Dușmanul din interior
Text de memorat
„Eu, Domnul, __ inima şi __ rărunchii, ca să __ fiecăruia după purtarea lui, după __ faptelor lui” (Ieremia 17:10).
Cele întâmplate în Iosua 7 constituie prima ocazie în care, în urma unei experiențe tragice, poporul Israel a aflat consecințele pe termen lung ale legământului și semnificația lui profundă. În timp ce respectarea stipulațiilor legământului asigura victoria, nerespectarea termenilor legământului aducea înfrângerea. Succesul militar al israeliților nu depindea de numărul lor, de strategia de luptă sau de tacticile inteligente, ci de prezența Războinicului divin alături de ei.
În timpul cuceririi țării promise, israeliții au trebuit să învețe lecția dificilă că dușmanul cel mai periculos nu se afla în afara taberei lor, ci chiar printre ei. Cea mai mare provocare cu care se confruntau nu erau nici zidurile fortificate ale cetăților canaanite, nici tehnologia lor militară avansată, ci voința încăpățânată a unor indivizi din propria tabără de a ignora cu bună știință instrucțiunile Domnului.
În așteptarea moștenirii noastre cerești (1 Petru 1:4; Coloseni 3:24), ne confruntăm cu provocări similare. În timp ce ne aflăm la granița țării făgăduinței, credincioșia noastră este pusă la încercare, iar noi putem fi biruitori doar dacă ne predăm lui Isus Hristos.
8 noiembrie: Ziua AMiCUS
Comentariu EGW
Dacă ei se supun sub mâna Sa transformatoare, Dumnezeu îi poate face pe cei mai umili urmași ai lui Hristos mai prețioși decât aurul curat, decât aurul din Ofir. Ei trebuie să fie hotărâți să folosească în modul cel mai nobil fiecare capacitate și fiecare ocazie. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să le fie studiu și ghid atunci când iau o hotărâre cu privire la lucrul cel mai important și cel mai bun dintre toate. Acela al cărui caracter este fără cusur, Modelul perfect pus înaintea lor în Evanghelie, trebuie studiat cu cel mai profund interes. Lecția esențială de învățat este că numai bunătatea e adevărata măreție. …
Cel mai slab urmaș al lui Hristos a intrat într-o alianță cu Puterea Infinită. În multe cazuri, Dumnezeu nu poate face decât puțin cu oamenii învățați, pentru că ei nu simt nevoia să se sprijine pe Acela care este sursa întregii înțelepciuni.
Dacă ai încredere în propria putere și în înțelepciunea ta, cu siguranță vei da greș. Dumnezeu cheamă la consacrare totală și nu va accepta nicio abatere de la aceasta. Cu cât te afli într-o postură mai dificilă, cu atât ai nevoie mai mult de Isus. Dragostea și frica de Dumnezeu l-au păstrat pe Iosif curat și nepătat la curtea regelui. …
Este imposibil să te afli sus, fără a fi în pericol. Furtuna lasă nevătămată floarea modestă din vale, dar se luptă cu copacul înalt de pe creasta muntelui. Există mulți oameni pe care Dumnezeu i-ar fi putut folosi dacă ar fi fost săraci – El i-ar fi făcut utili acolo unde se aflau și i-ar fi încununat apoi cu slavă –, dar prosperitatea lor materială i-a ruinat. Au fost târâți în groapă, pentru că au uitat să fie smeriți, au uitat că Dumnezeu este puterea lor, și au devenit independenți și mulțumiți de ei înșiși. – Hristos, Biruitorul, p. 94 (28 martie)
Prin această cernere amănunțită, Domnul descoperă faptul că El cunoaște lucrurile rele ascunse, chiar dacă oamenii ar putea să creadă că sunt bine tăinuite. În toată această situație, Acan s-a dovedit hotărât să nu-și recunoască păcatul, dar acum Domnul a strâns cercul în jurul lui. Dacă Iosua ar fi fost acela care ar fi denunțat păcatul lui Acan, mulți ar fi putut simpatiza cu cel vinovat, când el ar fi protestat și susținut că este nevinovat și ar fi putut, în judecata lor omenească, să creadă că a fost acuzat pe nedrept. Așa procedează mulți astăzi, când cineva este mustrat pentru păcat, pentru că ei Îl scot din calcul pe Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care Iosua i s-a adresat lui Acan în felul acela. El a spus: „Fiule, dă slavă Domnului, Dumnezeului lui Israel, mărturiseşte şi spune-mi ce ai făcut, nu-mi ascunde nimic.”
Domnul îi spusese lui Iosua exact ce făcuse Acan, dar atât de mulți sunt conduși de simpatie umană și răufăcătorul este atât de frecvent scuzat, încât Domnul a vrut să-i dea lui Israel o lecție care să ne fie de folos și nouă, astăzi. De aceea, Iosua i-a cerut lui Acan să-i spună ce a făcut. – Hristos, Biruitorul, p. 138 (11 mai)
1. Potrivit Iosua 7, care au fost cele două cauze principale ale înfrângerii poporului Israel de către locuitorii cetății Ai?
Este interesant de observat că cititorul cunoaște, de la început, atât motivul mâniei lui Iahve, cât și numele vinovatului. Astfel, suspansul din relatarea despre descoperirea fărădelegii lui Acan este asigurat de tensiunea dintre perspectiva cititorului și cea a lui Iosua și a israeliților. Ca multe alte capitole din Vechiul Testament, Iosua 7 are o structură chiastică. Segmentul central culminant răspunde la întrebarea de ce israeliții nu au reușit să cucerească cetatea Ai de la prima încercare.
Au existat două motive principale pentru înfrângerea poporului Israel de către locuitorii din Ai: păcatul lui Acan și încrederea excesivă a israeliților în forțele proprii. Aceasta din urmă i-a făcut să nu consulte voia Domnului înainte de atacul asupra cetății Ai și să subestimeze forța inamicului.
În Iosua 7:1,11-13 putem vedea că, deși Acan a fost responsabil de actul de trădare prin care a nesocotit sentința de distrugere, întreaga națiune este considerată responsabilă și suferă pentru ce a făcut el. Dumnezeu descrie păcatul lui Acan, arătându-i treptat gravitatea, prin utilizarea cumulativă, în versetul 11, a termenului „chiar” sau „și” (ebr. gam). Mai întâi, este folosit cel mai comun termen pentru păcat: khata’. Apoi, actul de călcare a legii este descris prin cinci păcate mai bine precizate, precedate de termenul gam: (1) ‘abar, „au călcat legământul”, (2) „au luat (laqakh) din lucrurile date spre nimicire (herem)”, (3) „le-au furat (ganab)”, (4) „și au mințit (kakhaș)” (5) „și le-au ascuns (sim) printre lucrurile lor”.
Legământul dintre Iahve și Israel implica poporul atât la nivel individual, cât și colectiv. În lumina legământului, poporul Israel este tratat ca o unitate indivizibilă a națiunii alese de Dumnezeu; prin urmare, păcatul unuia sau chiar al unora dintre membrii săi atrage vina întregii comunități a legământului. După cum a spus Domnul, „Israel a păcătuit; au călcat legământul Meu pe care li l-am dat” (Iosua 7:11).
Care sunt modalitățile prin care comunități întregi pot suferi, și au suferit, din cauza faptelor rele ale unor persoane din cadrul comunității? La ce exemple te poți gândi și cum a fost afectată comunitatea?
Comentariu EGW
Dumnezeu a fost foarte categoric în privinţa Ierihonului, ca nu cumva poporul să fie fermecat de lucrurile la care se închinaseră locuitorii cetăţii şi inimile oamenilor să se îndepărteze de Dumnezeu. El Și-a păzit poporul de lucrul acesta, dându-i porunci hotărâte. Totuşi, în ciuda solemnei porunci rostite de Dumnezeu prin gura lui Iosua, Acan s-a încumetat să nu asculte. Lăcomia l-a făcut să ia din lucrurile de preț pe care Dumnezeu îi interzisese să le atingă, pentru că blestemul Său era asupra lor. Şi, din cauza păcatului acestui bărbat, Israelul lui Dumnezeu era cu inima moale ca apa înaintea duşmanilor.
Iosua şi bătrânii lui Israel erau într-un mare chin sufletesc. Ei s-au aruncat în umilinţă înaintea chivotului lui Dumnezeu, pentru că Domnul era mânios pe poporul Său. S-au rugat şi au plâns înaintea lui Dumnezeu. Domnul i-a vorbit lui Iosua: „Scoală-te! Pentru ce stai culcat astfel pe faţa ta? Israel a păcătuit; au călcat legământul Meu pe care li l-am dat, au luat din lucrurile date spre nimicire, le-au furat şi au minţit şi le-au ascuns printre lucrurile lor. De aceea copiii lui Israel nu pot să ţină piept vrăjmaşilor lor; vor da dosul în faţa vrăjmaşilor lor, căci sunt daţi spre nimicire. Eu nu voi mai fi cu voi, dacă nu nimiciţi ce este dat spre nimicire din mijlocul vostru.” – Mărturii, vol. 3, p. 264
Aceia care se declară creștini, dar nu reușesc să aibă adevărata evlavie, sunt lumini false, indicatoare false, care arată într-o direcție greșită. … Ei nu reușesc să pună în practică în viața lor principiile adevărului pe care pretind că îl cred, dacă privesc propriile păcate și greșeli ca fiind lucruri neînsemnate. Când a furat placa de aur și mantaua babiloniană, Acan a crezut că era o chestiune neînsemnată. …
Din cauza păcatului acestui singur om, prezența Domnului a fost retrasă de la întreaga oștire a lui Israel. Domnul nu putea lupta în compania păcatului. Când s-au suit împotriva cetății Ai, copiii lui Israel au fost înfrânți. …
Când s-au întors acoperiți de rușine, biruiți de inamic, „Iosua și-a sfâșiat hainele și s-a aruncat cu fața la pământ până seara înaintea chivotului Domnului, el și bătrânii lui Israel, și și-au presărat capul cu țărână. Și Iosua a zis: «Ah, Doamne Dumnezeule, pentru ce ai trecut pe poporul acesta Iordanul, ca să ne dai în mâinile amoriților și să ne prăpădești? De am fi ştiut să rămânem de cealaltă parte a Iordanului! Dar, Doamne, ce voi zice după ce Israel a dat dosul înaintea vrăjmaşilor lui? Canaaniţii şi toţi locuitorii ţării vor afla, ne vor înconjura şi ne vor şterge numele de pe pământ. Şi ce vei face Tu Numelui Tău celui mare?»”
Dacă aveți discernământ spiritual, din rugăciunea lui Iosua puteți vedea că lucrul considerat de Acan ca fiind foarte mic a fost cauza unei mari neliniști și întristări pentru bărbații cu răspunderi în Israel. … Acan, partea vinovată, nu simțea povara. El a luat situația foarte ușor. – Hristos, Biruitorul, p. 137 (10 mai)
2. Ce ne spune procedura din Iosua 7:16-19 atât despre Dumnezeu, cât și despre Acan?
În loc să dezvăluie identitatea făptașului, Dumnezeu stabilește o procedură care transmite atât dreptatea, cât și harul Său. După ce a explicat motivul înfrângerii poporului Israel și a cerut sfințirea poporului (Iosua 7:13), Dumnezeu lasă un timp între anunțarea metodei și aplicarea acesteia, ceea ce îi dă lui Acan timp să se gândească, să se pocăiască și să-și mărturisească păcatul. La fel, familia lui (dacă știa ce s-a întâmplat) are ocazia să decidă dacă vrea să fie implicată în tăinuire sau dacă refuză să fie complice, precum fiii lui Core, care au evitat distrugerea refuzând să fie de partea tatălui lor (compară cu Numeri 16:23-33; Numeri 26:11).
Soluția la această situație dificilă operează în sens invers modului în care s-a ajuns în această situație: vina colectivă este eliminată și redusă de la întregul popor Israel la o seminție; de la o seminție la o familie; de la o familie la o casă și de la o casă la o persoană. Pe lângă dezvăluirea vinovatului, procesul de cercetare i-a eliminat și pe cei nevinovați. Acesta era un aspect la fel de important al procedurii, în care Dumnezeu Însuși acționează ca martor al faptelor nevăzute ale lui Acan. Nimic nu este ascuns de ochii pătrunzători ai Domnului (Psalmii 139:1-16; 2 Cronici 16:9), care știe ce se ascunde în inima omului (1 Samuel 16:7; Ieremia 17:10; Proverbele 5:21).
Este important de remarcat modul în care Iosua i se adresează lui Acan: „Fiule”. Acest mod de adresare nu doar evidențiază vârsta și rolul de lider al lui Iosua, ci și dezvăluie spiritul în care acest mare războinic aborda dreptatea. Inima lui era plină de compasiune pentru Acan, chiar dacă era chemat să execute judecata asupra vinovatului. Prin atitudinea sa, Iosua prefigura din nou sensibilitatea, bunătatea și dragostea Celui care „n-a fost niciodată aspru, niciodată n-a rostit vreun cuvânt sever, dacă nu era nevoie, niciodată n-a provocat unei inimi sensibile o suferinţă care să nu fie necesară. [...] Fără teamă [Isus] a demascat făţărnicia, necredinţa şi nedreptatea, dar în glasul Lui erau lacrimi când rostea mustrările Sale usturătoare” (Ellen G. White, Viața lui Iisus/Hristos, Lumina lumii, p. 353).
Cum îți influențează modul de viață faptul că Dumnezeu știe tot ce faci, chiar și lucrurile ascunse? Cum ar trebui să îți influențeze modul de viață?
Comentariu EGW
Acan cultivase în inima lui lăcomia și înșelăciunea, până când percepția lui despre păcat s-a tocit și el a căzut o pradă ușoară ispitei. Cei care îndrăznesc să se complacă într-un păcat cunoscut vor fi biruiți mai ușor a doua oară. Prima încălcare îi deschide ușa ispititorului, iar el dărâmă treptat orice rezistență și ia în stăpânire deplină cetatea sufletului. Acan ascultase avertismente repetate adesea împotriva păcatului lăcomiei. Legea lui Dumnezeu, clară și fermă, interzice furtul și orice înșelăciune, dar el a continuat să iubească păcatul. Nefiind descoperit și mustrat deschis, a devenit mai îndrăzneț; avertismentele au avut din ce în ce mai puțin efect asupra lui, până când sufletul lui a fost legat în lanțuri de întuneric.
Rușine, înfrângere și moarte au fost aduse asupra lui Israel de păcatul unui singur om. Scutul care le acoperise capetele în timpul luptei a fost retras. Diferite păcate care sunt îndrăgite și practicate de pretinșii creștini aduc asupra bisericii nemulțumirea lui Dumnezeu. … Influența de care ar trebui să se teamă cel mai mult biserica nu este cea a acelora care se împotrivesc pe față, a necredincioșilor și a hulitorilor, ci a celor care Îl mărturisesc pe Hristos, dar sunt inconsecvenți. Din cauza lor este reținută binecuvântarea Dumnezeului lui Israel și ei aduc slăbiciune bisericii, o ocară care nu este ușor de șters. …
Creștinismul nu este ceva de care să se facă doar paradă în Sabat și să fie afișat în sanctuar; este pentru fiecare zi a săptămânii și pentru fiecare loc. Cerințele sale trebuie recunoscute și respectate în atelier, acasă și în tranzacțiile de afaceri cu frații și cu cei din lume. …
Mai bine să mori decât să păcătuiești, mai bine să duci lipsă decât să înșeli, mai bine să flămânzești decât să minți. Toți cei ispitiți ar trebui să-l întâmpine pe Satana cu cuvintele: „Ferice de oricine se teme de Domnul şi umblă pe căile Lui! Căci atunci te bucuri de lucrul mâinilor tale, eşti fericit şi-ţi merge bine” (Psalmii 128:1,2). – Conflict and Courage, April 23, p. 119
Păcatul unui singur om a făcut ca Israel să fie înfrânt de dușman. Era nevoie de ceva mai mult decât de rugăciune. Ei trebuiau să se ridice și să curețe tabăra lui Israel.
Te-ai gândit de ce toți cei care erau înrudiți cu Acan au fost și ei supuși pedepsei lui Dumnezeu? Pentru că ei nu fuseseră instruiți și educați conform îndrumărilor date lor în marele standard al Legii lui Dumnezeu. Părinții lui Acan și-au educat fiul în așa fel, încât el s-a simțit liber să nu asculte de Cuvântul Domnului; principiile lui de viață l-au condus să se poarte cu copiii săi într-un mod care i-a făcut și pe ei să ajungă corupți. … Pedeapsa … descoperă faptul că toți au fost implicați în păcat.
Istoria lui Acan ne învață lecția solemnă că, pentru păcatul unui om, nemulțumirea lui Dumnezeu se va manifesta asupra unui popor sau a unei națiuni până când nelegiuirea va fi cercetată și pedepsită. Păcatul este corupător în natura sa. Un om infectat cu lepra aceasta mortală poate transmite pata la mii. Cei care ocupă poziții de răspundere, ca supraveghetori ai poporului, sunt nedemni de în încrederea acordată lor dacă nu cercetează cu credincioșie și nu mustră păcatul. …
Dragostea lui Dumnezeu nu va duce niciodată la mușamalizarea păcatului, nu va acoperi sau scuza niciodată o greșeală nemărturisită. … Păcatul are de-a face cu toate faptele, gândurile și sentimentele noastre. Ne urmărește și ajunge la fiecare pornire tainică a acțiunii. Prin îngăduința față de păcat, oamenii sunt conduși să privească Legea lui Dumnezeu cu ușurință. Mulți își ascund fărădelegile față de semenii lor și se amăgesc cu gândul că Dumnezeu nu va fi atât de riguros față de păcat. Dar Legea Lui este marele standard al dreptății și fiecare faptă a vieții trebuie să fie comparată cu ea, în ziua aceea când Dumnezeu va aduce la judecată orice faptă și judecata se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău. Puritatea inimii va duce la puritatea vieții. Toate scuzele pentru păcat sunt zadarnice. Cine poate pleda pentru păcătos când Dumnezeu îl acuză? – Conflict and Courage, April 24, p. 120
3. Ce îi cere Iosua lui Acan să facă, în Iosua 7:19-21? Ce înseamnă o astfel de cerere? Cum înțelegem mărturisirea lui?
Iosua îi cere lui Acan să facă două lucruri: în primul rând, să dea slavă lui Dumnezeu și să-L cinstească. În al doilea rând, să mărturisească ce a făcut, fără să ascundă nimic. Acan trebuia să dea slavă lui Dumnezeu prin recunoașterea faptei comise. Termenul folosit aici (todah) poate face referire la recunoștință (Psalmii 26:7; Isaia 51:3; Ieremia 17:26), dar și la mărturisirea păcatului (Ezra 10:11).
Din nefericire, textul biblic nu oferă niciun indiciu că Acan a dat vreun semn de pocăință reală. El a sperat până la sfârșit că va rămâne ascuns. Atitudinea sa sfidătoare l-a calificat pentru statutul de păcătos arogant, pentru care nu exista nicio ispășire conform legii lui Moise (compară cu Numeri 15:27-31).
Cuvintele lui Acan din Iosua 7:21 amintesc de căderea lui Adam și a Evei. Eva a văzut (ra’ah) că pomul era de dorit (khamad) și în cele din urmă a luat (laqakh) din fructul lui (Geneza 3:6). În mărturisirea sa, Acan recunoaște că a văzut (ra’ah) în pradă o mantie frumoasă de Șinear, 200 de sicli de argint și un lingou de aur. Apoi le-a poftit (khamad) și le-a luat (laqakh). Ca în cazul lui Adam și al Evei, alegerea lui Acan arată că păcatul poftei este păcatul necredinței. Dumnezeu este suspectat că nu vrea ce este mai bun pentru ființele create de El și le ascunde unele plăceri rafinate, care ar aparține doar sferei Divinității.
Pe lângă aluzia la căderea umană primordială, textul evidențiază un contrast puternic între atitudinea lui Rahav (compară cu Iosua 2:1-13) și cea a lui Acan. Ea a dus iscoadele pe acoperiș și le-a ascuns de soldați; el a luat lucruri interzise și le-a ascuns de Iosua. Ea a arătat bunătate față de spionii evrei și i-a ajutat să obțină victoria; el a adus necazuri asupra poporului prin lăcomia lui și a provocat înfrângerea. Ea a făcut un legământ cu israeliții; el a încălcat legământul cu Iahve. Ea s-a salvat pe ea și familia ei și au devenit cetățeni respectați în Israel; el s-a condamnat la moarte pe el și familia lui și a devenit un exemplu rușinos.
Gândește-te la păcatul lăcomiei! Ce putem face ca să nu cedăm în fața lui, indiferent cât de mult sau cât de puțin avem? (Compară cu Luca 12:15.)
Comentariu EGW
Acan și-a recunoscut vinovăția, dar când a fost prea târziu pentru ca mărturisirea să mai fie de folos. El văzuse armatele lui Israel întorcându-se din Ai învinse și descurajate, dar nu s-a prezentat la Iosua și nu și-a mărturisit păcatul. El îi văzuse pe Iosua și pe bătrânii lui Israel plecați la pământ într-o durere prea mare pentru cuvinte. Dacă ar fi mărturisit atunci, ar fi dat o dovadă de adevărată pocăință, dar el încă a păstrat tăcerea. Ascultase proclamația că a fost comis un mare păcat și chiar auzise caracterul acestuia arătat clar, cu certitudine.
Dar buzele lui au rămas pecetluite. Apoi a urmat ancheta solemnă. Cât de plin de groază trebuie să fi fost sufletul lui când și-a văzut arătate prin sorți seminția, apoi familia și casa lui! Dar tot nu a făcut nicio mărturisire, până când degetul lui Dumnezeu a fost pus pe el. Apoi, când păcatul nu a mai putut fi ascuns, el a recunoscut adevărul. Cât de des se fac mărturisiri asemănătoare! Există o mare diferență între recunoașterea faptelor după ce au fost dovedite și mărturisirea păcatelor cunoscute numai de noi înșine și de Dumnezeu. Acan nu ar fi mărturisit dacă nu ar fi sperat că, făcând acest lucru, va evita consecințele nelegiuirii sale. Dar mărturisirea lui a servit doar pentru a arăta că pedeapsa lui a fost dreaptă. Nu a existat o pocăință autentică pentru păcat, nici întristare, nici schimbare a scopului, nici ură față de rău.
Astfel de mărturisiri vor fi făcute de vinovați când vor sta în fața barei de judecată a lui Dumnezeu, după ce fiecare caz va fi fost decis pentru viață sau pentru moarte. … Când rapoartele cerului vor fi deschise, Judecătorul nu îi va declara omului vinovăția în cuvinte, ci va arunca o privire pătrunzătoare, convingătoare, și fiecare faptă, fiecare tranzacție a vieții, va apărea în mod viu în memoria celui care a făcut rău. Omul acela nu va trebui să fie urmărit… ci propriile buze își vor mărturisi rușinea. Păcatele ascunse de cunoașterea oamenilor vor fi atunci vestite lumii întregi.
Dacă ai păcate de mărturisit, nu pierde timpul! Aceste momente sunt de aur. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). – Conflict and Courage, 25 aprilie, p. 121
4. Ce ne spune relatarea din Iosua 8:1-29 despre modul în care Dumnezeu poate transforma cele mai mari eșecuri în oportunități?
Strategia lui Iahve face din înfrângerea inițială a lui Israel un avantaj tactic, transformând astfel valea Acor („necaz” în ebr.) într-o „ușă de nădejde” (Osea 2:15). Având prea multă încredere în ei înșiși după victoria inițială împotriva israeliților, locuitorii din Ai repetă strategia de atac, însă israeliții se prefac că se retrag și că sunt învinși. După ce locuitorii din Ai sunt ademeniți să iasă din fortăreață, cei 30.000 de israeliți, postați nu departe în spatele cetății (Iosua 8:4), cuceresc cetatea goală, dându-i foc. Iosua 8:7 arată clar că nu strategia este cea care aduce victoria, ci Domnul Însuși este Cel care va oferi biruința și le va da israeliților cetatea Ai. Chiar și într-un capitol în care aspectele militare domină mai mult decât în oricare alt capitol al cărții, se evidențiază adevărul că victoria este un cadou din partea lui Iahve.
Momentul decisiv al bătăliei este acela în care bărbații din Ai părăsesc cetatea și îi urmăresc pe israeliți. Aceasta este a doua oară când Dumnezeu vorbește în capitol, după ce, în Iosua 8:2, a prezentat strategia, arătând că El veghează asupra bătăliei. Până în acest moment, nu se cunoaște deznodământul luptei. De aici încolo devine clar că armata israelită este victorioasă.
Arma din mâna lui Iosua era un iatagan sau o sabie în formă de seceră, nu o sabie normală sau o suliță. Este posibil ca, în vremea lui Iosua, această sabie încovoiată să nu fi fost folosită ca armă propriu-zisă, ci să fi devenit un simbol al suveranității. Și, pe lângă faptul că dă semnalul pentru atac, aceasta exprimă suveranitatea lui Dumnezeu în înfrângerea cetății Ai. Prin faptul că o ține întinsă până la obținerea victoriei depline, Iosua demonstrează că și-a asumat pe deplin rolul de lider, la fel ca Moise la trecerea Mării Roșii (Exodul 14:16) și în războiul împotriva amaleciților (Exodul 17:11-13), unde Iosua condusese personal lupta.
De această dată, nu există o intervenție miraculoasă vizibilă din partea lui Dumnezeu, însă victoria asupra cetății Ai nu este cu nimic mai puțin asistată divin decât cea asupra egiptenilor din prima generație sau decât victoria recentă împotriva Ierihonului. Cheia succesului constă în credința lui Iosua în cuvântul Domnului și în ascultarea sa neclintită de acesta. Principiul acestei relatări rămâne valabil pentru poporul lui Dumnezeu și astăzi, indiferent unde trăiește și cu ce provocări se confruntă.
Comentariu EGW
Când s-a retras de lângă oştile lui Israel să mediteze şi să se roage pentru ca prezenţa specială a lui Dumnezeu să-l însoţească, Iosua a văzut un Om cu o statură impunătoare, îmbrăcat în haine de războinic, având în mână sabia scoasă din teacă. Iosua nu L-a recunoscut ca fiind vreunul dintre războinicii lui Israel, dar nici nu părea a fi un duşman. În zelul lui, I s-a adresat spunându-I: „«Eşti dintre ai noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?» El a răspuns: «Nu, ci Eu sunt Căpetenia oştirii Domnului şi acum am venit.» Iosua s-a aruncat cu faţa la pământ, s-a închinat şi I-a zis: «Ce spune Domnul meu robului Său?» Şi Căpetenia oştirii Domnului a zis lui Iosua: «Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care stai este sfânt.» Şi Iosua a făcut aşa.” …
Cel care S-a arătat ca un luptător înarmat înaintea conducătorului lui Israel era Fiul lui Dumnezeu. Era Acela care îi condusese pe evrei prin pustie, învăluit într-un stâlp de nor ziua şi într-un stâlp de foc, noaptea. Ca să întipărească în mintea lui Iosua faptul că El nu era nimeni altul decât Hristos, Cel Slăvit, El i-a spus: „Scoate-ţi încălţămintea din picioare.” Apoi l-a instruit pe Iosua cum să procedeze ca să cucerească Ierihonul. Tuturor bărbaţilor de război trebuia să li se poruncească să înconjoare cetatea câte o dată în fiecare zi, timp de şase zile, iar în a şaptea zi să mărşăluiască în jurul Ierihonului de şapte ori. Astfel, Iosua le-a dat ordine preoţilor şi poporului după cum îl îndrumase Domnul. El a organizat oştile lui Israel într-o ordine desăvârşită. … Timp de şase zile, oştirea lui Israel a înconjurat cetatea. A venit cea de-a şaptea zi şi, cu primele raze ale zorilor, Iosua a trecut în fruntea armatei Domnului. Acum li s-a cerut să înconjoare de şapte ori Ierihonul şi, la sunetul puternic al trâmbiţelor, să strige tare, pentru că Dumnezeu avea să le dea cetatea. …
Deodată, imensa armată începe să strige. Trâmbiţele izbucnesc într-un sunet care cutremură pământul. Glasurile unite ale întregului Israel străpung văzduhul cu un răsunet puternic. Zidurile din piatră solidă, cu turnurile şi cu parapetele lor masive, se clatină şi se răstoarnă din temelii, cu un trosnet puternic asemenea a mii de tunete, prăbuşindu-se în ruină la pământ. Locuitorii şi oştirea duşmană, paralizaţi de groază şi de uimire, nu opun nicio rezistenţă, iar Israel intră în marş şi cucereşte cetatea cea puternică a Ierihonului.
Cât de uşor au dărâmat oştile cerului acele ziduri care li se păruseră atât de formidabile iscoadelor care aduseseră un raport fals! Cuvântul lui Dumnezeu a fost singura armă folosită. Atotputernicul lui Israel spusese: „Iată, dau în mâinile tale Ierihonul.” Dacă un singur războinic ar fi împins cu puterea lui zidurile, slava lui Dumnezeu ar fi fost micşorată şi voinţa Lui zădărnicită. Dar lucrarea a fost lăsată pe seama Celui Atotputernic şi, chiar dacă temelia acelor fortificaţii ar fi fost îngropată până în centrul pământului şi vârfurile lor ar fi atins bolta cerului, rezultatul ar fi fost acelaşi atunci când Căpetenia oştirii Domnului Şi-a condus la atac legiunile de îngeri. – Mărturii, vol. 4, p. 159, 160, 161
După cum am învățat (vezi studiul 5), Dumnezeu le-a oferit națiunilor păgâne oportunitatea de a-L cunoaște și de a renunța la comportamentele lor rele. Însă aceste popoare au refuzat și, în cele din urmă, s-au confruntat cu judecata lui Dumnezeu.
5. Iosua 7:6-9 redă reacția inițială a lui Iosua la dezastrul care s-a abătut asupra lor. Concentrează-te în special pe Iosua 7:9! Ce principiu teologic important se găsește în cuvintele lui?
La început, Iosua vorbește ca israeliții aflați în mijlocul dificultăților întâmpinate după ce părăsiseră Egiptul. Aceștia spuneau: „Cum de n-am murit loviţi de mâna Domnului în ţara Egiptului, când şedeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine de ne săturam? Căci ne-aţi adus în pustia aceasta ca să faceţi să moară de foame toată mulţimea aceasta” (Exodul 16:3). Și iată și cuvintele lui Iosua: „Ah! Doamne Dumnezeule, pentru ce ai trecut pe poporul acesta Iordanul, ca să ne dai în mâinile amoriţilor şi să ne prăpădeşti? De am fi ştiut să rămânem de cealaltă parte a Iordanului!” (Iosua 7:7).
Nu după multă vreme însă, el își arată îngrijorarea pentru prejudiciul adus numelui și reputației lui Dumnezeu în urma acestei înfrângeri: „Canaaniţii şi toţi locuitorii ţării vor afla; ne vor înconjura şi ne vor şterge numele de pe pământ. Şi ce vei face Tu Numelui Tău celui mare?” (Iosua 7:9). Acest lucru dezvăluie o temă și un principiu care erau centrale pentru scopurile lui Dumnezeu legate de poporul Israel. Deși El dorea ca popoarele păgâne din jur să vadă ce lucruri mărețe avea să facă Dumnezeu pentru poporul Lui ascultător, aceste popoare puteau, la fel ca Rahav, să afle despre Dumnezeul lui Israel văzând puterea cuceririlor poporului Său. Pe de altă parte, dacă lucrurile ar fi mers prost, așa cum e cazul aici, națiunile L-ar fi considerat pe Dumnezeul lui Israel slab, neputincios (vezi Numeri 14:16; Deuteronomul 9:28), ceea ce ar fi putut încuraja împotrivirea canaaniților. Cu alte cuvinte, chiar și în contextul cuceririi țării de către evrei, în joc erau elemente și principii majore, care includeau onorarea și glorificarea lui Dumnezeu, care era și singura speranță atât pentru păgâni, cât și pentru Israel.
Citește Deuteronomul 4:5-9. Cum putem vedea aici o paralelă între poporul Israel și mărturia lui pentru lume și mărturia noastră din prezent ca adventiști de ziua a șaptea?
Comentariu EGW
Cei care au o legătură strânsă cu Dumnezeu s-ar putea să nu fie prosperi în lucrurile acestei vieți, pot fi adesea încercați și afectați. Iosif a fost defăimat și persecutat pentru că și-a păstrat virtutea și integritatea. David, acel mesager ales al lui Dumnezeu, a fost vânat ca un animal de pradă de către dușmanii săi. Daniel a fost aruncat într-o groapă cu lei pentru că a fost corect și neclintit în loialitatea lui față de Dumnezeu. Iov a fost lipsit de bunurile sale lumești și atât de afectat în trup, încât a fost detestat de rudele și prietenii săi, totuși și-a păstrat integritatea și credincioșia față de Dumnezeu. Ieremia trebuia să rostească cuvintele pe care Dumnezeu le punea în gura lui, iar mărturia lui clară i-a înfuriat atât de mult pe împărat și pe prinți, încât a fost aruncat într-o groapă cu noroi. Ştefan a fost ucis cu pietre pentru că Îl predica pe Hristos, şi pe El răstignit. Pavel a fost întemnițat, bătut cu nuiele, lovit cu pietre și, în cele din urmă, omorât, pentru că era un mesager credincios care ducea Evanghelia la neamuri. Ioan, ucenicul iubit, a fost exilat în insula Patmos „pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia lui Isus Hristos”.
Aceste exemple de oameni statornici în puterea tăriei divine sunt o mărturie pentru lume a credincioșiei promisiunilor lui Dumnezeu, a prezenței Sale interioare și a harului Său susținător. Când se uită la acești oameni umili, lumea nu poate discerne valoarea lor morală înaintea lui Dumnezeu. Este o lucrare a credinței să ne odihnim cu calm în Dumnezeu în ceasul cel mai întunecat, oricât de sever încercați de furtună și zdruncinați am fi, și să simțim că Tatăl nostru este la cârmă. Numai ochiul credinței poate privi dincolo de ce se întâmplă în acel timp și dincolo de ce simte atunci, pentru a estima valoarea bogățiilor eterne.
Un mare comandant militar cucerește națiuni și zguduie armatele din jumătate din lume, dar moare de dezamăgire și în exil. Filosoful care străbate universul, urmărind peste tot manifestările puterii lui Dumnezeu și bucurându-se de armonia lor, adesea nu reușește să vadă în aceste minuni extraordinare Mâna care le-a făcut pe toate. „Omul pus în cinste și fără pricepere este ca dobitoacele pe care le tai.” Nicio speranță a nemuririi glorioase nu luminează viitorul acelora care Îi sunt dușmani lui Dumnezeu. Dar acești eroi ai credinței au promisiunea unei moșteniri de o valoare mai mare decât orice bogăție pământească – o moștenire care va satisface dorințele sufletului. Ei pot fi necunoscuți și nerecunoscuți în lume, dar sunt înscriși ca cetățeni în cărțile de amintire ale cerului. O măreție înaltă, o greutate durabilă și veșnică de slavă, vor fi răsplata finală a celor pe care Dumnezeu i-a făcut moștenitori ai tuturor lucrurilor. – Lift Him Up, p. 328.
Suplimentar: Ellen G. White, Patriarhi și profeți, cap. 45
„Păcatul mortal care a dus la nimicirea lui Acan se trăgea din lăcomie, unul dintre păcatele cele mai obișnuite și privite cu cea mai mare ușurătate. [...]
Acan și-a recunoscut vinovăția, dar era prea târziu ca mărturisirea să-i mai fie de vreun folos. Văzuse oastea lui Israel întorcându-se înfrântă și descurajată de la Ai. Cu toate acestea, nu se înfățișase pentru a-și mărturisi păcatul. A văzut cum Iosua și bătrânii lui Israel se pleacă la pământ copleșiți de o durere atât de mare că nu putea fi exprimată în cuvinte. Dacă atunci și-ar fi recunoscut păcatele, ar fi dat oarecum dovadă de o pocăință adevărată, dar a tăcut. [...] Cât de adesea se fac mărturisiri de felul acesta! Ce mare deosebire este între a recunoaște faptele după ce totul a fost dovedit și a mărturisi păcatul care este cunoscut numai de noi și de Dumnezeu! Acan nu și-ar fi recunoscut păcatul dacă nu ar fi sperat că, prin aceasta, putea înlătura urmările nelegiuirilor sale. Dar mărturisirea lui nu a servit la altceva decât să arate că pedeapsa este îndreptățită. El nu manifesta o căință adevărată, o adâncă părere de rău, o schimbare a minții și o scârbă față de păcat” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 496-498).
Zilnic:
Iosua 6
Iosua 7
Iosua 8
Iosua 9
Iosua 10
Iosua 11
Iosua 12
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 46, 47, 48
1. Ce gesturi de umilință a făcut Iosua înaintea chivotului?
2. În fața cui a citit Iosua toată legea, cu binecuvântări și blesteme?
3. Războinicii uciși de grindină au fost mai mulți sau mai puțini decât cei uciși de sabie?
4. Câți împărați au biruit copiii lui Israel dincoace de Iordan?
5. Când s-a închis ușa pocăinței în fața împăratului Romei?
Privire generală
După o victorie decisivă asupra Ierihonului, poporul Israel a suferit o înfrângere umilitoare din partea armatei aparent slabe a cetății Ai. În timp ce caută o explicație de la Dumnezeu, Iosua își dă seama că dezastrul a fost cauzat nu doar de faptul că nu L-a consultat pe Dumnezeu înainte de a porni împotriva cetății Ai. Eșecul nu poate fi pus nici exclusiv pe seama lipsei unei pregătiri militare adecvate sau a unei strategii greșite. Ci problema era un inamic din interior.
Nu, inamicul nu este un spion care îi furnizează adversarului informații cruciale. Răufăcătorul este chiar unul dintre oamenii lui Israel.Prin faptul că a luat pradă din Ierihon, Acan a încălcat regulile războiului divin. Înfrângerea care a urmat i-a reamintit într-un mod esențial poporului Israel, în special lui Iosua, de dimensiunea spirituală a acestor bătălii. În plus, a constituit o avertizare că Dumnezeu nu va tolera păcatele poporului Său, la fel cum nu a tolerat nici păcatele canaaniților, mai ales având în vedere lumina pe care o avea Israel.
Fărădelegea lui Acan este, în sine, destul de nesăbuită; dar mai izbitoare este natura nepocăită și persistentă a păcatului său. Încăpățânarea nerușinată a lui Acan Îl determină pe Dumnezeu să intervină rapid, și drastic, pentru pedepsirea neascultării. Acest episod trist, chiar la începutul cuceririi, exemplifică natura irațională a păcatului. Săptămâna aceasta, istoria lui Acan ne invită să reanalizăm aspectul înfiorător al păcatului.
Comentariu
Există în Biblie diferite cuvinte și imagini pentru păcat. Cele mai comune cuvinte pentru păcat din Vechiul Testament sunt hattaah, tradus de obicei prin „păcat”, ʿawon (tradus în mod tradițional prin „nelegiuire”) și peșa (tradus de obicei prin „fărădelege”). Utilizarea acestor termeni în Vechiul Testament arată că semnificația păcatului variază de la o abatere intenționată sau neintenționată de la un standard, ca în cazul călcării legii lui Dumnezeu, până la ratarea unui obiectiv și până la o răzvrătire conștientă și deschisă împotriva lui Dumnezeu. Păcatele din această ultimă categorie nu sunt expiabile. În Numeri 15:30, aceste păcate sunt descrise în următorii termeni: „Dar, dacă cineva, fie băştinaş, fie străin, păcătuieşte cu voie, huleşte pe Domnul, acela va fi nimicit din mijlocul poporului său.” Expresia ebraică beyad ramah, tradusă literal „cu mână ridicată”, descrie actul voluntar și conștient („cu voie”) de neascultare față de Domnul.
Există în Biblie diferite cuvinte și imagini pentru păcat. Cele mai comune cuvinte pentru păcat din Vechiul Testament sunt hattaah, tradus de obicei prin „păcat”, ʿawon (tradus în mod tradițional prin „nelegiuire”) și peșa (tradus de obicei prin „fărădelege”). Utilizarea acestor termeni în Vechiul Testament arată că semnificația păcatului variază de la o abatere intenționată sau neintenționată de la un standard, ca în cazul călcării legii lui Dumnezeu, până la ratarea unui obiectiv și până la o răzvrătire conștientă și deschisă împotriva lui Dumnezeu. Păcatele din această ultimă categorie nu sunt expiabile. În Numeri 15:30, aceste păcate sunt descrise în următorii termeni: „Dar, dacă cineva, fie băştinaş, fie străin, păcătuieşte cu voie, huleşte pe Domnul, acela va fi nimicit din mijlocul poporului său.” Expresia ebraică beyad ramah, tradusă literal „cu mână ridicată”, descrie actul voluntar și conștient („cu voie”) de neascultare față de Domnul.
Nu există niciun remediu prin jertfă pentru acest păcat deoarece nu există nicio pocăință. Nu există substituție pentru păcătosul care nu recunoaște că are nevoie de ea. În Iosua 7, Acan acționează „cu mână ridicată” (lit.) – „păcătuiește cu voie” – și, pentru că refuză să simtă vreo remușcare pentru păcatul său, nu se mai poate face nimic pentru el. Fiecare ocazie de har din timpul întregului proces îi împietrește inima.
Absurditatea atitudinii încăpățânate a lui Acan, în ciuda manifestării vizibile a puterii lui Dumnezeu la despărțirea râului Iordan și la dărâmarea miraculoasă a zidurilor impenetrabile ale Ierihonului, invită cititorul să reflecteze asupra naturii păcatului. George Knight evidențiază în mod inspirat diferența dintre PĂCAT cu majuscule și păcat cu minuscule. În timp ce primul este izvorul, al doilea este cursul; primul este boala, al doilea este simptomul. Foarte adesea, oamenii se ocupă doar de cel din urmă, care se manifestă în comportamentul lor, fără să realizeze că acest comportament este o simplă reflectare a ceea ce se întâmplă în inimă. (Vezi George Knight, Sin and Salvation: God’s Work for and in Us, 2009, p. 28-51.) Această noțiune de păcat ca boală explică accentul pus de Domnul Isus pe „inimă”, spre deosebire de actele exterioare de devotament și ascultare, în dialogurile Sale cu liderii religioși ai lui Iuda. Fără îndoială, în tratarea oricărei boli, trebuie să ne ocupăm de simptome, însă tratamentul nu se poate opri aici, dacă scopul real este vindecarea.
În acest context, PĂCATUL cu majuscule reprezintă starea fundamentală a păcătoșilor, în consecință este atitudinea care îi definește ca atare. O astfel de mentalitate este evidentă la încercarea lui Lucifer de a lua locul lui Dumnezeu și este de asemenea vizibilă în efortul omului de a fi ca Dumnezeu în grădina Eden. Atitudinea de bază a păcătoșilor este încercarea deșartă de a lua locul Creatorului. Herbert Douglass exprimă inspirat acest lucru: „Păcatul este pumnul încleștat al unei ființe create ridicat împotriva Creatorului ei; păcatul este neîncrederea în Dumnezeu a ființei create, care Îl înlătură din poziția de Domn al vieții ei” (Herbert Douglass, Why Jesus Waits, 2002, p. 18).
În mod interesant, cuvântul „păcat” nu apare în Geneza 2 și 3, însă narațiunea indică încercarea Evei de a lua locul lui Dumnezeu. În Geneza 1, fiecare zi a creației se încheie cu evaluarea de către Dumnezeu a ceea ce tocmai crease. Formula „Dumnezeu a văzut” (rʾh) că ceea ce făcuse era „bun/bună/bune” (towv) apare de șase ori. Exact aceeași formulă apare atunci când Eva vede (rʾh) fructul pomului și îl declară bun (towv). Această alegere atentă a cuvintelor indică faptul că păcatul originar constă în încercarea omului de a lua locul lui Dumnezeu în stabilirea și evaluarea a ceea ce este bun. Aceeași formulă apare din nou în Geneza 6, când fiii lui Dumnezeu le văd (rʾh) pe fiicele oamenilor și le consideră „frumoase”, care este același cuvânt ebraic ca cel pentru „bun” (towv), din Geneza 1 și 3 (compară cu Geneza 6:1,2). Încă o dată, omenirea încearcă să fie Dumnezeu, cu consecințe dezastruoase.
Răzvrătirea deschisă a lui Acan împotriva unei porunci explicite a lui Dumnezeu amintește de încercarea originară a lui Lucifer de a lua locul lui Dumnezeu. În orbirea lor, ei nu și-au dat seama de nesăbuința unei astfel de încercări. În cele din urmă, au fost condamnați, nu din cauza neputinței sau a refuzului lui Dumnezeu de a-i ierta, ci din cauza stăruinței lor absurde de a crede că ar putea fi Dumnezeu sau stăpânii propriului destin, independenți de Sursa vieții.
Deși unii ar putea indica severitatea pedepsei lui Acan ca pe o dovadă a contrastului dintre Dumnezeul Vechiului Testament și Dumnezeul revelat de Isus în Noul Testament, istoria lui Acan își găsește o paralelă în Faptele apostolilor 5, unde Luca relatează cum Dumnezeu a pedepsit imediat păcatul lui Anania și al Safirei.
Există mai multe asemănări între aceste două întâmplări. În primul rând, ambele acțiuni sunt descrise prin aceeași rădăcină verbală. În Septuaginta, cea mai veche traducere în limba greacă a Vechiului Testament, despre Acan se spune că a păstrat (nosphizomai) pentru sine din lucrurile dedicate Domnului. Același verb exprimă faptul că Anania și Safira păstrează (nosphizo) pentru ei ceea ce au consacrat public Domnului. În al doilea rând, în ambele cazuri, ei iau din lucrurile dedicate lui Dumnezeu. După ce Anania și Safira I-au dedicat lui Dumnezeu toate veniturile din vânzarea terenului, atunci toate aceste venituri Îi aparțineau lui Dumnezeu. Din acest motiv, păcatele lor, ca și ale lui Acan, au implicat minciuna și furtul. În al treilea rând, ambele situații au avut loc într-un moment crucial pentru poporul lui Dumnezeu: începutul cuceririi și începutul bisericii.
Poate că din acest motiv fapta lor a primit o pedeapsă imediată. Comentând despre judecata împotriva lui Anania și a Safirei, Ellen G. White spune: „Înțelepciunea infinită a văzut că această manifestare semnificativă a mâniei lui Dumnezeu era necesară pentru a feri tânăra biserică de pericolul de slăbire a efectului principiilor morale. Numărul membrilor ei creștea foarte repede. Biserica ar fi fost în pericol dacă, prin creșterea rapidă a numărului de convertiți, ar fi fost adăugați bisericii bărbați și femei care, în timp ce declarau că Îi slujesc lui Dumnezeu, se închinau lui Mamona” (Faptele apostolilor, p. 73). Același lucru s-ar putea spune și despre pedepsirea lui Acan.
Ideea că există un standard diferit în Vechiul și în Noul Testament cu privire la modul în care tratează Dumnezeu păcatul este o idee pur și simplu greșită. De fapt, „Satana îi amăgește pe mulți cu teoria, care pare adevărată, că iubirea lui Dumnezeu față de poporul Său este atât de mare încât îi va scuza păcatele; Satana susține că, deși îndeplinesc un anumit rol în guvernarea Sa morală, amenințările din Cuvântul lui Dumnezeu nu sunt totuși menite să fie îndeplinite la literă. Dar, în toate interacțiunile Sale cu ființele create, Dumnezeu menține principiile neprihănirii prin faptul că demască păcatul în adevăratul lui caracter, demonstrând că efectele lui sigure sunt suferința și moartea” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 522).
Istoria lui Acan servește drept avertisment cu privire la natura sinistră a păcatului, dar totodată demonstrează harul lui Dumnezeu. Secole mai târziu, Dumnezeu promite prin profetul Osea să transforme valea Acor (necaz), locul unde Acan și familia lui au fost lapidați și îngropați, într-o ușă de speranță (Osea 2:15). Într-adevăr, El este Dumnezeul răsturnărilor de situație.
Aplicație
Păcatul și salvarea
În cartea menționată mai devreme în acest studiu, George Knight susține că păcatul și mântuirea sunt definite prin același cuvânt: dragoste. În opinia sa, păcatul înseamnă orientarea iubirii spre un obiect greșit, mai precis către propria persoană. Dar și mântuirea este dragoste, dar este dragostea îndreptată către obiectul potrivit, mai precis Dumnezeu.
În cartea menționată mai devreme în acest studiu, George Knight susține că păcatul și mântuirea sunt definite prin același cuvânt: dragoste. În opinia sa, păcatul înseamnă orientarea iubirii spre un obiect greșit, mai precis către propria persoană. Dar și mântuirea este dragoste, dar este dragostea îndreptată către obiectul potrivit, mai precis Dumnezeu.
1. Ești de acord cu această afirmație? Explică.
2. Dacă da, oferă un exemplu practic al modului în care acest concept se aplică în viața reală.
2. Dacă da, oferă un exemplu practic al modului în care acest concept se aplică în viața reală.
Gravitatea păcatului
„Un tânăr obraznic l-a întrebat pe un predicator: «Spui că oamenii nepocăiți poartă povara păcatului. Eu nu simt nimic. Cât de grea e povara asta? Cinci kilograme? Patruzeci?» Ca răspuns, predicatorul l-a întrebat: «Dacă ai pune o greutate de 200 de kilograme pe un cadavru, ar simți povara?» Tânărul a răspuns: «N-ar simți nimic, pentru că este mort.» Atunci predicatorul a concluzionat: «Tot atât de mort este și acel duh care nu simte greutatea păcatului, care este indiferent față de povara lui și nepăsător față de prezența lui.» Tânărul a amuțit” (Michael P. Green, 1500 Illustrations for Biblical Preaching, 2000, p. 334, 335).
„Un tânăr obraznic l-a întrebat pe un predicator: «Spui că oamenii nepocăiți poartă povara păcatului. Eu nu simt nimic. Cât de grea e povara asta? Cinci kilograme? Patruzeci?» Ca răspuns, predicatorul l-a întrebat: «Dacă ai pune o greutate de 200 de kilograme pe un cadavru, ar simți povara?» Tânărul a răspuns: «N-ar simți nimic, pentru că este mort.» Atunci predicatorul a concluzionat: «Tot atât de mort este și acel duh care nu simte greutatea păcatului, care este indiferent față de povara lui și nepăsător față de prezența lui.» Tânărul a amuțit” (Michael P. Green, 1500 Illustrations for Biblical Preaching, 2000, p. 334, 335).
1. Ellen White ne-a sfătuit să petrecem „oră de meditație asupra vieții lui Hristos [...] în special asupra [scenelor] din partea finală”. Cum ne poate ajuta acest obicei să înțelegem adevărata natură a păcatului? (Vezi Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 83.)
2. În ce moduri acționează Satana astăzi pentru a-i face pe oameni să privească păcatul ca pe ceva nesemnificativ? Cum putem evita această capcană?
Studiul 6, 1-7 november
