Cârmuitorul Irod. [Tetrarhul Irod, KJV; G. Gal.]. [Martirajul lui Ioan Botezătorul, Matei 14,1,2.6-12 = Marcu 6,14-29 = Luca 9,7-9. Comentariu major: Marcu. Vezi diagrama, p. 40, 228, 234].

Slujitorilor. De obicei folosit cu privire la servitorii de rând, dar aici cu privire la curtenii lui Irod.

Primise pe Ioan. [Întemniţarea lui Ioan, Matei 14,3-5 = Luca 3,19,20. Comentariu major: Luca].

A auzit vestea aceasta. [Hrănirea celor cinici mii, Matei 14,13-21 = Marcu 6,30-44 = Luca 9,10-17 = Ioan 6,1-14. Comentariu major: Marcu şi Ioan]. Matei se referă la moartea lui Ioan Botezătorul, a cărei relatarea apare în versetele 1-12. S-ar părea că Isus a primit vestea despre moartea lui Ioan la sfârşitul celei de-a treia călătorii galileene, la înapoierea Lui în cetatea Capernaum. Matei se referă la aceasta ca unul din motivele care L-au determinat pe Isus să se retragă de cealaltă parte a lacului (vezi la Marcu 6,30).

A ieşit. Probabil din corabia cu care străbătuse lacul.

Când s-a înserat. Adică, atunci când era târziu în după amiaza zilei (vezi la Marcu 6,35).

Fărâmituri. Adic㠄bucăţile rămase” (vezi la Marcu 6,43).

Femei şi copii. Matei vrea să spună că ei n-au fost puşi la număr, nu că nu au mâncat.

Îndată. [Isus umblă pe lac, Matei 14,22-36 = Marcu 6,45-56 = Ioan 6,15-24. Comentariu major: Matei şi Ioan. Vezi harta, p. 220; diagrama, p. 231; despre minuni, p. 208-213]. În greacă eutheos, „imediat”. Întâmplarea aceasta a avut loc în aceeaşi zi cu hrănirea miraculoasă a celor 5.000, aşa cum lămuresc diferiţi scriitori în Evanghelii. Evenimentele acestea au avut loc probabil către sfârşitul lui martie sau pe la începutul lui aprilie, anul 30 d. Hr..

A silit. Greacă, anagkazo, „a sili” sau „a constrânge” (vezi la Luca 14,23). Aceasta era prima dată când Isus a găsit de cuviinţă să vorbească ucenicilor Săi cu aşa autoritate şi forţă (DA 378). Cuvintele eutheos, „imediat”, şi anagkazo, „a constrânge”, implică atât grabă, cât şi urgenţă din partea lui Isus, şi ezitare şi rezistenţă din partea ucenicilor.

Motivul acestei rezistenţe este explicat în Ioan 6,15 (vezi DA 377, 378; vezi la Marcu 6,42). Convinsă că Isus era Mesia cel făgăduit sau Eliberatorul lui Israel, mulţimea era pornită să-L încoroneze ca împărat pe loc. Înţelegând sentimentul mulţimii, ucenicii au luat iniţiativa şi erau pe punctul de a-L proclama împărat al lui Israel. Iuda a fost cel dintâi din cei doisprezece care a înţeles sentimentul popular şi tot el a fost acela care a iniţiat proiectul de a-L face pe Hristos Împărat (718). O acţiune atât de pripită ar fi pus capăt înainte de vreme misiunii pământeşti a lui Hristos. Era necesară o acţiune promptă şi decisivă din partea lui Isus pentru a calma sentimentul popular al oamenilor şi pentru a stăpâni pe proprii Săi ucenici.

Să treacă înaintea Lui. [Să meargă înaintea Lui, KJV]. Grupul pe care Isus l-a îndrumat să meargă înaintea Lui de cealaltă parte a lacului cuprindea pe ucenicii Săi şi pe alţii (DA 382).

Partea cealaltă. Isus, ucenicii Săi şi marea mulţime a poporului erau acum pe ţărmul de nord-est al Lacului Galileei, la o mică depărtare de cetatea Betsaida Iulia (vezi la cap 11,21). „Partea cealalt㔠ar fi împrejurimea de unde veniseră în dimineaţa aceea. În acord cu aceasta ucenicii au pornit spre Capernaum (vezi Ioan 6,17). Nu este cu totul clar de ce Marcu afirmă că ei mergeau „spre Betsaida” (cap. 6,45) afară de cazul că ei trebuia să pornească în direcţia aceea în drumul lor către Capernaum. Ei erau doar la o mică distanţă la est de Betsaida şi în mod natural ar fi trecut direct pe lângă ea în drumul lor de întoarcere la Capernaum. Nu există nici o dovadă de o alt㠄Betsaida” pe ţărmul apusean al lacului, aşa cum credeau mai înainte unii comentatori. De fapt vântul (vezi Matei 14,24) îi îndepărta de direcţia lor intenţionată (DA 380,381) în loc să-i mâne către ea.

Pe munte. [Pe un munte, KJV]. Adică, pe înălţimile de deasupra lacului. Pe ţărmul nord-estic al Galileei dealurile se înalţă repede.

Să Se roage. Vezi la Marcu 1,35; 3,13. Aici, pe dealuri, Isus a petrecut câteva ceasuri (vezi DA 379), totuşi, nepierzând din vedere pe ucenicii de pe lac (vezi DA 381). Cu prilejul acesta, rugăciunea Lui avea un dublu scop: mai întâi, pentru Sine, ca să ştie cum să desluşească oamenilor adevăratul scop al misiunii Sale şi al doilea, pentru ucenicii Săi în ceasul lor de dezamăgire şi încercare (vezi la Matei 14,24).

Seara. Adică aşa numita „a doua seară”, cam de pe la apusul soarelui, până la căderea întunericului (vezi la Marcu 6,34), în contrast c aşa-numita „prima seară”, de la coborârea soarelui, cam de pe la mijlocul după amiezii, până la apus. Era aproape întuneric când ucenicii au ajuns pe lac (vezi DA 380).

El era singur acolo. Nu numai într-un sens fizic. Isus era „singur” şi în sensul că nici ucenicii Lui nu-l înţelegeau. În tăcerea munţilor şi sub bolta înstelată a cerului, Isus a stat în legătură cu Tatăl Său (vezi la Marcu 1,35).

Învăluită de valuri. [Zgâlţâită, KJV; Muncindu-se de valuri, G. Gal.]. Literal, „necăjit㔠sau „chinuită”. Marcu zice că ei se necăjeau „cu vâslirea”. În Marcu 6,48 „se necăjeau” vine de la acelaşi cuvânt grec tradus aici „zgâlţâită”. Vântul puternic din faţă făcea evident impracticabilă folosirea pânzei, iar ei probabil socoteau că este mai uşor să folosească vâslele, decât să facă volte în vânt.

În mijlocul mării. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea „la multe stadii depărtare de pământ”. Ucenicii vâsliseră între 25 şi 30 de stadii (Ioan 6,19), sau cam 3 mile, când i-a ajuns Isus. De obicei ei ar fi putut face distanţa aceasta cam într-o oră, dar aşa cum stăteau lucrurile acum, aceasta le luase aproximativ opt ore (vezi la Matei 14,25). Aceasta este o dovadă de vântul puternic din faţă pe care îl întâmpinaseră pe când străbăteau lacul. Distanţa directă la Capernaum era cam de 3,5 mile, dar vântul îi împingea mai departe spre sud de cum intenţionaseră ei, cu rezultatul că au ajuns să debarce undeva pe ţărm la sud de Capernaum, în Câmpia Gehenzaret (vezi Matei 14,34; vezi la Luca 5,1), o distanţă aproape dublă faţă de drumul direct la Capernaum.

Vântul era împotrivă. Dacă ucenicii ar fi pornit să treacă lacul când Isus le spusese să plece, ar fi putut să evite furtuna. Dar îndărătnicia inimii lor i-a făcut să amâne plecarea până când se făcuse aproape întuneric (vezi DA 379, 380). Acum, vreo opt ore mai târziu (vezi la v. 25) ei se luptau să-şi scape viaţa. Iuda fusese cel mai mult răspunzător pentru promovarea proiectului de a-L face pe Hristos împărat cu forţa şi, fără îndoială, simţea cel mai viu porunca plină de autoritate a lui Hristos adresată ucenicilor de a se îmbarca pentru a trece de partea cealaltă înaintea Domnului lor (vezi v. 22; DA 718). În consecinţă, Iuda pare să fi purtat prima răspundere pentru zăpăcirea gândurilor tovarăşilor lui în ucenicie şi agitarea nemulţumirii care le umplea inima (vezi DA 719, 380). Când ucenicii, ascultând de Hristos, au pornit să treacă lacul, inima le era chinuită de sentimente de umilinţă, dezamăgire, resentiment şi nerăbdare. Ezitarea de pe ţărm s-ar putea spune că a dat naştere la necredinţă. Vântul era potrivnic şi aşa era şi inima lor; dar în providenţa lui Dumnezeu marea bătută de furtună a devenit mijlocul de a linişti furtuna din sufletul lor. Aşa se întâmplă adesea când ne găsim la voia întâmplării pe marea întunecată şi frământată a necazurilor.

Se îngâna ziua cu noaptea. [A patra strajă, KJV; G. Gal.]. Din vremuri străvechi, iudeii împărţiseră noaptea în trei străji (vezi la Plângeri 2,19), dar de la ascendenţa romanilor asupra lor, ei adoptaseră sistemul roman de patru străji.

Isus a venit la ei. [Isus S-a dus la ei, KJV]. Potrivit cu Marcu, El intenţiona să treacă pe lângă ei, sau cel puţin intenţiona ca ucenicii să creadă că El va avea de gând să facă aşa ceva (vezi Marcu 6,48; DA 381). La fel, la Emaus, „El s-a făcut că vrea să meargă mai departe” (Luca 24,28). În tot cursul nopţii El nu-i pierduse din vedere, dar numai când ei s-au declarat pierduţi şi s-au rugat pentru ajutor – cu furtuna din sufletul lor potolit㠖 Isus „a venit la ei [S-a dus la ei]”.

L-au văzut ucenicii. „Toţi L-au văzut” (Marcu 6,50). Nu era o halucinaţie din parte unuia sau a doi din ei.

Spăimântat. [Tulburat, KJV]. Literal, „îngrozit”. Probabil credinţa în duhuri şi fantome era răspândită (vezi Iosif, Război I.30,7 [599]). Se pare că superstiţia populară nu fusese pe deplin îndepărtată din mintea ucenicilor.

O nălucă. [Un duh, KJV]. În greacă phantasma, „o fantomă”, „o arătare” sau „o apariţie”. Phantasma era arătarea a ceva ce nu putea să fie explicat pe temeiul fenomenelor naturale.

De frică. La început ucenicii au strigat de frică, dar aproape imediat au recunoscut să presupusa „năluc㔠era Isus şi din nou au strigat, de data asta după ajutor. Numai când au cerut să li se dea ajutor, Isus le-a vorbit (vezi Marcu 6,48.49).

A răspuns Petru. Numai Matei relatează experienţa plină de încurcături şi aproape fatală a lui Petru cu ocazia aceasta. Petru fusese la conducerea întreprinderii de pescuit în care erau angajaţi cel puţin patru din ucenici (vezi la Marcu 3,16) şi era deci probabil natural pentru el şi pentru alţii ca el să vorbească în numele întregului grup. Dispoziţia lui naturală spre conducere, acum ca şi în atât de multe alte ocazii, ducea la o încredere peste măsură de mare şi la un fel de purtare impulsiv şi necugetat (vezi Matei 6,21-23; 17,4; 26,33-35.69-75; Ioan 18,10.11; 20,2-6; Galateni 2,11-14; pentru o schiţă a caracterului lui Petru, vezi la Marcu 3,16).

Dacă eşti Tu. Petru nu avea nici o îndoială în mintea sa, deoarece altminteri nu ar fi păşit afară din barcă pe valurile frământate de vânt.

Porunceşte-mi să vin. Petru era gata să împlinească porunca lui Isus, dar nu era dispus să plece până nu avea asigurarea că Isus aprobase.

Vino!” I-a zis Isus. Se prea poate că Hristos nu intenţionase ca Petru să umble pe apă. Dar dacă credinţa lui nedesăvârşită inspira o astfel de purtare, Isus era gata să o accepte în spiritul acela (vezi la cap. 12,20).

A început să umble pe apă. [A umblat pe apă, KJV]. Petru a păşit afară din barcă în credinţă. Credinţa era aceea care-l susţinea pe apa Galileii şi-i dădea flotabilitate. Dar credinţa era lucrătoare numai atâta timp cât îşi ţinea privirea aţintită la Isus.

A văzut… vântul. Se pare că Petru uitase, pentru moment, vântul şi valurile. Când picioarele lui au ajuns să se obişnuiască cu umblarea pe suprafaţa apei, evident s-a gândit la tovarăşii lui din barcă şi se întreba ce vor fi gândit ei despre proaspăta lui iscusinţă. Întorcându-şi o clipă privirea înapoi la barcă, L-a pierdut din vedere pe Isus. În clipa aceea era în adâncitura dintre două valuri, iar când şi-a întors din nou privirea spre partea unde fusese Isus n-a mai putut să-L vadă (vezi DA 381). Tot ce putea să vadă era apa frământată şi vântul. În acea scurtă clipă satisfacţia de sine slăbise, ca să zicem aşa, credinţa prin mândrie, şi credinţa şi-a pierdut puterea susţinătoare.

S-a temut. [A fost înfricat, KJV]. Noi n-avem nevoie să ne temem atâta vreme cât ţinem ochii aţintiţi la Isus şi ne încredem în harul şi puterea Lui, dar când ne întoarcem privirea la eu şi la alţii avem motiv îndestulător pentru a ne teme.

Începea să se afunde. Fiindcă fusese pescar toată viaţa sa, Petru ştia cum să înoate (vezi Ioan 21,7). Dar o mare ca aceasta, în care o barcă nu era sigură, era şi mai puţin sigură pentru un înotător.

Scapă-mă! [Salvează-mă! KJV]. Forma verbului folosită în versiunea greacă implică urgenţa apelului lui Petru.

Îndată. Nu există amânare din partea lui Dumnezeu în a răspunde la rugăciunea sinceră pentru eliberare din valurile ispitei care, din când în când, se revarsă peste suflet.

Puţin credinciosule. [Tu, cu puţină credinţă, KJV]. În iubire, Isus mai întâi l-a salvat pe Petru şi apoi a mustrat lipsa lui de credinţă. El n-a mustrat pe Petru pentru că a încercat să umble pe valuri, ci pentru că a lăsat să-i scadă credinţa. În parte, Petru a înţeles şi a preţuit învăţătura pe care Isus intenţiona ca el să o tragă din această experienţă, dar dacă ar fi învăţat-o pe deplin n-ar fi greşit, un an mai târziu, când a dat piept cu marea încercare (cap. 26,69-75; cf. DA 382).

Îndoit. În greacă distazo, „a ezita”, „a fi în îndoial㔠sau „a se clătina”. O persoană ezită când este în îndoială cu privire la care din două direcţii, sau cursuri de acţiune, să o ia. „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (vezi la cap. 6,24) sau să se simtă bine chiar numai încercând să facă aşa ceva.

După ce au intrat. [După ce au venit, KJV]. Mână în mână cu Isus, Petru s-a înapoiat la tovarăşii lui din barcă, tăcut şi supus (vezi DA 381).

A stat vântul. Literal, „vântul a obosit” (vezi cap 8,26). Furtuna îşi împlinise rostul (vezi la cap. 14,24); gândurile de nerăbdare şi de resentiment faţă de Isus fuseseră alungate din inimile ucenicilor.

Au venit şi s-au închinat înaintea lui Isus. Vezi la capitolele 2,11; 8,2. Aceasta este cea dintâi ocazie, deşi în nici un caz ultima (vezi Matei 20,20; 28,9; Luca 24,52) când ucenicii I s-au închinat lui Hristos. Magii făcuseră aşa ceva (vezi Matei 2,11), aşa cum au făcut şi diferite persoane pentru care Isus săvârşise minuni (vezi cap. 8,2; 15,25; etc.). Dar în cazul acesta ucenicii au mărturisit pentru prima dată descendenţa divină a lui Isus şi I-au acordat închinarea pe care oamenii trebuie să I-o dea lui Dumnezeu. În plus, Isus a acceptat închinarea lor. Poate mărturisirea aceasta de credinţă era cu atât mai plină de însemnătate având în vedere îndoielile şi temerile ucenicilor în decursul serii precedente (vezi la cap. 14,24).

Fiul lui Dumnezeu. Vezi la Luca 1,35.

Ghenezaretului. Evident aici se intenţionează regiunea, sau câmpia, Ghenezaretului dar nu vreun oraş cu numele acela. Cu privire la Câmpia Ghenezaretului, vezi la Luca 5,1. În timpurile trecute, cetatea Chineret era situată pe ţărmul acestei câmpii şi unii au susţinut că numele Ghenezaret deriva originar de la Chineret. Pe cât se ştie, cetatea Chineret, ale cărei ruine sunt cunoscute astăzi sub numele de Tell el’Oreimeh, încetase să existe pe vremea lui Hristos.

Cunoşteau pe Isus. [Îl cunoşteau, KJV]. Adică atunci când şi-au dat seama că acesta era Isus, revenit în mijlocul lor.

Bolnavii. Vezi la Marcu 1,34.

Să se atingă de poala hainei. Vezi la Marcu 5,27,28. În ce priveşte cadrul cronologic al lui Matei 14,35.36, vezi la capitolul 15,1.