Monumente ale harului

Text de memorat

„Căci Domnul Dumnezeul vostru a __ înaintea voastră apele __ până ce aţi __, după cum făcuse Domnul Dumnezeul vostru la __ __, pe care a __-o înaintea noastră până am __, pentru ca __ __ pământului să ştie că mâna Domnului este __ şi să vă __ totdeauna de Domnul Dumnezeul vostru” (Iosua 4:23,24). 


Agentul de poliție i-a făcut semn. Ion a trebuit să tragă pe dreapta. Agentul i-a cerut permisul de conducere și, în acel moment, Ion și-a dat seama că își lăsase portofelul, cu tot cu permis, la birou. I-a explicat ce s-a întâmplat, iar agentul l-a întrebat ce profesie are. Ion a răspuns că este profesor. În timp ce îi scria amenda, agentul i-a spus să nu se gândească la ea ca la o sancțiune. „Este o taxă de școlarizare”, i-a spus el. „Când oamenii vor să învețe ceva, plătesc o taxă de școlarizare. Aceasta este taxa dumneavoastră ca să învățați să nu vă uitați permisul când sunteți la volan. Să aveți o zi frumoasă, domnule profesor!”

Ca oameni, suntem predispuși să uităm lucrurile pe care nu le avem în permanență în fața ochilor. Uităm să îi sunăm înapoi pe cei care ne sună, să răspundem la e-mailuri, să udăm florile, să transmitem urări cu ocazia zilei de naștere și așa mai departe. Dacă uităm însă de nevoile noastre spirituale, consecințele ar putea fi mai grave decât simpla primire a unei amenzi, mai ales pentru că este vorba, literalmente, de soarta noastră veșnică. Hai să studiem trecerea Iordanului de către evrei și să vedem ce putem învăța din experiențele lor!

 18 octombrie: Ziua Administrării Creștine a Vieții
Comentariu EGW
Dacă toate energiile greșit orientate ale minții ar fi dedicate unui subiect unic și important – bogățiile prețioase ale harului lui Dumnezeu primite în viața aceasta – ce diplome de merit ar împodobi încăperile memoriei, comemorând darurile și favorurile lui Dumnezeu... Atunci am căuta să adunăm comorile spirituale tot atât de perseverent și de stăruitor ca aceia care trudesc pentru acumularea lucrurilor pământești trecătoare, iar aceasta ar deveni un principiu activ, păstrat cu statornicie în viața de zi cu zi.
Puteți fi îndreptățiți să fiți nemulțumiți de starea voastră prezentă, deoarece Domnul deține un cer al binecuvântării și o vistierie încărcată de lucruri bune și plăcute pentru a împlini nevoile sufletului. Astăzi avem nevoie de mai mult har, dorim o înnoire a iubirii lui Dumnezeu și a asigurării bunătății Sale, iar El nu va reține aceste comori cerești de la adevăratul căutător. – Minte, caracter și personalitate, vol. 2, p. 798, 799

Domnul lucrează neîncetat pentru binele oamenilor. El le împarte fără încetare bunătăţile Sale. El îi ridică pe bolnavi din patul lor de suferinţă. El îi scapă pe oameni din primejdia pe care ei n-o văd, El trimite îngeri din cer să-i salveze din nenorocire, să-i apere „de ciuma care umblă în întuneric” și „de molima care bântuie ziua-n amiaza mare” (Psalmii 91:6), dar inimile lor nu sunt impresionate. El a dat toate bogăţiile cerului pentru a-i răscumpăra, dar ei nu iau seama la marea Lui iubire. Prin nemulţumirea lor, ei își închid inima faţă de harul lui Dumnezeu. Asemenea buruienilor deșertului, care nu cunosc binele, sufletele lor locuiesc în locurile uscate ale pustiei.

Este spre binele nostru să ţinem proaspătă amintirea fiecărui dar de la Dumnezeu. În felul acesta, credinţa este întărită pentru a cere și a primi mai mult. Este mai mare încurajare pentru noi în cea mai mică binecuvântare pe care o primim de la Dumnezeu decât în toate binecuvântările pe care le putem găsi în credinţa și experienţa altora. Sufletul care răspunde harului lui Dumnezeu va fi ca o grădină udată. Sănătatea lui va crește repede, lumina lui va răsări în întuneric și slava Domnului se va vedea peste el. Să ne aducem aminte de iubirea duioasă a Domnului și de mulţimea îndurărilor Lui. Asemenea poporului Israel, să ridicăm pietrele noastre de amintire și să înscriem pe ele istoria preţioasă a celor făcute de Dumnezeu pentru noi. Și, când revedem felul Lui de purtare în pelerinajul nostru, să spunem din inimi pline de recunoștinţă: „Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui faţă de mine? Voi înălţa paharul izbăvirilor și voi chema Numele Domnului. Îmi voi împlini juruinţele făcute Domnului în faţa întregului Său popor” (Psalmii 116:12-14). – Hristos, Lumina lumii, p. 348 (cap. 37)

1. Analizează Iosua 3:1-5 și Numeri 14:41-44 și află de ce le-a cerut Dumnezeu israeliților să se pregătească în mod special pentru ceea ce urma să se întâmple.

Aceasta este prima dată când chivotul legământului este menționat în cartea Iosua. Până în acest moment al narațiunii din Vechiul Testament, chivotul a apărut în contextul sanctuarului (Exodul 40:21), în călătoria poporului Israel de la Sinai (Numeri 10:33-36) și în încercarea nereușită de a începe cucerirea Canaanului (Numeri 14:44). Era cel mai sacru obiect din sanctuarul israelit și conținea trei obiecte, fiecare exprimând relația specială a poporului Israel cu Dumnezeu: (1) tablele cu Cele Zece Porunci; (2) toiagul lui Aaron, marele-preot, și (3) un vas cu mană (Exodul 16:33; Evrei 9:4).
Chivotul și pregătirile pentru a trece Iordanul le reaminteau israeliților că nu aveau să intre în Canaan în felul și la timpul hotărât de ei. Cucerirea avea să reușească numai dacă urmau calea și timpul stabilit de Dumnezeu. Dumnezeu – care este înfățișat șezând pe tron deasupra heruvimilor care acopereau chivotul legământului (Exodul 25:22; Numeri 7:89) și ale cărui mișcări sunt identificate cu mișcările chivotului – intră în Canaan în fața israeliților ca Acela care conduce cucerirea.
Termenul tradus prin „a sfinți” (Iosua 3:5) se referă la un proces de purificare similar cu cel urmat de preoți înainte de a-și începe slujirea în sanctuar (Exodul 28:41; 29:1) și cu cel urmat de poporul Israel înainte de revelația lui Dumnezeu de la Sinai (Exodul 19:10,14). Această consacrare implica renunțarea la păcat și îndepărtarea tuturor impurităților rituale. Aceeași poruncă apare în Numeri 11:18 în legătură cu o minune iminentă a lui Dumnezeu. O astfel de pregătire era necesară și înaintea unor bătălii într-un război (Deuteronomul 23:14). Înainte ca Dumnezeu să poată lupta pentru el în bătălie, poporul Israel trebuia să-și arate loialitatea față de El și să aibă încredere în El în calitate de Comandant.
Minunea trecerii Iordanului urma să le dovedească israeliților că promisiunea Domnului de a-i alunga pe acei oameni din țară era demnă de încredere. Cel care putea asigura o trecere pe uscat prin Iordan le putea da și țara în dar.

Dumnezeu nu desparte întotdeauna Iordanul. Intervențiile Sale nu sunt întotdeauna atât de evidente. Cum crezi că ne putem pregăti spiritual să observăm intervențiile lui Dumnezeu în favoarea noastră și să avem parte de ele?

Comentariu EGW
Preoții trebuiau să meargă înaintea poporului și să poarte chivotul în care se afla Legea lui Dumnezeu. Când tălpile lor au atins apele Iordanului, acestea s-au despărțit, iar preoții au trecut purtând chivotul, care era un simbol al prezenței divine, iar oștirea evreilor i-a urmat. Când preoții au fost la jumătatea drumului prin mijlocul Iordanului, li s-a poruncit să stea acolo până va trece întreaga mulțime a lui Israel. Aici, noua generație a israeliților a fost convinsă că apele Iordanului erau supuse aceleiași puteri pe care părinții lor o văzuseră manifestându-se la Marea Roșie, cu patruzeci de ani în urmă. Mulți dintre ei trecuseră prin Marea Roșie când erau copii. Acum, treceau prin Iordan, ca niște războinici pregătiți de luptă.

După ce toată oștirea lui Israel a traversat Iordanul, Iosua le-a poruncit preoților să iasă din râu. Îndată ce preoții care purtau chivotul au ieșit din râu și au ajuns pe mal, Iordanul a început să curgă la fel ca înainte, umplând vadul. Această minune uimitoare care a fost săvârșită a întărit mult credința israeliților. Pentru ca minunea aceasta să nu fie uitată niciodată, Domnul i-a poruncit lui Iosua să pună niște oameni de seamă, câte unul din fiecare seminție, să ia pietre din vadul râului, din locul unde au stat preoții în timp ce trecea oștirea evreilor, și să le poarte pe umeri pentru a ridica un monument la Ghilgal, ca să păstreze în amintire faptul că Israel a traversat Iordanul pășind pe pământ uscat. După ce preoții au ieșit din Iordan, Dumnezeu Și-a îndepărtat mâna puternică, iar apele au năvălit ca o cascadă, urmân­du-și cursul.
Când toți împărații amoriților și împărații canaaniților au auzit că Domnul oprise apele Iordanului înaintea copiilor lui Israel, li s-a înmuiat inima de frică. Israeliții uciseseră doi dintre împărații Moabului, iar trecerea lor miraculoasă prin apele umflate și năvalnice ale Iordanului i-a umplut de o groază cumplită. Apoi, Iosua i-a circumcis pe toți bărbații care se născuseră în pustie. După ceremonia aceasta, au ținut Sărbătoarea Paștelui în Câmpia Ierihonului. „Domnul a zis lui Iosua: «Astăzi, am ridicat ocara Egiptului de deasupra voastră.»”

Popoarele păgâne Îi reproșaseră Domnului, precum și poporului Său, faptul că evreii nu luaseră în stăpânire Canaanul, pe care aceștia speraseră să îl moștenească la scurt timp după ce plecaseră din Egipt. Vrăjmașii lor triumfaseră pentru că ei rătăciseră atât de multă vreme în pustie și s-au înălțat cu mândrie împotriva lui Dumnezeu, declarând că El nu a fost în stare să-i conducă în țara Canaan. Evreii au trecut acum prin Iordan pe teren uscat, iar vrăjmașii lor nu mai puteau să le reproșeze nimic.
Mana continuase să apară până la data aceea, dar acum, când erau pe punctul de a lua în stăpânire Canaanul și de a mânca roadele țării, israeliții nu mai aveau nevoie de ea, iar mana a încetat să apară. – Istoria mântuirii, p. 176–178

2. Conform Iosua 3:6-17, ce ne spune trecerea miraculoasă a Iordanului despre natura Dumnezeului căruia Îi slujim?

Trecerea râului Iordan este exprimată în Iosua 3:5 prin cuvântul ebraic nifla’ot, „miracole, minuni”, care se referă de obicei la acțiunile puternice, supranaturale ale lui Dumnezeu și care demonstrează unicitatea Acestuia (Psalmii 72:18; Psalmii 86:10). Mai târziu, israeliții au meditat la aceste acțiuni și, ca urmare, L-au lăudat pe Domnul (Psalmii 9:1) și L-au proclamat printre popoare (Psalmii 96:3). Urgiile din Egipt (Exodul 3:20; Mica 7:15), trecerea Mării Roșii, precum și călăuzirea lui Dumnezeu prin pustiu (Psalmii 78:12-16) erau relatate ca astfel de minuni.

Autorii Bibliei știau și dădeau mărturie că Dumnezeul care a creat lumea nu a fost niciodată limitat sau constrâns de creația Sa. Nimic nu este imposibil (ebr. „prea minunat”, rom. „de mirat”) din partea Lui (Ieremia 32:17). Numele Său și natura Sa sunt minunate (Judecătorii 13:18) și El este mai presus de înțelegerea noastră.

Spre deosebire de dumnezeii celorlalte națiuni, care nu pot mântui (Psalmii 96:5; Isaia 44:8), Dumnezeul Bibliei este un „Dumnezeu viu”, activ și plin de viață, ai cărui urmași pot avea încredere în El, în așteptarea intervențiilor Sale în favoarea lor.

Profetul Zaharia a folosit același termen (din aceeași rădăcină ca nifla’ot) atunci când a profetizat un viitor pentru poporul Israel după exilul babilonian. El a văzut că Ierusalimul avea să fie complet reconstruit, cu bătrâni stând pe străzile cetății și cu băieți și fete jucându-se acolo. În fața locuitorilor aparent neîncrezători ai capitalei, care încă prezenta semnele distrugerii, Zaharia a declarat: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Dacă lucrul acesta va părea de mirat în ochii rămăşiţei poporului acestuia, în zilele acelea va fi de mirat oare şi în ochii Mei?», zice Domnul oştirilor. Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, Eu izbăvesc pe poporul Meu din ţara de la răsărit şi din ţara de la asfinţitul soarelui. Îi voi aduce înapoi şi vor locui în mijlocul Ierusalimului»” (Zaharia 8:6-8).

Cum te încurajează răspunsul dat de Isus ucenicilor, în Luca 18:18-27, să te încrezi în Dumnezeu în legătură cu lucrurile aparent imposibile?

Comentariu EGW
De-a lungul istoriei poporului lui Dumnezeu, munți mari de dificultăți, aparent de netrecut, au apărut înaintea celor care încercau să îndeplinească scopurile Cerului. Astfel de obstacole sunt permise de Domnul ca un test al credinței. Când suntem îngrădiți din toate părțile, este timpul, mai mult decât oricând, să ne încredem în Dumnezeu și în puterea Duhului Său. Exercitarea unei credințe vii înseamnă o creștere a puterii spirituale și dezvoltarea unei încrederi neclintite. Astfel, sufletul devine o putere biruitoare. În fața cererii făcute cu credință, obstacolele puse de Satana în calea creștinului vor dispărea, căci puterile cerului vor veni în ajutor. „Nimic nu vă va fi cu neputință.”
Cei ce lucrează în felul lumii încep cu fast și lăudăroșie. Calea lui Dumnezeu este să facă din ziua lucrurilor mici începutul gloriosului triumf al adevărului și al dreptății. Uneori, El Își antrenează lucrătorii, îngăduind să aibă dezamăgiri și eșec aparent. Scopul Său este ca ei să învețe să gestioneze greutățile.
Adesea, oamenii sunt tentați să se clatine în fața încurcăturilor și obstacolelor cu care se confruntă. Dar, dacă ei își vor păstra încrederea de la început neclintită până la sfârșit, Dumnezeu le va arăta calea. – Conflict and Courage, p. 258

Pentru a birui, trebuiau să vină la luptă în alt spirit. Credinţa lor trebuia să fie întărită prin rugăciune arzătoare și post și prin umilirea inimii. Ei trebuiau să fie goliţi de eu, să fie umpluţi de spiritul și de puterea lui Dumnezeu. Numai cererea stăruitoare și sinceră către Dumnezeu în credinţă – credinţa care conduce la dependenţa totală de Dumnezeu și la o consacrare fără rezerve în lucrarea Lui – poate izbuti să le aducă oamenilor ajutorul Duhului Sfânt în lupta împotriva acestei lumi și a duhurilor răutăţii din locurile cerești.
„Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muștar”, a zis Isus, „aţi zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici colo» și s-ar muta.” Deși este atât de mic, totuși grăuntele de muștar conţine același principiu tainic de viaţă care face să crească cel mai înalt copac. Când sămânţa de muștar e aruncată în pământ, embrionul cel mic și slab se folosește de fiecare element adus de Dumnezeu pentru hrana lui și repede începe să se dezvolte cu vigoare. Dacă aveţi o credinţă ca aceasta, vă veţi folosi de Cuvântul lui Dumnezeu și de toate mijloacele rânduite de El. În felul acesta, credinţa voastră va crește și va aduce puterea cerească în ajutorul vostru. Piedicile îngrămădite de Satana pe cărarea voastră, deși în aparenţă de netrecut, ca și dealurile veșnice, vor dispărea în faţa cererii credinţei. „Nimic nu v-ar fi cu neputinţă.” – Hristos, Lumina lumii, p. 431

3. De ce le-a cerut Dumnezeu israeliților, în Iosua 4, să construiască un monument de aducere-aminte?

Scopul acestor pietre este să devină un „semn”. Termenul ebraic ’ot este adesea asociat cu termenul „minune” și poate face referire la actele miraculoase săvârșite de Dumnezeu, cum ar fi plăgile asupra Egiptului. De asemenea, poate avea sensul de „simbol” sau „mărturie”, ca semn exterior al unei realități mai profunde sau transcendente. De exemplu, curcubeul este „semnul” legământului (Geneza 9:12,13); sângele de pe stâlpii ușilor și pragul caselor israelite este, de asemenea, numit „semn” (Exodul 12:13) și, cel mai important, Sabatul este un „semn” al creației și al prezenței sfințitoare a lui Dumnezeu (Exodul 31:13,17; Ezechiel 20:12).

Aici semnul funcționează ca un memorial, amintindu-le generații­lor ulterioare de minunea trecerii. Termenul „memorial/monument” (zikkaron) provine din zakar, „a-și aduce aminte”, care denotă ceva mai mult decât un act pasiv de rememorare a ceva. Implică o aducere aminte urmată de o acțiune corespunzătoare (Deuteronomul 5:15; Deuteronomul 8:2). Ridicarea de monumente comemorative din piatră (Geneza 28:18-22) și ritualurile menite să stârnească întrebări (Exodul 12:26,27; Deuteronomul 6:20-25) sunt des întâlnite în Vechiul Testament. În loc să repete minunile, Dumnezeu ridică monumente care evocă amintirea faptelor Sale mărețe și inspiră răspunsuri profunde. Prin urmare, semnul trebuie să fie acolo pentru „totdeauna”, fapt care implică necesitatea de a păstra permanent această minune a Domnului în memoria colectivă a poporului Său.

Potențiala întrebare a generațiilor viitoare este importantă, pentru că este formulată într-un mod personal: „Ce înseamnă pietrele acestea pentru voi?” Oamenii din fiecare nouă generație trebuiau să înțeleagă semnificația acelor pietre. Credința într-un Dumnezeu făcător de minuni poate fi menținută vie doar dacă fiecare generație redescoperă singură semnificația faptelor mărețe ale lui Iahve. O astfel de credință va face o diferență majoră între trăirea sinceră a tradițiilor bazate pe Biblie, pe de o parte, și tradiționalism, pe de altă parte, adică religia moartă a generației vii, lipsită de valoarea și fervoarea ei originală. Trebuie să ne însușim la nivel personal credința bazată pe Biblie. Nimeni, mai ales strămoșii noștri, nu poate crede în locul nostru.

Ce memoriale din umblarea ta cu Domnul te ajută să-ți amintești ce a făcut El pentru tine?

Comentariu EGW
Această asigurare le-a fost dată nu numai copiilor lui Israel, ci tuturor celor care ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu. Cei care trăiesc înconjurați de pericolele zilelor din urmă își pot da seama că, așa cum, la începutul experienței lor, adevărul i-a unit cu Mântuitorul, tot așa Acela care este Autorul (Căpetenia) și Desăvârșitorul credinței lor, va desăvârși lucrarea pe care a început-o pentru ei. Dumnezeu este credincios și ne-a chemat la părtășie cu Fiul Său. Pe măsură ce cooperează cu Dumnezeu pentru a face lucrarea pe care El le-a dat-o, oamenii, bărbați și femei, merg din putere în putere. În timp ce ei exercită o credință simplă, crezând zi de zi că Domnul nu va înceta să îi întărească în Hristos, El le spune, la fel ca Israelului din vechime: „Tu ești un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău; Domnul, Dumnezeul tău, te-a ales ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe fața pământului” (Deuteronomul 7:6 – în engl.: deosebit pentru El, mai presus de toți oamenii care sunt pe fața pământului).

Astfel, Dumnezeu este capabil și dornic să îi călăuzească pe toți cei care vor să fie conduși de El. El dorește să-i învețe, pe fiecare în parte, o lecție de încredere constantă, de credință neclintită și de supunere care nu pune întrebări. El îi spune fiecărui om: Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău. Umblă cu Mine și Eu îți voi umple calea de lumină. …
Dar Dumnezeu cere ascultare de toate poruncile Sale. Oamenii pot să fie fericiți numai dacă ascultă de legile Împărăției lui Dumnezeu.

Viața, cu privilegiile și îndatoririle ei, este darul lui Dumnezeu. Să ne amintim că tot ce avem vine de la Dumnezeu și trebuie să-I fim consacrați pe deplin și de bunăvoie. Pavel declară: Eu „privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă” (Filipeni 3:8). Dacă vrem să fim una cu Hristos în Dumnezeu trebuie să renunțăm la ideile noastre și la voința noastră. Tot ce avem și suntem trebuie să fie pus la picioarele lui Hristos. – Our High Calling, p. 24

[Dumnezeu] este puterea poporului Său de astăzi. Nu trebuie să ne încredem în prinți sau să privim la oameni, în loc la Dumnezeu. Trebuie să ne amintim că ființele umane nu sunt perfecte și greșesc, dar Cel care are toată puterea este turnul nostru puternic de apărare. În fiecare situație critică trebuie să simțim că bătălia este a Lui. Resursele lui sunt nelimitate, iar ceea ce pare imposibil de rezolvat va face biruința cu atât mai mare. – Conflict and Courage, p. 217

4. Citește Iosua 4:20-24 în lumina următoarelor versete: Judecătorii 3:7; Judecătorii 8:34; Psalmii 78:11; Deuteronomul 8:2,18; Psalmii 45:17. De ce era atât de important să își amintească faptele mărețe ale Domnului?

De remarcat în Iosua 4:23 schimbarea persoanei! Textul spune că apele Iordanului au fost secate „înaintea voastră”, adică înaintea tuturor israeliților care tocmai trecuseră Iordanul. În schimb, Marea Roșie a fost secată înaintea „noastră”, a celor care erau încă prezenți din prima generație și care trăiseră exodul. Cele două evenimente trăite de două generații diferite aveau o semnificație asemănătoare, ceea ce le-a permis celor din a doua generație, prin mărturia părinților lor, să redescopere la rândul lor aceeași semnificație, la trecerea Iordanului.

În general, percepem uitarea ca pe o trăsătură normală a tuturor ființelor umane. Cu toate acestea, uitarea în sens spiritual poate avea consecințe grave.

Chiar și în prezent, dacă dorim să ne păstrăm identitatea de popor cu o chemare și o misiune aparte, va trebui să creăm ocazii de reîmprospătare a memoriei noastre spirituale, atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv, pentru a nu pierde din vedere de unde venim, cine suntem și pentru ce suntem aici.

5. Studiază 1 Corinteni 11:24,25 și Ioan 14:26. De ce trebuie să ne amintim mereu ce a făcut Hristos pentru noi? Contează cu adevărat altceva fără această jertfă?


Ellen G. White a înțeles în mod clar că, dacă nu ne orientăm constant după lumina faptelor și revelațiilor trecute ale lui Dumnezeu, ne vom pierde cu siguranță motivația de a ne îndeplini misiunea în viitor: „Nu avem să ne temem de nimic pentru viitor, decât ca nu cumva să uităm felul în care ne-a condus Domnul și lecțiile pe care ni le-a oferit El în istoria noastră” (Ellen G. White, Schițe din viața mea, p. 196).

Deși este important să îți amintești trecutul și modul în care Domnul a lucrat în viața ta, de ce trebuie să ai zilnic o experiență cu El și cu realitatea iubirii și prezenței Sale acum?

Comentariu EGW
Având în fața ta bogatele făgăduințe ale Sfintei Scripturi, mai poți oare să lași loc îndoielii? Poți oare crede că, atunci când sărmanul păcătos dorește să se întoarcă, când dorește să se lase de păcatele lui, Domnul l-ar opri cu asprime de a cădea la picioarele Sale în pocăință? Departe de tine asemenea gânduri! Nimic nu poate aduce o mai mare vătămare sufletului tău decât asemenea concepții despre Tatăl nostru ceresc. El urăște păcatul, dar îl iubește pe păcătos și S-a dat pe Sine în persoana Domnului Hristos, pentru ca toți cei care vor dori să poată să fie mântuiți și să aibă parte de binecuvântarea veșnică în împărăția slavei. Ce limbaj mai puternic sau mai delicat ar fi putut fi folosit decât acela pe care l-a ales și prin care Își exprimă iubirea față de noi? El declară: „Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează și să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar, chiar dacă l-ar uita, totuși Eu nu te voi uita cu niciun chip” (Isaia 49:15).

Tu, care te îndoiești și tremuri, privește în sus, căci Hristos trăiește pururi ca să mijlocească pentru noi! Mulțumește-I lui Dumnezeu pentru darul scumpului Său Fiu și roagă-te ca El să nu fi murit în zadar pentru tine! Duhul Sfânt te invită astăzi. Vino cu toată inima la Hristos și vei primi binecuvântările Sale!
Când citești făgăduințele Lui, adu-ți aminte că ele sunt expresia iubirii și a milei Sale nemărginite. Inima mare a Iubirii infinite se îndreaptă spre păcătos cu toată compasiunea. „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor” (Efeseni 1:7). Da! Nu trebuie decât să crezi că Dumnezeu este sprijinul tău. El dorește să restabilească în om chipul Său moral. Cu cât te vei apropia mai mult de El, mărturisindu-ți păcatele și pocăindu-te, El Se va apropia de tine cu mila și iertarea Sa. – Calea către Hristos, p. 54, 55

A înțelege și a te bucura de Dumnezeu este cel mai înalt exercițiu al puterilor omului. Acest lucru poate fi realizat numai atunci când sentimentele noastre sunt sfințite și înnobilate de harul lui Hristos. … În Hristos era strălucirea slavei Tatălui Său, imaginea exactă a persoanei Sale. Mântuitorul nostru a spus: „Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). În Hristos este viața sufletului. În deschiderea inimii noastre către El, în dorințele noastre serioase și pline de afecțiune pentru excelența Lui, în căutarea nerăbdătoare a gloriei Lui, găsim viața. În comuniune cu El ne hrănim cu pâinea vieții.
Când permitem lucrurilor de mică importanță să ne absoarbă atenția și să ne facă să uităm de Hristos, îndepărtându-ne de El pentru a accepta să fim împreună cu altcineva, picioarele noastre pășesc pe o cale care ne duce departe de Dumnezeu și de cer. Hristos trebuie să fie obiectul central al afecțiunilor noastre și atunci vom trăi în El și vom avea spiritul Său. …

Ce constituie strălucirea cerului? În ce va consta fericirea celor răscumpărați? Hristos este totul în toate. Ei vor privi cu o bucurie de nespus la Mielul lui Dumnezeu. Ei își vor revărsa cântecele lor de laudă și adorare plină de recunoștință față de Acela pe care L-au iubit și Căruia I s-au închinat aici. Ei au învățat acea cântare și au început să o cânte chiar de pe pământ. Ei au învățat să-și pună încrederea în Isus în timp ce își formau caractere pentru cer. Inimile lor erau în acord cu voia Lui aici. Bucuria lor în Hristos va fi proporțională cu dragostea față de El și încrederea pe care au învățat să și-o pună în El. – Our High Calling, p. 61


„El a prefăcut marea în pământ uscat şi râul a fost trecut cu piciorul: atunci ne-am bucurat în El” (Psalmii 66:6).

Atât traversarea Mării Roșii, cât și cea a Iordanului sunt semnele unei noi ere în istoria biblică și ambele au o semnificație simbolică (vezi Psalmii 66:6; Psalmii 114:1-7 și 2 Împărați 2:6-15). Încă din Vechiul Testament există texte care leagă cele două evenimente ale trecerii și transmit o semnificație dincolo de contextele originale. În Psalmii 66:6, psalmistul sărbătorește actul răscumpărător al lui Dumnezeu în viața sa (Psalmii 66:16-19), făcând referire la exemplele istorice ale trecerii Mării Roșii și a Iordanului.
Și Psalmul 114 leagă cele două evenimente, dar nu pentru că autorul nu a văzut o diferență cronologică între ele, ci datorită semnificației teologice pe care o au cele două treceri. Astfel, ambele evenimente sunt văzute ca factori de schimbare a statutului lui Israel: o dată de la sclavie la libertate, apoi de la o existență nomadă, lipsită de țară, la statutul de națiune. În acești psalmi, menționarea celor două traversări ilustrează schimbarea statutului autorului de la oprimare, sărăcie, neajutorare și umilință la siguranță, bunăstare, salvare și demnitate.
Tot pe malul Iordanului are loc ridicarea lui Ilie la cer în contextul unei minuni asemănătoare celei consemnate în Iosua. În cazul lui Ilie, traversarea a adus cea mai importantă schimbare de statut din viața lui: a fost luat la cer. Și pentru Elisei schimbarea este de asemenea importantă: din ajutorul profetului (1 Împărați 19:21) devine profetul națiunii (2 Împărați 2:22).

6. Analizează Matei 3:16,17 și Marcu 1:9. În ce fel sugerează scriitorii Noului Testament un sens simbolic, spiritual pentru râul Iordan?

Lucrarea pământească a lui Isus, ca Reprezentant al poporului Israel, urmează modelul istoriei poporului Israel antic. Domnul Isus trece prin experiența „Mării Roșii” și a „Iordanului”. El este chemat să iasă din Egipt după un decret de condamnare la moarte (Matei 2:14-16), petrece 40 de zile în pustiu (Matei 4:2), similare cu cei 40 de ani petrecuți de Israelul antic, și, pentru a face trecerea de la viața Sa privată la lucrarea Sa publică, este botezat în Iordan (Matei 3:16,17; Marcu 1:9).

Mai târziu, capitolele 3 și 4 din Evrei recunosc semnificația simbolică a trecerii Iordanului și prezintă intrarea în Canaan ca o prefigurare a „odihnei harului” în care intră creștinii prin credință.
Comentariu EGW
În acel timp al anului, primăvara, zăpada care se topea în munte umflase atât de mult apele Iordanului, încât se revărsaseră peste maluri. Era cu neputință să se treacă dincolo prin vadurile obișnuite. Dumnezeu voia ca trecerea lui Israel peste Iordan să fie făcută printr-o minune. …
La timpul hotărât a început plecarea, când chivotul purtat pe umerii preoților a deschis convoiul. … Toți au privit cu cel mai mare interes cum preoții au coborât la țărmul Iordanului. Au văzut cum înaintează mereu cu chivotul cel sfânt spre fluviul înfuriat și înspumat, până ce picioarele purtătorilor au intrat în apele lui. Deodată, apele ce veneau din sus s-au oprit din curgere, în timp ce apele mai de jos au curs mai departe, lăsând albia fluviului descoperită. …
După ce a trecut tot poporul, a fost dus pe țărmul apusean și chivotul. Abia apucaseră să se așeze într-un loc sigur și, îndată ce preoții au pășit pe uscat, apa zăgăzuită a fost iarăși liberă să curgă la vale, ca un potop căruia nimic nu-i putea sta în cale, pe vechea matcă a fluviului.

Nu trebuia ca generațiile viitoare să rămână fără o amintire a acestei mari minuni. În timp ce preoții care purtau chivotul stăteau încă în mijlocul Iordanului, doisprezece bărbați aleși mai înainte, câte unul de fiecare seminție, au luat fiecare câte o piatră mare din albia fluviului, din locul unde stăteau preoții, și au dus-o dincolo, pe țărmul apusean. Pietrele acestea trebuiau așezate ca un monument de aducere-aminte pe locul celei dintâi tabere a lor dincolo de Iordan. …
Influența pe care minunea aceasta a avut-o atât asupra evreilor, cât și asupra vrăjmașilor lor era de cea mai mare însemnătate. Aceasta era pentru Israel o încurajare că Dumnezeu era cu ei fără încetare și-i adăpostea, o dovadă că va face pentru ei, prin Iosua, ce făcuse prin Moise. …

Această manifestare a puterii dumnezeiești în favoarea copiilor lui Israel avea ca scop și să sporească teama cu care erau priviți de neamurile din împrejurimi și, în felul acesta, să pregătească drumul pentru o biruință mai ușoară și deplină. … Atât canaaniților, cât și lui Israel și chiar lui Iosua li se dăduse o dovadă de netăgăduit că viul Dumnezeu, Împăratul cerului și al pământului, era în mijlocul poporului Său și că El n-avea să-i părăsească și nici să Se îndepărteze de ei. – Hristos, Biruitorul, p. 132 (5 mai)


Suplimentar: Ellen G. White, Patriarhi și profeți, cap. 44
„Studiați cu atenție experiențele poporului Israel din drumul lui spre Canaan! Studiați capitolele 3 și 4 din Iosua, care consemnează pregătirea și trecerea Iordanului în țara promisă! Trebuie să ne pregătim în permanență inima și mintea, împrospătându-ne memoria cu lecțiile pe care Domnul le-a predat poporului Său din vechime. Atunci, învățăturile Cuvântului Său ni se vor părea întotdeauna interesante și impresionante, așa cum El a dorit să fie și pentru israeliți” (Comentarii Ellen G. White, Comentariul biblic adventist, vol. 2, p. 994).

„Poporul Israel modern se află într-un și mai mare pericol de a-L uita pe Dumnezeu și de a cădea în idolatrie decât pericolul în care a fost poporul Său din vechime. Chiar dintre cei care pretind că sunt păzitori ai Sabatului, mulți se închină la idoli. Dumnezeu i-a avertizat în mod deosebit pe cei din vechime să se păzească de idolatrie, pentru că, dacă aveau să se abată de la a-I sluji viului Dumnezeu, blestemul Lui avea să cadă asupra lor; dar, dacă aveau să-L iubească pe El cu toată inima lor, cu tot sufletul lor și cu toată puterea lor, El avea să binecuvânteze cu belșug rezultatele muncii lor și să îndepărteze boala din mijlocul lor” (Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 1, p. 609).

1. Unde se înfățișau martorul mincinos și persoana acuzată de el?


2. Ce pedeapsă se dădea pentru beție, în combinație cu alte păcate?


3. Cine și de ce nu aveau voie să intre pe vecie în adunarea Domnului?


4. Ce fel de greutate era interzisă?


5. De ce nu a răsturnat apostolul Pavel instituția sclaviei?

Comentariu EGW
Studiu suplimentar
Astăzi cu Dumnezeu, „Pace în prezența Sa”, p. 58 (19 februarie).

Privire generală
Odată cu întoarcerea iscoadelor, poporul Israel este gata să intre în țara promisă. Există însă o barieră de netrecut, cel puțin din punct de vedere uman: râul Iordan în timpul sezonului de inundații. Cu toate acestea, nimic nu Îl poate opri pe Dumnezeul viu al poporului Israel. Din nou, El este pe cale să Își arate suveranitatea ca Domn al întregului pământ (și al apelor). De când poporul Israel a părăsit Egiptul, problema nu a fost niciodată puterea lui Dumnezeu de a face minuni, ci pregătirea poporului Său, care va fi pusă la încercare încă o dată, atunci când este chemat să se sfințească. La fel ca strămoșii lor care se îndreptau spre țărmul Mării Roșii, israeliții își fac bagajele și părăsesc tabăra pentru ultima oară, înainte de a intra în sfârșit în Canaan.

La mai bine de 400 de ani de la promisiunea inițială făcută lui Avraam, ei se îndreaptă din nou spre imposibil. De la traversarea Mării Roșii până la traversarea râului Iordan, Dumnezeu Și-a chemat poporul să înfrunte imposibilul pentru a dovedi că la El nimic nu este cu neputință. Chivotul legământului merge înainte pentru a arăta că trecerea pe uscat nu este o coincidență sau un plan conceput de oameni, ci un act al lui Dumnezeu. Trecerea râului Iordan marchează o zi unică în istorie. Evenimentul este marcat și geografic, prin cele două monumente a câte 12 pietre. Întrebarea este dacă acest eveniment va rămâne viu în memoria generațiilor viitoare sau nu. Din păcate, odată cu trecerea timpului, semnificația spirituală a acestor pietre va fi pierdută din vedere. Această uitare tragică a dus poporul Israel nu numai la idolatrie, ci și înapoi în Egipt.

Comentariu
Teologia apei
Există mai multe paralele între traversarea Mării Roșii și traversarea râului Iordan. Printre acestea se numără folosirea a trei termeni ebraici importanți: (a) verbul ebraic plʾ („a se minuna”), care desemnează ambele traversări miraculoase (Exodul 15:11; Iosua 3:5); (b) cuvântul ned, utilizat pentru a descrie ridicarea apei ca un „zid” (Exodul 15:8; Iosua 3:16, EDCR) și (c) termenul rar harabah, care înseamnă „uscat” sau „pământ uscat” (Exodul 15:12; Iosua 3:17). În plus, în Iosua 3:7, Dumnezeu Însuși stabilește o paralelă între Moise și Iosua, făcând o conexiune explicită între cele două evenimente. Psalmistul vede cele două episoade ca pe unul singur (de exemplu, în Psalmii 114:3,5).

Dar care este semnificația teologică a trecerii Iordanului? Am fost conduși deja în această săptămână prin semnificația evenimentului în lumina Domnului Isus și a bisericii. Astfel, putem explora aici semnifica­ția teologică a trecerii Iordanului pentru publicul ei original.

Dacă vizitezi astăzi râul Iordan, este greu să îți imaginezi provocarea pe care a reprezentat-o traversarea acestuia pentru poporul Israel, cu milenii în urmă. În primul rând, utilizarea apei pentru irigații agricole și pentru consumul uman, de-a lungul celor 360 de kilometri ai albiei râului, a redus considerabil mărimea și debitul acestuia. În al doilea rând, sărbătorirea Paștelui imediat după traversare indică faptul că traversarea râului Iordan a avut loc primăvara, când râul putea avea o lățime de până la un kilometru și jumătate în unele zone, ca urmare a topirii zăpezii din zonele înalte. Aceste date arată că traversarea acestui flux de apă cu curenți puternici sau chiar cu reziduuri nu a fost o minune mai mică decât traversarea Mării Roșii.

În mintea popoarelor din Orientul Apropiat antic, cum ar fi canaaniții, marea avea nuanțe mitologice. Era locul din care proveneau zeitățile lor, unde forțele haosului erau supuse de zei mai puternici.

Potrivit mitologiei canaanite, Baal, care era zeul protector al pământului, a devenit zeul suprem al furtunii când l-a învins pe Yam (cuvântul ebraic pentru „mare”), zeul mării. Astfel, „în gândirea politeistă antică, popoarele câștigau bătălii pe pământ deoarece zeii lor protectori câștigau bătălii în cosmos. Dacă Iahve, Dumnezeul lui Israel, a putut învinge și supune atât de ușor scopurilor Sale puterea zeului-râu în plină inundație, ce avea să îi facă El lui Baal? Ce avea să-i facă atunci Canaanului poporul lui Iahve?” (Joseph Coleson, „Joshua”, în Cornerstone Biblical Commentary: Joshua, Judges, Ruth, 2012, p. 56). Ținând cont de acest context istoric, traversarea râului Iordan exprimă o întreită dimensiune teologică, ce nu este evidentă la prima vedere pentru cititorii moderni.

În primul rând, statutul lui Dumnezeu de Domn al „întregului pământ” (Iosua 3:11,13) evidențiază o diferență esențială între zeii canaaniți și Iahve. Stăpânirea Sa nu este limitată la un anumit teritoriu. Tot pământul Îi aparține și se află sub jurisdicția Sa. El este adevăratul Proprietar și Domn al lumii și, în acest sens, Baal, care înseamnă și „stăpân” sau „domn”, este un impostor. Puterea lui Dumnezeu asupra apei servește drept dovadă a supremației Sale.

În al doilea rând, Dumnezeu este victorios. Atât în mitologia babiloniană, cât și în cea canaanită, Marduk și Baal devin zei principali deoarece înfrâng forțe puternice acvatice. Atât în pasajele poetice, cât și în cele profetice, Iahve este lăudat pentru cucerirea dușmanilor cosmici, descriși ca un balaur de apă sau un șarpe, numit și Rahab sau leviatan (compară cu Iov 41:1-4; Psalmii 74:13; Isaia 30:7, NTR). Întrucât Iahve învinge forțele acvatice ale haosului, victoria Sa este supremă. Cu toate acestea, diferența crucială dintre Iahve și acești zei este că El este un Dumnezeu viu (Iosua 3:10), care acționează în timp real. Iahve nu este un zeu al mitologiei; El este Dumnezeul istoriei.

În cele din urmă, Iahve este un Dumnezeu sfânt. Chivotul legământului apare de cel puțin 20 de ori în Iosua 3 și 4, subliniind semnificația sa în istorisire ca o reprezentare fizică a Celui care merge efectiv înaintea poporului (Iosua 3:11). Slava lui Iahve, care se odihnea deasupra chivotului în Locul Preasfânt din sanctuar, era o manifestare vizibilă a prezenței divine. Cu toate acestea, o astfel de manifestare a prezenței Sale era vizibilă numai pentru marele-preot, o dată pe an, și numai în condiții ritualice stricte. În timpul traversării Iordanului, chivotul mergea cu aproximativ un kilometru înaintea israeliților, rămânând în văzul acestora doar în timpul traversării propriu-zise prin mijlocul albiei râului. Spre deosebire de idolii din Canaan, care erau creați după chipul „făuritorilor” lor umani, Dumnezeu forma o nouă națiune după chipul Său, așa cum se exprimă în poruncă: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (1 Petru 1:16; vezi și Leviticul 19:2).

Aceste trei aspecte teologice – stăpânirea, victoria și sfințenia lui Dumnezeu – ar fi trebuit să fie în mintea israeliților atunci când au intrat în ținutul idolatru al Canaanului. Amintirea acestei zile spectaculoase ar fi trebuit să servească drept antidot la idolatrie, un antidot pe care, din păcate, poporul Israel nu l-a luat.

Problema cu memoria

Conceptul de memorie din Biblie are o latură dinamică, deoarece cuprinde mai mult decât procesul cognitiv de reamintire a unor infor­ma­ții. Acest concept este demonstrat atunci când, în mai multe ocazii, Dumnezeu „Își aduce aminte” de poporul Său (de exemplu, Exodul 2:24). Atunci când Își aduce aminte, Dumnezeu acționează în favoarea poporului Său. Astfel, atunci când Îi adresează poporului Său chemarea de a-și aduce aminte, Dumnezeu îi cere, de asemenea, să acționeze.

Amintirea ar trebui să fie transpusă în timp și în spațiu prin diverse mijloace, cum ar fi transmiterea tradiției de la părinți la copii, construirea de monumente precum cel din Iosua 4 și, cel mai important, prin ritualuri și celebrări în timpul marilor sărbători din calendarul religios. Este important faptul că aceste sărbători aveau un caracter triplu. În primul rând, ele comemorau faptele lui Dumnezeu în viața prezentă a poporului Israel, odată cu trecerea sezonului de semănat și de recoltat. În al doilea rând, aceste sărbători comemorau faptele lui Dumnezeu din trecut, în special pe cele legate de exod și de cucerire. Și, în cele din urmă, ele indicau simbolic faptele lui Dumnezeu din viitor, din era escatologică, inaugurată de Isus. Astfel, dinamica biblică a amintirii nu numai că îmbrățișează trecutul, dar ne și permite să trăim prezentul cu recunoștință și să privim spre viitor cu speranță.

Din nefericire, poporul Israel nu a ținut cont de sfatul divin de a-și aduce aminte. Cartea Judecătorii începe cu o notă sumbră despre amnezia spirituală a generației de după moartea lui Iosua: aceasta „nu cunoștea pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel” (Judecătorii 2:10). Mai târziu, naratorul afirmă explicit: „Copiii lui Israel nu şi-au adus aminte de Domnul Dumnezeul lor, care-i izbăvise din mâna tuturor vrăjmaşilor care-i înconjurau” (Judecătorii 8:34).

Rezultatul a fost apostazia sub forma idolatriei, care a persistat de-a lungul întregii istorii a poporului Israel, de la Solomon până la Zedechia, ultimul rege iudeu înainte de captivitate. Idolatria este rezultatul natural al uitării spirituale. Acest rezultat se observă în istoria Gomerei, care, ca simbol al poporului Israel, a uitat că Dumnezeu, și nu Baal, i-a dat „grâul, mustul și untdelemnul și [a] închinat slujbei lui Baal argintul și aurul cel mult” (Osea 2:8). În acest sens, idolatria este lipsă de recunoștință, provenită dintr-o catastrofală amnezie spirituală. Uitarea radicală de care a dat dovadă poporul Israel a dus la o pierdere aproape completă a identității sale înainte de exilul babilonian, cu excepția unei rămășițe. Mulți dintre cei care au rămas în țară în timpul exilului au ales să se întoarcă în Egipt. Istoria regilor lui Israel și ai lui Iuda se încheie cu exodul în sens invers – toți cei care au rămas vii în Ierusalim s-au întors în Egipt (Ieremia 43:7). Acest exil este rezultatul îngrozitor al uitării spirituale.

Aplicație
Oportunități de evanghelizare
În contextul original al Vechiului Testament, minunile de la Marea Roșie și de la râul Iordan scot în evidență puterea lui Dumnezeu de a învinge forțele răului, precum și superioritatea Sa în raport cu toate celelalte zeități. Aceste manifestări publice urmăreau să fie nu doar demonstrații ale puterii divine în sine, ci și oportunități de evanghelizare, astfel încât alte națiuni să poată afla adevărul despre Dumnezeul lui Israel.

Cum poți folosi fiecare experiență cu Dumnezeu din viața ta ca pe o oportunitate de a le arăta altora adevărata natură a Dumnezeului căruia I te închini?

Reamintirea trecutului
Unul dintre cele mai plăcute momente petrecute în familie este atunci când ne așezăm împreună și privim fotografii vechi. Aceste imagini reprezintă momente înghețate în timp pline de emoții. Într-un fel, atunci când ne aducem aminte este ca și cum am retrăi acele amintiri.

Gândește-te la viața ta ca la un mare album de fotografii și încearcă să identifici acele momente în care poți vedea în viața ta prezența în forță a lui Dumnezeu.

Într-o predică intitulată „Când Dumnezeu Își aduce aminte”, Hans K. LaRondelle a spus că amintirea „trecutului înseamnă să ne reînnoim speranța pentru viitor”. În aceeași ordine de idei, vorbind despre modul în care Dumnezeu a condus mișcarea adventistă de ziua a șaptea, Ellen G. White a scris cuvintele memorabile: „Nu avem să ne temem de nimic pentru viitor, decât ca nu cumva să uităm felul în care ne-a condus Domnul” (Ellen G. White, Schițe din viața mea, p. 196).

Discutați în cadrul grupei cum ați fost încurajați în vremuri dificile de amintirea modului în care a lucrat Dumnezeu în viața voastră în trecut.

Studiul 3, 11-17 október

Lesson image

Trimestrul 4, 2025

Lecții de credință din cartea Iosua