Închis şi întărit. În ebraică, această declaraţie este emfatică arătând că porţile nu erau doar închise, ci şi sigur întărite cu zăvoare şi bare de metal. Septuaginta red㠄închis cu grijă şi împresurat”. Versetul acesta, aşa cum s-a spus mai înainte (vezi cele despre cap 5,15) este menţionat între paranteze. El descrie situaţia cetăţii ca rezultat al pericolului cauzat de prezenţa israeliţilor chiar la porţile ei.

Iată, dau. Rezultatul acestei preziceri divine este aşa de sigur încât s-ar spune că deja s-a întâmplat. O expresie ca aceasta este numit㠄perfectul profetic”, şi este folosită spre a scoate în evidenţă siguranţa împlinirii. Soarta Ierihonului a fost astfel asigurată în mod irevocabil. În ceea ce-i priveşte pe locuitorii lui, aceştia avuseseră numeroase ocazii să caute mântuirea Dumnezeului lui Israel. Dacă ar fi dorit, ei toţi ar fi putut, întocmai ca Rahav şi familia ei, să fie salvaţi. Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului”(1 Timotei.2,4).

Voi, toţi bărbaţii de război. Sau, poate „toţi bărbaţii de război”. Adică, toţi care urmau să înconjoare cetatea trebuiau să fie oameni de război. Aceasta nu cuprindea în mod necesar oştirea întreagă, ci reprezentanţi din fiecare seminţie. Poporul de rând se pare că nu era cuprins. Un număr atât de mare ar fi dat naştere la o coloană prea greoaie. Deşi este descrisă ca o cetate „mare” (PP, p. 487), Ierihonul era „mare” numai în comparaţie cu cetăţile întărite din zilele lui, mai degrabă decât cu oraşele din zilele noastre. Săpăturile ruinelor descoperă suprafaţa ei ca având numai vreo 10 acri. Mărimea procesiunii trebuie să fi fost proporţională cu această suprafaţă limitată. În primul rând, era un corp de războinici aleşi. Aceştia erau urmaţi de şapte preoţi care duceau trâmbiţele. Apoi venea chivotul, purtat de alţi preoţi. La urmă de tot, oştirea lui Israel alcătuia „coada oştirii”.

Trâmbiţe de corn de berbec. Nu trâmbiţele de argint din Numeri 10,2, ci probabil trâmbiţele făcute din corn de berbec, scobit sau poate făcut din metal şi numit corn de berbec din cauza formei lui. În mod literal, ele sunt numite „trâmbiţe de jobelim, de la care a derivat termenul de „jubileu”. Anul „jubiliar” începea cu sunarea trompetelor ( Levitic 25,9)

Se va prăbuşi. Vezi pag. 42.

A zis poporului. Exprimarea aceasta nu se referă la poporul întreg. Referirea este numai la grupările specificate din versetele 3 şi 4. Porunca era intenţionată pentru grupurile care porneau, după ordinul divin, să înconjoare cetatea.

Înconjuraţi cetatea. Ei făceau înconjurul o dată în fiecare zi: Procesiunea tăcută şi solemnă a umplut de groază inimile străjerilor de pe zidurile cetăţii condamnate. Ei şi-au reamintit cât de miraculos a lucrat Dumnezeu pentru poporul Său, deschizând pentru ei o trecere prin Marea Roşie, şi mult mai recent prin Iordan şi ei au încercat să pătrundă misterul acestor ciudate procesiuni. Dar învăţătura era mai degrabă pentru israeliţi. Dumnezeu a poruncit ca aceste ceremonii solemne să fie prelungite timp de şapte zile înainte, ca El să dărâme zidurile cetăţii. El a dorit să dea timp israeliţilor să dezvolte credinţa (PP, p. 493). „Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului” (Evrei 11,30). Era necesar ca poporul să înţeleagă pe deplin că lupta nu era a lor, ci a Domnului. El putea face mari lucruri pentru ei, dacă conlucrau cu El. Credinţa este, pur şi simplu, acceptarea programului lui Dumnezeu şi conlucrarea cu planul Lui. Aceasta este acel fel de credinţă care va aduce la îndeplinire lucruri tot atât de mari pentru noi cum a făcut şi pentru cei din vechime.

Coada oştirii. Expresie veche, redată mai bine prin „ariergardă”. Ebraicul me`asseph înseamn㠄aceia care încheie o procesiune”. Urmând după chivot, dus de preoţi îmbrăcaţi în veşminte speciale, venea oştirea lui Israel cu reprezentanţi din fiecare seminţie.

Să nu vă iasă o vorbă. Solemna tăcere a procesiunii a prezentat o ocazie ideală pentru meditaţie şi cugetare pentru asediatorii cetăţii, în inima cărora, Dumnezeu a căutat să imprime marea învăţătură a credinţei. Astfel de lecţii nu se învaţă uşor, şi adesea este nevoie de timp mai mult. Dacă Dumnezeu ar răspunde întotdeauna imediat la cererile noastre, noi n-am avea ocazia să exercităm sau să dezvoltăm credinţa. Întârzierea imprimă asupra noastră dependenţa de Dumnezeu şi ne învaţă să ne încredem în El. Dar, la un astfel de rezultat, se ajunge numai dacă perioada de aşteptare este consacrată meditaţiei tăcute şi exerciţiului deplinei supuneri faţă de planul divin. Cât de multe binecuvântări pierdem pentru că nu păstrăm tăcere înaintea Domnului, aşteptând de la El să lucreze în favoarea noastră. „Fiţi liniştiţi şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu” (Psalm 46,10). Noi învăţăm lecţia numai cu încetul „Cel care crede nu se va grăbi” (Isaia 28,16). Pentru asedierea unei cetăţi fortificate nimic nu părea atât de ridicol ca cea ce făceau israeliţii. Dar Dumnezeu avea planul Său într-o astfel de procedură şi învăţămintele credinţei necondiţionate şi a încrederii răbdătoare în puterea şi ajutorul lui Dumnezeu au fost adânc imprimate asupra israeliţilor. Ei au ştiut că numai atotputerea lui Iehova a dat cetatea aceasta întărită în mâinile lor.

În ziua a şaptea. Exprimarea în scris a istorisirii i-a făcut pe unii să creadă că expresia aceasta se referă la ziua de Sabat. O astfel de concluzie nu este deloc indicată. Noi nu ştim în care zi a săptămânii au început procesiunile. Dar, având în vedere că israeliţii au folosit şapte zile pentru a face înconjurul cetăţii, se pare că una dintre aceste zile trebuie să fi fost Sabatul. Această observaţie a dat naştere la întrebarea dacă actul de mărşăluire în jurul cetăţii era în armonie cu spiritul adevăratei închinări din Sabat. Putem observa că Sabatul este o zi de consacrare faţă de Dumnezeu şi că orice vede El potrivit să poruncească pentru această zi este în mod sigur în armonie cu spiritul păzirii ei. După porunca divină, Sabatul nu este spre a fi consacrat „îndeletnicindu-te cu treburile tale şi umblând pe căile tale” (Isaia 58, 13). Dar putem, în mod sigur, consacra orele lui sacre făcând ceea ce Dumnezeu porunceşte să fie făcut în această zi (vezi Matei 12,5).

Strigaţi. În această a şaptea zi, Israel a înconjurat cetatea în tăcere de şase ori, în deplină ascultare de porunca lui Iosua. Poporul n-a strigat până când nu s-a dat poruncă să se facă aşa. Ascultarea lor fără rezerve în privinţa aceasta a fost demonstrarea fără rezerve a credinţei lor (vezi Evrei 11,30). În acel ceas crucial, Israel a lucrat în armonie şi unire de inimă. Dacă ei ar fi continuat cu această experienţă, cursul istoriei lor ar fi fost cu totul diferit. Ei ar fi împlinit planul divin şi mărturia lor ar fi mers în lumea întreagă. Ierusalimul ar fi fost statornicit pentru totdeauna ca centru al unei mai împărăţii spirituale.

Nimicire. Ebraicul cherem. Substantivul acesta mai poate fi tradus „un lucru” sau „o persoană consacrat㔠fie pentru nimicire, fie pentru folosire sacră, şi de aceea exclusă din uzul obişnuit (Levitic 27, 28.29). Substantivul vine de la verbul charam, care înseamn㠄a închide” sau „a interna”. Ierihonul se afla sub blestem, cu nici unul dintre bunurile lui date pentru folos personal, şi cu toate fiinţele vii sortite nimicirii desăvârşite. Metalele trebuiau să fie consacrate Domnului şi aduse în vistieria Lui. Ierihonul a fost primul rod al cuceririi lui Israel şi poate că, în sensul acesta, şi închinat lui Dumnezeu.

O veţi nenoroci. Ebraicul akar înseamn㠄a îngreuna”. Acan (Achan) pare să se tragă din rădăcină aceasta. El a fost acela care mai târziu l-a tulburat pe Israel (Iosua 7,25). Iosua a căutat să prevină astfel de „necaz”, dând instrucţiuni stricte poporului să se abţină de la lucrurile date „spre nimicire”.

Argint şi aur. Fără îndoială că s-a luat în seamă instrucţiunea specifică de a arde toate chipurile cioplite, pentru că ele erau o urâciune pentru Domnul (Deuteronom 7,25).

Închinate. Poate că mai întâi au fost trecute prin foc, cum este poruncit în Numeri 31,21-23.

S-a prăbuşit. Vezi cele de la pag. 42

Au nimicit-o cu desăvârşire. Aceasta li se pare unora un act de desăvârşită barbarie şi cruzime. Totuşi o cercetare atentă a întregii probleme a căilor şi lucrărilor lui Dumnezeu, aşa cum sunt descoperite în Scripturi, duc la cu totul altă concluzie. Trebuie amintit că israeliţii au acţionat în acord strict cu poruncile divine (Deuteronom 20,16.17) şi orice învinuire împotriva lor este o învinuire directă împotriva dreptăţii judecăţilor divine. Canaaniţii ajunseseră la limitele punerii lor la probă. Dumnezeu le dăduse ocazii potrivite pentru pocăinţă, exact aşa cum El dă fiecărei persoane din această lume (Ioan 1,9; 2 Petru 3,9). În cele din urmă, îndurarea nu poate merge mai departe fără a interveni dreptatea lui Dumnezeu. Într-un astfel de moment, Dumnezeu trebuie să acţioneze pentru ca să fie în conformitate cu caracterul Său, care cuprinde atât dreptatea cât şi îndurarea. Adesea devine un act de iubire nimicirea celor care au avut ocazia lor, ca răul lor exemplu să nu-i corupă pe alţii (vezi PP 492). Dacă ar fi dorit, locuitorii Ierihonului, cu toţii, s-ar fi putut împărtăşi de salvarea care a venit pentru Rahav şi casa ei (vezi Nota adiţională de la sfârşitul capitolului).

Afară din tabără. Pentru câtva timp, Rahav a fost lăsată afară din tabără, fără îndoială pentru a se pregăti în vederea admiterii ca prozelită. La timpul cuvenit, ea a fost admisă în adunarea lui Israel, probabil după ce ea şi rudele ei fuseseră instruite în religia lui Iehova şi se curăţaseră de umblările şi credinţele lor păgâneşti. Probabil că ea a devenit soţia lui Salmon, prinţul lui Iuda, şi mama lui Boaz, şi în felul acesta, una dintre strămoaşele Mântuitorului (vezi Matei 1,5). Ce privilegiu binecuvântat îi aşteaptă pe cei care prin credinţă se unesc cu poporul lui Dumnezeu! Ce minunat este să ştii că Evanghelia lui Isus Hristos înalţă chiar ereditatea şi ambianţa cea mai nefavorabilă! „Oricine vrea”, de orice culoare, rasă sau situaţie a vieţii poate să se împărtăşească de măreţul privilegiu al înfierii.

A jurat. Adic㠄i-a pus să jure”. Fără îndoială că el i-a pus pe bătrâni şi pe căpeteniile seminţiilor lor să se lege printr-un jurământ solemn, aşa încât cunoştinţele garanţiei lor să poată trece de la o generaţie la alta.

Blestemat să fie. În cazul Babilonului, fără îndoială, blestemul a fost făcut cu intenţia de a păstra în memorie pentru totdeauna în ochii generaţiilor viitoare nimicirea cetăţii. Ruinele cetăţii aveau să poarte mai departe o mărturie mută, dar o nouă cetate pe vechea aşezare ar fi şters urmele unei astfel de amintiri. Blestemul a fost rostit din instrucţiune divină (vezi 1 Regi 16,34).

Întâiului său născut. Împlinirea prezicerii de către Hiel din Betel este raportată în 1 Regi 16,34. Absenţa acestui raport din cartea lui Iosua este încă o dovadă că această carte a lui Iosua a fost scrisă cu câtva timp înaintea Regilor. La cinci secole după ce a fost rostit acest blestem, Hiel, urmând pilda nelegiuitului rege Ahab în împotrivirea faţă de Cuvântul Domnului, a reclădit cetatea Ierihon. Probabil Hiel a crezut că timpul a făcut ca blestemul să devină nul şi neavenit, sau că o astfel de rostire nu putea să vină de la Dumnezeu. Poate că el n-a văzut nici o raţiune pentru ciudata poruncă. Dar raţionamentele omeneşti nu sunt un pretext pentru neascultare sau necredinţă.

Există rapoarte despre o aşezare în apropiere de Ierihon încă dinainte de reclădirea cetăţii de către Hiel. Deuteronom 34,3 aminteşte despre o cetate numit㠄cetatea finicilor”. Aceasta era o localitate locuită în prima parte a Judecžtorilor (Judecžtori 1,16), la scurtă vreme după moartea lui Iosua. Aceeaşi cetate apare ca fiind luată de la israeliţi de către Eglon, regele Moabului (Judecžtori 3,12.13). Ba mai mult, ambasadorilor lui David, care au fost batjocoriţi de Hanun, regele amoriţilor, li s-a poruncit să zăbovească la Ierihon până le vor creşte bărbile (2 Samuel 10, 4.5). Rezultă deci, că exista o cetate care purta acest nume cu mult înainte de vremea lui Hiel. Dar probabil că aceasta era deoparte de aşezarea vechiului Ierihon, totuşi în vecinătate apropiată. Iosif Flavius vorbeşte despre aşezarea cetăţii celei vechi, spre a o deosebi de una mai modernă. Arheologii moderni au descoperit rămăşiţe ale ruinelor zidurilor cetăţii, ridicate probabil de Hiel în sec. Al IX-lea. Aceasta a fost clădită pe o scară mult mai mică. Nu se cunoaşte mult despre această cetate, dar dovezile fragmentare tind să arate că în localitate fuseseră doar câţiva ocupanţi cu întreruperi şi că nu fusese clădită nici o cetate pe un interval de timp de vreo 500 de ani după căderea vechii cetăţi. Faptul acesta este în acord cu raportul biblic despre reclădirea de către Hiel. Oamenii pot pune la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu, dar când ei şi-au consumat toate săgeţile lor de îndoială şi critică, ruinele descoperite cu cazmaua şi lopata arheologului mărturisesc tacit pentru veridicitatea raportului biblic.