1 Când a aflat Iacov[[xr:1]] că în Egipt se găsește grâu, le-a zis fiilor săi: „De ce vă uitați unii la alții?”
2 Și a adăugat: „Iată, aud că este grâu în Egipt; coborâți-vă și cumpărați-ne grâu de acolo, ca să rămânem în viață[[xr:1]] și să nu murim!”

Pogorâţi-vă acolo. Când foametea a devenit din ce în ce mai aspră şi toţi sufereau, Iacov a luat hotărârea să trimită să aducă grâu din Egipt, pentru a-şi scuti familia de înfometare. Faptul că el nu a făcut ca Avraam (cap. 12,10) şi Isaac (cap. 26,2) un plan să mute familia în Egipt poate că a fost din cauză că foametea stăpânea şi în Egipt ca şi în Canaan.


3 Astfel, zece frați ai lui Iosif au plecat să cumpere grâu din Egipt.

Zece fraţi au coborât. Motivul pentru care s-au dus toţi în Egipt a fost fie pentru siguranţă, fie din cauză că grâul era împărţit pe cap de familie. Numărul lor îi făcea în măsură să-şi asigure grâu mai mult şi, desigur, îi făcea în stare să se întoarcă cu mai mult grâu. De asemenea, condiţiile de foamete puteau constitui o foarte reală posibilitate de jefuire a caravanei lor pentru proviziile ei de hrană.


4 Dar pe Beniamin, fratele lui Iosif, Iacov nu l-a trimis cu frații săi, căci[[xr:1]] zicea: „Să nu i se întâmple vreo nenorocire!”

Beniamin. Beniamin nu a fost reţinut din cauza tinereţii lui, deoarece era deja în vârstă de peste 20 de ani, ci din cauză că, fiind singurul copil rămas de la Rahela, el luase locul lui Iosif ca obiect al celei mai tandre iubiri a lui Iacov.


5 Fiii lui Israel s-au dus să cumpere și ei grâu, împreună cu alții care veneau în Egipt, căci era foamete[[xr:1]] în țara Canaanului.

Împreună cu cei ce veneau. Fraţii lui Iosif fie că au făcut parte dintr-o caravană canaanită, fie că au sosit pur şi simplu cu alţii care veniseră pentru acelaşi scop.


6 Fiindcă Iosif era mai-mare peste țară, cel care vindea grâu la tot poporul[[xr:1]] țării, frații lui Iosif au venit și s-au plecat[[xr:2]] cu fața la pământ înaintea lui.

Mare în ţară. Din shalliţ, la rândul lui derivat din rădăcina shalaţ, a stăpâni. Este folosit spre a desemna pe cineva învestit cu autoritate nelimitată. Acest cuvânt, cunoscut şi în limba aramaică şi arabă este la originea titlului de sultan şi poate fi şi la originea numelui personal Salatis, care după Manetho, a aparţinut primului rege hicsos. Totuşi, Manetho ar fi putut lua cuvântul domnitor drept un nume personal. Cuvântul acesta arată clar că Iosif era mai mult decât un obişnuit ministru al hranei. Ca al doilea în rang din ţară, el era adevăratul stăpân, sau primul ministru al Egiptului.


7 De cum i-a văzut Iosif pe frații săi, i-a și recunoscut, dar s-a făcut că nu-i cunoaște. Le-a vorbit aspru și i-a întrebat: „De unde veniți?” Ei i-au răspuns: „Din țara Canaanului, să cumpărăm de mâncare.”

I-a cunoscut. Iosif i-a recunoscut imediat pe fraţii lui, însă ei, ne mai văzându-l de mai bine de 20 de ani, nu l-au recunoscut (v.8). Nu numai că el era acum mai în vârstă, dar mai era şi egiptenizat, purta haine egiptene şi avea o faţă curat bărbierită în locul bărbii semite. Ba mai mult, el vorbea o limbă străină şi era, după cum se părea, un domn mare. Chiar şi numai gândul de a face legătura între Iosif şi acest bărbat puternic s-ar fi părut nespus de absurd (vezi cap. 45,3).

Le-a vorbit aspru. Faptul că Iosif le-a vorbit aspru, după cum scrie în text literal, nu se datora unui simţământ de răzbunare, ci mai degrabă pentru a stabili actuala lor stare de spirit, mai ales cu privire la el însuşi şi la Beniamin, a cărui absenţă a reţinut cu siguranţă atenţia sa şi poate că a dat naştere la bănuiala lui.


8 Iosif i-a recunoscut pe frații săi, dar ei nu l-au recunoscut.
9 Iosif și-a adus aminte[[xr:1]] de visele pe care le visase cu privire la ei, și le-a zis: „Sunteți iscoade! Ați venit ca să aflați locurile slabe ale țării!”

Voi sunteţi iscoade. Vorbirea aspră pe care Iosif a folosit-o faţă de fraţii săi este acum descoperită. Egiptul întotdeauna a fost bănuitor faţă de vecinii lui din răsărit, care nu numai că făceau incursiuni şi apoi dispăreau, retrăgându-se în aşezările lor din deşert, ci în trecut ei se şi infiltraseră în Egipt şi în realitate au pus stăpânire peste părţi din ţară. Astfel de incursiuni din timpul Primei Perioade Intermediare, dinaintea dinastiei a douăzecia, l-au făcut pe regele Amenhotep I să clădească fortificaţii la graniţă între Marea Mediterană şi Marea Moartă, numit zidul stăpânului pentru a-i ţine pe canaaniţi afară din Egipt. Hicsoşii, care au venit după aceea şi tot din răsărit, câştigaseră acum supremaţia asupra ţării şi vegheau ca alţii să nu le poată face acelaşi lucru pe care li-l făcuseră ei egiptenilor. Era deci firesc ca Iosif să-i examineze cu grijă pe toţi răsăritenii şi să se străduiască a descoperi nişte indezirabili sau iscoade adevărate. Deoarece foametea nimicitoare din ţările învecinate aducea un mare număr de străini în Egipt ca cumpărători de grâu, trebuia să fie depusă o mai mare grijă pentru a-i expulza pe aceia a căror prezenţă în ţară putea păgubi securităţii sale.


10 Ei i-au răspuns: „Nu, domnul meu; robii tăi au venit să cumpere de mâncare.

Nu, Domnul meu. Fraţii lui Iosif au fost jigniţi prin acuzaţia făcută împotriva lor, teama i-a făcut să-şi calce pe mândria lor şi şi-au afirmat deplina nevinovăţie. Când pretenţia lor de a fi oameni cinstiţi nu a reuşit să-l impresioneze pe Domnul egiptean, ei i-au spus mai multe amănunte despre familia lor. Prin aceasta, ei au încercat să dovedească nevinovăţia lor. Având în vedere că aparţineau toţi unei familii, care cu greu ar putea să pornească un atac asupra unui regat întreg, nu exista un motiv real pentru bănuiala de a fi iscoade. Iosif a reluat provocarea şi a insistat ca ei să dovedească acurateţea istorisirii lor, aducându-l pe fratele lor cel mai tânăr care lipsea.


11 Noi toți suntem fiii aceluiași om. Suntem oameni cinstiți; robii tăi nu sunt iscoade.”
12 El le-a zis: „Ba nu, ci ați venit să aflați locurile slabe ale țării!”
13 Ei i-au răspuns: „Noi, robii tăi, suntem doisprezece frați, fii ai aceluiași om, din țara Canaanului. Iată, cel mai tânăr este acum cu tatăl nostru, iar unul nu mai este[[xr:1]].”
14 Iosif le-a zis: „Este precum v-am spus: sunteți iscoade!
15 Iată cum veți fi puși la încercare. Pe viața[[xr:1]] lui Faraon, nu veți ieși de aici dacă nu vine încoace fratele vostru cel tânăr!
16 Trimiteți pe unul din voi să-l aducă pe fratele vostru, iar voi rămâneți în temniță. Astfel vor fi puse la încercare cuvintele voastre și voi ști dacă spuneți adevărul. Altminteri, pe viața lui Faraon, sunteți negreșit iscoade!”
17 Și i-a pus pe toți sub pază trei zile.

Trei zile în temniţă. Iosif i-a însărcinat în mod solemn pe fraţii lui (v.15) să-l trimită pe unul din ei înapoi în Canaan ca să-l aducă pe Beniamin. Lipsa lor aparentă de bunăvoinţă de a face lucrul acesta, ştiind că Iacov nu va consimţi, l-a făcut pe Iosif să-i trimită pentru trei zile în temniţă. Aceasta reiese că s-a întâmplat ca urmare a faptului că ei nu au binevoit să fie de acord cu propunerea lui, însă în realitate pentru a-i mai încerca. El fusese în închisoare aproximativ timp de trei ani ca urmare a tratamentului lor inuman, el i-a făcut să sufere o detenţie de numai trei zile.


18 A treia zi, Iosif le-a zis: „Faceți cum v-am spus, și veți trăi, căci eu[[xr:1]] mă tem de Dumnezeu!

Faceţi lucrul acesta şi veţi trăi. A treia zi, Iosif şi-a schimbat atitudinea lui severă. Explicaţia lui, eu mă tem de Dumnezeu s-a intenţionat să fie înţeleasă într-un sens general, fără referire la Iehova, după cum era de presupus să vină din partea unui domn egiptean. În loc să întemniţeze nouă dintre ei, el avea să-l ţină numai pe unul în temniţă, îngăduindu-le celorlalţi să se întoarcă pentru a-l aduce pe Beniamin şi să ducă hrană familiilor lor care sufereau. Întoarcerea lor cu Beniamin avea să dea naştere la eliberarea celui reţinut în închisoare. Dacă, pe de altă parte, ei îl înşelaseră pe Iosif cu istorisirea lor, aveau să moară de foame, iar cel rămas în urmă în Egipt avea să fie executat ca iscoadă.


19 Dacă sunteți oameni cinstiți, unul din frații voștri să rămână în temniță, iar voi să plecați, să luați grâu pentru cei înfometați din casele voastre
20 și să-l aduceți la mine[[xr:1]] pe fratele vostru cel tânăr! Astfel vorbele voastre vor fi adeverite și nu veți muri.” Și așa au făcut.
21 Ei și-au zis atunci unul altuia: „Da, suntem pedepsiți pentru vina[[xr:1]] față de fratele nostru, fiindcă am văzut strâmtorarea sufletului său, când ne cerea îndurare, și nu l-am ascultat! De aceea[[xr:2]] vine peste noi strâmtorarea aceasta.”

Am fost vinovaţi. Când ei au înţeles că acest domn al Egiptului nu-i va pedepsi sau omorî pe simpla bănuială, ci îi va judeca după dreptate, conştiinţa lor a început să vorbească. Cât de diferit procedaseră ei faţă de Iosif! Stăpânul întregului Egipt avea milă de familiile lor, care sufereau de foame în Canaan, în timp ce ei intenţionaseră să-l lase pe fratele lor în groapă să moară de foame. Când aceste gânduri şi altele asemănătoare le-au trecut prin minte ei au fost conduşi să-şi recunoască vinovăţia. Propria lor nenorocire le-a readus teama de fratele lor. Ruben le-a adus aminte cum îi avertizase el, fără succes, să nu păcătuiască împotriva băiatului, iar acum doi dintre ei primeau o plată dreaptă pentru asprimea lor faţă de el. Astfel s-au acuzat ei în prezenţa lui Iosif, fără să-şi dea seama că el înţelegea fiecare cuvânt.


22 Ruben a răspuns: „Nu v-am spus[[xr:1]] eu să nu vă încărcați cu păcat față de copilul acela? Dar n-ați ascultat! Acum, iată, ni se cere[[xr:2]] socoteală pentru sângele lui.”
23 Ei nu știau că Iosif îi înțelegea, pentru că vorbea cu ei printr-un tălmaci.
24 Iosif a plecat de la ei ca să plângă. Apoi s-a întors și a vorbit cu ei, după care l-a luat dintre ei pe Simeon și a pus să-l lege sub ochii lor.

A luat dintre ei pe Simeon. Trecând pe lângă Ruben, care fusese relativ nevinovat, Iosif l-a ales pe Simeon, principalul instigator al vânzării lui către Ismaeliţi (PP 226). Răutatea inimii lui Simeon se mai manifestase şi cu altă ocazie, ca atunci când el şi Levi îi masacraseră pe Sihemiţi. Când Simeon a fost legat în faţa ochilor fraţilor lui, lor li s-a adus cu putere aminte de ceea ce îi făcuseră ei lui Iosif, care poate că s-a aşteptat ca mila pentru Simeon avea să încurajeze întoarcerea lor mult mai grabnică cu Beniamin.


25 Iosif a poruncit să li se umple desagii cu grâu, să i se pună fiecăruia argintul în sac și să li se dea merinde pentru drum. Și așa[[xr:1]] li s-a făcut.

Sacii. Primul cuvânt tradus saci, keli, înseamnă vase sau recipiente şi poate să însemne un coş, sau alt recipient. Al doilea cuvânt sac în care a fost pus argintul este o transliterare a ebraicului saq, care şi-a făcut intrarea în limbile europene prin grecescul sakos şi latinescul saccus. Pe lângă aceşti termeni este folosit un alt cuvânt vechi pentru sac, ebraicul ’am tachath. Acesta este folosit în Biblie numai în această istorisire, şi poate să fi fost sinonim al lui saq, pentru că este folosit alternativ cu acesta (v.27, 28; cap. 43,12; etc.).

Iosif nu le-a înapoiat banii din răutate, dar nu putea să ajungă el însuşi să primească bani de la tatăl şi fraţii lui pentru pâine. Chiar dacă s-ar fi gândit că era posibil ca fraţii lui s-ar putea alarma descoperind banii, el nu a văzut nici un motiv să-i scutească de această nelinişte. Aceasta va ajuta să le sensibilizeze şi mai mult inima, după experienţele amare din zilele precedente.


26 Ei și-au încărcat grâul pe măgari și au plecat.
27 La locul de înnoptat, unul[[xr:1]] dintre ei și-a deschis sacul ca să dea nutreț măgarului, a văzut argintul la gura sacului său

Şi-a deschis sacul. Cuvântul han (din engleză) ar fi mai bine redat prin loc de locuit ca în RSV. Descoperirea argintului de către unul dintre ei a provocat consternare pentru toţi. Era aceasta

a. o prevestire a nenorocirilor viitoare, care aveau să se abată asupra lor? În Egipt ei fuseseră luaţi drept iscoade, oare aveau ei să fie acum acuzaţi drept hoţi? Faptul că fraţii priveau la aceasta ca la

b. o pedeapsă de la Dumnezeu, căci nu ştiau cum să-l explice, este o dovadă a efectului salutar asupra lor. În consternarea şi alarmarea lor, ei au uitat să examineze restul sacilor.


28 și le-a zis fraților săi: „Argintul mi-a fost dat înapoi și iată-l în sacul meu!” Atunci li s-a strâns inima și și-au zis unul altuia, tremurând: „Ce ne-a făcut Dumnezeu?”
29 S-au întors la Iacov, tatăl lor, în țara Canaanului, și i-au istorisit tot ce li se întâmplase. I-au zis:

S-au întors la Iacov. Ajungând acasă, au raportat tristele lor experienţe, incluzând şi întemniţarea lui Simeon. După ce şi-au deschis sacii şi au găsit tot argintul lor, au fost mai alarmaţi ca niciodată. Cauza pentru care numai unul descoperise argintul lui în timp ce erau pe drum, iar alţii după întoarcerea lor acasă, poate să fi fost aceea că era ascuns numai la gura unui singur sac, iar la ceilalţi la fundul, sau aproape de fundul sacilor. Sau, poate că acesta a fost pus în sacul cu fân al unuia şi în sacii cu hrană ai celorlalţi.


30 „Omul acela, care este stăpânul țării, ne-a vorbit[[xr:1]] aspru și ne-a bănuit că vrem să iscodim țara.
31 Noi i-am spus: «Suntem oameni cinstiți, nu suntem iscoade!
32 Suntem doisprezece frați, fii ai tatălui nostru; unul nu mai este, iar cel mai tânăr este acum cu tatăl nostru în țara Canaanului.»
33 Dar omul acela, care este stăpânul țării, ne-a zis: «Iată cum[[xr:1]] voi cunoaște dacă sunteți oameni cinstiți: pe unul din frații voștri lăsați-l la mine, iar voi luați merinde pentru cei înfometați din casele voastre, mergeți
34 și aduceți-l la mine pe fratele vostru cel tânăr! Voi ști astfel că nu sunteți iscoade, ci oameni cinstiți; apoi vi-l voi da înapoi pe fratele vostru și veți putea străbate[[xr:1]] țara în voie.»”
35 Când și-au golit sacii, iată, fiecare avea în sac punga[[xr:1]] sa cu argint. Când ei și tatăl lor au văzut pungile cu argint, s-au înspăimântat.
36 Iacov, tatăl lor, le-a zis: „M-ați lăsat[[xr:1]] fără copii! Iosif nu mai este, Simeon nu mai este, iar acum vreți să-l luați și pe Beniamin! Împotriva mea sunt toate acestea!”

Voi mă lipsiţi. Auzind trista lor istorisire, văzând reaua prezicere a întoarcerii argintului şi înţelegând că pierduse un al doilea fiu, Iacov a izbucnit într-o jale amară, acuzându-i pe fiii lui de răspunderea pierderii lui Iosif şi Simeon. Acum, ei erau înclinaţi să-l ia şi pe Beniamin. Iacov cu greu putea fi deschis faţă de fiii săi, deoarece nu ştia că ei erau vinovaţi în cazul dispariţiei lui Iosif şi, de aceea, desigur, nu trebuia să-i mustre în mod direct pentru întemniţarea lui Simeon. Cu toate acestea, ei trebuie să fi considerat jalea lui Iacov ca o binemeritată mustrare. Ei ştiau că vorbele lui erau mult mai adevărate, chiar decât dacă ar fi cunoscut realitatea. În mod sigur, ei îl lipsiseră pe tatăl lor de Iosif şi îşi dădeau seama că şi întemniţarea lui Simeon era o plată dreaptă pentru fapta lor cea crudă. Cum puteau să ia acum asupra lor răspunderea de a-l lua pe Beniamin în Egipt, când nu exista nici o siguranţă că avea să se întoarcă cu bine? Ei se aflau acum într-o situaţie grea, însă singura lor alegere era să moară de foame. Dacă urmau să asigure eliberarea lui Simeon şi să-l salveze de la o moarte sigură şi dacă ei şi familiile lor voiau să supravieţuiască foametei, trebuiau să se întoarcă în Egipt după grâu.


37 Ruben i-a zis tatălui său: „Pe amândoi fiii mei să-i omori dacă nu ți-l voi aduce înapoi! Lasă-l pe mâna mea și ți-l voi aduce înapoi!”

Ruben a zis. Oferta lui Ruben a reprezentat jertfa supremă din partea lui. Aceasta a fost o ofertă sinceră, dar nesăbuită. Ruben era cel mai în vârstă, totuşi nu cel mai înţelept dintre fiii lui Iacov, şi încă o dată el apare ca unul cu inima miloasă. Iacov a refuzat. El avea puţină încredere în destoinicia şi garanţia lor de a-l aduce pe Beniamin înapoi cu bine. Mâinile lor nu erau curate. Ei îi pricinuiseră multe ceasuri de nelinişte în trecut. Ruben făptuise un păcat grav. Simeon şi Levi uciseseră populaţia unei cetăţi şi familia lui Iuda era aşa de rea, încât doi dintre fiii lui au murit în tinereţea lor pentru răutatea lor. Cum putea Dumnezeu să-l facă pe Beniamin să prospere cu astfel de oameni. Orice lucru în care erau implicaţi se termina în dezamăgire sau dezastru.Comentariile lui Ellen G. White

1-38 PP 224-227

1-3,6,8 PP 224

9-17 PP 225

18-29 PP 226

36 PP 234; 3T 67

36-38 PP 227


38 Iacov a zis: „Fiul meu nu va merge cu voi, pentru că fratele[[xr:1]] lui a murit și el este singurul rămas. Dacă i s-ar întâmpla vreo nenorocire[[xr:2]] în călătoria pe care o faceți, cu durere îmi veți coborî perii albi[[xr:3]] în Locuința Morților.”