Patru leproşi găsesc de mâncare

Orice dar bun vine de la Dumnezeul nostru iubitor, care face tot ce poate ca să ne salveze. Mult timp, sirienii nu i-au mai deranjat pe israeliți. Îți amintești de ce? Pentru că israeliții fuseseră foarte buni cu ei, dându-le mâncare și apă în loc să-i omoare. Așa că ei i-au lăsat în pace pe israeliți pentru un timp.

Dar, mai târziu, împăratul sirian și soldații lui au decis să înceapă un alt război. Ei au venit lângă cetatea Samaria și și-au așezat corturile în jurul ei. Acum, nimeni nu mai putea să iasă sau să intre în Samaria.

Acest lucru a cauzat o mare problemă. În vremurile acelea, grădinile în care oamenii își cultivau hrana se aflau în afara cetății. Dar acum, soldații sirieni erau peste tot în jurul cetății, așa că nimeni nu putea să iasă și să-și lucreze pământul sau să culeagă roadele. Și nici alții nu puteau veni din altă cetate ca să le aducă de mâncare. Curând, toți oamenii din Samaria erau înfometați. A fost cea mai grea foamete care se abătuse vreodată peste Israel.

Și unde era Elisei, profetul lui Dumnezeu? Și el era tot în Samaria. Într-o zi, regele din Israel era așa de supărat din cauza foametei încât a hotărât să-l omoare pe Elisei. Dar lui Elisei nu-i era frică. El avea un mesaj de la Dumnezeu pentru rege. 2 Împărați 7:1 Chiar avea să fie mâncare din belșug a doua zi? Și chiar nu avea să coste nimic? Așa ceva părea imposibil.

Cetatea Samaria era într-un mare necaz. Era cuprinsă de o foamete cumplită, pentru că armata siriană o asediase. Dar, la un moment dat, Elisei promisese că oamenii urmau să aibă hrană din belșug a doua zi.

Trimisul regelui era sigur că așa ceva era imposibil. Chiar și cea mai mică bucățică de mâncare rămasă în Samaria era atât de scumpă încât aproape nimeni nu-și putea permite s-o cumpere. Ce a spus trimisul regelui? 2 Împărați 7:2

A crezut omul acela promisiunea lui Dumnezeu? S-a lăsat noaptea și majoritatea oamenilor din Samaria s-au dus la culcare foarte flămânzi. Dar la poarta cetății erau patru leproși. Și lor le era foarte foame. Dar nu s-au dus la culcare. Ei stăteau la poartă și vorbeau despre ce ar fi trebuit să facă.

Nu departe, ei vedeau corturile soldaților sirieni. Știau că în corturile acelea era multă mâncare. Unul dintre ei a avut o idee. 2 Împărați 7:3,4

Au discutat ideea. În cele din urmă au căzut de acord să meargă în tabăra siriană. Poate, poate unor soldați avea să li se facă milă de ei și să le dea ceva de mâncare.

Ei s-au îndepărtat încet de poartă și s-au dus spre corturile sirienilor. Ce au găsit când au ajuns în tabăra siriană? 2 Împărați 7:5 Unde erau toți soldații sirieni? Ce li se întâmplase? Vom afla mâine.

Patru leproși tocmai ieșiseră pe poarta Samariei ca să cerșească ceva de mâncare de la soldații sirieni. Dar, când s-au apropiat de corturile lor, ei au observat ceva ciudat. Nu era nimeni acolo. Toată tabăra era goală. Unde se duseseră toți soldații?

Dumnezeu făcuse o altă minune, deși leproșii nu știau încă. El făcuse ca sirienii să audă un zgomot de care, de cai și de armată numeroasă. Când au auzit zgomotul acesta, sirienii și-au spus unul altuia:

— Regele din Israel a adus împotriva noastră pe împăratul hetiților și pe împărații egiptenilor ca să vină să lupte împotriva noastră!

Cuprinși de panică, toți soldații au sărit imediat și au fugit cât de repede au putut. Nici măcar nu s-au oprit să-și ia caii, mâncarea, banii sau altceva. Au fugit pur și simplu. Niciunul măcar nu s-a oprit până ce nu au ajuns toți de cealaltă parte a Iordanului, departe, foarte departe de Samaria.

Iată de ce tabăra siriană era pustie atunci când cei patru leproși au intrat în ea. Bineînțeles, leproșii nu au știut lucrul acesta, așa că ei au intrat încet și cu mare grijă în primul cort. Într-adevăr, nu era nimeni. Și era multă mâncare – foarte multă. Acei bărbați înfometați au mâncat până s-au săturat. Ce altceva au mai făcut ei? 2 Împărați 7:8

Cei patru leproși mâncaseră pe săturate din hrana care se găsea în corturile părăsite ale sirienilor. În plus își luaseră aur și argint și haine frumoase și le ascunseseră.

Acești patru leproși erau singurii care știau că sirienii nu mai erau acolo. Și erau singurii din toată Samaria cărora nu le mai era foame. La un moment dat, ei s-au uitat unul la altul și au zis:

— Nu facem bine! Ziua aceasta este o zi cu o veste bună... Haideți să îi dăm de știre regelui! Așa că s-au dus înapoi la poarta cetății și le-au spus oamenilor de acolo că soldații sirieni nu mai erau.

Bărbații de la poarta cetății au transmis regelui mesajul, care s-a dat repede jos din pat. Dacă ceea ce spuneau oamenii era adevărat, atunci era o veste foarte bună. Dar nu era sigur că era adevărat. Poate că era un șiretlic. Ce a crezut că ar fi putut face sirienii? 2 Împărați 7:12

Cineva i-a sugerat regelui să trimită câțiva servitori să afle dacă era adevărat ce spuseseră leproșii. Regele a fost de acord. — Duceți-vă și vedeți! Oamenii s-au supus. Luând două care și câțiva cai, au ieșit în viteză pe poarta cetății. Ce au găsit?

Chiar era adevărat că sirienii dispăruseră? Sau ei încercau să-i păcălească pe israeliți? Regele din Israel voia să afle.

Ieșind din Samaria, servitorii regali s-au dus să inspecteze tabăra sirienilor. Bineînțeles, nu mai era nici măcar un soldat sirian acolo. Plecaseră toți. Dar chiar plecase armata? Sau soldații se ascundeau de fapt pe undeva prin apropiere?

Nu era greu de descoperit acest lucru. Ce au văzut când s-au dus pe drumul pe care plecaseră sirienii? 2 Împărați 7:15

Trimișii de la palat s-au grăbit să-i spună regelui ce descoperiseră. Curând, toți locuitorii cetății au auzit vestea cea bună. Bărbații au deschis porțile cetății, iar oamenii flămânzi s-au năpustit asupra taberei sirienilor. S-au dus din cort în cort și au găsit mâncare din abundență. În scurt timp, toți mâncaseră pe săturate. Au adunat restul alimentelor și le-au vândut pe străzile cetății la un preț foarte mic. Totul s-a întâmplat exact așa cum promisese Dumnezeu.

Să ne gândim iarăși la acei patru leproși. Ce au făcut când au găsit toată abundența aceea de hrană? Au răspândit vestea, ca și ceilalți să poată mânca ceva?

Mulți oameni din lumea noastră nu-L cunosc pe Dumnezeu. Dar simt dorința de a-L cunoaște. Se poate spune că au o „foame” de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Noi Îl cunoaștem pe El și dragostea Lui minunată. Nu crezi că ar trebui să împărțim ceea ce știm cu cât mai mulți oameni, ca și ei să-L cunoască pe Dumnezeu?

Aproape am terminat cu întâmplările despre Elisei. Îți amintești care sunt?
• Dumnezeu a făcut un drum uscat prin mijlocul Iordanului.
• Dumnezeu a făcut ca apele cele rele de la Ierihon să fie bune de băut.
• Dumnezeu a făcut să curgă mult ulei din urciorul văduvei.
• Dumnezeu a umplut gropile cu apă într-o vale secetoasă.
• Dumnezeu a hrănit o sută de oameni cu câteva pâini.
• Dumnezeu a făcut ca ciorba otrăvită să fie bună de mâncat.
• Dumnezeu a înviat un băiețel mort.
• Dumnezeu l-a vindecat pe Naaman de lepră.
• Dumnezeu a făcut ca fierul securii să plutească pe apă.
• Dumnezeu l-a salvat pe Elisei de soldații sirieni.
• Dumnezeu a făcut ca armata siriană să părăsească Samaria.

Dumnezeu a făcut multe minuni, nu-i așa? Dar minunea cea mai mare a fost schimbarea care s-a petrecut în inima oamenilor atunci când Elisei îi îndemna să nu se mai închine la idoli, ci adevăratului Dumnezeu. Mulți oameni au luat aminte la ce spunea el și L-au lăsat pe Dumnezeu să-i ajute să nu mai păcătuiască și să facă ce e bine. Aceasta se numește „o minune a harului divin” și este minunea cea mai mare dintre toate minunile.

După ce a lucrat cu credincioșie ca profet al lui Dumnezeu timp de aproape 50 de ani, Elisei îmbătrânise. Lucrarea lui se încheiase. Într-o zi, el s-a îmbolnăvit și a fost foarte slăbit mult timp. Dar niciodată nu a încetat să se încreadă în Dumnezeu, iar sfinții îngeri i-au fost aproape să-l ajute și să-l mângâie. Apoi, în cele din urmă, a murit.

Dar, într-o zi, Dumnezeu îl va trezi pe Elisei și îl va lua acasă, la cer, spunându-i: „Bine, rob bun și credincios, (...) intră în bucuria stăpânului tău.”

Pe timp de foamete, au oamenii ce să mănânce? Ar trebui să credem promisiunile lui Dumnezeu chiar dacă par a nu fi ceva posibil?

Ce i-a speriat atât de tare pe sirieni încât au fugit din Samaria? Leproșii i-au dat regelui vestea despre mâncare. Vrea Dumnezeu să te folosească și pe tine să le spui oamenilor vestea bună despre Isus, care a murit ca să ne salveze din păcate?

Ilie a mers la cer fără să moară. Credinciosul Elisei a fost bolnav mult timp până a murit. I-a iubit Dumnezeu pe amândoi la fel? Ce lucruri bune a făcut Dumnezeu pentru tine?

Pagoda de aur - Seria „Micuța Amy în Birmania” (XIII). De Amy Sherrard

Cât sunt aici, musafirii noștri ar dori să vadă marea pagodă de aur și un templu indian, spuse Tati într-o dimineață. Fiindcă nici noi nu am intrat în pagodă, mergem cu toții.

Pe vârful unui mic deal din fața casei lui Amy se afla o stradă mare și largă. Frumoasa pagodă se afla exact la capătul acelei străzi. Deși văzuseră de multe ori pagoda, părinții lui Amy nu intraseră niciodată în ea.

Când au ajuns la pagoda de aur, ei au văzut mici pagode în jurul celei mari. Clopoței de aur atârnau de ele și zornăiau ușor în adierea vântului. Înainte de a urca treptele vaste până la ușile mari de la intrare, misionarii au fost nevoiți să se descalțe, la fel cum făceau birmanezii.

Mulți dintre închinătorii birmanezi urcau în tăcere treptele și intrau în templul budist. Ei aveau cu ei bețișoare parfumate. După ce le aprindeau în templu, stingeau flacăra și le puneau într-o cutie mare cu nisip, alături de multe alte bețișoare. Fumul făcea rotocoale în sus și umplea aerul, făcându-l să pară înecăcios.

Cu mâinile încrucișate, închinătorii îngenuncheau în fața unui idol uriaș numit Buda. Buzele lor se mișcau în timp ce se rugau unui dumnezeu care era doar o bucată mare de piatră. Ce trist este faptul că oamenii care se închinau la el credeau că idolul îi putea auzi și ajuta! Misionarii și-ar fi dorit să le poată spune chiar atunci tuturor acelor oameni despre singurul Dumnezeu adevărat.

După ce au vizitat pagoda de aur, Amy și părinții ei i-au dus pe misionari să vadă un templu indian în Rangoon. Ei au decis să meargă la un templu de maimuțe. Maimuțele reprezentau doar unul dintre sutele de zei la care indienii hinduși se închinau, iar ele erau sculptate peste tot în templu: înăuntru și afară. Îți poți închipui cum e să te închini la un dumnezeu care arată ca o maimuță? Exact acest lucru îl făceau închinătorii indieni.

Indienii cred că, atunci când mor, oamenii se transformă în altceva. Dacă au fost buni, ei se transformă într-o persoană mai bună decât au fost înainte să moară. Dacă au fost răi, se pot transforma într-un câine sau într-un porc ori chiar o insectă.

Tati și Mami le-au povestit musafirilor despre un alt templu, în care oamenii se închinau la o zeiță. Ea avea șase brațe, câte trei pe fiecare parte, și în fiecare mână avea un obiect cu care îi putea răni pe oameni. Ce trist că acei oameni nu Îl cunosc pe adevăratul Dumnezeu!

Când s-au întors acasă în acea zi, părinții lui Amy și musafirii lor I-au mulțumit lui Dumnezeu din toată inima că El este atât de bun și de iubitor. L-au rugat să-i ajute să le spună oamenilor despre adevăratul, minunatul și singurul Dumnezeu adevărat, care vrea ca toți să fie în siguranță, în ceruri, cu El.

Vrei să faci ceva pentru a-i ajuta pe aceia care nu Îl cunosc încă pe Dumnezeu? De exemplu, poți să îi ajuți cu bani pe misionari și să te rogi pentru ei.