Așa cum moare sămânța

Text de memorat

De memorat: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu __, rămâne singur, dar dacă ___, aduce __” (Ioan 12:24).

Imaginea zugrăvită de Isus despre bobul de grâu care moare este o analogie fascinantă cu supunerea noastră față de voința lui Dumnezeu. În primul rând are loc căderea. Bobul care cade din spicul de grâu nu are niciun control asupra locului sau modului în care cade pe pământ. Nu-și poate alege solul care îl înconjoară și care apoi îl apasă cu greutatea lui.

În al doilea rând este așteptarea. În timp ce zace în pământ, grăuntele nu știe ce îi rezervă viitorul. Nu știe cum va fi viața în viitor, fiindcă este doar un bob de grâu. În al treilea rând are loc moartea. Grăuntele nu poate deveni un fir de grâu dacă nu renunță la statutul sigur, confortabil de bob. El trebuie să moară, adică trebuie să renunțe la ce a fost dintotdeauna ca să poată fi transformat dintr-o sămânță într-o plantă aducătoare de rod.

10 septembrie – Ziua Educației (colectă)

De înțeles: Dacă știm că voia lui Dumnezeu este cea mai bună pentru noi, de ce ne este așa de greu să o acceptăm? Ce exemplu de supunere ne-a lăsat Hristos? Cum vezi că se aplică la viața ta analogia cu bobul de grâu?

Comentariu EGW

Toți colaboratorii Domnului Hristos care doresc să aducă roade trebuie mai întâi să cadă pe pământ și să moară. Viața trebuie să fie aruncată în brazdele adânci ale nevoilor lumii. Iubirea de sine și interesul egoist trebuie să dispară, pentru că legea sacrificiului de sine este legea conservării de sine. Sămânța îngropată în pământ aduce roade care, la rândul lor, urmează a fi semănate. În felul acesta, recolta se înmulțește. Agricultorul își asigură rezerva de grâu, aruncându-l. Tot astfel, în viața omului, a dărui înseamnă a trăi. Viața care va fi salvată este viața care s-a dedicat de bunăvoie în slujba lui Dumnezeu și a omului. Cei care își sacrifică viața pentru cauza lui Hristos în lumea aceasta, o vor câștiga pentru veșnicie. – Parabolele Domnului Hristos, p. 86

Cei care lucrează pământul au mereu ilustraţia aceasta în faţă. An după an, omul își păstrează provizia de grâu, aruncând, aparent, partea cea mai aleasă. Pentru un timp, aceasta trebuie să fie ascunsă sub brazdă, unde numai Domnul îi poartă de grijă. Întâi, se arată firul verde, apoi spicul și, în cele din urmă, grâul deplin în spic. Dar dezvoltarea aceasta nu poate să aibă loc decât dacă grăuntele e îngropat pentru a nu fi văzut, e ascuns și, după toate aparenţele, pierdut.

Sămânţa îngropată în pământ produce rod, și acesta, la rândul lui, e semănat. În felul acesta sporește recolta. Tot astfel și moartea lui Hristos pe crucea Golgotei va aduce rod pentru viaţa veșnică. Contemplarea acestei jertfe va fi slava acelora care, ca rod al Lui, vor trăi în veacuri veșnice. – Hristos, Lumina lumii, p. 623

Motivul pentru care mulți din acest veac nu fac progrese mai mari în viața spirituală este acela că ei interpretează voia lui Dumnezeu ca nefiind altceva decât aceea ce vor ei să facă. În timp ce își urmează propriile dorințe, ei se mângâie cu gândul că se conformează voinței lui Dumnezeu. Ei nu duc nicio luptă cu eul lor. Sunt alții care, pentru o vreme, au succes în lupta împotriva dorinței lor egoiste după plăcere și viață ușoară. Ei sunt sinceri și zeloși, dar obosesc din cauza efortului îndelungat, a morții zilnice și a hărțuielilor neîntrerupte. Indolența pare că se invită, iar moartea față de eu ajunge ceva respingător și ei își închid ochii adormiți și cad sub puterea ispitei, în loc să-i țină piept.

Îndrumările date în Cuvântul lui Dumnezeu nu lasă niciun loc pentru compromis cu răul. Fiul lui Dumnezeu S-a descoperit ca să-i poată atrage pe toți oamenii la Sine. El nu a venit pentru a legăna lumea ca să adoarmă, ci pentru a arăta calea cea strâmtă pe care toți trebuie să meargă, ca să ajungă, în cele din urmă, la porțile cetății lui Dumnezeu. Copiii Săi trebuie să urmeze calea rânduită de El; cu prețul sacrificării unei vieți comode sau îngăduirii de sine, cu prețul oricărei trude și suferințe, ei trebuie să mențină o continuă luptă cu eul. – Faptele apostolilor, p. 365

1. Citește Filipeni 2:5-9. Ce mesaj important pentru noi găsim în aceste versete?

Cultura contemporană ne îndeamnă pe toți să ne cerem și să ne apărăm propriile drepturi. Și este un lucru bun; în cele mai multe situații așa ar trebui să facem. Dar, ca și în cazul lui Isus, voia lui Dumnezeu ne poate cere să renunțăm de bunăvoie la drepturile noastre, ca să-I slujim Tatălui în moduri cu impact veșnic în ce privește Împărăția lui Dumnezeu. Acest proces de renunțare la drepturi poate fi dificil și supărător, creând condițiile dintr-un cuptor al încercării.

Să vedem modul în care a renunțat Isus la drepturile Sale (Filipeni 2:5-8)! Aceste versete descriu trei pași făcuți de Isus în procesul de supunere față de voia Tatălui Său. De la bun început, Pavel ne atrage atenția: „Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus” (Filipeni 2:5). Ca să poată fi în postura de a ne salva, Isus a renunțat la statutul Său de egal cu Tatăl și S-a mutat pe pământ sub forma și cu limitările unei ființe umane (Filipeni 2:6,7). Isus nu a venit ca un om mare și grozav, ci ca un servitor al celorlalte ființe umane (Filipeni 2:7).


Ca om rob, Isus nu a trăit o viață lungă și tihnită, ci S-a făcut „ascultător până la moarte”. Iar, când a murit, nici nu a murit într-o manieră nobilă și glorioasă. Nu, ci a fost „ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce” (Filipeni 2:8).

2. În ce domenii ale vieții noastre putem aplica acest exemplu al lui Isus? Dacă drepturile și egalitatea sunt bune în ele însele și ar trebui protejate, cum explici că uneori trebuie renunțat la ele? Acum citește Filipeni 2:9. Cum ne ajută acest verset să înțelegem motivul supunerii față de voia lui Dumnezeu?

Roagă-te pentru înțelepciune de la Duhul Sfânt când răspunzi la aceste întrebări: La ce drepturi țin chiar acum care poate că nu mă lasă să mă supun voii lui Isus prin slujire, în familia și în biserica mea, dar și în societate? Până unde sunt dispus să rabd disconfortul de a le sluji altora mai eficient?

Comentariu EGW

Pavel … ne îndeamnă să avem în noi gândul „care era și în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fot găsit ca un om; S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce” (Filipeni 2:4-8).

Pavel … era convins că, dacă oamenii ar putea fi conduși să mediteze asupra uimitoarei jertfe aduse de Maiestatea cerului, egoismul ar fi izgonit din inimile lor. Apostolul zăbovește asupra fiecărui punct, pentru ca noi să putem înțelege într-o oarecare măsură minunata bunăvoință manifestată de Mântuitorul în favoarea păcătoșilor. El canalizează mințile mai întâi către poziția pe care Hristos a ocupat-o în cer, în sânul Tatălui Său; după aceea, Îl arată lăsându-Şi deoparte slava, supunân­du-Se de bunăvoie condițiilor umilitoare din viața omului, asumându-Şi responsabilitățile de rob și devenind ascultător până la moarte, și încă cea mai rușinoasă și revoltătoare, cu agonia cea mai lungă – moartea pe cruce. – Divina vindecare, p. 501

Mi-au fost arătaţi valdenzii şi ce au suferit ei pentru religia lor. Ei au studiat cu conştiinciozitate Cuvântul lui Dumnezeu şi au trăit potrivit luminii care a strălucit asupra lor. Au fost persecutaţi şi alungaţi de la casele lor; le-au fost luate bunurile dobândite prin muncă grea, iar casele le-au fost arse. Au fugit în munţi şi au îndurat greutăţi de necrezut. Au suferit de foame, de oboseală, de frig şi de lipsa hainelor. Singura îmbrăcăminte pe care şi-o puteau permite cei mai mulţi erau pieile de animale. Şi, cu toate acestea, cei risipiţi şi fără cămin se adunau ca să-şi unească vocile în cântări, lăudându-L pe Dumnezeu că erau socotiţi demni să sufere pentru Numele lui Hristos. Ei se încurajau şi se înviorau unul pe altul şi erau recunoscători chiar şi pentru adăposturile lor sărăcăcioase. Mulţi dintre copiii lor se îmbolnăveau şi mureau de frig şi de foame, şi totuşi părinţii nu se gândeau nicio clipă să renunţe la religia lor. Ei preţuiau dragostea şi favoarea lui Dumnezeu mai presus de confortul pământesc şi de bogăţiile lumii. Ei au primit mângâiere din partea lui Dumnezeu şi, cu bucurie, au privit înainte, către răsplata promisă. – Mărturii, vol. 1,  pp. 371–372

Dumnezeu … aşteaptă lucrători credincioşi, oameni ai rugăciunii, care să semene de-a lungul tuturor apelor. Cei care lucrează astfel vor fi surprinşi să descopere că încercările şi greutăţile suportate cu hotărâre în Numele şi în puterea lui Isus vor da stabilitate credinţei lor şi le vor înnoi curajul. Pe calea ascultării umile se află siguranţă şi putere, mângâiere şi speranţă, dar cei care nu fac nimic pentru Isus, în cele din urmă, vor pierde răsplata. Mâinile slăbite nu vor fi în stare să se prindă de Cel Atotputernic, genunchii slabi nu vor oferi susţinere în ceasul nenorocirii. Cei care studiază Biblia şi lucrătorii creştini vor primi premiul slavei şi vor auzi cuvintele: „Bine, rob bun şi credincios, intră în bucuria Stăpânului tău!” – Mărturii, vol. 4, p. 76

Mulți creștini caută în mod sincer să cunoască voia lui Dumnezeu pentru viața lor. „Dacă aș ști care este voia lui Dumnezeu pentru viața mea, aș sacrifica orice pentru El.” Dar, și după ce Îi facem această promisiune lui Dumnezeu, putem fi la fel de neștiutori cu privire la voia Lui. Cauza acestei neștiințe se poate găsi în Romani 12:1,2. Pavel descrie modul în care putem cunoaște voia lui Dumnezeu și subliniază un lucru important: dacă vrei să cunoști voia lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să faci sacrificii.

Citește Romani 12:1,2. Pavel spune că vom putea deosebi „bine voia lui Dumnezeu” atunci când: (1) vom înțelege într-adevăr „îndurarea lui Dumnezeu” față de noi (Romani 12:1); (2) ne vom aduce pe noi înșine jertfe vii pentru Dumnezeu (Romani 12:1); (3) mintea noastră se va înnoi (Romani 12:2).

Doar o minte înnoită poate înțelege cu adevărat voia lui Dumnezeu. Dar această reînnoire depinde în primul rând de moartea față de sine. Nu a fost suficient ca Hristos să sufere și atât – El a trebuit să moară.

3. Cere-I Duhului Sfânt să-ți arate domeniile din viața ta în care nu ești pe deplin „mort”. La ce lucruri îți cere Duhul Sfânt să renunți ca să devii o „jertfă vie” pentru Dumnezeu?

Când nu suntem complet „morți” față de noi înșine în anumite domenii ale vieții, Dumnezeu lasă ca focul încercării să ni le aducă în atenție. Prin urmare, suferința nu doar ne ajută să ne confruntăm cu propriul păcat, ci ne oferă și o perspectivă cu privire la renunțarea de Sine a lui Isus. Elisabeth Elliot a scris: „Renunțarea la cea mai profundă dorință a inimii noastre este probabil punctul în care ne apropiem cel mai mult de înțelegerea crucii. [...] Propria experiență a crucificării, deși de nemăsurat mai mică decât cea a Mântuitorului nostru, ne oferă categoric șansa de a începe să-L cunoaștem prin împărtășirea suferințelor Sale. Orice formă ar îmbrăca suferința noastră, El ne cheamă la acea părtășie” (Elisabeth Elliot, Quest for Love, Fleming H. Revell, Grand Rapids, MI, 1996, p. 182).

Fă din Romani 12:1,2 subiectul tău de meditație și rugăciune. Gândeștete la ce trebuie să renunți ca să devii o „jertfă”. Cum te ajută acest lucru să înțelegi suferințele îndurate de Isus pe cruce pentru tine? Cum te ajută această înțelegere să ai părtășie cu Isus și suferințele Sale?

Comentariu EGW

Cei care caută neprihănirea lui Hristos vor stărui asupra temelor marii mântuiri. Biblia este un depozit inepuizabil, care îi asigură sufletului hrana necesară. Ei meditează la întruparea lui Hristos, contemplă marele sacrificiu adus pentru salvarea lor din pierzare, pentru a aduce iertarea, pacea și neprihănirea veșnică. Sufletul este plin de aceste subiecte mari și înălțătoare. Gândurile lor sunt preocupate de sfințire și adevăr, de har și neprihănire. Eul a murit, iar Hristos trăiește în slujitorii Săi. În timp ce contemplă Cuvântul, inima le arde înăuntrul lor, așa cum le ardea inima celor doi ucenici care mergeau spre Emaus, când Domnul Hristos i-a însoțit pe drum și le-a explicat Scripturile cu privire la Sine. – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, pp. 87–88

Cerul nu va fi scump dacă-l vom obţine prin suferinţă. Trebuie să ne tăgăduim eul în toată umblarea noastră, să murim zilnic faţă de el, să lăsăm să iasă în evidenţă numai Isus şi să ţinem neîncetat slava Sa înaintea ochilor. Am văzut că aceia care au îmbrăţişat în ultima vreme adevărul vor trebui să ştie ce înseamnă să suferi de dragul lui Hristos, vor avea de trecut prin încercări care vor fi dureroase şi tăioase pentru a putea fi curăţiţi şi pregătiţi ca, prin suferinţă, să primească sigiliul viului  Dumnezeu…

Când am văzut ce trebuie să fim pentru a moşteni slava şi când am văzut apoi cât de mult suferise Isus ca să dobândească pentru noi o moştenire atât de bogată, m-am rugat să putem fi botezaţi în suferinţele lui Hristos, ca să nu ne dăm înapoi în faţa încercărilor, ci să le suportăm cu răbdare şi bucurie… . Îngerul a spus: „Tăgăduiţi-vă eul! Trebuie să faceţi paşi rapizi.” Unii dintre noi avuseseră timp să primească adevărul şi să înainteze pas cu pas şi fiecare pas pe care l-am făcut ne-a dat puterea să-l facem pe următorul. Timpul este însă acum pe sfârşite şi ceea ce nouă ne-a luat ani ca să învăţăm, ei vor fi nevoiţi să înveţe în câteva luni. Va trebui, de asemenea, să se dezveţe de multe, iar pe altele să le înveţe din nou. – Sfințirea vieții, p. 67

Hristos este exemplul nostru. De dragul nostru, El S-a făcut sărac, astfel încât, prin sărăcia Lui, noi să putem deveni bogaţi. El ne-a învăţat că toţi trebuie să se adune laolaltă, în dragoste şi în unitate, pentru a lucra aşa cum a lucrat El, pentru a sacrifica aşa cum a sacrificat El, pentru a iubi ca nişte copii ai lui Dumnezeu.

Fraţi şi surori, trebuie să fiţi dispuşi să vă convertiţi voi înşivă, pentru a putea practica renunţarea la sine de care a dat dovadă Hristos. Îmbrăcaţi-vă simplu, dar îngrijit. Cheltuiţi cât mai puţin posibil pentru voi înşivă. Păstraţi în casă o cutie a renunţării la sine, în care să puneţi banii economisiţi prin mici fapte de renunţare la sine. Zi după zi, străduiţi-vă să obţineţi o tot mai clară înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu şi să folosiţi orice ocazie de le a împărtăşi altora cunoştinţa pe care aţi dobândit-o. Nu obosiţi în facerea de bine, pentru că Dumnezeu vă dă neîntrerupt marea binecuvântare a Darului Său pentru lume. Conlucraţi cu Domnul Isus şi El vă va învăţa lecţiile nepreţuite ale dragostei Sale. – Mărturii, vol. 9, p. 131

„Domnul a venit, S-a înfățișat și l-a chemat ca și în celelalte dăți: «Samuele, Samuele!» Și Samuel a răspuns: «Vorbește, căci robul Tău ascultă!» (1 Samuel 3:10).

Ai auzit vreodată acea voce blândă și liniștită a Duhului Sfânt, dar ai ignorat-o și, drept urmare, totul a mers rău, iar mai târziu ai zis în sinea ta: „Oh, nu, de ce nu am ascultat-o?”
Cartea 1 Samuel descrie istoria unui om în vârstă cu doi fii răi și neascultători de Domnul și istoria unui băiețel ascultător de Domnul. Deși au existat avertismente puternice din partea lui Dumnezeu, aceia care trebuiau să-și schimbe căile nu le-au schimbat.

4. Citește 1 Samuel 2:123:18. Ce deosebire se observă clar între cei care ascultă și cei care nu ascultă de Dumnezeu?

Fiii lui Eli se preocupau de alte lucruri, numai de cele ce țineau de Dumnezeu, nu. Iar Eli, după ce a auzit ce dorea Dumnezeu și le-a făcut observație fiilor lui, n-a părut să mai facă și altceva. Era evident că fiii lui nu voiau să supună voinței lui Dumnezeu detaliile vieții lor. Ce contrast cu micul Samuel!

Predicatorul Charles Stanley descrie cât de important este să cultivăm o deschidere față de glasul lui Dumnezeu, iar pentru aceasta folosește analogia scoaterii din viteză, din domeniul șofatului. El spune: „Duhul Sfânt [...] nu vorbește de dragul de a transmite informații. El vorbește ca să primească un răspuns, o reacție. Și știe că, atunci când propriile noastre planuri reprezintă o felie foarte mare din atenția noastră, este o pierdere de timp să ne sugereze ceva contrar lor. Când așa stau lucrurile, El adesea tace. Așteaptă ca noi să fim suficient de scoși din viteză cât să auzim și, în cele din urmă, să ne supunem” (Charles Stanley, The Wonderful Spirit-Filled Life, Thomas Nelson Publishers, Nashville, TN, 1992, p. 179-180).

Ce crezi că vrea să spună Stanley cu „scoaterea din viteză”? În ce privește deschiderea ta față de Dumnezeu, ce lucruri te împiedică adesea să auzi și în final să te supui? Ce trebuie să faci ca să îți cultivi receptivitatea la glasul lui Dumnezeu și hotărârea de a te supune îndrumării Lui?

Eli era un om bun, curat din punct de vedere moral, dar era prea îngăduitor. El şi-a atras dezaprobarea lui Dumnezeu pentru că nu şi-a întărit punctele slabe ale caracterului. Nu a vrut să rănească sentimentele nimănui şi nu a avut curajul moral să mustre şi să condamne păcatul. Fiii lui erau oameni josnici, ticăloşi, dar, cu toate acestea, el nu i-a îndepărtat din poziţiile de încredere în care se aflau. Aceşti fii profanau Casa lui Dumnezeu. El ştia acest lucru şi era întristat din cauza lor, deoarece iubea curăţia şi neprihănirea, dar nu a avut suficientă tărie morală ca să pună capăt răului. Iubea pacea şi armonia şi a devenit din ce în ce mai puţin sensibil faţă de necurăţie şi faţă de nelegiuire. – Ibidem, vol. 4, p. 516

În primii ani de viață ai profetului Samuel, mama lui l-a învățat cu atenție să facă deosebire între bine și rău. Ea a căutat să conducă gândurile lui spre Dumnezeu, prin fiecare obiect familiar din jurul său. Pentru a-și împlini legământul că îl va dărui Domnului pe fiul ei, cu o mare renunțare la sine, ea l-a încredințat în grija lui Eli, marele-preot, spre a fi educat pentru slujirea în casa lui Dumnezeu. … Educația din primii ani l-a determinat să aleagă păstrarea integrității. Ce răsplată a primit Ana! Ce încurajare la credincioșie este exemplul ei! – Îndrumarea copilului, p. 197

Dumnezeu le-a dat oamenilor ochi pentru ca ei să poată vedea lucrurile minunate ale Legii Sale. El le-a dat urechi ca să poată asculta solia din partea Lui, rostită de predicator. El le-a dat oamenilor darul vorbirii ca ei să-L poată prezenta pe Domnul Hristos ca Mântuitor care iartă păcatele. „Prin credința din inimă, se capătă neprihănirea și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.”

… Toți oamenii trebuie să-și păzească simțurile pentru ca Satana să nu obțină biruință asupra lor, căci acestea sunt căile de acces către suflet.

Va trebui să devii o santinelă credincioasă, care să vegheze asupra ochilor, urechilor și tuturor simțurilor, dacă vrei să-ți ții sub control mintea și să eviți ca gânduri deșarte, stricate, să-ți pângărească sufletul. Această lucrare, atât de necesară, nu poate fi îndeplinită decât prin  puterea harului divin.

Satana și îngerii lui sunt foarte preocupați să paralizeze simțurile, astfel ca sfaturile, avertizările și mustrările să nu poată fi auzite sau, chiar dacă ar fi auzite, să nu aibă efect asupra inimii în vederea reformării vieții. – Căminul adventist, p. 401

Dumnezeu ne cere tuturor să fim nişte lucrători gata de sacrificiu de sine. Fiecare aspect al adevărului are o aplicaţie la viaţa noastră zilnică. Binecuvântaţi sunt cei ce aud Cuvântul Domnului şi îl păzesc. Nu este suficient să îl auzim, trebuie să şi acţionăm, să îl împlinim. Răsplata cea mare stă în împlinirea poruncilor. – Mărturii, vol. 4, pp. 59–60

Eva a păcătuit în Grădina Edenului nu doar pentru că a pus la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu. Miezul problemei a fost convingerea ei că avea suficientă înțelepciune încât să decidă singură ce era bine și ce era rău. Ea s-a încrezut în propria judecată. Când ne bazăm pe judecata noastră în loc să ne încredem în Cuvântul lui Dumnezeu ne expunem la tot felul de probleme.

Istoria lui Saul descrie pașii spre încrederea în sine și spre tragedia care nu întârzie să vină. Samuel l-a uns pe Saul împărat ales de Dumnezeu (1 Samuel 10:1), apoi i-a dat instrucțiuni precise (1 Samuel 10:8), pe care Saul le-a nesocotit.

5. Citește 1 Samuel 13:1-14. Ce faptă a lui Saul a dus la propria lui ruină?

Trei sunt pașii alunecării lui Saul pe drumul încrederii în sine, la foarte scurt timp după ce a ajuns împărat. Problema este că niciunul dintre acești pași nu a fost foarte rău în sine. Ei conțineau semințele
tragediei pentru că au fost făcuți independent de Dumnezeu. Să observăm etapele în care s-a produs căderea lui Saul:

(1) Saul a spus „am văzut” – împrăștierea trupelor sale și absența lui Samuel (1 Samuel 13:11). Saul era presat și a evaluat situația cu propriii ochi.

(2) Saul a trecut de la „am văzut” la „mi-am zis” – că filistenii aveau să îi cucerească (1 Samuel 13:12). Ce a văzut cu ochii lui a determinat ce a spus, sau a presupus, el în legătură cu situația.

(3) Saul a trecut de la „mi-am zis” la „am îndrăznit” – „m-am simțit” constrâns să aduc jertfa (1 Samuel 13:12). Ce a gândit i-a determinat faptele.

Toți facem la fel: ne bazăm pe perspectiva noastră omenească, ce ne determină să ne încredem în gândirea noastră omenească, ceea ce ne face să ne bazăm pe sentimentele noastre omenești. Apoi acționăm pe baza acestor simțăminte.

De ce crezi că i-a fost atât de ușor lui Saul să-și urmeze propria judecată, deși poruncile clare ale lui Dumnezeu încă îi răsunau în urechi? Dacă știm că suntem atât de fragili și avem o cunoaștere atât de limitată, de ce încă ne bazăm pe noi înșine? Ce putem face ca să învățăm să ne încredem în poruncile lui Dumnezeu mai mult decât în noi înșine?

Comentariu EGW

Saul nu trecuse cu bine încercarea credinței și dezonorase serviciul divin în grelele împrejurări de la Ghilgal. El nu mai putea să-și îndrepte greșelile, dar Domnul dorea să-i mai ofere o ocazie pentru a învăța lecția încrederii necondiționate în Cuvântul Său și a ascultării de poruncile Sale.

Când a fost mustrat de profet la Ghilgal, Saul nu vedea nimic rău în purtarea sa. Credea, mai degrabă, că fusese tratat nedrept și a căutat  să-și îndreptățească purtarea, aducând scuze pentru faptele sale. De atunci, nu s-a mai întâlnit cu profetul. Samuel îl iubea pe Saul ca pe propriul copil, iar Saul, cu tot temperamentul său cutezător și impulsiv, îl venera pe profet, dar nu a primit mustrarea lui Samuel și, de aceea, căuta să fugă din calea lui. – Patriarhi și profeți, p. 627

Când a fost chemat la tron, Saul avea păreri umile despre însușirile sale și primea cu bucurie învățătura. Era lipsit de cunoștințe și experiență și avea grave defecte de caracter. Dar Domnul i-a dat Duhul Sfânt ca îndrumător și ajutor și l-a adus în situații în care putea să-și dezvolte însușirile necesare pentru a fi un conducător al lui Israel. Dacă ar fi rămas smerit și ar fi căutat fără încetare să fie condus de înțelepciunea divină, el ar fi fost capabil să-și îndeplinească cu succes și onoare datoriile înaltei lui chemări. …

Dar Saul, bizuindu-se pe înalta sa poziție, L-a dezonorat pe Dumnezeu prin necredință și neascultare. Deși la începutul chemării sale fusese smerit și fără orgolii, succesul l-a făcut încrezător în sine. Chiar prima izbândă din timpul domniei sale îi stârnise mândria inimii, iar aceasta era cea mai mare primejdie pentru el … și, cu toate că, la început, I-a atribuit lui Dumnezeu onoarea, mai târziu Saul și-a atribuit-o sieși. A pierdut din vedere dependența lui de Dumnezeu și în inima lui s-a îndepărtat de Domnul. În felul acesta s-a pregătit calea pentru păcatul încumetării și pentru nelegiuirea de la Ghilgal. Aceeași încredere oarbă în sine l-a făcut să lepede mustrarea lui Samuel. Saul l-a recunoscut pe Samuel ca fiind un profet trimis de Dumnezeu, de aceea ar fi trebuit să primească mustrarea chiar dacă nu putea să vadă că păcătuise. Dacă ar fi fost dispus să-și recunoască greșelile, această experiență amară s-ar fi dovedit ca un adăpost pentru viitor. …

Când a fugit de mustrarea trimisă prin Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu și a stăruit în încăpățânata lui îndreptățire de sine, Saul a lepădat unicul mijloc prin care Dumnezeu putea să lucreze pentru a-l scăpa de el însuși. El se despărțise de bunăvoie de Dumnezeu. Nu mai putea să primească ajutorul și călăuzirea lui Dumnezeu până nu se întorcea la El prin mărturisirea păcatului. – Ibidem, pp. 632–634

După cum am văzut ieri, supunerea față de voia lui Dumnezeu poate fi împiedicată atunci când ne bazăm pe propriile puteri. Este de asemenea posibil să ne bazăm și pe înlocuitori. Când sunt deprimate, unele
persoane își cumpără ceva care le bucură foarte mult. Când unii simt că le lipsește ceva, încearcă să se remarce și să ajungă faimoși. Când alții au dificultăți cu propriul partener, își caută pe altcineva.

Multe dintre lucrurile la care apelăm pot scădea presiunea pe care o simțim, dar nu rezolvă neapărat problema și nici nu ne învață cum să gestionăm situația mai bine data următoare. Doar ajutorul supranatural de la Dumnezeu poate face acest lucru. Problema este că de multe ori ne bazăm pe surogate – pe lucruri sau persoane care Îl înlocuiesc pe Dumnezeu –, în loc să depindem de Dumnezeu Însuși. Iată trei elemente cu care Îl înlocuim pe Dumnezeu: (1) Folosim logica omenească sau experiențe din trecut, când, de fapt, avem nevoie de o revelație proaspătă; (2) Blocăm problemele în mintea noastră, când, de fapt, avem nevoie de soluții divine; (3) Fugim de realitate și Îl evităm pe Dumnezeu, când, de fapt, avem nevoie de comuniune cu El pentru putere divină.

Zaharia ne ajută să ne concentrăm pe ceea ce contează cu adevărat când suntem tentați să folosim înlocuitori. După mulți ani petrecuți departe, exilații se întorseseră în sfârșit din Babilon și s-au apucat imediat să reconstruiască templul. Dar exista o opoziție teribilă față de inițiativa lor (vezi Ezra 4 6). Așa că Zaharia vine cu acest mesaj de încurajare pentru Zorobabel, cel care conducea lucrările.

6. Citește acest mesaj în Zaharia 4. Ce spune Dumnezeu și cum ar putea Duhul Sfânt să influențeze finalizarea unei construcții (v. 6)? Ce învățăm de aici despre relația dintre Duhul Sfânt și lucrurile practice pe care le facem?

Dumnezeu nu a oprit opoziția față de reconstruirea templului și nici nu l-a cruțat pe Zorobabel de stresul de a gestiona această împotrivire. Nici pe noi Dumnezeu nu ne va feri întotdeauna de opoziție. Dar, când
împotrivirea se ivește, Dumnezeu o poate folosi ca pe un creuzet de rafinare, ca să ne învețe să depindem de El.

Când ești stresat, spre ce te îndrepți ca primă reacție? Spre mâncare? Televizor? Rugăciune? Supunere față de Dumnezeu? Ce spune răspunsul tău despre tine și lucrurile pe care ai nevoie să le înveți sau să le schimbi?

Comentariu EGW

Cel care pierde din vedere faptul că depinde întru totul de Dumnezeu va cădea sigur. Noi luptăm cu un vrăjmaș mai puternic. Satana și oștirile lui ne urmăresc fără încetare ca să ne asalteze cu ispitele, iar nouă, prin puterea și înțelepciunea noastră, ne este imposibil să-i rezistăm. Așadar, ori de câte ori îngăduim ca inima noastră să fie atrasă departe de Dumnezeu, ori de câte ori ne permitem să cultivăm un spirit de înălțare și dependență de sine, vom fi biruiți în mod sigur. – Slujitorii Evangheliei, pp. 322–323

Fă din Dumnezeu singurul tău sprijin! Când lucrurile stau altfel, este timpul să te oprești. Oprește-te chiar acolo unde te afli și schimbă ordinea lucrurilor! … Cu sinceritate și cu sufletul flămând, strigă la Dumnezeu! Luptă-te cu forțele Cerului până când vei fi biruitor! Așază întreaga ta ființă în mâinile Domnului: suflet, corp și spirit, și hotărăște-te să fii instrumentul Său consacrat și plin de iubire, însuflețit de voința Sa, controlat de mintea Sa și umplut de Duhul Sfânt! … Atunci vei vedea lucrurile cerești cu claritate.

Dacă vom permite minții noastre să zăbovească mai mult asupra lui Hristos și a lumii cerești, vom găsi un stimul puternic și un sprijin în bătăliile pe care le purtăm în numele Domnului. Mândria și iubirea pentru această lume își vor pierde puterea atunci când contemplăm slava acelei țări mai bune, care în curând va fi casa noastră. Pe lângă frumusețea lui Hristos, toate atracțiile lumești vor părea neînsemnate. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 105 (8 aprilie)

Zorobabel plecase la Ierusalim pentru a reconstrui Casa Domnului. Dar a fost asaltat de dificultăți. Dușmanii săi „au înmuiat inima poporului lui Iuda, l-au înfricoșat ca să-l împiedice să zidească”. Însă Domnul a intervenit în favoarea lor și zidirea casei a fost terminată. [Se citează Zaharia 4:6,7,10].

Și astăzi, toți aceia care Îi sunt credincioși lui Dumnezeu și lucrării Sale se vor confrunta cu aceleași dificultăți puse la cale ca să împiedice restaurarea și edificarea lucrării lui Dumnezeu și cu munții de greutăți care s-au ivit în calea lui Zorobabel. Multe invenții omenești sunt folosite pentru a aduce la îndeplinire planuri făcute după mintea și voința unor oameni cu care Dumnezeu nu lucrează. Dar nici cuvintele lăudăroase și nici mulțimea ceremoniilor nu sunt o dovadă că Dumnezeu lucrează împreună cu poporul Său. Nu puterea pe care și-o asumă omul este hotărâtoare în această privință. Aceia care se împotrivesc lucrării lui Dumnezeu pot pune piedici pentru o vreme, însă același Spirit care a condus lucrarea Domnului de-a lungul anilor o va conduce și astăzi. „«Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu», zice Domnul oștirilor.” …

Domnul va întări fiecare suflet în puterea Sa. El vrea ca noi să privim la El și să primim instrucțiunile de la El. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 4, p. 1179

Dispensațiunea în care trăim trebuie să fie dispensațiunea Duhului Sfânt pentru cei care Îl cer. Cereți binecuvântarea Sa. Este timpul să fim mai stăruitori în devoțiunea noastră. Noi suntem cei cărora le este încredințată lucrarea grea, dar fericită și glorioasă de a-L descoperi pe Domnul Hristos acelora care se află în întuneric. Suntem chemați să propovăduim adevărurile speciale pentru timpul acesta. De aceea, revărsarea Duhului Sfânt este esențială. Trebuie să ne rugăm pentru ea. Domnul așteaptă să-I cerem puterea Duhului Sfânt. Noi nu ne-am consacrat cu toată inima în această lucrare. – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, pp. 511–512

Studiu suplimentar: Ellen G. White, Patriarhi și profeți, capitolele 56 și 60

Supunerea față de voia lui Dumnezeu are loc atunci când murim față de propriile dorințe și ambiții. Acest lucru creează condițiile pentru adevărata slujire a altora. Nu putem trăi pentru Dumnezeu dacă nu devenim
o jertfă și dacă nu suntem permanent receptivi la glasul lui Dumnezeu. Ca să supunem într-adevăr voii lui Dumnezeu dorințele noastre, trebuie să recunoaștem pericolele bizuirii pe noi înșine și pe lucrurile cu care înlocuim Cuvântul și puterea lui Dumnezeu. Când supunerea față de voia lui Dumnezeu se află în centrul vieții creștine, Dumnezeu poate îngădui să învățăm dependența de El prin intermediul cuptorului încercărilor. „Neglijența lui Eli îi este înfățișată cu claritate fiecărui tată și fiecărei mame din țară. Ca urmare a iubirii lui nesfințite sau a indispoziției lui de a se achita de o datorie neplăcută, el a cules roadele nelegiuirii în fiii lui ticăloși. Atât părintele care a îngăduit nelegiuirea, cât și copiii care au săvârșit-o au fost vinovați înaintea lui Dumnezeu, iar El nu a vrut să accepte nicio jertfă sau vreun dar pentru păcatul lor” (Ellen G. White, Îndrumarea copilului, p. 276).

Studiu zilnic:

Rut 2

Rut 3

Rut 4

 1 Samuel 1

 1 Samuel 2

 1 Samuel 3

 1 Samuel 4

Ellen G. White, Rugăciunea, capitolul 3

1. Ce urare de nuntă i-au făcut bătrânii lui Boaz?

2. Ce a făcut-o pe Ana să mănânce și să-și schimbe expresia feței?

3. Ce cuvânt a uitat Samuel să spună când I-a răspuns prima dată Domnului?

4. De ce boală suferea Eli la vârsta de 98 de ani?

5. Ce se va întâmpla cu fiecare rugăciune sinceră?

Studiu suplimentar

Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, cap. 53, „Domnul are ceva împotriva poporului Său”;

Patriarhi și profeți, cap. 60, „Încumetarea lui Saul”.

Privire generală

Moartea este un aspect fascinant în toate religiile. În creștinismul biblic, moartea are două conotații. Pe de o parte, este urmarea păcatului – și plata pentru păcat. Pe de altă parte, viața noastră cu Dumnezeu începe cu moartea – moartea față de păcat. Doar atunci când trecem prin această moarte față de păcat putem să ne bucurăm pe deplin de viață în Împărăția lui Dumnezeu. Moartea față de păcat ne ajută să depășim și să înfruntăm moartea ca urmare a păcatului. Și ambele evenimente sunt posibile datorită morții lui Isus pentru noi.

1   Moartea față de păcat creează cadrul pentru acțiunea Duhului Sfânt și pentru locuirea Lui în noi. Duhul Însuși realizează personal transformarea caracterului nostru după chipul lui Isus Hristos și ne dă puterea să trăim o viață de slujire plină de sacrificiu și de ascultare de Dumnezeu.

2   Dacă nu trecem prin moartea față de păcat, vom continua să ducem o viață concentrată pe sine și pe slujirea sinelui, o viață de păcat care, de fapt, duce la moarte.

Comentariu

Pomul cunoștinței binelui și răului (Geneza 2:9,17)

Un nume cam lung pentru un pom! Dar Dumnezeu a numit acest pom așa în Grădina Edenului atunci când i-a învățat pe strămoșii noștri ce înseamnă autoconservarea: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Geneza 2:17).

Două aspecte sunt importante aici: În primul rând, textul biblic nu face aluzie la nicio substanță otrăvitoare sau care ar altera mintea și pe care ar conține-o fructul oprit. Dimpotrivă, Dumnezeu a creat toate lucrurile „bune” și „foarte bune”; El nu a creat nimic incomplet, imperfect, greșit sau rău (Geneza 1:21,31; vezi și Geneza 2:1-3). Păcatul și răul nu au fost prezente în creația perfectă a lui Dumnezeu, ci, mai exact, „au intrat în lume” prin fapta lui Adam (Romani 5:12). În plus, când a ispitit-o pe Eva, șarpele a insistat pe ideea că, dacă ea avea să mănânce din pomul oprit, i „se vor deschide ochii” și va fi „ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Geneza 3:4,5). Atunci, Eva „a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea”, așa că a mâncat și l-a servit și pe soțul ei (Geneza 3:6). Urmarea a fost că „li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi” (Geneza 3:7). În plus, pomul nu este numit „pomul cunoștinței” de Dumnezeu sau al cunoașterii în general, ci „pomul cunoștinței binelui și răului” – al cunoașterii binelui și răului –, deci o corelație cu moralitatea.

Așadar, numele pomului și narațiunea din Geneza 2 și 3 arată că la Adam și Eva s-au schimbat perspectiva, modul lor de a vedea lucrurile, atitudinea lor și relația lor cu Dumnezeu. Alegerea lor a fost o chestiune de neascultare sau revoltă morală împotriva lui Dumnezeu. Expresia biblică „a cunoaște binele și răul” se referă la maturitatea morală – atunci când o persoană devine adultă și autonomă – sau la un for decizional moral (vezi Deuteronomul 1:39; 2 Samuel 14:17; 1 Împărați 3:9; Isaia 7:16; Evrei 5:14). Esența la pomul cunoștinței binelui și răului a constat în cine era forul decizional și cine era sursa și standardul moralității. Prin interdicția de a mânca din fructele acestui pom, Dumnezeu a stabilit că El Însuși era sursa supremă a moralității pe pământ, în același fel în care era în univers. Prin gestul de a mânca din pom, Adam și Eva au decis că ei erau sursa moralității. Una este ca cineva să-și exercite simțul moralității și să deosebească între bine și rău prin prisma revelației lui Dumnezeu (Deuteronomul 30:14-16; 2 Samuel 14:17 1 Împărați 3:9, Evrei 5:14), și cu totul altceva este să se facă pe sine sursă și standard al moralității împotriva revelației și poruncii lui Dumnezeu; un asemenea act este echivalent cu autoproclamarea drept dumnezeu, cu răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu și cu dorința de a-I lua tronul.

Este exact ce a sugerat șarpele (Geneza 3:4,5) și exact ce Satana făcuse în cer și continuă să facă pe pământ (Isaia 14:13,14; Ezechiel 28:2,12-17). Astfel, șarpele i-a sugerat Evei că, mâncând din fructul oprit, i „se vor deschide ochii și [va] fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Geneza 3:5). A fi „ca Dumnezeu” nu înseamnă a dobândi natura divină, ci a fi sursa propriei moralități, definind ce este bine și ce este rău. Această independență este o încredere absolută în sine și autonomie față de Dumnezeu, un act de revoltă care înseamnă înlocuirea,  sau substituirea, lui Dumnezeu cu noi înșine sau cu cineva ori altceva.

În al doilea rând, și în consecință, consumarea fructului din pomul cunoștinței binelui și răului, răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu și încercarea de a ocupa tronul Lui duc la moarte. Din acest motiv, Dumnezeu i-a avertizat imediat pe Adam și pe Eva că actul de a mânca din pomul oprit duce la moarte (Geneza 2:17). Dumnezeu este singura sursă de viață (Geneza 2:7; Deuteronomul 30:20; Ioan 1:1-4; 4:13,14; 6:32-35; 11:25-27; 15:1-5; Romani 6:23; Coloseni 1:16,17). Actul unei ființe create de a sta pe tronul lui Dumnezeu este echivalent cu îndepărtarea de singura sursă de viață, care este totuna cu autocondamnarea la moarte.

Dar o asemenea moarte nu este o moarte obișnuită. Este o despărțire voită de Dumnezeu, o decizie de a nu trăi în conformitate cu modul de guvernare al lui Dumnezeu (1 Ioan 3:4; Isaia 14:9,10,16; Ezechiel 28:2,9,16,17). Această despărțire este esența păcatului și a morții.

Comentariu

Moartea ca soluție la... moarte

Există vreo soluție pentru moarte? Da! Și o cunoaștem din esența Evangheliei: „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23). Atunci, cum primim acest dar al vieții veșnice? În mod paradoxal, darul vieții veșnice vine prin... moarte. Două tipuri de moarte apar aici. În primul rând, Isus Hristos a murit în locul nostru și pentru noi; El a luat moartea noastră asupra Lui și ne-a dat speranța vieții veșnice (Ioan 3:16; Romani 3:25; 5:8; 2 Corinteni 5:21; 1 Petru 1:18-20).

În al doilea rând se vorbește și despre moartea noastră. Dar această moarte nu este pedeapsa pentru păcat; Isus a suferit această moarte în locul nostru. Mai exact, moartea noastră este față de păcatul însuși. Moartea față de păcat este necesară dacă vrem să ne bucurăm de viața veșnică și de Împărăția lui Dumnezeu. Păcatul este o putere dominatoare ce ne ține separați de Dumnezeu (Romani 7:18-20,23,24). Ca să fim salvați de sub puterea lui avem nevoie să murim față de păcat și să fim vii pentru Isus și pentru Duhul Sfânt (Romani 7:4-6).

Moartea aceasta este simbolizată prin botez (Romani 6:1-4). Pavel oferă cea mai frumoasă descriere a acestui proces: „În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El și printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. Știm bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în așa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului, căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și trăi împreună cu El, întrucât știm că Hristosul înviat din morți nu mai moare; moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui. Fiindcă, prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna, iar prin viața pe care o trăiește, trăiește pentru Dumnezeu. Tot așa și voi înșivă socotiți-vă morți față de păcat și vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:5-11).

Prin expresia „moartea față de păcat”, Biblia nu spune că noi am ajunge la viața veșnică murind la propriu. Noi nu plătim – și nu putem plăti – pentru păcatele noastre cu propria moarte. Nu este niciun merit aducător de mântuire în moartea noastră. Singura moarte care contează pentru mântuirea noastră este moartea lui Isus Hristos pe cruce. Și Biblia nu folosește expresia „moartea față de păcat” pentru a transmite ideea de indiferență față de lume, ca în budism. Dumnezeu a creat lumea perfectă pentru ca noi să ne bucurăm de ea și să avem grijă de ea (Geneza 1:26-28; 2:15). Moartea față de păcat înseamnă deci să acceptăm domnia lui Dumnezeu și lucrarea Duhului Sfânt în viața noastră și să respingem dominația păcatului (Romani 8:1-11). Ne bucurăm să ascultăm de Dumnezeu și să-I slujim. Suntem transformați după chipul și gândul lui Hristos, care nu a căutat să dețină puterea, ci S-a umilit venind jos, pe pământ, și a luat natura și locul nostru pentru a ne salva (Filipeni 2:2-8).

Aplicație

1   Este adevărat că avem ceea ce numim drepturi fundamentale. Dar noi trăim într-o lume a păcatului foarte complicată, o lume care de cele mai multe ori tinde să ne ignore sau să ne calce în picioare drepturile. Citește din nou Filipeni 2:1-9. Întruparea Fiului a însemnat cuptorul suprem. Cum te ajută exemplul lui Isus să treci prin diferitele cuptoare generate de păcate, chiar dacă înseamnă să îți pierzi propriile drepturi fundamentale? Care este pentru tine elementul crucial din acest pasaj care îți schimbă perspectiva cu privire la depășirea încercărilor din viața ta?

2   Istoria lui Samuel transmite mai mult decât ce înseamnă simplul act de a auzi, ca fenomen auditiv de înregistrare a cuvintelor adresate de cineva; istoria lui Samuel transmite ce înseamnă a da ascultare sau a pune în practică ce auzim. Chiar numele profetului înseamnă „Dumnezeu a ascultat” (1 Samuel 1:20). Dumnezeu a ascultat și a fost îndurător cu Ana (1 Samuel 1:17,19,20,27). Samuel a auzit și a ascultat de Dumnezeu. Realizând că Samuel nu a recunoscut la început vocea lui Dumnezeu, Eli l-a învățat pe băiat cum să se raporteze la Dumnezeu: „Vorbește, Doamne, căci robul Tău ascultă” (1 Samuel 3:9). De fapt, restul cărții Samuel – ba chiar întreaga Biblie – este despre auzire și ascultare sau neascultare: la un moment dat, poporul a încetat să-L mai audă pe Dumnezeu și astfel Dumnezeu a încetat să mai audă poporul. O mare problemă în viața noastră este că ne auzim unii pe alții, Îl auzim pe Dumnezeu (prin revelația Sa), dar nu punem cuvintele Lui la inimă și nu ascultăm de ele. Cum îi poți asculta și auzi mai bine pe membrii familiei tale? Cum Îl poți auzi și asculta mai bine pe Dumnezeu? Gândește-te la trei modalități prin care poți îmbunătăți semnificativ modul tău de a auzi și de a relaționa cu oamenii și cu Dumnezeu.