Credință în ciuda tuturor obstacolelor

Text de memorat

De memorat: „Strâng ____ în inima mea, ca să nu _____ împotriva Ta!” (Psalmii 119:11).
 

În cartea The Empty Self („Sinele gol”), renumitul psiholog american Philip Cushman discută despre oameni care trăiesc vieți lipsite de un scop. Convingerile lor sunt superficiale. Puține lucruri cu adevărat importante contează pentru ei și nu au nimic pentru care să merite să moară, așa că nu prea au pentru ce să trăiască. Dar bărbații, femeile și copiii Reformei protestante erau complet diferiți. Aveau un scop durabil pentru care să trăiască. Ceea ce credeau era important și nu erau dispuși să își compromită integritatea. Credințele lor fundamentale erau parte din persoana lor. Negarea acestor credințe însemna negarea identității lor. Chiar și în fața morții, aveau pace lăuntrică.

În această săptămână vom analiza, cu exemple din Reformă, modul în care învățăturile revoluționare ale Scripturii constituie baza unei vieți care are un scop adevărat și o semnificație reală. Înțelegerea acestor adevăruri veșnice ne va pregăti pentru criza finală în marea luptă dintre bine și rău. Și noi putem descoperi, asemenea reformatorilor, un Dumnezeu suficient de mare pentru fiecare provocare, un Dumnezeu care dă un sens și un rost vieții noastre.

De citit ca bază a studiului: Ellen G. White, Tragedia veacurilor, cap. 7–11.


4 mai: Sabatul Companionului

Comentariu EGW

În cursul secolelor de prigoană, de luptă și întuneric, Dumnezeu Și-a susținut biserica. Niciun nor nu s-a abătut asupra ei fără ca El să n-o fi pregătit; nicio putere prigonitoare nu s-a ridicat împotriva lucrării Sale, fără ca El să nu fi prevăzut acest lucru. Totul s-a întâmplat după cum a profetizat El. El nu Și-a lăsat biserica în părăsire, ci, prin declarații profetice, a arătat ce avea să se întâmple și ceea ce Duhul Său i-a inspirat pe profeți să profetizeze aceea s-a și întâmplat. Toate planurile Sale vor fi împlinite. Legea Sa este legată de tronul Său și nicio putere a răului nu o poate nimici. Adevărul este inspirat și păzit de Dumnezeu și va triumfa împotriva oricărei împotriviri. – Faptele apostolilor, p. 11

Dumnezeu cheamă bărbaţi şi femei care să aibă stabilitate, care să aibă scopuri hotărâte, oameni pe care să te poţi baza în vreme de pericol şi de încercare, care sunt la fel de ferm înrădăcinaţi şi întemeiaţi în adevăr cum sunt dealurile cele veşnice, oameni care nu se lasă manipulaţi ca să o ia la dreapta sau la stânga, ci merg drept înainte şi sunt găsiţi întotdeauna de partea cea bună. … 

Ca să fim desăvârşiţi din punct de vedere spiritual, noi trebuie să ne apropiem de Dumnezeu, să ne aşezăm într-o mai strânsă legătură cu cerul, să aplicăm principiile Legii în cele mai mărunte aspecte ale vieţii de zi cu zi. – Mărturii, vol. 4, p. 75

Reformatorii nu distrug. Ei nu caută niciodată să-i ruineze pe cei care nu sunt în armonie cu planurile lor şi care nu se aseamănă cu ei. Reformatorii trebuie să avanseze, nu să dea înapoi. Ei trebuie să fie fermi, hotărâţi şi neşovăielnici, dar fermitatea lor nu trebuie să degenereze într-un spirit dominator. Dumnezeu doreşte ca toţi aceia care Îi slujesc să fie neclintiţi ca stânca atunci când este vorba de principii, dar blânzi şi smeriţi cu inima cum a fost Hristos. Atunci, rămânând în Hristos, ei pot face lucrarea pe care ar face-o El, dacă ar fi în locul lor. Un spirit aspru, acuzator, nu este esenţial pentru eroism în reformele pentru acest timp. Toate metodele egoiste folosite în slujba lui Dumnezeu sunt o urâciune în ochii Lui. – Mărturii, vol. 6, p. 151
Nu trebuie să ne întrebăm dacă suntem apreciați sau neapreciați. Noi nu avem nimic de a face cu aceasta. Uită-te la felul în care a lucrat Hristos. …

Ia Cuvântul! Trăiește Cuvântul! Predică Cuvântul, așa cum ai făcut și în trecut! Domnul Isus ți-a dat făgăduința prezenței Sale. Crede-o, prețuiește-o! Nu este treaba mea sau a ta să măsurăm aprecierea arătată pentru tăgăduirea de sine și sacrificiul de sine făcute.

Lucrarea de reformă va cere toată credința, lacrimile și rugăciunile care pot fi suportate de mintea omului. Misiunea noastră este să ridicăm crucea și să o purtăm mergând pe urmele lui Isus, năzuind mereu să avem același spirit care L-a determinat pe Isus să dorească botezul care anticipa suferința Sa pe cruce. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 49 (10 februarie)
 

1. Citește Psalmii 119:103,104,147,162. Care era atitudinea lui David față de Cuvântul lui Dumnezeu? Ce impact a avut lucrul acesta asupra reformatorilor și cum ne influențează și nouă viața?

Biblia era temelia credinței reformatorilor și esența învățăturii lor, „Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu și care rămâne în veac” (1 Petru 1:23). Citindu-i paginile și având încredere în făgăduințele acestuia, credința lor era întărită și curajul lor, reînnoit. „Așa este cu toate promisiunile din Cuvântul lui Dumnezeu. Prin ele, El ni Se adresează în mod individual, vorbindu-ne direct, ca și cum I-am putea auzi vocea. Prin aceste făgăduințe ne transmite Hristos harul și puterea Sa. [...] Primite și asimilate, ele trebuie să fie tărie de caracter, inspirație și sprijin în viață. Nimic altceva nu poate avea o asemenea putere de vindecare. Nimic în afară de ele nu poate da curajul și credința care umplu întreaga ființă cu energie vitală” (Ellen G. White, Lucrarea de vindecare, p. 122).

Scripturile ne acoperă supărările cu bucurie, descurajarea cu speranță și întunericul cu lumină. Ne oferă îndrumare când suntem confuzi, certitudine când nu suntem siguri, putere când suntem slabi și înțelepciune când suntem pierduți în neștiință. Când medităm la Cuvântul lui Dumnezeu și ne încredem în făgăduințele Sale, puterea lui Dumnezeu ne întărește întreaga ființă din punct de vedere fizic, mintal, emoțional și spiritual. 

Reformatorii și-au umplut mintea cu Scriptura. Ei trăiau după Cuvânt și mulți dintre ei au murit din cauza Cuvântului. Ei nu erau creștini de ocazie, care să se complacă în situația lor și să aibă o viață devoțională superficială. Știau că, fără puterea Cuvântului lui Dumnezeu, nu aveau să facă față forțelor răului care luptau împotriva lor. 

Cea mai mare dorință a lui John Wycliffe era să traducă Biblia în limba engleză pentru omul de rând. Fiindcă așa ceva era ilegal, a fost judecat, condamnat ca eretic și osândit la moarte. În timpul procesului, Wycliffe a făcut un apel puternic: „Cu cine credeți voi că vă luptați? Cu un bătrân în buza mormântului? Nu! Cu Adevărul – Adevărul care este mai puternic decât voi și care vă va învinge” (Wylie, cartea 2, cap. 13, în Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 90). Ultimele cuvinte ale lui Wycliffe s-au împlinit atunci când lumina adevărului lui Dumnezeu a risipit întunericul Evului Mediu.

Ce încurajări ai găsit în Scripturi în vremurile tale de încercare?

Comentariu EGW

Când Ștefan, nobil și iscusit în vorbire, a fost omorât cu pietre din porunca Sinedriului, n-a fost nicio pierdere pentru cauza Evangheliei. Lumina din ceruri care strălucea pe fața sa și mila dumnezeiască, dovedită în ultimele sale cuvinte de rugă, au fost ca o săgeată ascuțită a convingerii pentru Saul, fanaticul membru al Sinedriului, care stătea alături. Mai târziu, prigonitorul fariseu, a devenit un vas ales să poarte Numele lui Hristos înaintea neamurilor, înaintea împăraților și înaintea fiilor lui Israel. … Prin eforturile lui Satana de a o nimici, „sămânța care nu putrezește”, a Cuvântului „care este viu și care rămâne în veac” (1 Petru 1:23), este semănată în inimile oamenilor; prin defăimarea și prigonirea copiilor Săi, Numele lui Hristos este mărit și suflete sunt mântuite. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 33

Marele principiu apărat de acești reformatori – același care fusese susținut de valdenzi, de Wycliffe, de Jan Hus, de Luther, de Zwingli și de toți aceia care s-au unit cu ei – era autoritatea infailibilă a Sfintelor Scripturi ca regulă de credință și viață. Ei respingeau dreptul papilor, conciliilor, părinților bisericești și regilor de a stăpâni conștiința în materie de religie. Biblia era autoritatea lor și ei verificau toate doctrinele și toate pretențiile altora prin învățătura ei. Credința în Dumnezeu și în Cuvântul Său i-a susținut pe acești oameni sfinți atunci când își dădeau viața pe rug. „Fiți curajoși”, striga Latimer către tovarășii lui de rug, atunci când flăcările erau gata să aducă la tăcere glasul lor, „prin harul lui Dumnezeu, noi vom aprinde astăzi în Anglia o lumină care nu va putea fi stinsă niciodată”. — (Works of Hugh Latimer, 1:8.) – Tragedia veacurilor, p. 249 

Cu toții avem nevoie de un ghid prin numeroasele locuri strâmte ale vieții, la fel de mult cât are nevoie marinarul de un pilot când întâlnește o barieră de nisip sau când navighează în susul râului care trece prin locuri stâncoase.

Marinarul care are o hartă și o busolă, și totuși neglijează să le folosească, este responsabil pentru că pune în pericol viața celor aflați la bordul navei sale. Nava poate fi pierdută din cauza neglijenței lui. Noi avem un ghid, Cuvântul lui Dumnezeu, și, dacă pierdem drumul spre cer, suntem de neiertat, deoarece că ni s-au dat îndrumări clare.
Biblia prezintă un standard perfect de caracter, ea este un ghid infailibil în toate circumstanțele, chiar până la sfârșitul călătoriei vieții. – My Life Today, p. 25

Domnul Hristos spune despre Scripturile Vechiului Testament, și cu atât mai mult este valabil acest lucru pentru cele ale Noului Testament, că „ele mărturisesc despre Mine”, Răscumpărătorul, Cel spre care sunt îndreptate toate speranțele noastre de viață veșnică (Ioan 5:39). Da, întreaga Biblie ne vorbește despre Hristos. De la primul raport cu privire la creațiune: căci „nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”, și până la făgăduința cea mai de pe urmă: „Iată Eu vin curând”, noi citim despre lucrările Sale și ascultăm vocea Sa (Ioan 1:3; Apocalipsa 22:12). Dacă dorești să Îl cunoști mai bine pe Mântuitorul, studiază Sfintele Scripturi. 

Umple-ți inima cu Cuvântul lui Dumnezeu! El este apa vie care stinge setea ta arzătoare. El este pâinea vie venită din cer. – Calea către Hristos, p. 88
 

2. Citește 2 Corinteni 4:1-6 și 2 Corinteni 2:14. Ce încredere avea Pavel în ciuda dificul­tăților cu care se confrunta în proclamarea adevărului?

Apostolul Pavel s-a confruntat cu mari obstacole în lucrarea sa de răspândire a Evangheliei, dar era încrezător că în final Cuvântul lui Dumnezeu avea să triumfe. Reformatorii s-au confruntat cu probleme asemănătoare. Cu toate acestea, prin credință, au rămas loiali Cuvântului lui Dumnezeu. Un exemplu de curaj este William Tyndale. Cea mai mare dorință a lui Tyndale era să ofere Angliei o traducere fidelă a Bibliei și ușor de citit. A hotărât să traducă Biblia din limbile originale și să corecteze unele greșeli din traducerea lui Wycliffe, făcută cu 140 de ani mai devreme. În cele din urmă, și Tyndale a fost arestat și judecat. Multe dintre traducerile lui au fost confiscate și arse în public. A fost condamnat pentru erezie în anul 1536, în Belgia. Călăii săi l-au sugrumat în timp ce îl legau de rug și apoi i-au ars trupul. Se spune că ultimele lui cuvinte au fost: „Doamne, deschide ochii regelui Angliei!” Dumnezeu a răspuns în mod miraculos rugăciunii lui Tyndale.

În decursul a patru ani de la moartea lui, au fost publicate patru traduceri ale Bibliei în limba engleză. În anul 1611 a fost tipărită versiunea King James (Regelui Iacob) a Bibliei în limba engleză. Conform unei estimări, 76% din Vechiul Testament al Bibliei King James din 1611 și 83% din Noul Testament reprezintă traducerea lui Tyndale. În 2011, versiunea King James a sărbătorit 400 de ani de la apariție, depășind pragul de un miliard de exemplare tipărite, având un impact asupra a zeci de milioane de oameni din întreaga lume. 
Indiferent cât de dificilă părea situația, Tyndale și tovarășii lui care credeau în Biblie au avut încredere că Dumnezeu făcea totul după voia Sa. Viața lui Tyndale a avut un impact decisiv pentru totdeauna. Sacrificiul lui a meritat.

Citește Daniel 12:3 și Apocalipsa 14:3. Cum se aplică aceste texte la viața lui Tyndale? Acum gândește-te la viața ta și la impactul pe care îl ai asupra altora. Ce încurajări îți oferă aceste texte cu privire la șansa pe care o ai de a-i influența pe alții pentru veșnicie?

Comentariu EGW

Semănarea seminței Evangheliei nu va avea succes decât atunci când semințele sunt trezite la viață de roua cerului. După înălțarea lui Hristos la cer, înainte ca vreo carte a Noului Testament să fi fost scrisă, înainte ca vreo predică de vestire a Evangheliei să se fi rostit, Duhul Sfânt a venit asupra apostolilor plecați în rugăciune. După aceea, vrăjmașii lor au spus: „Ați umplut Ierusalimul cu învățătura voastră” (Faptele 5:28). – Hristos, Lumina lumii, p. 671

Mare este în ceruri răsplata acelora care sunt martori pentru Hristos, prin persecuții și defăimări. În timp ce oamenii caută bunurile pământești, Isus le îndreaptă atenția spre răsplata cerească. Dar El nu spune că toată răsplata aceasta va fi doar în viața viitoare, ea începe aici. Domnul i S-a arătat lui Avraam în vremea de demult și i-a zis: „Eu sunt scutul tău și răsplata ta cea foarte mare” (Geneza 15:1). Aceasta este răsplata tuturor acelora care Îl urmează pe Isus Hristos. Să ajungi în armonie cu Iehova Emanuel, Acela „în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei”, „în El locuiește ... toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2:3), să-L cunoști, să-L ai în inima ta, atunci când ea se deschide tot mai mult ca să primească însușirile Sale, să cunoască iubirea și puterea Sa, să aibă bogățiile de nepătruns ale lui Hristos, să înțeleagă tot mai mult „care sunt lărgimea, adâncimea și înălțimea și … dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință, ca să ajungeți plini de toată plinătatea dumnezeirii” (Efeseni 3:18,19), „aceasta este moștenirea robilor Domnului, așa este mântuirea care vine de la Mine, zice Domnul” (Isaia 54:17). – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 34

„În templul lui Iehova”, spunea el [Tyndale], „psalmii se cântau în limba lui Israel; și Evanghelia să nu se predice în limba Angliei printre noi? Ar trebui oare ca biserica să aibă mai puțină lumină la amiază decât în zori? Creștinii trebuie să citească Noul Testament în limba maternă.” … 

Persecutat și alungat din locurile natale, a plecat la Londra, unde și-a continuat un timp lucrările netulburat. Dar violența papală l-a obligat să fugă din nou. Toată Anglia părea închisă pentru el, așa că s-a hotărât să caute adăpost în Germania. Aici a început să tipărească Noul Testament în limba engleză. De două ori i-a fost oprită lucrarea, dar, atunci când i se interzicea tipărirea într-un oraș, pleca în altul. În cele din urmă, s-a dus la Worms, unde, cu câțiva ani mai înainte, Luther apărase Evanghelia înaintea Dietei. În acel oraș vechi, se găseau mulți prieteni ai Reformei și Tyndale și-a continuat acolo lucrarea fără piedici. Trei mii de exemplare ale Noului Testament au fost în curând terminate și chiar în același an a apărut o nouă ediție.

El și-a continuat lucrările cu o neobosită perseverență și seriozitate. Cu toate că autoritățile engleze își păzeau porturile cu cea mai strictă vigilență, Cuvântul lui Dumnezeu a ajuns pe diverse căi tainice la Londra, de unde era răspândit în toată țara. Adepţii papalităţii au încercat în zadar să înăbușe adevărul. – Tragedia veacurilor, pp. 246, 247
 

Într-o zi, în timp ce studia în biblioteca universitară, Martin Luther a ajuns la un punct de cotitură în viața lui. A descoperit un exemplar în latină al Bibliei. Nici nu știa că exista o astfel de carte. Încântat, a citit capitol după capitol, verset după verset. Era uimit de claritatea și puterea Cuvântului lui Dumnezeu. În timp ce îi răsfoia paginile, Duhul Sfânt i-a iluminat mintea. Pe măsură ce adevărurile până atunci întunecate de tradiție păreau să se desprindă de pe paginile Sfintei Scripturi, Luther a simțit călăuzirea Duhului Sfânt. Iată cum își descrie el prima experiență cu Biblia: „O, de mi-ar da Dumnezeu o astfel de carte care să fie a mea!”

3. Ce principii extragi din următoarele texte cu privire la modul în care ar trebui să interpretăm Biblia? 

Ioan 14:25,26    
Ioan 16:13-15    
2 Petru 1:20,21 

Lucrul cel mai important din aceste versete este asigurarea că același Duh Sfânt care i-a inspirat pe scriitorii Bibliei ne călăuzește și pe noi atunci când citim Scripturile. El este interpretul divin al adevărului divin. Din nefericire, mulți așa-ziși creștini din zilele noastre subapreciază elementul supranatural din Biblie și exagerează elementul uman. Întrucât nu mai poate ține Biblia departe de noi, Satana apelează la planul de rezervă: îi răpește caracterul supranatural, transformând-o în simplă literatură sau, mai rău, într-un instrument religios opresiv de controlare a maselor. 
Reformatorii au văzut clar că nu preoții, prelații și papii erau interpretul infailibil al Scripturii, ci Duhul Sfânt. S-a consemnat un dialog interesant între John Knox, reformatorul scoțian, și Maria, regina Scoției. „Maria a spus: «Voi interpretaţi Scripturile într-un fel, iar ei [romano-catolicii] le interpretează altfel; pe cine să cred şi cine să fie judecător?» «Să Îl credeţi pe Dumnezeu, care vorbeşte lămurit în Cuvântul Său», a răspuns reformatorul, «şi, altceva decât vă învaţă Cuvântul, să nu îi credeţi nici pe unii, nici pe alţii. Cuvântul lui Dumnezeu este clar de unul singur şi, dacă o neclaritate apare în vreun loc, Duhul Sfânt, care nu Se contrazice niciodată, explică acelaşi lucru mai clar în alte locuri, aşa încât să nu rămână nicio îndoială, decât pentru aceia care rămân necunoscători din rea-credinţă»” (David Laing, The Collected Works of John Knox, vol. 2, p. 281, 284, citat în Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 251).
 

Comentariu EGW

Cel care studiază Biblia trebuie să fie învățat să o abordeze în spiritul unuia care vrea să învețe. Avem datoria de a-i cerceta paginile, nu căutând dovezi care să ne susțină părerile, ci în scopul de a afla ce spune Dumnezeu.

O adevărată cunoaștere a Bibliei nu poate fi dobândită decât cu ajutorul aceluiași Duh prin care a fost dat Cuvântul. Iar pentru a câștiga această cunoaștere trebuie să trăim conform ei. Avem datoria de a ne supune tuturor lucrurilor pe care le poruncește Cuvântul lui Dumnezeu. Putem pretinde tot ce ne promite. Viața pe care o prescrie este viața pe care trebuie s-o trăim prin puterea ei. Biblia poate fi studiată în mod eficient numai când este abordată în acest fel. – Educație, p. 189

Dumnezeu a încredinţat scrierea Cuvântului Său inspirat unor oameni limitaţi. Cuvântul acesta, organizat sub forma unor cărţi, Vechiul şi Noul Testament, este un ghid lăsat moştenire lumii căzute, pentru ca, prin studierea şi respectarea îndrumărilor lui, niciun suflet să nu se rătăcească pe calea spre cer.

Aceia care se gândesc să clarifice presupusele dificultăţi din Scriptură, evaluând prin regulile lor limitate ce anume este inspirat şi ce nu este inspirat, ar face mai bine să-şi acopere faţa, aşa cum a făcut Ilie când i-a vorbit susurul blând şi subţire, pentru că se află în prezenţa lui Dumnezeu şi a sfinţilor îngeri care le-au transmis oamenilor lumina şi cunoaşterea de-a lungul veacurilor, spunându-le ce să facă şi ce să nu facă şi descoperindu-le evenimente de o importanţă cutremurătoare, care le-au călăuzit paşii de la o piatră de hotar la alta, prin simboluri, semne şi ilustraţii. … 
… Fraţilor, nicio minte sau mână să nu se angajeze în criticarea Bibliei. Satana este încântat dacă faceţi lucrarea aceasta, dar nu este lucrarea pe care Domnul v-a arătat că trebuie să o faceţi.
Oamenii ar trebui să-L lase pe Dumnezeu să Se îngrijească de Cartea Sa, de scrierile Sale pline de viaţă, aşa cum S-a îngrijit de-a lungul veacurilor. – Solii alese, cartea 1, pp. 16, 17

Predicarea Cuvântului nu va fi de niciun folos fără prezența continuă a Duhului Sfânt și fără ajutorul Său neîncetat. Acesta este singurul Învățător capabil al adevărului dumnezeiesc. Adevărul va trezi conștiința și va transforma viața numai atunci când este însoțit în inimă de Duhul. Poate că cineva este în stare să prezinte litera Cuvântului lui Dumnezeu, poate că are cunoștință de toate poruncile și făgăduințele lui, dar, dacă Duhul Sfânt nu sădește adevărul în inimă, niciun suflet nu va cădea pe Stâncă, să se zdrobească. Fără conlucrarea Duhului lui Dumnezeu, învățătura, oricât de multă, și avantajele, oricât de strălucite, nu fac din om un canal de lumină. – Hristos, Lumina lumii, p. 671
 

4. Citește Efeseni 2:8,9; Romani 3:23,24; Romani 6:23 și Romani 5:8-10. Ce ne învață aceste versete despre planul de mântuire?

Dumnezeu pune la dispoziție salvarea ca dar. Duhul Său cel Sfânt ne conduce să acceptăm prin credință ceea ce Hristos ne-a oferit fără plată prin moartea Sa pe crucea de pe Calvar. Dreptatea divină cere ascultare desăvârșită. Viața perfectă a Domnului Hristos înlocuiește viețile noastre imperfecte. Legea divină pe care am călcat-o ne condamnă la moarte veșnică. Biblia este clară. Prin alegerile noastre păcătoase nu mai suntem la înălțimea idealului lui Dumnezeu pentru viața noastră. Am păcătuit. Singuri nu putem întruni condițiile corecte și neprihănite ale unui Dumnezeu sfânt. Drept urmare, merităm moartea veșnică. Dar există o veste bună. Citește-o în Romani 6:23! Este un cadou; ceva nemeritat. Dacă ar fi prin fapte, l-am câștiga, dar din Evanghelie reiese clar că nu putem câștiga mântuirea.

Martin Luther și reformatorii protestanți au descoperit că Hristos, și numai Hristos, este sursa salvării lor. Atunci a început să predice Luther solia harului salvator al lui Hristos. Mulțimile se adunau pentru a-i asculta mesajele sincere care le revoluționau viața. Cuvintele lui erau ca o gură de apă rece în deșertul vieții lor. Oamenii erau legați de tradițiile bisericii medievale și ținuți în robie prin ritualuri vechi de secole, care nu aduceau nicio contribuție la viața lor spirituală. Însă mesajele biblice ale lui Luther le atingeau inima și le schimbau viața. 

Aprofundând Noul Testament, Luther era copleșit de bunătatea lui Dumnezeu și uimit de dorința Lui de a salva întreaga omenire. Perspec­tiva populară în biserica de atunci era că mântuirea este în parte o acțiune umană și în parte o acțiune divină. Luther a descoperit că moartea lui Hristos pe cruce era suficientă pentru întreaga omenire. „Hristos a fost tratat aşa cum meritam noi, pentru ca noi să putem fi trataţi aşa cum merita El. El a fost condamnat pentru păcatele noastre, la care El n-a contribuit cu nimic, pentru ca noi să putem fi îndreptăţiţi prin neprihănirea Lui, la care noi n-am contribuit cu nimic. El a suferit moartea care era a noastră, ca noi să putem primi viaţa care era a Lui” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 25).

Dacă mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu prin Hristos, de ce sunt necesare faptele bune? Cum susținem importanța faptelor bune în experiența noastră creștină fără a face din ele temeiul speranței noastre?
 

Comentariu EGW

În Grădina Ghetsimani, Hristos a suferit în locul omului, iar firea umană a Fiului lui Dumnezeu s-a clătinat sub groaza cumplită a vinovăției păcatului, până când, de pe buzele Sale palide și tremurătoare a ieșit strigătul chinuitor: „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta”, dar, dacă nu există altă cale pentru mântuirea omului căzut, „totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.” Natura umană ar fi murit atunci și acolo sub oroarea simțului păcatului, dacă un înger din cer nu L-ar fi întărit să suporte agonia.

Puterea care a impus pedeapsa retributivă asupra înlocuitorului și garantului omului, a fost puterea care L-a susținut și L-a întărit pe Acela care suferea sub imensa greutate a mâniei care ar fi trebuit să cadă asupra unei lumi păcătoase. Hristos a suferit moartea care era sentința rostită asupra călcătorilor Legii lui Dumnezeu. – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 5, p. 1103
Darul lui Dumnezeu este viața veșnică. Domnul dorește ca toți cei care primesc harul Său să se încreadă cu totul în El. El ne cheamă să exercităm o credință curată și simplă, să avem încredere în El fără să ne întrebăm ce răsplată vom primi. Trebuie să lucrăm din inimă în serviciul Său, arătând că avem încredere perfectă că El va judeca drept.

În relatarea scenei judecății, când răsplata este dată celor drepți și este rostită sentința asupra celor răi, drepții sunt reprezentați ca întrebându-se ce au făcut ei pentru a primi o astfel de răsplată. Dar ei au prețuit o credință constantă în Hristos.

Ei au fost umpluți cu Duhul Său și, fără vreun efort conștient, au îndeplinit pentru Hristos, în persoana sfinților Săi, acele servicii care aduc o răsplată sigură. Dar ei nu au lucrat în felul acesta ca să primească o răsplată. Ei au considerat ca fiind cea mai mare onoare să li se permită să lucreze așa cum a lucrat Hristos. Tot ce au făcut ei a fost făcut din dragoste față de Hristos și față de semenii lor, iar Acela care S-a identificat cu umanitatea suferindă a considerat aceste fapte de compasiune și iubire ca și cum ar fi fost făcute pentru El Însuși. – Lift Him Up, p. 343

Prin haina de nuntă din parabolă este reprezentat caracterul curat și fără pată pe care îl vor avea adevărații urmași ai Domnului Hristos. Bisericii îi este dat „să se îmbrace cu in subțire, strălucitor și curat” și să fie „fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta”. Sfânta Scriptură spune că inul subțire reprezintă „faptele neprihănite ale sfinților”. Tuturor celor care Îl acceptă prin credință pe Domnul Hristos ca Mântuitor personal le este dată neprihănirea Sa, le este atribuit caracterul Său fără pată. … Fiecare suflet credincios va fi îmbrăcat de Domnul Hristos cu haina neprihănirii Sale. – Parabolele Domnului Hristos, p. 311
 

5. Citește Romani 3:27-31; Romani 6:15-18 și Romani 8:1-2. Ce ne învață aceste versete despre mântuirea numai prin neprihănirea lui Hristos?

În zilele lui Luther a apărut în biserica creștină un nou curent. Zeci de mii de oameni erau învățați să își întoarcă privirea de la viața lor păcătoasă și să privească în schimb doar la Isus. Privind la ei înșiși, acești oameni vedeau numai lucruri descurajatoare. De aceea privirea lor și a noastră trebuie îndreptată doar spre Domnul Isus. Harul lui Dumnezeu ne schimbă. Într-o zi, în cadrul unei întâlniri a moravilor din Londra, John Wesley a fost uimit de introducerea făcută de Luther la Epistola către romani. Pentru prima dată în viața lui, Wesley începea să înțeleagă Evanghelia. S-a simțit atras în mod ciudat de acest Hristos care Își dăduse viața pentru El: „Am simțit că mă încredeam cu adevărat în Hristos, numai în Hristos pentru mântuire: și am primit încredințarea că El îmi îndepărtase păcatele, chiar și pe ale mele, și mă scutise pe mine de legea păcatului și a morții” (John Whitehead, The Life of the Rev. John Wesley, M.A., 1793, p. 331).

6. Citește 1 Petru 2:2; 2 Petru 3:18; Coloseni 1:10 și Efeseni 4:18-24. Ce adevăruri vitale transmit aceste pasaje despre viața creștină?

Reformatorii studiau Cuvântul în mod sistematic pentru a descoperi mai multe adevăruri. Nemulțumiți de starea de fapt de atunci și de experiența religioasă rigidă, cu creștere spirituală minimă sau absentă, aceștia căutau în mod constant să Îl cunoască mai bine pe Hristos. Mulți creștini din Evul Mediu care credeau în Biblie au plătit un preț extrem de mare pentru devotamentul lor. Au fost torturați, închiși, exilați și executați. Proprietățile le-au fost confiscate, casele le-au fost arse, pământurile le-au fost distruse și familiile, persecutate. Când erau izgoniți din casele lor, căutau o cetate „al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:10). Când erau torturați, îi binecuvântau pe torționarii lor și când zăceau în temnițele întunecate și reci, cereau împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu cu privire la un viitor mai luminos. Deși trupurile lor erau închise, ei erau cât se poate de liberi – liberi în Hristos, liberi în adevărurile Cuvântului Său, liberi în speranța revenirii Lui în curând. 

Când privești la tine, ce speranță de salvare ai?
 

Comentariu EGW

Pentru că Legea Domnului este desăvârșită și, de aceea, neschimbătoare, este cu neputință ca oamenii păcătoși să facă față măsurii cerințelor ei prin ei înșiși. Acesta este motivul pentru care Hristos a venit ca Răscumpărător al nostru. Misiunea Sa era ca, făcându-i pe oameni părtași naturii divine, să-i aducă în armonie cu principiile Legii cerului. Când ne lăsăm de păcate și Îl primim pe Hristos ca Mântuitor personal, Legea este înălțată. Apostolul Pavel întreabă: „Prin credință, desființăm noi Legea? Dimpotrivă, noi întărim Legea” (Romani 3:31).

Făgăduința noului legământ este: „Voi pune legile Mele în inimile lor și le voi scrie în mintea lor” (Evrei 10:16). În timp ce sistemul jertfelor, care arăta spre Hristos ca Miel al lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii, avea să se termine la moartea Sa, principiile dreptății cuprinse în Decalog sunt tot așa de neschimbătoare ca și tronul cel veșnic. Nici o singură poruncă n-a fost desființată, n-a fost schimbată nici măcar o iotă sau frântură de literă. Principiile care i-au fost aduse la cunoștință omului în Paradis, ca fiind marea Lege a vieții, vor exista neschimbate în Paradisul restatornicit. Atunci când Edenul va înflori iarăși pe pământ, Legea iubirii lui Dumnezeu va fi ascultată de toți cei de sub soare. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 50

Puritatea și sfințenia vieții lui Isus, așa cum sunt prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu, au mai multă putere de a reface și transforma caracterul decât toate eforturile depuse pentru a descrie păcatele și crimele oamenilor și urmările lor sigure. O privire neclintită către Mântuitorul înălțat pe cruce va face mai mult pentru a curăța mintea și inima de orice întinare decât toate explicațiile științifice date de limba cea mai pricepută.

În fața crucii, păcătosul vede neasemănarea lui în caracter cu Hristos. El vede consecințele teribile ale păcatului; el urăște păcatul pe care l-a practicat și se prinde de Isus prin credință vie. El și-a judecat starea sa de întinare în lumina prezenței lui Dumnezeu și a inteligențelor cerești. El a măsurat-o după standardul crucii. El a cântărit-o în balanța sanctuarului. Puritatea lui Hristos i-a descoperit propria sa necurăție în culorile ei odioase. El se întoarce de la păcatul său îngrozitor, privește la Isus și trăiește. – Lift Him Up, p. 297

Unii par să creadă că trebuie să fie puși la probă, că trebuie să-Îi dovedească Domnului că s-au schimbat înainte de a putea să-I ceară binecuvântările Sale. Dar să ceară chiar acum binecuvântările lui Dumnezeu! Ei trebuie să aibă harul Său, Spiritul lui Hristos, care să-i ajute în neputința lor; dacă nu, ei nu vor rezista răului. Domnul dorește ca noi să venim la El așa cum suntem, păcătoși, neputincioși, simțind că depindem de El. Să venim la El cu toată slăbiciunea noastră, cu toată nechibzuința și păcătoșenia noastră și să cădem în pocăință la picioarele Sale. Este meritul slavei Sale acela că ne cuprinde în brațele iubirii Sale, ne leagă rănile și ne curățește de orice întinăciune. 

… Nimeni nu este atât de păcătos, încât să nu găsească putere, curăție și neprihănire în Hristos, care a murit pentru el. Domnul așteaptă să-l dezbrace de hainele pătate și mânjite de păcat și să-l îmbrace cu hainele neprihănirii. El nu dorește ca cel păcătos să moară, ci să trăiască. – Calea către Hristos, p. 52
 

„Slujitorii credincioşi ai lui Dumnezeu nu au trudit singuri. Când puterile, stăpânirile şi duhurile rele din locurile cereşti s-au unit împotriva lor, Domnul nu Și-a părăsit poporul. Dacă ochii lor ar fi fost deschişi, ar fi văzut o dovadă evidentă a prezenţei şi ajutorului divin, asemănătoare cu aceea dată unui profet din vechime. Când slujitorul i-a arătat lui Elisei armata duşmană care îi înconjura şi le tăia orice posibilitate de scăpare, profetul s-a rugat: «Doamne, deschide-i ochii să vadă» (2 Împărați 6:17). Şi, iată, muntele era plin cu care şi cai de foc, armata cerului era pregătită pentru a-l ocroti pe omul lui Dumnezeu. Tot astfel i-au păzit îngerii pe apărătorii cauzei Reformei. […] Când duşmani puternici s-au unit pentru a distruge credinţa reformată şi mii de săbii păreau gata să fie scoase din teacă împotriva ei, Luther scria: «Satana îşi arată furia. Prelaţii nelegiuiţi conspiră, iar noi suntem ameninţaţi cu război. Îndemnaţi-i pe oameni să se lupte vitejeşte înaintea tronului lui Dumnezeu, prin credinţă şi rugăciune, astfel încât duşmanii noştri, învinşi de Duhul lui Dumnezeu, să fie constrânşi la pace. Principala noastră nevoie, lucrarea noastră de seamă, este rugăciunea. Oamenii să ştie că acum sunt expuşi tăişului sabiei şi furiei lui Satana, de aceea să se roage»” (D’Aubigné, vol. 10, cap. 14, citat în Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 208, 209).

Studiu zilnic:    
Ezechiel 27
Ezechiel 28
Ezechiel 29
Ezechiel 30
Ezechiel 31
Ezechiel 32
Ezechiel 33   
Ellen G. White, Divina vindecare, capi­to­lul „Lucrarea în cămin”.

1. Cu ce pietre scumpe era acoperit heruvimul ocrotitor din Eden?

2. Cine aveau să tulbure liniștea Etiopiei?

3. Prin ce copac falnic este simbolizată Asiria?

4. Ce trebuie să facă străjerul pus peste casa lui Israel?

5. Ce ar fi ca o sclipire venită din ceruri pentru mulți oaspeți simpli ai caselor noastre?

Comentariu EGW

Studiu suplimentar
Fii și fiice ale lui Dumnezeu, „Legea înveseleşte inima şi luminează ochii”, p. 45 (8 februarie).

Privire generală
Studiul din această săptămână evidențiază trei principii centrale care caracterizează marea luptă: 
1. Caracterul lui Dumnezeu este iubire și dreptate. 
2. Singura cale de mântuire se întemeiază pe iubirea și neprihănirea Lui. 
3. Primele două principii au o singură sursă: revelația lui Dumnezeu așa cum s-a manifestat în Isus Hristos și în Sfintele Scripturi.
În perioada medievală, aceste trei principii au părut pentru totdeauna înghițite de întunericul diavolului, pentru a nu mai fi susținute sau proclamate vreodată. Dar Dumnezeu a chemat câțiva mari războinici, reformatorii, să stea în mijlocul câmpului de luptă și să ridice steagul adevărului lui Dumnezeu încă o dată. Acești războinici au fost puțini, dar numărul lor mic avea menirea să arate că mișcarea nu era una omenească, ci divină, atât din punctul de vedere al originii, cât și al modului de operare: însemnând că noi cei care suntem de partea lui Dumnezeu în marea luptă nu câștigăm bătălia prin înțelepciunea sau puterea noastră. Dimpotrivă, biruim în marea luptă pe măsură ce dăm mărturie cu privire la ceea ce proclamă Cuvântul lui Dumnezeu și ceea ce poate face pentru noi și în noi puterea harului lui Dumnezeu. De aceea reformatorii au înțeles că misiunea lor era să proclame cele cinci mari sola: Sola Scriptura (Numai Scriptura), Sola Gratia (Numai harul), Sola Fide (Numai credința), Solus Christus (Numai Hristos), Soli Deo Gloria (Numai spre slava lui Dumnezeu).

Temele studiului
1. A fi de partea lui Dumnezeu în marea luptă înseamnă a manifesta o credință de nezdruncinat în Scriptură ca singura descoperire a caracterului lui Dumnezeu și a iubirii Sale pentru noi.
2. A fi de partea lui Dumnezeu în marea luptă înseamnă și a manifesta o credință de neclintit în harul lui Dumnezeu ca singura sursă și cale de salvare.

Comentariu
Sola Scriptura, Sola Gratia, Sola Fide
De ce este principiul protestant Sola Scriptura atât de important în marea luptă? Ce legătură are cu mântuirea și cu celelalte principii protestante sola, în special cu Sola Gratia și Sola Fide? (În concordanță cu Efeseni 2:8, comentariul de față tratează Sola Gratia și Sola Fide ca un singur principiu.)
După cum am văzut, marea luptă a început în cer când Lucifer L-a acuzat pe nedrept pe Dumnezeu că este rău și că domnia Lui este dictatorială. Ulterior, marea luptă s-a mutat pe planeta Pământ, unde Lucifer i-a înșelat pe primii noștri părinți, făcându-i să creadă că erau, sau puteau deveni, dumnezei. În fiecare etapă a istoriei omenirii, diavolul a lucrat cu o răutate neobosită pentru a denatura caracterul, planurile, suveranitatea și legea lui Dumnezeu. Dumnezeu a răspuns descoperindu-Se omenirii. Un mod în care ni se descoperă Dumnezeu este prin intermediul naturii, al istoriei, al naturii omenești și al conștiinței noastre. Această dezvăluire divină este de obicei numită revelație generală. Dar revelația generală nu este o revelație precisă, pentru că nu este propozițională, adică nu este transmisă direct prin cuvinte, prin propoziții. În plus, păcatul a produs schimbări semnificative în natură, în istorie, în natura umană, în moralitate, în gândirea umană și în percepția noastră asupra realității, ceea ce face dificil să apreciem și să înțelegem revelația generală.

De aceea Dumnezeu Se dezvăluie în principal prin revelația specială. Revelația specială înseamnă că Dumnezeu ni Se descoperă personal și propozițional. Prin aceasta putem cunoaște și înțelege caracterul lui Dumnezeu, personalitatea Lui, planurile Sale, faptul că Se află la conducerea istoriei omenirii și care sunt principiile Sale de a acționa și guverna. Înainte de căderea în păcat, revelația specială a lui Dumnezeu se manifesta prin relațiile și conversațiile Sale personale cu Adam și cu Eva. După cădere, Dumnezeu nu a abandonat omenirea, deși păcatul a afectat puternic relația Sa cu familia umană. A continuat să Se descopere personal lui Adam și Evei, precum și restului omenirii prin diferite mijloace, precum teofaniile (apariții divine sub diferite forme) sau experiențele profetice (vise și viziuni).

Vreme de milenii, Dumnezeu a acționat prin intermediul patriarhilor și profeților pentru a combate dezinformările din partea diavolului, dar, și mai important, pentru a chema omenirea să Îl înțeleagă corect, să se încreadă în El și să accepte planul Lui de salvare. Dar Dumnezeu nu S-a limitat la această formă indirectă de revelație. Dumnezeu Fiul, a doua Persoană a Dumnezeului trinitar, a devenit o ființă omenească pentru ca Dumnezeu să fie cu noi în persoană (Ioan 1:1-3,14) și să Își manifeste personal iubirea față de noi. Pentru a ne salva, Dumnezeu a luat asupra Sa vina păcatului nostru, făcându-Se păcat pentru noi astfel ca noi să putem fi neprihănirea lui Dumnezeu în El (2 Corinteni 5:21). Isus Hristos, Dumnezeul întrupat, a fost încununarea revelației speciale și personale a lui Dumnezeu pentru omenire și chiar pentru întregul univers (Evrei 1:1-3). Prin intermediul lui Isus – prin întruparea, viața, misiunea, moartea ispășitoare și învierea Lui – Dumnezeu a dezvăluit pe deplin caracterul iubirii și neprihănirii Sale, precum și puterea Sa creatoare și mântuitoare. După înălțarea Domnului Hristos, Dumnezeu Și-a continuat revelația profetică prin prezența și activitatea Duhului Sfânt.

Dar revelația specială a lui Dumnezeu nu se oprește la aceste manifestări istorice divine. Prin procesul inspirației, Dumnezeu a lucrat direct cu și prin profeți și apostoli (Efeseni 2:20) pentru consemnarea revelației Sale divine speciale, astfel încât aceasta să poată fi publicată și proclamată întregii lumi (2 Timotei 3:16; Matei 28:20). Această consemnare a revelației divine este Sfânta Scriptură, alcătuită din Vechiul și din Noul Testament și având în centru revelația lui Dumnezeu prin Hristos (Ioan 5:39,40; Luca 24:27). 
Scriptura este așadar parte integrantă din revelația specială a lui Dumnezeu, aprobată pe deplin de către autoritatea divină drept Cuvântul lui Dumnezeu. Prin Scriptură, Dumnezeu dorește ca toți oamenii să cunoască cine este El cu adevărat și ce a făcut și face pentru mântuirea lor.

Atacurile
Satana a folosit mai multe strategii pentru compromiterea revelației speciale a lui Dumnezeu. O astfel de strategie a fost să facă omenirea să se îndoiască de ceea ce a dezvăluit Dumnezeu în Cuvântul Său. Dar, după ce Cuvântul lui Dumnezeu s-a dovedit adevărat în repetate rânduri, diavolul și-a redirecționat atenția asupra principalei lui strategii: să facă Scriptura dependentă de tradițiile și interpretările omenești. Această schimbare a avut loc în rândul poporului lui Dumnezeu în vremurile din Vechiul Testament. Prin urmare, în vremurile Noului Testament, unora le-a fost greu să Îl accepte pe Isus nu pentru că Scriptura ar fi fost neclară, ci pentru că voiau să filtreze Cuvântul lui Dumnezeu prin propriile tradiții (Marcu 7:1-13). Astfel, diavolul și-a îndeplinit triplul obiectiv: „lepădarea” poruncii lui Dumnezeu; „darea la o parte” a poruncii lui Dumnezeu” și „desființarea” Cuvântului lui Dumnezeu (vezi Marcu 7:1-13).

Inițial, ca și în cazul evreilor, tradiția poate avea la bază intenții bune. Dar, dacă nu este atent reglementată de principiile biblice, tradiția în cele din urmă dă naștere inclusiv esenței păcatului: îndepărtarea autorității lui Dumnezeu, încercarea de a-L controla și instituirea autorității omenești mai presus de Dumnezeu, împărăția și revelația Sa. Punerea tradiției mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu distruge însuși scopul și semnificația revelației divine speciale, care este acela de a face cunoscut adevăratul Său caracter, adevăratele Sale scopuri și planuri, precum și modalitatea Sa de răscumpărare. În locul iubirii lui Dumnezeu și al mântuirii prin har, oamenii sunt învățați să urmeze instrucțiunile experților religioși și să meargă pe o cale împovărătoare spre mântuire (Matei 23:4). 

La fel ca Hristos, primii creștini au respins tradiția și au reinterpretat Scriptura în conformitate cu sensul intenționat al acesteia (Ioan 5:39,40; Luca 24:25-27; Faptele 2:14-32). În cele din urmă însă, creștinii au urmat exemplul iudaismului și și-au conceput propriile interpretări ale Scripturii, influențați de diferite presupoziții culturale, politice sau filozofice. În vremea lui Luther, Scriptura și interpretarea acesteia se aflau cu totul la latitudinea Magisteriului bisericii. Potrivit autorității acestuia, Biblia era „prea” divină și sfântă pentru a fi interpretată de oamenii „obișnuiți”. La fel cum au făcut cărturarii în zilele lui Isus, prelații, preoții și cercetătorii romano-catolici, sub pretextul păstrării identității și unității bisericii, au pretins că nu oricine putea citi și înțelege Biblia. Lipsirea poporului de Scripturi a dus la absența adevăratei cunoașteri a lui Dumnezeu și la o foamete spirituală, cu rezultate nefaste. Absența adevărului biblic a dus la o dezvoltare frenetică a păcatului; nu după multă vreme, biserica a pretins autoritate și control asupra lui Dumnezeu, a împărăției Sale și a modului Său de salvare. Din cauza acestei traiectorii, biserica, la fel ca liderii evrei din vechime, a impus o nouă „modalitate” de mântuire: cea prin fapte. Potrivit acestei învățături, oamenii ar fi mântuiți de biserică și prin biserică, făcând ceea ce le cere biserica. Prin urmare, doctrina bisericii s-a preschimbat într-o păzire a ritualurilor ierarhice și sacramentale, în timp ce doctrina mântuirii a fost preschimbată în acceptarea penitenței și a indulgențelor. Dumnezeu a fost privat de chiar mijlocul pe care îl crease pentru a Se adresa direct tuturor oamenilor, adică Scriptura.

Formulând principiul Sola Scriptura, reformatorii protestanți s-au ridicat împotriva acestei strategii demonice care opera în interiorul bisericii. Ei au recunoscut Scriptura ca singura formă de revelație specială pe care Dumnezeu a dat-o bisericii la vremea aceea și că oamenilor trebuia să li se permită să Îl asculte pe Dumnezeu direct, citind ei înșiși Biblia. Sola Scriptura nu înseamnă că reformatorii protestanți excludeau orice altă formă de cunoaștere, precum rațiunea, artele sau experiența. Ceea ce voiau reformatorii să spună prin Sola Scriptura era că Scriptura este revelația demnă de încredere a lui Dumnezeu care ne modelează viziunea asupra lumii, spunându-ne cine este El, ce a făcut, cine suntem noi și ce ni s-a întâmplat după cădere. Mai mult, Scriptura exprimă cum ne salvează Dumnezeu și ce așteaptă de la noi. Așadar, autoritatea Scripturii este mai presus de autoritatea bisericii și de orice altă autoritate sau formă de cunoaștere omenească. Cuvântul lui Dumnezeu a creat biserica, nu invers.

Principiul Sola Scriptura este direct și inseparabil legat de un alt principiu, Sola Gratia/Sola Fide. Când a citit Biblia fără filtrul tradiției, Martin Luther a descoperit în ea adevăratul caracter al lui Dumnezeu și adevărata Sa cale de mântuire. În Scriptură, protestanții au descoperit mesajul central pe care Dumnezeu dorea să îl comunice oamenilor în toiul marii lupte: Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al iubirii și al neprihănirii, nu un tiran. Chiar și când ne-am răzvrătit împotriva Lui, El a murit în locul nostru. Ne-a dat darul neprihănirii Sale, ca să putem intra iarăși în împărăția Lui când acceptăm acest dar prin credință.

Asaltul liberal
Din nefericire, în câteva secole, protestantismul însuși avea să fie luat cu asalt de o altă strategie a diavolului de a distruge relația lui Dumnezeu cu omenirea. Protestanții liberali nu le-au interzis oamenilor să citească singuri Scriptura. În schimb, acești gânditori au reinterpretat însăși definiția și natura Scripturii. Pentru ei, Biblia nu mai era revelația divină specială, ci un simplu produs al unei minți, culturi și moralități umane aflate în evoluție. Așadar, Scriptura nu ar fi Cuvântul lui Dumnezeu pentru omenire, ci simple cuvinte, închipuiri sau speculații ale oamenilor cu privire la Dumnezeu, provenite din mediul natural sau istoric al acestora. De aceea, potrivit protestantismului liberal, o citire directă, naturală, literală și evlavioasă a Scripturii în calitate de Cuvânt al lui Dumnezeu este pur și simplu greșită. În schimb, trebuie să citim Scriptura în același mod și cu aceleași metodologii necesare când citim literatură, istorie, cultură sau filozofie.
În consecință, în locul metodei protestante tradiționale istorico-gramaticale de citire a Scripturii, adepții teologiei protestante liberale au impus metoda istorico-critică de interpretare biblică. Principiul protestant Sola Scriptura s-a prăbușit pentru că, în acest sistem de gândire, Scriptura nu mai era singura sursă îndreptățită a revelației speciale a lui Dumnezeu. În schimb, Biblia a devenit doar unul dintre multele documente istorice sau monumentale produse de omenire. Mai mult, principiul Sola Gratia/Sola Fide s-a prăbușit și el, pentru că atât Scriptura, cât și modalitatea de salvare au devenit produse ale geniului uman și ale eforturilor morale și religioase. În plus, contrar Scripturii (Faptele 4:12), Hristos nu ar fi decât unul dintre multele mijloace de salvare. În mod tragic, această perspectivă asupra Scripturii și această metodă de interpretare biblică au devenit predominante în confesiunile creștine. 
Ca biserică a rămășiței lui Dumnezeu de la sfârșitul timpului, adventiștilor de ziua a șaptea li s-a încredințat de către Dumnezeu misiunea de a proclama, din nou, principiile biblice fundamentale Sola Scriptura și Sola Gratia/Sola Fide.

Aplicație
1. Gândește-te la cele cinci principii sola ale reformatorilor protestanți. Ce relevanță au ele pentru viața ta? Ce relevanță au pentru religiile și cultura din jurul tău? 
2. Cum sunt percepute Sfintele Scripturi în comunitatea și/sau cultura ta? 
3. Care este contribuția ta personală la promovarea Scripturii în comunitatea ta locală ca parte a marii lupte? Cum poți fi un Wycliffe, Tyndale sau Luther în contextul tău religios-spiritual?