1 DOMNUL i-a vorbit lui Moise astfel:
2 „Poruncește-le[[xr:1]] fiilor lui Israel să-ți aducă untdelemn curat de măsline zdrobite, pentru luminat, ca să ardă în candele necurmat.

Untdelemn curat de măsline. Instrucţiunea dată aici cu privire la untdelemnul pentru candelele sfeşnicului este aceeaşi cu cea raportată în Exod 27,20.21. Untdelemnul era oferit de adunare după cum era şi făina pentru pâinea punerii înainte şi pâinile pentru Sărbătoarea Săptămânilor. Aaron era răspunzător pentru sfeşnice şi de prima dată el le-a aranjat (Exod 30,8), dar mai târziu aceasta a devenit lucrarea preoţilor.

Untdelemnul obişnuit era stors într-o presă de ulei, dar untdelemnul pentru candelele sanctuarului era scos prin tescuire. Boabele erau spălate cu grijă şi înlăturate toate impurităţile, frunzele şi crenguţele. Apoi ele erau tescuite şi sfărâmate, iar untdelemnul era lăsat să se adune singur. Această metodă producea mai puţin undelemn decât metoda cealaltă, dar rezultatul era un produs mai superior.

Experţii în materie nu sunt de acord dacă aceste candele ardeau şi ziua şi noaptea. Versetul 3 spune că Aaron trebuia să le pregătească să ardă neîncetat de seara până dimineaţa în faţa Domnului, în timp ce versetul 2 spune că el trebuia să ţină candelele aprinse neîncetat. Conform cu Exod 30,8, Aaron aprindea candelele seara, dar 1 Samuel 3,3 vorbeşte despre candele lui Dumnezeu, care nu se stinsese încă. Totuşi, în practica obişnuită, candelele nu erau stinse toate

o dată, ci răspândeau lumina ziua şi noaptea (PP 348). Deşi diferitele afirmaţii par să fie contradictorii, ele sunt armonioase. Fie candela lui Dumnezeu (1 Samuel 3,3) nu era sfeşnicul, fie Eli nu a fost aşa de atent cum ar fi trebuit, ca să urmeze ritualul prescris. După cum pe altar trebuia să fie întotdeauna o jertfă, iar pe masă trebuia să fie în permanenţă pâinea punerii înainte, tot aşa trebuia să fie şi o candelă care să ardă mereu. Chiar pe timpul zilei, lumina naturală avea să fie neîndestulătoare pentru preoţi spre a-şi îndeplini ritualul zilnic într-un cort bine acoperit şi fără ferestre.


3 Aaron să-l pregătească dincoace de catapeteasma Mărturiei[[fn:a]], în Cortul Întâlnirii, ca să ardă necurmat, de seara până dimineața, înaintea DOMNULUI. Aceasta este o rânduială veșnică pentru urmașii voștri.
4 Să așeze candelele în sfeșnicul din aur curat[[xr:1]], ca să ardă necurmat înaintea DOMNULUI.
5 Să iei făină aleasă și să coci din ea douăsprezece turte[[xr:1]]; fiecare turtă să fie făcută din două zecimi de efă.

Douăsprezece turte. Acum s-au dat instrucţiuni speciale pentru pregătirea şi folosirea pâinii punerii înainte, amintită mai înainte de trei ori (Exod 25,30; 35,13; 39,36). Fiecare pâine era făcută aproximativ din 4,5 litri de floare de făină. Nu se spune dacă pâinea trebuia să fie sau nu cu aluat, dar faptul că a fost pusă înaintea domnului în prima despărţitură ar însemna că aluatul n-a fost folosit. Fiind o jertfă de mâncare continuă (Numeri 4,7), ea avea să urmeze regulile pentru jertfele de mâncare şi, de aceea, trebuia să fi fost făcută fără aluat (Levitic 2,4.11). Iosif Flavius afirmă în mod specific că aluatul nu era folosit (Antiquities III. 6. 6). În vremurile de mai târziu pregătirea şi aranjarea pâinilor era considerată ca o lucrare a leviţilor (1 Cronici 9,32).


6 Să le pui pe două șiruri, câte șase în fiecare șir, pe masa[[xr:1]] din aur curat, înaintea DOMNULUI.

Două şiruri. Adică, grămezi. Cuvântul înseamnă o aranjare ordonată a tuturor lucrurilor (vezi Judecători 6,26). Dimensiunea pâinilor ar cere mai degrabă stivuirea, decât o aranjare în şiruri.


7 Peste fiecare șir să pui tămâie curată, care să fie ca aducere aminte pentru pâine, o jertfă mistuită de foc pentru DOMNUL.

Tămâie curată. Aceasta era pusă în două ceşti de aur, iar când era luată pâine, tămâia era arsă pe cărbuni aprinşi ca jertfă pentru Domnul.


8 În[[xr:1]] fiecare zi de sabat, să fie așezate necurmat înaintea DOMNULUI din partea fiilor lui Israel, ca legământ veșnic.

În fiecare zi de Sabat. Conform Talmudului, pâine punerii înainte era luată săptămânal de preoţi în ziua de Sabat. Doi preoţi luau pâinile şi doi luau ceştile cu tămâie. Când erau gata să ia pâinile şi ceştile, alţi patru preoţi intrau aducând pâinea cea nouă şi ceştile cele noi cu tămâie. Cei care aduceau pâinea nouă stăteau în partea de nord, cu faţa spre sud, iar cei care luau pâinea veche stăteau în partea de sud, cu faţa spre nord. Când preotul dintr-o parte lua pâinile, preotul care era faţă în faţă cu el punea pâine nouă. Făcând aşa, ei erau cu băgare de seamă să nu o ia pe cea veche, până când cea nouă nu era gata să fie pusă la loc. În felul acesta, pe masă, era întotdeauna pâine. Pâinea veche era apoi mâncată de preoţi ca parte a lor în locurile sfinte ale Sanctuarului. Aceasta era pâinea pe care Abimelec a dat-o lui David şi oamenilor lui (1 Samuel 21,4-6; Matei 12,3.4).

Aceasta este adesea numită Pâinea Prezenţei şi Îl simboliza de-a lungul timpului pe Hristos, adevărata Pâine a Vieţii (vezi Ioan 6,51). Pâinea mai dovedea şi o constantă dependenţă de Dumnezeu pentru toate nevoile lor, atât spirituale, cât şi vremelnice (vezi Matei 6,31-34). Masa era întotdeauna pusă şi pâinea reînnoită săptămână de săptămână. După cum flacăra candelelor sfeşnicului se ridica spre cer, aşa şi tămâia de pe masă pâinii punerii înainte se înălţa ca un miros plăcut către Dătătorul tuturor lucrurilor bune.

De la masa Domnului din Sanctuar la masa Domnului din Noul Testament este doar un pas mic. Preoţii se împărtăşeau din pâinea care îl reprezenta pe Acela care a coborât din cer. Noi mâncăm din pâinea despre care Hristos a spus că este trupul Lui (1 Corinteni 11,24).


9 Ele[[xr:1]] să fie ale lui Aaron și ale fiilor lui[[xr:2]]; să le mănânce într-un loc sfânt, căci ele sunt pentru ei un lucru preasfânt din jertfele mistuite de foc aduse DOMNULUI. Aceasta este o rânduială veșnică.”
10 Fiul unei femei israelite și al unui bărbat egiptean a ieșit printre fiii lui Israel. Și între fiul femeii israelite și un bărbat israelit a izbucnit o ceartă în tabără.

Fiul unei femei israelite. Faptul că tânărul era fiul unui egiptean şi că el a venit în mijlocul copiilor lui Israel arată că lui nu-i era îngăduit să fie în tabără, dar că totuşi a intrat. Aici a avut loc

o ceartă, iar tânărul a hulit numele domnului. Deoarece nu aparţinea taberei, ci era considerat un străin, el a fost dus la închisoare, până se va putea afla voia Domnului, adică, până puteau să afle cum se aplică legile lui Israel unuia care era cel puţin în parte străin. Când el a intrat în tabără, scopul lui fusese în primul rând să-şi ridice cortul lui (PP 407).


11 Fiul femeii israelite a hulit[[xr:1]] Numele lui Dumnezeu și a blestemat[[xr:2]]. L-au[[xr:3]] adus la Moise. (Mama lui se numea Șelomit, fata lui Dibri, din seminția lui Dan.)

A hulit. În loc să se pocăiască, el s-a dovedit a fi de o obrăznicie impertinentă.


12 L-au pus sub pază[[xr:1]] până[[xr:2]] aveau să afle o hotărâre clară din partea DOMNULUI.
13 DOMNUL i-a vorbit lui Moise astfel:
14 „Scoate-l pe hulitor în afara taberei; toți cei ce l-au auzit să-și pună mâinile[[xr:1]] pe capul lui și toată adunarea să-l ucidă cu pietre.
15 Să le vorbești fiilor lui Israel astfel: «Oricine Îl blestemă pe Dumnezeu își va purta păcatul[[xr:1]].
16 Cine hulește[[xr:1]] Numele DOMNULUI să fie negreșit pedepsit cu moartea: toată adunarea să-l ucidă negreșit cu pietre. Fie străin, fie băștinaș, să moară pentru că a hulit Numele lui Dumnezeu.
17 Cine[[xr:1]] lovește de moarte un om să fie negreșit pedepsit cu moartea.
18 Cine[[xr:1]] lovește de moarte un animal să-l înlocuiască: viață pentru viață.
19 Dacă cineva îl rănește pe aproapele lui, să i se facă așa cum a făcut[[xr:1]] și el:
20 frântură[[fn:a]] pentru frântură, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte; să fie rănit la fel cum l-a rănit el pe aproapele său.
21 Cine va[[xr:1]] lovi de moarte un animal să-l înlocuiască, dar cine[[xr:2]] va lovi de moarte un om să fie pedepsit cu moartea.
22 O singură[[xr:1]] lege să aveți, atât pentru străin, cât și pentru băștinaș. Eu sunt DOMNUL, Dumnezeul vostru.»”

Aceeaşi lege. Incidentul amintit în versetele 10 la 14 a dat ocazia de lămuri anumite legi civile în privinţa aplicării lor faţă de un străin (vezi Exod 21,12.24.33). Dumnezeu iartă păcatul oricare ar fi el, dar fărădelegile civile nu pot fi puse pe acest temei. Israel era atât o naţiune, cât şi

o biserică, iar Dumnezeu a dat reguli pentru amândouă. Dacă un om omoară pe un altul, în îndurarea Sa, Dumnezeu îl iartă, dacă se pocăieşte. De fapt, orice păcat poate să comită un om, oricât de odios, dar încă mai este un candidat al bogatei îndurări a lui Dumnezeu.

Dumnezeu cunoaşte inima şi poate ierta, şi chiar iartă. Dar dacă pedeapsa ar fi fost suspendată ori de câte ori un om se pocăia, fiecare criminal ar fi pretins pocăinţa şi s-ar fi salvat de la spânzurătoare. Dacă se afla că pedeapsa era scutită prin pocăinţă, curând s-ar goli toate închisorile.

Unii uită că deşi iartă, adesea, Dumnezeu nu îndepărtează pedeapsa pentru călcarea legii. David a păcătuit şi s-a pocăit, dar el n-a scăpat de rezultatul păcatului său. El suferă atâta timp cât trăieşte. Un om calcă regulile de viaţă şi oricare ar fi abaterea, oricât a păcătuit de greu, Dumnezeu poate şi vrea să ierte. Dar omul scapă de urmările naturale ale faptei sale numai în cele mai neobişnuite împrejurări. El este iertat, dar de obicei suferă pentru greşelile lui.

Stăpânirea este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar dacă faci răul teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău (Romani 13,4). Legea civilă îşi are locul ei.

De aceea, cerinţa lui Dumnezeu despre ochi pentru ochi şi dintre pentru dinte, nu este ceva care să fie hotărât cu uşurinţă ca o poruncă a Vechiului Testament. Acesta este principiul pe care se întemeiază astăzi orice stăpânire. Dacă n-ar fi pedeapsa de temut de cei răi, situaţia ar fi mai rea decât acum. Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei dar să nu-ţi fi frică de stăpânire? (Romani 13,3).

Dar dacă trebuie să fie o pedeapsă pentru fapta rea, cum să fie hotărâtă această pedeapsă.

Răspunsul este ca pedeapsa să fie potrivită cu crima. De unde, cine ucide un dobitoc, să-l înlocuiască; dobitoc pentru dobitoc. Această rânduială pare a fi dreaptă. Aceasta este dreptatea şi echitatea.

Comentariile lui Ellen G. White

5-9 PP 348

10-11 PP 407

10-16 PP 408

20 MB 109


23 Moise le-a vorbit fiilor lui Israel; l-au scos[[xr:1]] în afara taberei pe cel ce blestemase și l-au ucis cu pietre. Fiii lui Israel au făcut după cum îi poruncise lui Moise DOMNUL.