul a consimțit să intre într-un legământ cu slujitorul Său, folosind formele obișnuite între oamenii de atunci pentru ratificarea unui angajament atât de solemn. Așa cum i-a spus Dumnezeu, Avraam a adus ca jertfă o juncană de trei ani, o capră de trei ani și un berbec de trei ani, despicându-le trupul în două și așezând bucățile la o mică depărtare una de alta. La acestea, el a mai adăugat o turturea și un pui de porumbel, pe care însă nu le-a mai despicat în două. Acestea fiind făcute, el a trecut cu mult respect printre bucățile jertfei, făcând în mod solemn un legământ de ascultare veșnică de Dumnezeu. Veghind și stăruind, el a rămas lângă animale până la apusul soarelui, ca să le păzească pentru a nu fi întinate sau mâncate de păsările de pradă. Pe la apusul soarelui, el a căzut într-un somn adânc și „iată că l-a apucat o groază și un mare întuneric” (Geneza 15:7-18). Și glasul lui Dumnezeu s-a auzit cerându-i să nu se aștepte să ia imediat în stăpânire țara făgăduită, arătând înainte spre suferințele urmașilor săi, mai înainte ca aceștia să se așeze în Canaan. I-a fost descoperit acum planul de mântuire în moartea lui Hristos, Jertfa cea mare, și venirea Sa în glorie. De asemenea, Avraam a văzut pământul readus la frumusețea lui edenică, care avea să-i fie dat ca o veșnică stăpânire, ca o împlinire finală și deplină a făgăduinței. 

Ca o garanție a acestui legământ al lui Dumnezeu cu oamenii, „un fum ca dintr-un cuptor și niște flăcări”, simboluri ale prezenței divine, au trecut printre „dobitoacele despicate”, aduse ca jertfă, mistuindu-le în întregime. Și din nou Avraam a auzit un glas, confirmând făgăduința că le va da urmașilor săi țara Canaanului „de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat” (Geneza 15:17,18). – Patriarhi și profeți, p. 137

2. Cum interpretezi decizia lui Avram de a apela la Agar, în ciuda făgăduinței făcute de Dumnezeu? În ce fel cele două femei reprezintă două atitudini privind credința (Galateni 4:21-31)? Geneza 16:1-16

Când Avram s-a îndoit (Geneza 15:2), Dumnezeu i-a dat categorica asigurare că el va avea un fiu. Acum, 10 ani mai târziu, Avram încă nu are niciun fiu. Chiar și după impresionanta profeție a lui Dumnezeu, Avram pare că și-a pierdut credința: nu mai crede că va fi posibil să aibă un fiu cu Sarai. Sarai, deznădăjduită, ia inițiativa și îl somează pe Avram să recurgă la o practică obișnuită în Orientul Apropiat al acelor vremuri: să folosească o înlocuitoare. Agar, slujitoarea lui Sarai, este desemnată să facă acest serviciu. Planul funcționează.

Pasajul care descrie relația lui Sarai cu Avram pare un ecou al istoriei lui Adam cu Eva în Grădina Edenului. Cele două texte au în comun o serie de elemente (Sarai, ca și Eva, este activă; Avram, ca și Adam, este pasiv), precum și verbe și expresii („ai ascultat de glasul”, „ia”, „dă”). Paralela dintre cele două narațiuni sugerează că Dumnezeu a dezaprobat acest curs al acțiunilor. Apostolul Pavel face referire la această situație ca să-și argumenteze ideea cu privire la fapte versus har (Galateni 4:23-26). În ambele episoade, rezultatul este același: răsplata imediată a faptei umane în afara voinței lui Dumnezeu duce la necazuri în viitor. Să observăm că Dumnezeu este absent pe toată durata acestui demers. Sarai vorbește despre Dumnezeu, dar niciodată cu El și nici Dumnezeu nu vorbește cu ei. Absența lui Dumnezeu este șocantă, mai ales după prezența Sa intensă din capitolul precedent.

Dumnezeu i se arată apoi lui Agar, însă doar după ce ea a plecat din casa lui Avram. Această apariție neașteptată exprimă ideea de prezență a lui Dumnezeu în ciuda efortului omenesc de a acționa fără El. Expresia „Îngerul Domnului” (Geneza 16:7) este folosită adesea cu referire la Domnul, Iehova (YHWH) (vezi Geneza 18:1,13,22). De data aceasta, Dumnezeu este Cel care ia inițiativa și o înștiințează pe Agar că va naște un fiu, Ismael, al cărui nume înseamnă „Dumnezeu aude” (Geneza 16:11). Este interesant că finalul acestui episod, care se încheie cu ideea de ascultare/auzire (shama′), ne duce cu gândul la ideea de ascultare de la începutul episodului biblic, când Avram „a ascultat” glasul lui Sarai (Geneza 16:2).

De ce ne este atât de ușor să comitem aceeași greșeală pe care a comis-o Avram?

Comentariu EGW

Avraam primise, fără să pună la îndoială, făgăduința unui fiu, dar el n-a așteptat ca Dumnezeu să aducă la îndeplinire cuvântul Său la timpul și în modul cuvenite. A fost îngăduită o amânare, pentru a pune la probă credința sa în puterea lui Dumnezeu; el însă n-a reușit să treacă cu bine încercarea. Gândind că este imposibil pentru ea să aibă un copil la vârsta ei înaintată, Sara a venit cu ideea – ca un plan prin care scopul divin putea fi realizat – ca una dintre sclavele ei să fie luată de Avraam ca a doua soție. Poligamia devenise atât de răspândită, încât nu mai era privită ca păcat, deși aceasta nu însemna că nu mai era o violare a Legii lui Dumnezeu și ea a fost fatală pentru sfințenia și pacea din relațiile familiale. Urmarea căsătoriei lui Avraam cu Agar a fost nefericită atât pentru familia sa, cât și pentru generațiile următoare. – Ibidem, p. 145

Dumnezeu dă lumină ca să-i călăuzească pe cei care doresc în mod sincer lumina şi adevărul, dar nu este în planul Său să îndepărteze toate întrebările şi toate motivele de îndoială. El le dă oamenilor suficiente dovezi pe care să-şi întemeieze credinţa şi apoi le cere să accepte aceste dovezi şi să-şi exercite credinţa.

Cel care studiază Biblia cu un spirit umil şi dispus să se lase învăţat va găsi în ea un ghid sigur, care îi arată calea vieţii cu o precizie care nu dă greş. Dar la ce vă foloseşte studierea Bibliei, fraţi şi surori, dacă voi nu practicaţi adevărurile pe care ea le proclamă? Această carte sfântă nu conţine nimic lipsit de importanţă, nu ne este descoperit în ea nimic care să nu aibă legătură cu viaţa noastră. Cu cât dragostea noastră pentru Isus este mai profundă, cu atât vom preţui mai mult acest cuvânt ca fiind glasul lui Dumnezeu care ni se adresează direct. – Mărturii, vol. 5, p. 303

Nu trebuie să trăieşti în incertitudine şi în îndoială. Satana este mereu gata să-ţi sugereze o mulţime de îndoieli, dar, dacă îţi deschizi ochii prin credinţă, vei găsi suficiente dovezi pentru a crede. Dumnezeu nu va îndepărta niciodată, pentru niciun om, toate motivele de îndoială. Cei cărora le place să rămână într-o atmosferă de îndoială şi de necredinţă pot avea acest privilegiu de neinvidiat. Dumnezeu oferă suficiente dovezi pentru ca mintea sinceră să creadă, dar cel care întoarce spatele greutăţii dovezilor doar pentru că există câteva lucruri pe care, în înţelegerea lui limitată, nu le pricepe clar va fi lăsat în atmosfera rece, înfiorătoare, a necredinţei şi a îndoielii şi credinţa lui va naufragia. Se pare că tu ai considerat că este o virtute să fii de partea îndoielii, în loc să fii de partea credinţei. Isus nu a lăudat niciodată necredinţa şi îndoielile. El a dat naţiunii Sale dovezi cu privire la mesianitatea Sa prin minunile pe care le-a făcut, dar au fost unii care au considerat că este o virtute să se îndoiască; ei au respins aceste dovezi şi au găsit în orice lucrare bună ceva de criticat sau de pus la îndoială. – Ibidem, vol. 4, pp. 232–233

3. Cum înțelegi însemnătatea spirituală și profetică a ritualului circumciziei?
Geneza 17:1-19
Romani 4:11

Așa cum am văzut în relatarea precedentă (Geneza 16), lipsa de credință a lui Avram a întrerupt cursul călătoriei sale spirituale cu Dumnezeu. În acea perioadă, Dumnezeu a tăcut. Acum, pentru prima dată de atunci, Dumnezeu îi vorbește din nou. El reia legătura cu Avram și îl readuce în punctul în care a făcut un legământ cu el (Geneza 15:18). Acum însă Dumnezeu îi dă semnul acelui legământ. Semnificația tăierii-împrejur a fost îndelung dezbătută de teologi. Fiindcă presupune vărsare de sânge (vezi Exodul 4:25), acest ritual ar putea fi înțeles în contextul sacrificiului, jertfei, semnificând neprihănirea care este atribuită (compară cu Romani 4:11).

Un alt aspect semnificativ este că acest legământ, simbolizat prin tăiereaîmprejur, este descris în termeni care trimit înapoi la prima profeție mesianică (compară Geneza 17:7 cu Geneza 3:15). Paralela dintre cele două texte sugerează că făgăduința pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui Avram are în vedere mai mult decât simpla constituire formală a unui popor, ci conține perspectiva spirituală a salvării tuturor popoarelor de pe pământ. Iar ideea de „legământ veșnic” (Geneza 17:7) se referă la lucrarea urmașului mesianic, la jertfa lui Hristos care le asigură viața veșnică tuturor acelora care o cer prin credință, precum și tot ce include credința (compară cu Romani 6:23 și Tit 1:2).

Interesant, această promisiune a unui viitor veșnic este conținută în schimbarea numelui lui Avram și al lui Sarai. Numele lor făceau referire doar la statutul lor prezent: Avram înseamnă „tată înălțat” și Sarai, „prințesa mea” (prințesa lui Avram). Schimbarea numelor lor în „Avraam” și „Sara” făcea referire la viitor: Avraam înseamnă „tatăl multor neamuri” și Sara, „prințesa” (tuturor). În paralel, și nu fără puțină ironie, numele Isaac („el va râde”) este o trimitere la râsul lui Avraam (primul râs consemnat în Scripturi, Geneza 17:17); este un râs care denotă scepticism, neîncredere sau poate mirare. În orice caz, deși a crezut în ce îi promisese Domnul în mod clar, Avraam încă se lupta să trăiască prin credință și încredere.

Cum putem învăța să continuăm să credem chiar dacă uneori ne luptăm cu respectiva convingere, așa ca Avraam? De ce este important să nu renunțăm, în ciuda momentelor în care ne îndoim?

Comentariu EGW

Cu ocazia aceasta i-a fost dat lui Avraam ritualul circumciziei „ca o pecete a acelei îndreptățiri pe care o căpătase prin credință, când era netăiat împrejur” (Romani 4:11). Ea trebuia să fie practicată de către patriarh și urmașii săi, ca un semn că erau devotați slujirii lui Dumnezeu și, în acest fel, despărțiți de cei idolatri, precum și al faptului că Dumnezeu i-a privit ca pe o comoară deosebită a Sa. Prin ritualul acesta, ei erau legați să îndeplinească partea lor din condițiile legământului făcut cu Avraam. Ei nu trebuiau să încheie legături de căsătorie cu păgânii, căci, făcând astfel, și-ar fi pierdut respectul față de Dumnezeu și față de Legea Sa cea sfântă. De asemenea, ei aveau să fie ispitiți să se dedea la practicile păcătoase ale celorlalte națiuni și atrași la idolatrie. – Patriarhi și profeți, p. 138

Credinţa care duce la mântuire nu este o credinţă ocazională, ea nu este un simplu consimțământ intelectual, ci este credinţa înrădăcinată în inimă, care Îl primeşte pe Hristos ca Mântuitor personal, cu asigurarea că El poate să-i mântuiască în mod desăvârșit pe toţi cei ce vin la Dumnezeu prin El. … Credinţa aceasta îl determină pe cel ce o are să îşi îndrepte toate simţămintele inimii spre Hristos. Gândirea lui este sub controlul Duhului Sfânt, iar caracterul lui este modelat după chipul divin. Credinţa lui nu este o credinţă moartă, ci o credinţă care lucrează prin dragoste şi îl conduce să contemple frumuseţea lui Hristos şi să ajungă asemenea caracterului divin. [Deuteronomul 30:11-14 citat]. „Domnul, Dumnezeul tău, îţi va tăia împrejur inima ta şi inima seminţei tale şi vei iubi pe Domnul, Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău, ca să trăieşti” (Deuteronomul 30:6).

Dumnezeu este acela care taie inima împrejur. Întreaga lucrare este a Domnului, de la început şi până la sfârșit. Păcătosul care piere poate să spună: „Eu sunt un păcătos pierdut, dar Hristos a venit să-i caute şi să-i mântuiască pe cei pierduţi. Hristos spune: «Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi» (Marcu 2:17). Eu sunt un păcătos, dar El a murit pe crucea de pe Golgota pentru a mă mântui pe mine. Nu trebuie să mai rămân nemântuit nici măcar o clipă. El a murit şi a înviat pentru îndreptăţirea mea şi mă va mântui acum. Primesc iertarea pe care a făgăduit-o El.” – Solii alese, cartea 1, pp. 391–392

După ce Avraam locuise aproape douăzeci și cinci de ani în Canaan, „Domnul i S-a arătat și i-a zis: «Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic. Umblă înaintea Mea și fii fără prihană»” (Geneza 17:1). Plin de venerație, patriarhul s-a aruncat cu fața la pământ și solia a continuat: „Iată legământul Meu pe care-l fac cu tine: vei fi tatăl multor neamuri.” Ca semn al împlinirii acestui legământ, numele lui, care până atunci fusese Avram, a fost schimbat în Avraam, care înseamnă „tată al multor neamuri”, iar numele lui Sarai avea să fie Sara, „prințesă”, căci glasul dumnezeiesc a spus că „ea va fi mama unor neamuri întregi; chiar împărați de noroade vor ieși din ea”. – Patriarhi și profeți, pp. 137–138

Nu doar Ismael, ci toți bărbații din casa lui Avraam au fost circumciși (Geneza 17:23-27). Cuvântul kol, „tot”, „toți”, se repetă de patru ori (Geneza 17:23,27). În acest context de includere a tuturor i Se arată Dumnezeu lui Avraam pentru a-i confirma promisiunea despre un fiu, Isaac.

4. Ce lecții de ospitalitate îți inspiră primirea pe care Avraam le-a făcut-o vizitatorilor săi? Cum explici răspunsul lui Dumnezeu la ospitalitatea lui Avraam?
Geneza 18:1-15
Romani 9:9

Nu e clar dacă Avraam a știut cine erau acei străini (Evrei 13:2), chiar dacă s-a purtat cu ei ca și când Dumnezeu Însuși ar fi fost între ei. El „ședea […], în timpul zădufului zilei” (Geneza 18:1) și, deoarece vizitatorii se văd rar în deșert, probabil că Avraam își dorea să-i întâlnească. Avraam a alergat spre acei bărbați (Geneza 18:2), deși avea 99 de ani. Pe unul dintre ei l-a numit Adonai, „Doamne” (Geneza 18:3), un apelativ folosit deseori pentru Dumnezeu. Avraam a stat lângă ei, atent la nevoile lor și gata să-i servească (Geneza 18:8).

Comportamentul lui Avraam față de străinii cerești va deveni un model de ospitalitate care îi va inspira pe oameni (Evrei 13:2). De fapt, atitudinea lui de respect transmite o filosofie a ospitalității. Manifestarea respectului și a grijii față de străini nu este doar un gest drăguț de curtoazie. Biblia subliniază că aceasta este o datorie religioasă, ca și când ar fi făcută față de Dumnezeu Însuși (compară cu Matei 25:35-40). Paradoxal, Dumnezeu este identificat mai mult cu străinii înfometați și în nevoie decât cu omul generos care îi primește.

Pe de altă parte, intrarea divină în sfera umană denotă harul și dragostea lui Dumnezeu față de omenire. Această venire a lui Dumnezeu Îl anticipează pe Domnul Hristos, care Și-a părăsit casa din cer și S-a făcut un rob cu chip de om ca să ajungă la om (Filipeni 2:7,8). Manifestarea lui Dumnezeu aici este o dovadă a certitudinii promisiunii Sale (Geneza 18:10). El o vede pe Sara, care se ascunde „înapoia lui” (Geneza 18:10) și îi cunoaște gândurile cele mai tainice (Geneza 18:12). Știe că ea a râs, iar cuvântul „râs” este ultimul Său cuvânt. Neîncrederea ei devine punctul în care El Își va împlini cuvântul dat.

Meditează la faptul că „Dumnezeu este identificat mai mult cu străinii înfometați și în nevoie decât cu omul generos care îi primește”. Gândește-te cum poți pune în practică acest adevăr în cursul zilei de azi sau de mâine.

Comentariu EGW

În toate veacurile, Dumnezeu a lucrat prin îngerii sfinți pentru ajutorarea și eliberarea poporului Său. Ființele cerești s-au implicat activ în problemele oamenilor. Ele au apărut îmbrăcate în haine strălucitoare ca fulgerul; au venit la oameni în haine de călători. Îngerii au apărut în chip omenesc înaintea oamenilor lui Dumnezeu. Ei s-au odihnit sub stejar la miezul zilei, ca și cum ar fi fost obosiți. Au primit ospitalitate în casele oamenilor. Au acționat ca niște călăuze pentru călătorii rătăciți. Au aprins cu mâinile lor focul pe altare. Au deschis ușile închisorilor și i-au eliberat pe slujitorii lui Dumnezeu. Îmbrăcați cu armura cerului, au venit să dea la o parte piatra de pe mormântul Mântuitorului.

În chip de oameni, îngerii sunt adesea prezenți în adunările celor neprihăniți; ei vizitează adunările celor nelegiuiți, așa cum au fost la Sodoma, pentru a aduce un raport despre faptele lor, pentru a stabili dacă au trecut hotarul răbdării lui Dumnezeu. Domnul găsește plăcere în milă și, de dragul acelora puțini care Îi slujesc cu adevărat, reține calamitățile și prelungește calmul mulțimilor. – Tragedia veacurilor, pp. 631–632

Privilegiul acordat lui Avraam și lui Lot nu ne este retras nici nouă. Dovedind ospitalitate față de copiii lui Dumnezeu, și noi îi putem primi pe îngerii Lui în casele noastre. Chiar și în zilele noastre, îngeri în chip de om intră în căminele oamenilor și sunt ospătați de ei. Creștinii care trăiesc în lumina feței lui Dumnezeu sunt întotdeauna însoțiți de îngeri nevăzuți, și aceste ființe sfinte lasă în urma lor o binecuvântare în căminurile noastre. – Mărturii, vol. 6, p. 345

Domnul Hristos le spune celor răscumpărați care sunt ai Săi: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin şi M-aţi primit; am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă şi aţi venit pe la Mine” (Matei 25:34–36).

Rugăciunile, îndemnurile și sfaturile sunt roade ieftine … însă acelea care se văd în fapte bune, în grija pentru cei aflați în nevoi, pentru orfani și văduve, acestea sunt adevăratele roade care cresc în mod natural într-un pom bun. … Când inimile simpatizează cu inimile împovărate de descurajare și necazuri, când mâna se întinde spre cel nevoiaș, când cel gol este îmbrăcat, străinul este primit să vină lângă focul din vatră și are un loc în inima ta, îngerii vin foarte aproape și în cer se înalță o cântare. Fiecare gest, fiecare faptă de dreptate, de milă și bunăvoință fac să răsune în cer o muzică plăcută. …

Fiecare faptă bună făcută față de un nevoiaș sau un bolnav este privită ca și cum ar fi fost făcută față de Domnul Isus Însuși. Când îl sprijini pe cel sărac, arăți compasiune față de cei suferinzi și năpăstuiți și îl ajuți pe orfan, tu însuți ajungi să ai o relație mai strânsă cu Domnul Isus. – That I May Know Him, p. 335

5. Slujirea profetică a lui Avraam a avut vreun impact asupra responsabilității lui față de Lot? Cum?
Geneza 18:16–19:29

Avraam tocmai primise din nou confirmarea că Dumnezeu îi va da un fiu așa cum îi făgăduise. Totuși, în loc să se bucure de vestea cea bună, el Îl implică pe Dumnezeu într-o discuție aprinsă cu privire la destinul lui Lot în Sodoma. Avraam nu este doar un profet căruia Dumnezeu Își descoperă voia, ci și un profet care mijlocește pentru cei păcătoși. Formularea ebraică „stătea tot înaintea Domnului” (Geneza 18:22) este o expresie care transmite ideea de rugăciune. De fapt, Avraam Îi lansează lui Dumnezeu o provocare și negociază cu El pentru salvarea Sodomei, unde locuiește nepotul său.

Bineînțeles, când citim relatarea despre ce s-a întâmplat când cei doi îngeri au venit la Lot și l-au avertizat cu privire la ce avea să se abată asupra cetății (Geneza 19:1-10), vedem cât de răi deveniseră oamenii. Era cu adevărat un loc nelegiuit, așa cum erau multe dintre națiunile din jur. Acesta este un alt motiv pentru care, în cele din urmă, acestea au fost izgonite din țară (Geneza 15:16). „Se apropia acum ultima noapte a Sodomei. Ultima zi a fost aidoma oricărei alte zile care a venit și a trecut. Seara se lăsa încet peste o scenă plăcută, care nu prevestea niciun pericol. Priveliștea, de o frumusețe neîntrecută, era scăldată în razele soarelui ce cobora spre apus. Răcoarea serii îi atrăsese afară pe locuitorii cetății, iar mulțimile căutătoare de plăceri umblau într-o parte și alta, dedate distracțiilor acelui ceas” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, pp. 157, 158).

În cele din urmă, Dumnezeu i-a salvat doar pe Lot, pe soția lui și cele două fiice (Geneza 19:15), aproape jumătate din pragul minim de 10 oameni. Ginerii lui, care nu luaseră în serios avertizarea lui Lot, au rămas în cetate (Geneza 19:14). Astfel a fost distrusă acea zonă frumoasă. Verbul ebraic hafakh, „a nimici/ distruge”, este folosit de câteva ori în acest pasaj (Geneza 19:21,25,29) și se referă la distrugerea Sodomei (Deuteronomul 29:23; Amos 4:11). Ideea este că situația acelui ținut a fost răsturnată. După cum potopul a produs o inversare a creației de la început (Geneza 6:7), și distrugerea Sodomei este o inversare a Grădinii Edenului (Geneza 13:10). În distrugerea Sodomei vedem și un element prevestitor al distrugerii din timpul sfârșitului (vezi Iuda 7).

Scrie-i un mesaj de încurajare (prin WhatsApp sau alt mijloc electronic) unui student sau unei studente din biserica ta care urmează facultatea într-un centru universitar din țară, departe de casă.

Comentariu EGW

Doi dintre solii cerului au plecat, lăsându-l pe Avraam singur cu Cel pe care Îl cunoștea acum ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Și omul credinței a mijlocit în favoarea locuitorilor Sodomei. Odată, el îi salvase cu sabia sa, iar acum s-a străduit să-i salveze prin rugăciune. Lot și familia lui locuiau încă acolo, iar iubirea neegoistă care îl mânase pe Avraam să-i scape de elamiți căuta acum să-i salveze, dacă era voia lui Dumnezeu, de furtuna judecății divine. 

Cu profund respect și cu umilință, el și-a început mijlocirea: „Iată, am îndrăznit să vorbesc Domnului, eu, care nu sunt decât praf și cenușă” (Geneza 18:27). Nu era nicio urmă de încredere în sine, nici de mândrie cu propria neprihănire. El n-a cerut vreo favoare pe temeiul ascultării sale sau al sacrificiilor pe care le făcuse supunându-se voii lui Dumnezeu. Fiind el însuși păcătos, Avraam a mijlocit în favoarea păcătoșilor. Un astfel de spirit ar trebui să aibă toți aceia care se apropie de Dumnezeu. Totuși, Avraam a arătat o încredere ca a unui copil care se roagă unui tată iubitor. El s-a apropiat de Solul ceresc și, cu căldură, I-a prezentat cererea sa. – Patriarhi și profeți, p. 139

Cum s-a întâmplat cu locuitorii răzvrătiți ai lumii antediluviene? După ce au respins solia lui Noe, ei s-au adâncit în păcat cu mai multă indiferență ca oricând înainte și au dublat enormitatea practicilor lor imorale. Cei care refuză să se schimbe prin primirea lui Hristos nu găsesc în păcat nimic rău, care ar trebui îndreptat, mintea lor este hotărâtă să nutrească spiritul de revoltă, iar ei nu pot și nici nu vor putea fi determinați să se supună vreodată. Judecata rostită de Dumnezeu asupra lumii antediluviene a declarat că acea lume era incurabilă. Distrugerea Sodomei a proclamat că locuitorii celei mai frumoase țări din lume erau niște păcătoși incorigibili. Focul și pucioasa căzute din cer au nimicit totul, în afară de Lot, soția și cele două fiice ale lui. Pentru că a desconsiderat porunca lui Dumnezeu și a privit înapoi, soția lui Lot s-a transformat într-un stâlp de sare. – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, p. 75

Din milă față de lume, Dumnezeu i-a șters de pe fața pământului pe locuitorii nelegiuiți din vremea lui Noe. Din milă i-a distrus pe locuitorii stricați ai Sodomei. Prin puterea amăgitoare a lui Satana, făptuitorii fărădelegii câștigă simpatie și admirație și în felul acesta îi conduc continuu și pe alții la răzvrătire. Așa a fost în zilele lui Cain și ale lui Noe, la fel în vremea lui Avraam și a lui Lot; tot așa stau lucrurile și în vremea noastră. Din milă pentru univers, Dumnezeu îi va distruge, în cele din urmă, pe aceia care au respins harul Său. …

… Deoarece este imposibil pentru Dumnezeu, ținând seama de drep­tatea și de mila Sa, să-l mântuiască pe păcătos în păcatele lui, El îl privează de viața pe care, prin neascultare, a pierdut-o și de care s-a dovedit a fi nevrednic. Un scriitor inspirat spune: „Încă puțin și cel nelegiuit nu va mai fi; da, îl vei căuta în locul lui și nu va mai fi”. Iar un altul declară: „Ei sunt ca și cum n-ar fi fost niciodată” (Psalmii 37:10; Obadia 16). Acoperiți de rușine, ei cad într-o uitare deznădăjduită, veșnică. – Tragedia veacurilor, pp. 543, 545

Citește capitolul 32, „Legea și legămintele”, din cartea Patriarhi și profeți, de Ellen G. White.

Pledarea răbdătoare și stăruitoare a lui Avraam pe lângă Dumnezeu pentru locuitorii Sodomei (Geneza 18:22-33) ar trebui să ne încurajeze să ne rugăm pentru cei răi, chiar dacă ei par într-o stare păcătoasă iremediabilă. Mai mult, răspunsul prompt al lui Dumnezeu la insistențele lui Avraam și disponibilitatea Sa de a ierta chiar și de dragul a doar 10 oameni neprihăniți este un concept „revoluționar”, așa cum a subliniat Gerhard Hasel:

„Într-o manieră profund revoluționară, vechea gândire colectivă – în care cel nevinovat dintr-o colectivitate vinovată ajungea să fie pedepsit – s-a transformat în ceva nou: prezența unei rămășițe de oameni neprihăniți putea avea rol de conservare a întregului. [...] De dragul rămășiței neprihănite, Iehova, în neprihănirea Sa [tsedaqah], avea să ierte cetatea nelegiuită. Această noțiune este semnificativ extinsă în afirmația profetică a Robului Domnului care lucrează spre mântuirea «multora»” (Gerhard F. Hasel, The Remnant: The History and Theology of the Remnant Idea From Genesis to Isaiah, ed. a 3-a, Andrews University Press, Berrien Spring, MI, 1980, pp. 150, 151).

Studiu la rând
Leviticul 18

Leviticul 19

Leviticul 20

Leviticul 21

Leviticul 22

Leviticul 23

Leviticul 24

Evanghelizare, subcapitolul „Cererea pentru a intra în lucrarea pastorală”

1. Ce sfaturi dă Dumnezeu poporului în legătură cu cel surd și cel orb?

2. Care sunt lucrurile de care spune Dumnezeu că Îi este scârbă?

3. Ce condiție esențială trebuia să îndeplinească cea care urma să fie soția marelui-preot?

4. Ce pedeapsă era prevăzută pentru cel care blestema Numele Domnului?

5. Ce anume ar trebui să facă tinerii pentru a-și îmbunătăți sănătatea, starea de spirit, memoria și atitudinea?

Texte-cheie: Geneza 15:6; 17:5; 18:23
Pasaje în studiu: Geneza 15–19; Romani 4:2-11; Amos 4:11

I. Privire generală
Introducere: În această secțiune vom intra în miezul experienței religioase a lui Avram. Acesta este momentul în care Dumnezeu face legământul cu Avram, fiind cel de-al doilea legământ al lui Dumnezeu, după cel cu Noe (Geneza 6:18 – 9:20). Legământul avraamic conține aceleași elemente cu legământul noahic. Ca și în cazul legământului cu Noe, legământul cu Avram începe cu o ceremonie de jertfă asociată cu promisiunea primirii unui fiu și a unei patrii. Legământul este confirmat printr-un semn. Totuși, legământul cu Avram are și elemente diferite de legământul cu Noe; conține și elemente noi. Au loc două ceremonii de jertfă. Semnul este circumcizia, iar Avram primește noul nume, Avraam. De asemenea, narațiunea biblică oferă două perspective asupra acestui legământ. În timp ce în legământul cu Noe accentul este pe Dumnezeu, iar persoana lui Noe se supune, legământul cu Avraam include perspectiva lui Avraam și, drept urmare, parcursul acestui legământ este mai complicat.

Temele studiului
1. Tensiunea credinței: Credința lui Avraam se compune din întrebări și dubii; Avraam crede în Dumnezeu, luptându-se cu el însuși. Râsul lui Avraam conține ironie și mirare. Rugăciunea lui Avraam către Dumnezeu e alcătuită din supunere și provocări.
2. Legile ospitalității: Grija lui Avraam față de oaspeții străini contrastează cu duritatea și amenințările sodomiților la adresa străinilor.
3. Înclinație pentru mijlocire: Avraam pledează pentru cei nelegiuiți din cetatea Sodomei, sperând că sunt destui oameni neprihăniți în ea pentru a împiedica distrugerea.

II. Comentariu
Avram crede în Domnul
Credința lui Avram începe cu teamă și continuă cu îndoieli și întrebări. Cel mai mult Avram se teme de necunoscut, de ceea ce va presupune viitorul lui, pe care nu-l poate controla. Din acest motiv Avram se bazează pe prezent, făcându-l moștenitor pe slujitorul său Eliezer (Geneza 15:2). Astfel, când îi vorbește lui Avram, Dumnezeu folosește câteva expresii care trimit la viitor. Îndemnul: „Nu te teme!” este deseori asociat cu promisiunea unor urmași. Aceeași perspectivă privind viitorul este inclusă și în cuvântul magen, „scut” (Geneza 15:1), care evocă verbul magan, „a da” (Geneza 14:20), folosit în legătură cu victoria lui din trecut. Astfel, vedem că Dumnezeul care l-a salvat pe Avram în trecut este același Dumnezeu care îl va salva în viitor. Perspectiva că Dumnezeu reprezintă viitorul lui îi insuflă lui Avram credință în viitor: „Avram a crezut.”

Verbul ebraic he′emin, „a crezut”, descrie mai mult decât un proces sentimental sau intelectual ori simpla referire la un crez. În ebraică, „a crede” este un verb cu o nuanță relațională, așa cum sugerează rădăcina ′aman, „ferm”, „de încredere”. Pentru că s-a bazat pe Dumnezeu, Avram „a crezut” că va avea urmași. Aceasta este credința pe care Dumnezeu i-a „socotit-o” „neprihănire”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a socotit că această credință are aceeași valoare cu neprihănirea. Această perspectivă are logică în contextul credințelor din Egiptul antic. În timp ce, în Egiptul antic, măsura de neprihănire umană era evaluată pe baza numărării faptelor umane în balanța lui Maat – neprihănirea și dreptatea divină –, în cazul lui Avram, neprihănirea îi este evaluată pe baza actelor divine pentru el. Ceea ce îl face pe Avram neprihănit nu este suma faptelor lui, ci disponibilitatea lui de a se bizui pe faptele lui Dumnezeu pentru el (Romani 4:2-4).

Avraam râde cu Domnul
Reacția imediată a lui Avraam la vestea divină este prosternarea tăcută șiplină de venerație (Geneza 17:17). Aceasta este a doua oară când Avraam se pleacă până la pământ în tăcere (compară cu Geneza 17:3). Dar, de data aceasta, îngenuncherea lui este asociată cu râsul, primul râs consemnat în Biblie. Nu este clar dacă acest gen de râs indică scepticism sau exprimă uimire. Faptul că gestul de a râde are loc în contextul actului de închinare a lui Avraam sugerează că este vorba de uimire. Totuși, imediat ce Avraam vorbește, predomină scepticismul. El propune o soluție rezonabilă. Avraam se referă la Ismael. Recomandarea sceptică a lui Avraam Îl face pe Dumnezeu să fie mai precis. Făgăduința lui Dumnezeu nu îl privește pe Ismael. Ca un răspuns la întrebările lui Avraam, Dumnezeu exprimă în mod clar numele Isaac (Geneza 17:19). Ca o ironie, Isaac înseamnă „el râde”, ceea ce rezonează cu râsul lui Avraam. Deci, de data aceasta, Dumnezeu este Cel care râde, căci numele Isaac face aluzie la numele lui Dumnezeu, după cum lasă să se înțeleagă studiile lingvistice semitice și biblice. În paralel cu numele Ismael, „Dumnezeu a auzit”, numele Isaac trebuie să fi conținut și el numele lui Dumnezeu, cel puțin implicit: „[Dumnezeu] râde.” Râsul lui Dumnezeu corespunde deci cu râsul lui Avraam.

Mai târziu, și Sara va râde. Contextul râsului Sarei sporește nuanța de uimire din substratul situațiilor precedente. Sara, care se ascunde în cort, aude vestea de necrezut a nașterii și apoi râde de ea. Ceva ciudat se întâmplă. Deși Sara a râs „în sine” (Geneza 18:12), gândurile ei cele mai tainice sunt cunoscute de vizitator (Geneza 18:10). Această capacitate excepțională le dovedește lui Avraam și Sarei că se află în prezența Domnului, care garantează minunea nașterii miraculoase. La primul râs al lui Avraam – un râs de cutremurătoare îndoială, uimire și teamă –, Dumnezeu a răspuns printr-un râs ce transmitea o perspectivă pozitivă.

Avraam Îi servește Domnului o masă
Pentru prima dată, Avraam primește oaspeți cerești fără să-și dea seama. Actele lui vor rămâne în istorie ca model de ospitalitate (compară cu Evrei 13:2). În loc să treacă imediat la promisiunea din cadrul legământului, care constituie motivul vizitei Sale, Dumnezeu intră în sfera umană. El este văzut, întâmpinat și hrănit de Avraam. Acela era un timp rezervat odihnei de dupăamiază.
Avraam stătea la ușa cortului său, parcă așteptând, sperând să vină cineva. Prin deșert nu trec mulți oameni. Așa că, atunci când vede în depărtare pe cineva, Avraam aleargă – fapt extraordinar, ținând cont de vârsta lui înaintată (are 99 de ani) și de faptul că tocmai fusese circumcis (Geneza 17:24). După ce îi întâmpină pe oaspeți, Avraam se ocupă de ei și le pregătește o masă. După ce le pune la dispoziție apă pentru spălarea picioarelor (Geneza 18:4), Avraam alege cele mai bune alimente pentru masă (Geneza 18:6,7). În această activitate își implică toată familia. Sara pregătește pâinea (Geneza 18:6), iar tânărul, probabil Ismael, pregătește vițelul (Geneza 18:8). (În traducerea Cornilescu, versetul 7 spune că Avraam a dat vițelul „unei slugi”; în traducerea engleză KJV și în cele românești VDCL și BTF, Avraam a dat vițelul unui tânăr: „Și Avraam a alergat la cireadă și a luat un vițel tânăr și bun și l-a dat tânărului și s-a grăbit să-l pregătească” [vers. 7, VDCL]). Cu toate acestea, Avraam descrie în termeni
umili masa drept „o bucată de pâine” (Geneza 18:5). Evident, zelul lui Avraam față de cei trei musafiri izvorăște din intuiția lui că aceștia ar putea avea un statut special. Modul în care el i se adresează unuia dintre ei, cu apelativul Adonai, „Doamne” (Geneza 18:2,3), sugerează această percepție. Faptul că Avraam Îi oferă apă și hrană Oaspetelui nu exclude neapărat posibilitatea ca el să-I fi recunoscut identitatea divină. Înfățișarea „umană” a musafirilor, care la propriu „stăteau în picioare lângă el” (Geneza 18:2), „au mâncat” (Geneza 18:8) și s-au angajat în discuții (Geneza 18:9), face parte din strategia divină de întrupare a lui Dumnezeu, care Se coboară la nivelul oamenilor. Avraam stă deci lângă ei (Geneza 18:8), atent la nevoile lor și gata să-i servească.

Avraam negociază cu Domnul
Verbul „a sta”, care a fost folosit pentru a-l descrie pe Avraam slujindu-le oaspeților (Geneza 18:8), reapare acum pentru a descrie atitudinea lui înaintea lui Dumnezeu, „stătea tot înaintea Domnului” (Geneza 18:22). De fapt, prepoziția „înaintea”, care apare după verbul „a sta”, se folosește de obicei pentru a denota reverență înaintea lui Dumnezeu și actul rugăciunii (Deuteronomul 10:8; 1 Împărați 17:1; Zaharia 3:1). Acesta este primul caz din Biblie când un om se roagă pentru altcineva. Până și Noe a tăcut în împrejurări asemănătoare (Geneza 6:13-22). Verbul ebraic wayyigaș, „a se apropia”, lasă să se înțeleagă că Avraam a ezitat și L-a abordat ușor pe Dumnezeu (Geneza 18:22,23). Avraam este curajos, dar rămâne în mod respectuos conștient de distanța lui Dumnezeu. Cu mult tact, Îi adresează lui Dumnezeu un total de șapte întrebări. Avraam Îl atrage pe Dumnezeu într-o ședință de negociere, coborând de la 50 la 10 numărul minim de persoane credincioase. Pe baza versetului 3 din Amos 5, s-a sugerat că numărul
50 reprezintă jumătate dintr-o cetate mică, locuită de minimum 100 de oameni (compară cu Judecătorii 20:10). Avraam își începe demersul pornind de la supoziția că în cetate există un număr egal de oameni neprihăniți și nelegiuiți. Când ajunge la cifra 10 (Geneza 18:32), el înțelege că a ajuns la limită și, prin urmare, decide să nu treacă de această cifră. Numărul 10 simbolizează limita inferioară, cea mai mică valoare. În mod semnificativ, numărul 10 este reprezentat de yod, cea mai mică literă din alfabetul ebraic (vezi Matei 5:18). Mai târziu, cifra 10 va reprezenta în iudaism minimumul necesar pentru formarea unei comunități de închinători (minyan). Faptul că acest minimum de 10 oameni neprihăniți avea să fie suficient pentru salvarea comunității este un concept care prefigurează slujirea Robului obișnuit cu suferința, care „va pune pe mulți oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu” (Isaia 53:11, subl. ad.). După șase răspunsuri, Dumnezeu încheie brusc conversația Sa cu Avraam. Deși consimte să Se consulte cu oamenii, Dumnezeu rămâne suveran în judecata Sa.

III. Aplicație
Avraam crede în Domnul: Cum putem să-i învățăm pe oameni să aibă credință? De ce credința biblică vizează, în esență, viitorul? Cum ați sfătui pe cineva care tocmai a pierdut o persoană dragă să aibă credință? Cum corelați credința personală cu speranța?

Avraam râde cu Domnul: Discutați ideea că râsul este de la cel rău. Căutați în Biblie (Vechiul și Noul Testament) exemple de râs și de umor. De ce râsul și umorul sunt compatibile cu adevărata religie? De ce de multe ori oamenii religioși resping râsul?

Avraam Îi pregătește Domnului o masă: În ce fel entuziasmul lui Avraam de a pregăti o masă copioasă inspiră misiunea și închinarea? Găsiți în Biblie (Vechiul și Noul Testament) situații când mâncarea și mesele au jucat un rol crucial în ritualurile legămintelor cu Dumnezeu. De ce este mâncarea atât de importantă în Biblie? De ce este ascetismul incompatibil cu valorile biblice?

Avraam negociază cu Domnul: De ce îndrăzneala lui Avraam și contestarea voinței lui Dumnezeu au fost un act de credință din partea lui Avraam? Cum ați aplica acest exemplu la experiența personală de rugăciune? Găsiți situațiiîn Biblie și în istorie când o persoană religioasă a negociat și a făcut un târg cu Dumnezeu.