1 Să faci un[[xr:1]] altar[[xr:2]] pentru arderea tămâii. Să-l faci din lemn de salcâm.

Altar pentru arderea tămâiei. Era obiceiul la cele mai vechi popoare să se aducă tămâie ca parte a închinării religioase. În primele zile ale creştinismului, mulţi credincioşi au fost condamnaţi la moarte, pentru că au refuzat să pună tămâie pe altarul zeilor. În Scriptură, tămâia simbolizează rugăciunea care se înalţă de pe altarul inimii la Dumnezeu (Psalmi 141,2; Luca 1,10; Apocalipsa 5,8; 8,3.4).


2 Lungimea lui să fie de un cot, iar lățimea – tot de un cot. Să fie pătrat, iar înălțimea lui să fie de doi coți. Coarnele lui să fie dintr-o bucată cu el.

În patru colţuri. Altarul tămâierii era în multe privinţe asemănător cu altarul arderilor de tot (cap. 27,1-8), deşi de dimensiune mai mică şi material mai scump. În lungime şi lăţime el era de 44,45 cm, pătrat, şi înălţimea de 88,9 cm. Coarnele erau unse cu sângele unor jertfe pentru păcat (Levitic 4,7.18).

Dintr-o bucată. Adică, dintr-o bucată cu partea de sus a altarului. Deoarece coarnele sunt simbolul puterii (vezi comentariul pentru cap. 27,2), pe altarul tămâierii, ele înseamnă puterea rugăciunii (vezi Geneza 32,24-30). Rezultatul rugăciunii stăruitoare este scos în evidenţă în pilda văduvei stăruitoare (Luca 18,3-8).


3 Să-i fereci cu aur curat atât partea de sus, cât și laturile lui de jur împrejur și coarnele lui, și să-i faci un chenar din aur de jur împrejur.

O cunună de aur. Aceasta era un chenar sau bordură în jurul părţii de sus pentru a preveni să nu cadă ceva de pe el, cât şi pentru frumuseţe ( cap. 25,24).


4 Să-i faci câte două verigi din aur sub chenar, să le faci pe cele două laturi ale lui, pe cele două părți, și să fie locașuri pentru drugi, ca să-l porți cu ei.

Cele două unghiuri. De preferat, cele două laturi opuse ( RSV). Cu alte cuvinte, nu erau decât două verigi, iar nu patru ca la celelalte lucruri de mobilier, numai una pe fiecare latură, chiar dedesubtul cununii. Acestea erau întru totul adecvate spre a purta un altar aşa de mic.


5 Drugii să-i faci din lemn de salcâm și să-i fereci cu aur.

Drugii. Adică, ţăruşii folosiţi pentru purtarea altarului (cap. 25,13.28). Lemnul de salcâm simbolizează tărie, iar aurul, curăţenie. Astfel, rugăciunea trebuia să iasă din altarul inimii, o inimă care este credincioasă, cinstită şi hotărâtă.


6 Să așezi altarul în fața catapetesmei care este înaintea Chivotului Mărturiei (în fața Capacului[[xr:1]] Ispășirii, care este deasupra Mărturiei)[[fn:a]], acolo unde Mă voi întâlni cu tine.

În faţa perdelei. Altarul tămâierii a fost aşezat în locul sfânt, lângă perdea, sau cortina care îl despărţea de Sfânta Sfintelor (cap. 40,21-27). Deşi era în Sfânta, altarul tămâierii era considerat ca aparţinând Sfintei Sfintelor (Evrei 9,3.4). Această concepţie a rezultat din faptul că, în timp ce preoţii se apropiau în slujirea lor de prezenţa divină de deasupra scaunului îndurării, locul unde veneau ei era altarul tămâierii (PP 353). Cu excepţia zilei de ispăşire, ei nu se puteau apropia mai mult. Acesta era locul unde veneau să se întâlnească cu Dumnezeu, a cărui locuinţă era în Sfânta Sfintelor. Tămâia jertfită aici umplea nu numai sfânta, ci se ridica şi trecea peste perdea în Sfânta Sfintelor (vezi comentariul pentru cap. 26,32). Faptul că altarul era înaintea scaunului îndurării ne învaţă că rugăciunea ne aduce în prezenţa lui Dumnezeu. Cu toate că perdeaua omenescului (vezi 1 Corinteni 13,12) împiedică ochii noştri fizici să-L vadă pe Dumnezeu, credinţa şi rugăciunea pot merge acolo unde corpul nu poate merge.


7 Aaron va arde pe el tămâie[[xr:1]] înmiresmată; în fiecare dimineață, când va[[xr:2]] pregăti candelele, să ardă tămâie

Tămâie mirositoare. Sau tămâie înmiresmată (RSV). Versetele 34-38 redau compoziţia ei. În fiecare dimineaţă, imediat după apariţia zorilor, lămpile erau îngrijite şi curăţate de preot ( vezi comentariul pentru cap. 27,21).


8 și de asemenea în amurg, când va așeza candelele, să ardă tămâie. Tămâia să ardă necurmat înaintea DOMNULUI, din neam în neam.

Are necurmat. Tămâia trebuia să fie arsă de două ori pe zi, la orele de rugăciune de dimineaţa şi de seara (Exod 30,7.8). Altarul tămâierii a reprezentat mijlocire continuă, în acelaşi fel în care altarul arderilor de tot a reprezentat ispăşire continuă (PP 353). Totuşi, nu există o declaraţie clară, dacă tămâia ardea continuu pe acest altar dinaintea perdelei, deşi presupunerea că ea ardea este puternică (PP 348). Arderea ei continuă ne învaţă că trebuie să venim zi după zi înaintea Domnului în rugăciune (Psalmi 16,8; 55,17; 1 Tesaloniceni 5,17.18; PP 354). Trebuie să ne rugăm neîncetat (1 Tesaloniceni 5,17).


9 Să nu aduceți pe altar nici tămâie străină[[xr:1]], nici ardere-de-tot, nici ofrandă și să nu turnați pe el nicio jertfă de băutură.

Altfel de tămâie. Adică nici un fel de tămâie preparată altfel decât instrucţiunile date în versetele 34-38.


10 Aaron[[xr:1]] să facă ispășire pe coarnele altarului o dată pe an; din sângele ispășitor al jertfei-pentru-păcat, să facă ispășire pentru el o dată pe an, din neam în neam. Acesta să fie un lucru preasfânt înaintea DOMNULUI.”

O dată pe fiecare an. Aceasta se referă la marea zi de ispăşire, a zecea zi a lunii a şaptea, când marele preot trebuia să ia sângele şi să-l pună pe coarnele altarului tămâierii şi să facă ispăşire pentru el (Levitic 16,18.19). Aceasta nu făcea din el un altar de ispăşire. Totuşi, în cazurile când păcătuia marele preot (vezi Levitic 4,3-12), sau când păcătuia întreaga adunare din neştiinţă, sau făcea împotriva uneia din poruncile Domnului lucruri care nu trebuie să fie făcute, el avea de-a face cu ispăşirea (Levitic 4,13-21). În astfel de cazuri, altarul tămâierii lua locul altarului arderilor de tot, pe care era stropit sângele jertfelor pentru păcate personale (Levitic 4,22-35). Dintre toate obiectele mobilierului din Cortul Întâlnirii, altarul tămâierii pare să fi fost următorul ca importanţă în ce priveşte sfinţenia, după chivot şi scaunul îndurării. Acest fapt sugerează marea valoare pe care o acordă Dumnezeu rugăciunii (vezi PP 353).


11 DOMNUL i-a vorbit lui Moise astfel:
12 „Când[[xr:1]] vei face numărătoarea fiilor lui Israel și îi vei înscrie, fiecare din ei să dea DOMNULUI un dar pentru răscumpărarea[[xr:2]] sufletului lui, ca să nu fie între ei nicio urgie[[xr:3]] cu prilejul acestei înscrieri.

Când vei socoti. Sau vei face recensământul (RSV). Populaţia fusese considerată pe vremea Exodului în număr de aproape şase sute de mii de oameni care mergeau pe jos, afară de copii (vezi comentariul pentru cap. 12,37). Acum trebuia să fie făcut un recensământ mai exact.

Răscumpărarea. Literal, a acoperi, în acelaşi sens în care o asigurare acoperă un om şi-l eliberează de a orice obligaţie. Poporul era obligat faţă de Dumnezeu; el putea să se descarce de această obligaţie prin plătirea răscumpărării. Vieţile lor erau considerate ca încredinţate ca garanţie lui Dumnezeu, până ce era îndeplinită cererea lui Dumnezeu cu privire la ele. Prin plata revendicării, ei recunoşteau bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu.

Pentru sufletul lui. Pentru sine însuşi (RSV), adică pentru duhul, sufletul şi trupul lui (1 Tesaloniceni 5,23). Evident că acesta este sensul, pentru că declaraţia se referă la un om viu, nu la vreo parte imaterială a fiinţei lui, sau la un spirit dezîncarnat.

Nici o urgie. Adică, nici o pedeapsă din cauza neglijenţei sau neascultării.


13 Toți cei ce vor fi cuprinși în numărătoare să dea[[xr:1]] astfel: o jumătate de siclu, după siclul Sfântului Lăcaș (care are[[xr:2]] douăzeci de ghere); jumătatea[[xr:3]] de siclu va fi un dar pentru DOMNUL.

Jumătate de siclu. O jumătate de siclu ar fi aproximativ 5,7 gr., iar o gera, o zecime din această cantitate

Siclul sfântului locaş. Probabil o unitate de greutate, nu un siclu deosebit.


14 Orice om cuprins în numărătoare, de la vârsta de douăzeci de ani în sus, va plăti darul pentru DOMNUL.

Vârsta de douăzeci de ani. La vârsta aceasta se socotea că israelitul ajungea la majorat, putând fi ales pentru serviciu militar (2 Cronici 25,5) şi gata să-şi asume îndatoririle de cetăţean. Leviţii, începeau la vârsta aceasta serviciul lor la sanctuar (1 Cronici 23,24.27; 2 Cronici 31,17; Ezra 3,8).


15 Bogatul[[xr:1]] să nu plătească mai mult și săracul să nu plătească mai puțin de o jumătate de siclu, ca să dea darul pentru DOMNUL, pentru răscumpărarea[[xr:2]] sufletelor voastre.

Să nu plătească mai mult. Aceasta era taxă şi revenea în mod egal pentru fiecare bărbat în vârstă de douăzeci de ani sau mai mult. Fiind o sumă relativ mică, nimeni nu era scutit de taxa aceasta. Ea era o contribuţie minimă pentru sanctuar, mulţi dădeau mult mai mult. Planul era minunat şi sugerează ideea că înaintea lui Dumnezeu toate sufletele au aceeaşi valoare (Deuteronom 10,17; Fapte 10,34; Romani 3,22). Toţi au păcătuit, şi Dumnezeu extinde harul Său asupra tuturor. Observă semnificaţia noi cu care începe Isaia 53,6, şi a noastră a tuturor cu care încheie.

Pentru sufletele voastre. De preferat: pentru voi înşivă (RSV; vezi v.12).


16 Să primești de la fiii lui Israel argintul pentru răscumpărare și să-l dai[[xr:1]] pentru slujba de la Cortul Întâlnirii. Aceasta va fi pentru fiii lui Israel o aducere aminte[[xr:2]] înaintea DOMNULUI pentru răscumpărarea sufletelor lor.”

O aducere aminte. Pentru folosirea argintului pentru răscumpărare vezi cap. 38,25-28. Devenind o parte permanentă a sanctuarului, acesta era o continuă aducere aminte cu privire la răspunderile şi privilegiile spirituale ale poporului.

Pentru sufletele lor. De preferat: pentru voi înşivă (RSV; vezi v.12).


17 DOMNUL i-a vorbit lui Moise astfel:
18 „Să faci[[xr:1]] un lighean din aramă, cu temelia din aramă, pentru spălare. Să-l așezi între Cortul Întâlnirii[[xr:2]] și altar și să torni apă în el.

Un lighean. Nu este arătat nimic cu privire la dimensiunea şi forma lui. El era din bronz, făcut din oglinzile femeilor lui Israel date ca dar de bună voie (cap. 38,8). În templul lui Solomon, marea turnată şi zece lighene au înlocuit ligheanul original (1 Regi 7,23-26; 38). El stătea pe piciorul lui, sau suportul lui în curtea întâlnirii, între intrarea în cort şi altarul arderilor de tot. Simbolic, ligheanul reprezintă spălarea păcatelor noastre prin credinţa în sângele vărsat al lui Hristos (Fapte 22,16; 1 Corinteni 6,11; Efeseni 5,26; Apocalipsa 7,14).


19 Aaron[[xr:1]] și fiii lui își vor spăla în apa din el mâinile și picioarele.

Spele. Spălarea mâinilor şi picioarelor simboliza schimbarea vieţii. Din cauza spălării rituale a preoţilor, a uciderii victimelor de jertfă, a stropirii, vărsării şi aruncării sângelui în legătură cu diferitele slujbe ale serviciului sanctuarului, nevoia de spălare apare evidentă. (Exod 29,4.17; Levitic 8,1-6).


20 Să se spele cu apă, ca să nu moară, când vor intra în Cortul Întâlnirii sau când se vor apropia de altar ca să facă slujba și ca să aducă DOMNULUI jertfe mistuite de foc.

Ca să nu moară. Cuvintele acestea erau o avertizare că orice călcare a acestei însărcinări din cauza neglijenţei sau indiferenţei urma să fie pedepsită foarte sever.


21 Își vor spăla mâinile și picioarele ca să nu moară[[xr:1]]. Aceasta va fi o rânduială veșnică pentru Aaron, pentru fiii lui și pentru urmașii lor.”
22 DOMNUL i-a vorbit lui Moise și i-a zis:
23 „Ia[[xr:1]] din cele mai bune mirodenii: cinci sute de sicli de smirnă[[xr:2]] vărsată, jumătate din aceasta (adică două sute cincizeci de sicli) de scorțișoară înmiresmată, două sute cincizeci de sicli de trestie[[xr:3]] înmiresmată,

Cele mai bune mirodenii. Mirodeniile jucau un mare rol în viaţa popoarelor antice, şi erau de multe feluri. Smirnă curată este mai exact tradusă ca smirnă lichidă (RSV), sau smirnă curgătoare, o mirodenie care se cerea mult. Trestia (calamus) probabil că era o trestie aromată.


24 cinci sute de sicli de[[xr:1]] casia, după siclul sfânt, și un hin[[xr:2]] de untdelemn de măsline!

Casia. Un lemn aromat. Reţeta prevedea câte 5,7 kg de smirnă şi casia şi câte 2,9 kg de scorţişoară şi trestie mirositoare.

Un hin. Acestea erau amestecate într-un hin de untdelemn de măsline (cca. 3,67 litri).


25 Să faci untdelemnul pentru ungerea sfântă, un amestec înmiresmat, după meșteșugul negustorilor de miresme. Acesta va fi untdelemnul[[xr:1]] pentru ungerea sfântă.

Ungere. Această compoziţie înmiresmată reprezintă un simbol plăcut al înmiresmatei arome a dreptăţii lui Hristos care trebuie să se reflecte în viaţa noastră (Psalmi 45,6-8; Cânt. Cânt. 3,6; Isaia 61,10; 2 Corinteni 2,14-16).


26 Cu el vei unge[[xr:1]] Cortul Întâlnirii și Chivotul Mărturiei,

Să ungi cortul întâlnirii. În primul rând trebuiau să fie unse obiectele Cortului Întâlnirii, Cortul Întâlnirii însuşi, mobilierul Sfintei Sfintelor şi al Sfintei şi mobilierul curţii. Ungerea preoţilor se făcea la urmă (Levitic 8,10-12).


27 masa și toate uneltele ei, sfeșnicul și uneltele lui, altarul tămâierii,
28 altarul pentru arderile-de-tot și toate uneltele lui, ligheanul și temelia lui.
29 Să le sfințești, și ele vor fi preasfinte; oricine[[xr:1]] se va atinge de ele va fi sfințit.
30 Să-i ungi[[xr:1]] de asemenea pe Aaron și pe fiii lui și să-i sfințești, ca să-Mi fie preoți.

Să ungi pe Aaron. Când locul în care Aaron şi fii săi aveau să slujească fusese sfinţit, au fost sfinţiţi şi preoţii spre a sluji acolo. Tot aşa şi Hristos S-a înălţat să pregătească un loc pentru noi, pe care-l vom primi atunci când va reveni (Ioan 14,1-3).


31 Să le vorbești fiilor lui Israel astfel: «Acesta Îmi va fi untdelemnul pentru ungerea sfântă, printre urmașii voștri.
32 Să nu se ungă cu el trupul niciunui om și să nu faceți alt untdelemn ca el, după același amestec. Acesta este[[xr:1]] sfânt, și sfânt să fie pentru voi.

Trupul nici unui om. Adică, nici un untdelemn sfinţit nu trebuia să fie folosit de nimeni ca ungere obişnuită. El trebuia să fie păstrat exclusiv pentru uz sfânt. Nu trebuia să fie folosită aceeaşi formulă pentru nici un alt scop, cu toate că aceleaşi ingrediente puteau fi folosite separat, sau în alte combinaţii.


33 Oricine[[xr:1]] va face un amestec ca acesta sau va unge cu el un străin va fi nimicit din poporul lui.»”
34 DOMNUL i-a zis lui Moise: „Ia[[xr:1]] mirodenii – stactă, onică, galban – și tămâie curată în aceeași măsură!

Mirodenii. Versetele 34-38 dau instrucţiuni cum să se facă tămâia mirositoare care trebuia să fie arsă pe altarul de aur (v.7). Aceasta era un amestec de patru mirodenii, în părţi egale. Stacte, halvan, tămâia curtă erau răşinoase, în timp ce onice se pare că a derivat dintr-o anumită cochilie de moluscă.


35 Să faci tămâie înmiresmată, pregătită[[xr:1]] după meșteșugul negustorilor de mir; să fie sărată, curată și sfântă.

Să fie sărată. Mai de grabă, condimentată cu sare(RSV). Cărbunii pentru altarul tămâierii erau aduşi de pe altarul arderii de tot (vezi Levitic 16,12.13), fapt ce descoperă adevărul că inima închinătorului trebuia să fie împăcată cu Dumnezeu, înainte ca Dumnezeu să primească rugăciunile şi consacrarea lui (Iov 27,8,9; Psalmi 66,18, Proverbe 15,29; 28,9; Isaia 1,15; Mica 3,4; Ioan 9,31).


36 Să pisezi mărunt o parte din ea și s-o pui înaintea Mărturiei, în Cortul Întâlnirii, acolo unde[[xr:1]] Mă voi întâlni cu tine. Să fie pentru voi un lucru[[xr:2]] preasfânt.

S-o pisezi. O mică parte din preparat trebuia să fie pisată din când în când, cum se cerea, şi pusă probabil pe altarul de aur înaintea mărturiei, adică în partea opusă chivotului, dar înaintea perdelei dinăuntru. Această apropiere de prezenţa divină o făcea foarte sfântă.


37 Tămâie ca aceasta, în același amestec, să nu[[xr:1]] vă faceți: va fi sfântă pentru voi și păstrată pentru DOMNUL.

Să nu faceţi. Interdicţia şi pedeapsa în legătură cu untdelemnul pentru ungere (v.32 şi 33) se aplică şi în ce priveşte tămâia.

Comentariile lui Ellen G. White

1-10 PP 348

1 SR 154

7,8 ML 217; PP 348, 352, 353; SR 154

8 PP 367

10 PP 352; SR 155

12-16 DA 155; PP 526

17-21 2T 611

18 PP 347

19-21CH 81

21 GW 173


38 Oricine[[xr:1]] va face tămâie ca aceasta ca s-o miroasă va fi nimicit din poporul lui.”