1 După aceea, lui Iosif i s-a spus: „Tatăl tău este bolnav.” Și Iosif i-a luat cu el pe cei doi fii ai săi, Manase și Efraim.

Tatăl tău este bolnav. La scurt timp după vizita lui Iosif, prilej cu care Iacov a făcut aranjamente pentru înmormântarea sa, Iosif a fost informat cu privire la ultima boală a tatălui său. El a plecat imediat la el împreună cu cei doi fii ai săi, Manase şi Efraim, care aveau vârsta între 19 şi 25 de ani (vezi v.5; cap. 47,28; 41,50; 45,6).


2 I-au dat de știre lui Iacov și i-au spus: „Iată, fiul tău Iosif vine la tine!” Și Israel și-a adunat puterile și s-a așezat pe pat.

Şi Israel. Schimbarea numelui din Iacov în Israel aici este semnificativă cum a fost şi în cap. 45,27.28. Iacov, omul luptător slăbit de vârstă, şi-a adunat puterile care i-au mai rămas pentru o lucrare pe care o avea de îndeplinit ca Israel, purtător al îndurătoarelor făgăduinţe ale lui Dumnezeu.


3 Iacov i-a zis lui Iosif: „Dumnezeul Atotputernic mi S-a arătat la Luz[[xr:1]], în țara Canaanului, și m-a binecuvântat.

Dumnezeul cel Atotputernic mi s-a arătat. Făcând o introducere la cele ce aveau să urmeze, Iacov a povestit experienţele zilelor lui din trecut, mai ales arătarea divină de la Luz, sau Betel, după întoarcerea sa din Padan-Aram (vezi cap. 35,9-15). Folosirea numelui sacru Dumnezeul cel Atotputernic, darea de seamă despre arătare şi succesiunea diferitelor făgăduinţe relatate de Iacov dovedesc că el nu s-a referit la visul lui de pe drumul către Haran, ci la vedenia de mai târziu, în acelaşi loc, după întoarcerea sa în Canaan.


4 El mi-a zis: «Te voi face să fii roditor, te voi înmulți și voi face din tine o adunare de popoare; voi da țara aceasta seminției tale după tine, ca moștenire[[xr:1]] veșnică.»
5 Acum, cei doi fii ai tăi, care ți s-au născut în țara Egiptului, înainte de venirea mea la tine, în Egipt, sunt ai mei[[xr:1]]; Efraim și Manase vor fi ai mei, precum Ruben și Simeon.

Efraim şi Manase. Iacov a interpretat făgăduinţa lui Dumnezeu de la Betel ca împuternicindul să adopte pe cei doi fii ai lui Iosif şi să le dea aceeaşi poziţie ca propriilor copii. Deoarece Dumnezeu făgăduise înmulţirea seminţei lui şi Canaanul ca proprietate a ei, el a considerat că este drept să acorde lui Efraim şi Manase câte o parte din moştenirea făgăduită, egală cu aceea a propriilor fii. În felul acesta, Iosif avea să se bucure de o parte îndoită.


6 Cât despre copiii care ți se vor naște după ei, aceștia vor fi ai tăi; ei vor fi chemați după numele fraților lor în partea lor de moștenire.

Pe care i-ai născut după ei. Acest privilegiu trebuia să fie restrâns la primii doi fii ai lui Iosif. Alţi copii ai lui Iosif nu sunt amintiţi în Scriptură, dar dacă eu existat vreunii, urmaşii lor au fost incluşi mai târziu în seminţiile lui Efraim şi Manase, după cum prezisese Iacov. Adoptarea celor doi fii mai mari ai lui l-a aşezat pe Iosif în poziţia de întâi născut, în privinţa moştenirii.


7 La întoarcerea mea din Padan, Rahela[[xr:1]] mi-a murit pe drum, în țara Canaanului, când încă mai era o bucată de drum până la Efrata, și am îngropat-o acolo, în drum spre Efrata (adică Betleem).”

Rahela a murit... lângă mine. Mama lui Iosif, care murise atât de timpuriu, a fost, de asemenea, onorată postum prin adopţia fiilor mai mari ai lui Iosif. Aceste referinţe sunt pentru aluzia făcută de Iacov la iubita lui Rahela. Cuvintele sale pare să arate o dorinţă neexprimată că ar fi putut trăi să vadă pe întâiul ei născut înălţat la conducere peste cel mai mare imperiu din lume al vremii, iar prin aceasta în poziţia de a se dovedi salvatorul casei tatălui său.


8 Israel s-a uitat la fiii lui Iosif și a zis: „Cine sunt aceștia?”

Cine sunt aceştia? Probabil că vederea slabă a patriarhului (vezi v.10) a fost cauza pentru care Iacov nu i-a recunoscut mai devreme pe nepoţii lui. Faptul că la început nu a băgat în seamă prezenţa lor dovedeşte că actul de adopţie a fost îndemnat nu de vederea tinerilor, ci de îndemnurile lăuntrice ale Duhului lui Dumnezeu.


9 Iosif i-a răspuns tatălui său: „Sunt[[xr:1]] fiii mei pe care mi i-a dat Dumnezeu aici.” Israel i-a zis: „Apropie-i, te rog, de mine, ca să-i[[xr:2]] binecuvântez!”
10 Ochii[[xr:1]] lui Israel erau îngreunați de bătrânețe, așa că nu mai putea să vadă. Iosif i-a apropiat de el, și Israel i-a sărutat[[xr:2]] și i-a îmbrățișat.

Ochii lui Israel. Patriarhul slăbit, aproape orb, nu-i văzuse pe Efraim şi Manase de câţiva ani, aşa că el nu i-a recunoscut acum, când se aflau încă o dată în faţa sa.


11 Israel i-a zis lui Iosif: „Nu credeam[[xr:1]] că am să-ți mai văd fața, și iată, Dumnezeu mi-a îngăduit să-ți văd și urmașii.”
12 Iosif i-a îndepărtat de pe genunchii tatălui său și s-a plecat cu fața la pământ.
13 Apoi i-a luat pe amândoi, pe Efraim cu mâna dreaptă, la stânga lui Israel, și pe Manase cu mâna stângă, la dreapta lui Israel, și i-a adus aproape de el.

Iosif i-a luat pe amândoi. Iosif, care căzuse cu faţa la pământ înaintea tatălui său, fie din cinstire filială, fie din înţelegerea faptului că tatăl său vorbea sub inspiraţie, a luat acum pe cei doi fii ai săi dintre genunchii lui Israel, care şezuse cu cei doi tineri între genunchii lui îmbrăţişându-i. El l-a luat pe Efraim, cel mai tânăr, la dreapta lui, iar pe Manase, cel mai în vârstă, la stânga, aşa încât Efraim stătea la stânga lui Iacov şi Manase la dreapta lui.


14 Israel și-a întins mâna dreaptă și a pus-o pe capul lui Efraim, care era mezinul, iar mâna stângă a pus-o pe capul lui Manase; și-a încrucișat[[xr:1]] astfel mâinile, căci Manase era întâiul născut.

Mâna dreaptă. Aceasta este prima relatare biblică despre punerea mâinilor ca simbol al binecuvântării. Cu toate că nu este esenţial la transmiterea binecuvântării, actul nu este lipsit de un anumit caracter potrivit ca simbol al faptului nevăzut. Conform cu aceasta, el a devenit modul recunoscut de transmitere a puterilor spirituale, sau a darurilor. Această procedură a fost folosită în perioada Vechiului Testament pentru consacrarea preoţilor (Numeri 27,18.23; Deuteronom 34,9), în timpul bisericii Noului Testament pentru ordinarea slujbaşilor (Fapte 6,6; 8,17; 1 Timotei 4,14; 2 Timotei 1,6) şi în îndeplinirea multor minuni (Matei 19,13; Marcu 8,23.25; Fapte 9,17; 19,6; 28,8).


15 Apoi Israel l-a binecuvântat[[xr:1]] pe Iosif și i-a zis: „Dumnezeul înaintea căruia au umblat părinții mei Avraam și Isaac, Dumnezeul care mi-a fost păstor de când sunt până în ziua aceasta,

A binecuvântat pe Iosif. Prin punerea mâinilor, Iacov a transferat asupra lui Iosif, prin fiii săi, binecuvântarea pe care a cerut-o stăruitor de la Dumnezeu pentru ei.


16 Îngerul[[xr:1]] care m-a izbăvit de orice rău, să-i binecuvânteze pe copiii aceștia! Prin ei să fie pomenit numele[[xr:2]] meu și numele părinților mei Avraam și Isaac, și să se înmulțească nespus în mijlocul țării!”

Îngerul. Aşezat aici la egalitate cu Dumnezeu, Îngerul nu putea fi o fiinţă creată, ci trebuie să fie Îngerul lui Dumnezeu, care înseamnă Dumnezeu manifestat în formă de înger (vezi Exod 32,34; Isaia 63,9; 1 Corinteni 10,4). În conformitate cu revelaţia deplină a scriitorilor Noului Testament, El este Cuvântul, Păstorul şi Răscumpărătorul, Isus Hristos. Atât Iacov, cât şi Iov (Iov 19,21) dau pe faţă cunoştinţă cu această Persoană Divină, care i-a scăpat de boală, atât trupească, cât şi spirituală, şi care va desăvârşi lucrarea de salvare, prin eliberarea lor din puterea mormântului. Răscumpărătorul către care priveau înainte Iacov şi Iov şi despre care mărturisesc atât Moise cât şi profeţii, a fost Isus Hristos (1 Corinteni 10,4; Galateni 3,13; Tit 2,14; 1 Petru 1,18).

Să poarte numele meu. Prin aceasta, Iacov a înţeles ca Efraim şi Manase să fie consideraţi ca fii ai lui Iacov. Astfel, ei aveau să devină într-un sens special primitorii binecuvântărilor făgăduite lui Avraam, Isaac şi Iacov.


17 Lui Iosif nu i-a venit bine când a văzut că tatăl său și-a pus[[xr:1]] mâna dreaptă pe capul lui Efraim, de aceea a apucat mâna tatălui său ca s-o îndepărteze de pe capul lui Efraim și să o pună pe cel al lui Manase.
18 Și Iosif i-a zis tatălui său: „Nu așa, tată, căci acela este întâiul născut; pune-ți mâna dreaptă pe capul lui!”

Nu aşa, tată. Asigurându-l pe Iosif că Manase, cel mai mare dintre cei doi, va ajunge de asemenea o mare naţiune, Iacov a declarat totuşi, în mod accentuat, că Efraim va deveni şi mai mare, o mulţime de neamuri, sau literal, o abundenţă de neamuri. Această binecuvântare a început să se împlinească începând de pe vremea judecătorilor, când seminţia lui Efraim crescuse într-atât în mărime şi putere, încât a luat conducerea între cele zece seminţii nordice, iar numele ei a căpătat o importanţă egală cu numele Israel (vezi Isaia 7,2; Osea 4,17; 13,1; etc.). Pe vremea lui Moise, Manase număra 20.000 mai mult decât Efraim (Numeri 26,34, 37). Istoria care a urmat arată că această făgăduinţă a fost de la Dumnezeu şi că binecuvântarea lui Iacov nu a fost numai o dorinţă pioasă a unui bunic muribund, ci adevărata acordare a unei binecuvântări de o hotărâtă însemnătate şi tărie profetică.


19 Dar tatăl său s-a împotrivit și a zis: „Știu[[xr:1]], fiule, știu! Și el va ajunge un popor; și el va fi mare. Totuși, fratele lui cel mic[[xr:2]] va fi mai mare decât el, și seminția lui va ajunge o mulțime de neamuri!”
20 El i-a binecuvântat în ziua aceea și a zis: „Cu numele vostru se va binecuvânta[[xr:1]] Israel, zicând: «Să te facă Dumnezeu ca Efraim și ca Manase!»” Și l-a așezat astfel pe Efraim înaintea lui Manase.
21 Israel i-a zis lui Iosif: „Iată, eu am să mor! Dar Dumnezeu[[xr:1]] va fi cu voi și vă va aduce înapoi în țara părinților voștri.
22 Iar eu îți[[xr:1]] dăruiesc mai mult decât fraților tăi, anume o parte[[fn:a]] pe care am luat-o din mâna amoriților[[xr:2]] cu sabia mea și cu arcul meu.”

Mai mult decât fraţilor tăi. Cuvântul tradus parte, şekem, este acelaşi ca numele cetăţii Sihem, în apropierea căreia Iacov cumpărase o bucată de pământ (cap. 33,18.19) şi a cărei populaţie o masacraseră doi din fiii lui Iacov. Cuvântul şekem înseamnă umăr sau creastă (de munte). Deoarece Iosif a fost îngropat mai târziu la Sihem (Iosua 24,32) şi pe timpul lui Hristos exista o bucată de pământ aproape de Sihar, sau Sihem, care mai era considerată ca partea pe care Iacov i-o dăduse fiului său, Iosif (Ioan 4,5), este foarte probabil că declaraţia lui Iacov, prin care i-a dăruit un ogor lui Iosif, a fost un joc de cuvinte. Ogorul pe care îl avea Iacov la Sihem era, probabil,

o creastă de munte care semăna cu un umăr, motiv pentru care Iacov l-a numit şekem, umăr sau creastă. Semnificaţia de parte pentru şekem este de altfel nedovedită şi se întemeiază întru totul pe vechile traduceri. Şekem poate fi tradus corespunzător ca versant de munte (RSV).

Cu sabia mea şi cu arcul meu. Acesta este primul loc în care se face referire la acte de război în privinţa lui Iacov. Toate celelalte texte, care se referă la ogorul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, vorbesc despre el ca fiind cumpărat (Geneza 33,18.19; Iosua 24,32). Deoarece aceste texte trebuie să se refere la acelaşi ogor pe care Iacov l-a amintit ca fiind cucerit cu sabia şi arcul, probabil că proprietatea lui Iacov îi fusese luată după ce părăsise regiunea Sihemului (Geneza 35,4.5). Cu toate că groaza lui Dumnezeu i-a împiedicat să-l atace pe Iacov şi să răzbune masacrarea sihemiţilor, se pare că ei au luat proprietatea lui Iacov, aşa încât patriarhul a fost obligat ceva mai târziu să recucerească proprietatea prin forţa armelor. Explicaţia aceasta pare a fi mult mai rezonabilă decât aceea a unor comentatori care doresc să vadă în pronunţarea lui Iacov o profeţie care se referă la viitoarea cucerire a Palestinei pe vremea lui Iosua.

Comentariile lui Ellen G. White

1-22 PP 234-235

5 PP 234

7 PP 206

8-10 PP 234

15,16 Ed 147; PP 234

21 PP 235